Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

CATEGORII DOCUMENTE





ArheologieIstoriePersonalitatiStiinte politice


PARTIDELE POLITICE

Istorie

+ Font mai mare | - Font mai mic








DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
Uniunea Europeana si problema integrarii fostelor state comuniste
Alexander Gough si Alice Driver
Noaptea cutitelor lungi
Razboiul din anii 101-102
Religia Mesopotamiana - CULTUL RELIGIOS
CONSTANTIN AL VII-LEA PORFIROGENETUL SINGUR IMPARAT (27 ian. 945 – nov. 959)
Dacii liberi si relatiile lor cu Imperiul Roman
NOTIUNEA DE PATRIMONIU
Latinitate si dacism - Teoriile genezei romanesti
Civilizatia azteca - referat - Civilizatia medievala

PARTIDELE POLITICE

Termenul partid vine din latinul pars(parte). In politologie se foloseste notiunea de partid in sens larga si in sens restrans. In sens larg, se numesc partide anumite tendinte, optiuni, orientari si fractiuni politice. In sens restrans, un partid este un grup relative omogen, care detine o anumita organizare si o oarecare durata.




Conceptual de partid politic

Exista numeroase definitii ale partidelor politice. M. Prelot defineste partidul politic ca un grup de oameni, uniti prin acelasi ideal politic, asociati pentru a cuceri puterea sau pentru a participa la putere si actionand, in acest sens, pentru a propaga un program, a recruta aderenti si, mai ales, alegatori.

Conceptia liberala considera partidul ca un grup ideologic. Un partid este o reuniune de oameni care profeseaza aceeasi doctrina politica, scria B. Constant in 1816.

M. Duverger spune ca partidele actuale se definesc mai putin prin programul lor sau prin clasa aderentilor si mai mult prin natura organizarii: un partid este o comunitate cu o structura particulara. In interiorul unui grup uman sunt membri si sefi, legati printr-o anumita solidaritate. Dar aceasta situatie nu este suficienta pentru a defini partidele moderne. Intr-un partid, membrii sunt introdusi intr-un cadru institutional, intr-o armature mai mult sau mai putin complexa. Aceasta armature constituie cadrul general al activitatii aderentilor , forma impusa a solidaritatii lor. Ea determina mecanismele de selectie a conducatorilor si puterea acestora, afirma Duverger .

La Palombara si Weiner considera ca existenta unui partid politic presupune patru conditii: 1) o organizare durabila, adica o organizatie a carei sperante de viata sa fie superioara celei a conducatorilor; 2) o organizatie locala stabile si apparent durabila, acre intretine raporturi regulate si variate cu esalonul national; 3) vointa deliberate a conducatorilor nationali si locali ai organizatiei de a cuceri si exercita puterea , singuri sau cu altii, sin u numai de a influenta puterea; 4) preocuparea de a gasi un sprijin popular in timpul alegerilor si in alte ocazii .

Sintetizand se poate spune ca un partidpolitic reprezinta o grupare de oameni care se unesc voluntar, exprima interesele unui anumit grup social, urmaresc apararea, promovarea si realizarea intereselor acestuia, luptand pentru obtinerea sau mentinerea puterii politice.

Sistemul partidist este sistemul organizatiior politice care se infrunta in lupta pentru constituirea guvernului. Sistemul partidist se refera la numarul de partide ce se manifest ape arena politica si pot forma guvernul in functie de rezultatul alegerilor. Aceste sisteme sunt: monopartidiste (unipartidiste), bipartidiste si pluripartidiste (multipartidiste). In sistemele monopartidiste si bipartidiste pot exista mai multe partide in societate, dar numai unul si, respective, doua pot forma forma guvernul. Sistemul partidist este rezultatul unor factori sociali, politici, economici, istorici si culturali.

Rolul partidelor politice

In societate si in sistemul politic, partidele isi indeplinesc rolul prin functiile lor.
O functie importanta a partidului consta in integrarea constienta a membrilor in cadrul sau. Partidul fiind un grup de adeziune, indivizii vor patrunde in organizatie pe baza unei optiuni, a unei deliberari. Deoarece partidul este un grup secundar, legaturile dintre membrii sai sunt partiale si se refera numai la domeniile stabilite de program.

Partidele politice au functia de a forma conducatori, atat pentru categoria sociala pe care o reprezinta, cat si pentru intreaga societate, in cazul in care cuceresc puterea politica. Acestia vor patrunde in clasa politica a societatii respective.

Partidele urmaresc cucerirea puterii politice, pentru a satisface interesele grupului social pe care-l reprezinta. Pentru aceasta, ele organizeaza campanile electorale, selecteaza si desemneaza candidatii, organizeaza si orienteaza electoratul.

Partidul sau coalitia de partide care au castigat alegerile conduc societatea cu ajutorul statului, in conformitate cu programul politic elaborat.

Orice partid isi elaboreaza un program de perspectiva pe baza unei platforme ideologice. Prin aceasta, partidul constientizeaza ineresele proprii clase, fractiunii de clasa sau grupurilor sociale pe care le reprezinta, precum si raporturile sale cu puterea politica. In programe, partidele exprima anumite principii politice, economice, sociale si morale corespunzatoare conceptiei lor ideologice. Dcaca vor deveni partide de guvernamant, aceste principii se vor materialize, in grade diferite, in programele cu obiective imediate. Daca se vor afla in opozitie, aprtidele vor exercita o influenta, mai mare sau mai mica, asupra politicii statului, in numele acestor principii.

Partidele politice au o functie formativa si informativa. Ele exercita o influenta active asupra opiniei publice, informand-o, contribuind la formarea culturii politice. Partidele formeaza opiniile politice ale membrilor societatii, le determina optiunile politice, le formeaza atitudini politice si le indruma actiunile politice. Ele influenteaza sau determina comportamentul politic al cetatenilor. Pentru realizarea acestei functii, partidele politice se folosesc de o serie de mijloace: propaganda, educatia de partid, crearea unor adevarate scoli de partid pentru tineret, femei si alte categorii sociale.

In afara modalitatilor corecte de actiune a partidelor politice, in activitatea lor se manifesta si aspecte negative, precum: politicianismul, demagogia, diversiunea politica, oportunismul, manipularea politica.

Politicianismul este un comportament politic bazat pe practice imorale, pe inselatorii, pe masinatiuni politice. Anumiti lideri politici folosesc abuziv pozitia lor in sistemul puterii pentru realizarea unor interese personale. Uneori, abilitatea, viclenia, manipularea sunt utilizate de unii oameni politici chiar in drumul spre obtinerea unor functii politice. Referinde-se la politicianism, C. Radulescu Motru spunea ca este “un gen de activitate politica, o practica mestesugita a drepturilor politice, prin care cativa dintre cetatenii unui stat tind si uneori reusesc sa transforme institutiile si serviciile publice din mijloace pentru realizarea binelui public, cum el ear trebui sa fie, in mijloace pentru realizarea intereselor personale”.

Demagogia este o actiune de flatare a sentimentelor si starilor de spirit ale oamenilor prin promisiuni false, prin inducerea lor in eroare, cu scopul de a obtine avantaje politice. Sunt oameni politici care propun anumite programe politice, de a caror irealizare sunt ei insisi convinsi, dar o fac in sperenta obtinerii sprijinului poporului pentru infaptuirea obiectivelor lor. Prin metode demagogice se urmareste obtinerea atasamentului emotional al indivizilor fata de un conducator sau un partid politic, astel incat acestia sa gaseasca sustinatori pentru realizarea scopurilor lor. Desi este o metoda folosita frecvent de partidele de extrema dreapta sau extrema stanga, si alte partide recurg la demagogie, mai ales in campaniile electorale.

Diversiunea politica presupune distragerea atentiei oamenilor de la anumite probleme dificile ale vietii sociale si deturnarea acesteia spre alte probleme, mai putin spinoase. Diversiunile folosite in perioada crizelor economice sau politice se bazeaza pe supralicitarea fricii nedeslusite cauzate de eventualitatea aparitiei unui pericol. Raspandirea unor zvonuri nefavorabile adversarilor politici, urmarindu-se indepartarea simpatizantilor acestora, invrajbirea unor grupuri entice, recurgerea la anumite promisiuni sunt modalitati diversioniste folosite de unele partide.

Oportunismul este un comportament schimbator, oscilant, care se modeleaza in functie de circumstante. I se reproseaza oportunistului lipsa rigorii logice in inlatuirea faptelor, iar pe plan moral absenta sinceritatii. Oportunistii sunt dispusi la tranzactii, acomodari, manevrari, replieri strategice impuse de imprejurimi.

Manipularea politica este o actiune de inducere in eroare care, prin diferite procedee, contribuie la dirijarea comportamentului indivizilor in asa fel incat le lasa impresia ca actioneaza conform propriilor interese si vointe, ca isi formeaza ei insisi modalitatea de a gandi si a actiona. Manipularea prin persuasiune urmareste incorporarea in mentalitatea si comportamentul oamenilor a principiilor, valorilor si normelor corespunzatoare intereselor partidului respectiv, precum si manevrarea gandirii si actiunii in sensul dorit de aceasta.

Prin astfel de metode, unele partide dezorienteaza si insala masele, le influenteazasi le folosesc pentru realizarea scopurilor lor, care nu sunt intotdeauna nobile.

Clasificarea partidelor politice

M. Prelot face o clasificare a partidelor politice in cinci categorii: partide ideologice, partide personale, partide istorice, partide de tendinta si partide de interes .

Adeziunea la un partid porneste de la acceptarea unei anumite conceptii despre lume, de la optiunea pentru o doctrina. Ideologia permite prezentarea in vesminte universale a intereselor materiale si morale proprii unui anumit grup. Unii oameni politici cred in posibilitatea construirii a posteriori a unei ideologii. In acest caz, preocuparea partidului este de a crea o ideologie.

Trasatura dominanta a partidului personal este strangerea membrilor in jurul unei personalitati, care se impune prin diferite modalitati, dar, mai ales, prin vocatia sa charismatica. Partidul personal poate supravietui disparitiei sefului sau. Totusi, de multe ori, partidul dispare sau se trnsforma in alt tip.

Partidele istorice provin dintr-un regim disparut anterior. De exemplu, in Franta, partidul republican se reclama de la regimul de drept eliminat prin lovitura de stat din 1851 si reaparut la 4 septembrie 1870. Partidele istorice au o durata limitata, spune M. Prelot.

Partidele de tendinta corespund exigentelor democratiei reprezentative si semireprezentative. Ele se potrivesc cu exigentele psihice ale naturii umane. Bluntschli si Rohmer considera ca partidele corespund varstelor. Tendinta partidului radical se acordeaza cu copilaria, cea a partidului liberal cu tineretea, partidului conservator este asemenea omului matur, iar partidul reactionar asemenea unui batran. Sistemul partidelor de tendinta implica existenta unui consens, adica acceptarea unei baze politice commune si a unor reguli constitutionale.

Partidele de interes se bazeaza pe un interes specific numai unei parti a colectivitatii nationale. Partidele de interes pot fi constituite pe baza nationala, pe baza confesionala, pe baza sociala sau pe baza profesionala. Partidele create pe baza nationala exista in statele cu mai multe nationalitati. Scopul acestor partide este de a actiona pentru infintarea de scoli in limba maternal si pentru a face posibil accesul la functii publice a membrilor minoritatilor nationale. Catolicii in tarile cu majoritate protestanta se constituie in partide. Partidele de clasa sunt: partide muncitoresti, partide ale marilor industriasi, ale proprietarilor funciari, ale clasei de mijloc. Aceste partide se bazeaza pe interesele unei clase sau categorii sociale. Astazi, afirma Prelot, structura sociala a partidelor nu joaca un rol esential in existenta lor.

Exista tendinta de a folosi cuvintele dreapta, stanga si centru pentru a denumi tendintele partidelor politice. Explicatia originii acestor termeni e data de Littre, in Dictionarul limbii franceze, in care scrie ca presedintele primei Adunari aparute in cadrul revolutiei franceze(Constituanta) avea la stanga sa revolutionarii cei mai decisi si la dreapta revolutionarii moderati . Dupa aparitia partidelor muncitoresti, partidele sunt clasificate in: dreapta- partide conservatoire, partide liberale; centru- partide radicale, partide democrat-crestine; stanga- partide muncitoresti. Se folosesc si expresiile extrema dreapta si extrema stanga. Partidele de centru cred in valoarea unei politici a unui “centru echitabil” al moderatiei. Unele partide se numesc de centru-dreapta, altele de centru-stanga. Unii politologi considera ca, pentru politologie, clasificarea care opune dreapta stangii nu constituie un subiect de analiza. Pentru viata politica, insa, dreapta si stanga constituie o tipologie eficace si normative. Aceasta tipologie “delimiteaza campul politic, determina judecatile si orienteaza alegerile ”. Pentru majoritatea oamenilor, drepta, stanga si centrul constituie singurele categorii prin care ei gandesc politicul.

Initial, intre partid si clasa era o corespondenta deplina. Partidul era acea parte a clasei active din punct de vdere politic si ideologic. In a doua jumatate a secolului al XX-lea au avut loc mutatii in compozitia sociala a partidelor, acestea declarand ca nu mai sunt partide de clasa.

Din multitudinea de criterii de clasificare a partidelor, l-am considerat cel mai adecvat pe acela al doctrinei pe care se fundamenteaza programul. Din perspective acestui criteriu se considera ca partidele sunt: liberale, conservatoire, democrat-crestine, socialiste, social-democrate, comuniste, fasciste si ecologiste.



Unele partide au in titulatura termenul liberal, altele se intituleaza democrate, republicane, radicale, dar isi fundamenteaza programul pe diferite variante ale liberalismului: liberalismul nostalgic, care considera ca principiile liberalismului classic sunt valabile si astazi; liberalismul organizat, care sustine necesitatea unei interventii accentuate a statului in toate domeniile vietii sociale; liberalismul social, care considera necesar controlul efectuat de stat asupra activitatii economice, in scopul ajutorarii indivizilor dezavantajati din punct de vedere economic. Partidele liberale in Europa sunt: Partidul Libertatii si Progresului (Belgia), Partidul Liberal-Democrat (Germania), Partidul Liberal si Partidul Republican (Italia), Partidul Liberal (Marea Britanie) si Partidul National Liberal (Romania),

Initial, partidele conservatoare exprimau interesele aristocratiei funciare. Astazi, aceste partide au o componenta sociala eterogena: proprietari funciari, membrii ai burgheziei mari si mijlocii, ai comerciantilor, ai intelectualitatii si ai functionarilor. Conservatorismul, ca un current politic, se manifesta pentru apararea ordinii sociale, ai ideilor si institutiilor trecutului, impotriva innoirilor, a schimbarilor si, mai ales, a transformarilor revolutionare. Partidele conservatoire isi propun, in zilele noastre, apararea proprietatii private, crearea conditiilor pentru dezvoltarea initiativei particulare. Exemple de partide conservatoire in Europa sunt: Partidul Populist (Austria), Partidul Conservator Popular (Danemarca), Partidul Conservator (Marea Britanie).]

Primul partid de orientare democrat-crestina s-a creat in 1919, in Italia, avand denumirea Partidul Popular Crestin. In 1943, in Italia, s-a creat Partidul Democrat Crestin. In componenta acestui partid se afla reprezentanti ai burgheziei mari si mijlocii, ai intelectualitatii, ai functionarimii, precum si muncitori cu credinte religioase. Partidul Democrat Crestin se considera partid de centru. In alcatuirea coalitiilor guvernamentale, a colaborat cu partide de dreapta (Partidul Liberal) si partide de stanga (Partidul Socialist, Partidul Socialist Democrat). In Germania, Uniunea Crestin-Democrata s-a creat in 1950, iar Uniunea Uniunea Crestin-Sociala din Bavaria s-a format in 1945. In componenta acestor partide se afla reprezentanti ai burgheziei mari si mijlocii, ai paturilor avut ale taranimii, ai functionarilor, ai meseriasilor, ailiber-profesionistilor.

Partidele democrat-crestine sustin ca nu sunt partide de clasa, ca sunt organizatii politice ale credinciosilor, ca urmaresc prefaceri pe baza principiilor de echitate. Doctrina democratiei crestine sustine idea inviolabilitatii proprietatii private, idea solidaritatii claselor, a impacarii si colaborarii lor. Libera initiativa asigura demnitatea umana. Statul trebuie sa organizeze, sa coordoneze resursele tarii, sa redistribuie veniturile pentru a proteja oamenii. Statul trebuie sa orienteze optiunile economice ale intreprinzatorilor private, sa actioneze pentru infaptuirea solidaritatii sociale si pentru realizarea binelui comun. Democratia trebuie sa-si propuna o ampla participare a oamenilor la exercitarea puterii.

Initial, partidele socialiste si social-democrate si-au fundamentat programul pe conceptia marxista. La sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolului al XX-lea, in miscarea muncitoreasca din tarile europene a aparut curentul reformist inspirat din revizionismul teoretic al lui E. Bernstein. Acesta a abandonat idea marxista a revolutiei ca modalitate de trecere de la capitalism la socialism. El sustine ca acest process va fi posibil prin obtinerea unei majoritati politice muncitoresti in institutiile reprezentative ale statului si prin aplicarea unor reforme succesive. In perioada interbelica, social-democratii isi prezentau orientarea reformista ca o alternative la revolutia insurectionala sustinuta de comunisti.

Dupa al doilea razboi mondial, s-au manifestat deosebiri in cadrul orientarii reformiste, care au dus la aparitia tendintei social-democrate si a tendintei socialiste. Intre aceste doua tendinte exista un consens referitor la faptul ca este necesara excluderea violentei din actiunea lor si ca aceasta trebuie sa se desfasoare respectand regulile democratiei parlamentare. Intre cele doua tendinte exista deosebiri cu privire la socialism ca obiectiv. Tendinta social-democrata isi propune o actiune reformista in cadrul sistemului capitalist, accepta proprietatea private si respinge lupta de clasa. Exemple de partide social democrate in Europa sunt: P.S.D. din Germania, P.S.D. din Suedia, Partidul Laburist din Marea Britanie. Tendinta socialista sustine principiile reformiste si valorile democrate, dar mentine idea transformarii societatii capitaliste, intr-un viitor mai indepartat. Partide socialiste sunt: Partidul Socialist (Franta), PASOK (Grecia).

Baza sociala a partidelor social democrate si a partidelor socialiste s-a diversificat. Ele exprima nu numai intereseleclasei muncitoare, ci si alte categorii sociale: functionary, intelectuali, liber-profesionisti. Liderii acestor partide spun ca s-a trecut de la partidul unei singure clase la un partid al poporului, la o formatiune politica interclasiala. Unele partide se considera ca facand parte din stanga, altele din centru-stanga sau din centru.

Partidele socialiste si social-democrate atrag parti importante ale electoratului. Ele au castigat de-a lungul timpului, alegerile, formand guverne monocolore , ca in cazul Partidului Laburist din Marea Britanie, sau aliniindu-se cu alte partide de centru, precum P.S.D. din Germania, care a format coalitii fie cu Partidul Liberal-Democrat, fie cu Partidul Ecologist. Cele mai multe partide socialiste si social-democrate fac parte din Internationala Socialista, creata in 1951.

Primul partid comunist a fost creat in 1903, in Rusia, de catre Lenin. In perioada 1918-1922 s-au creat partide comuniste in multe tari ale lumii. In 1919 a luat fiinta, la Moscova, Internationala a III-a, Comunista sau Cominternul. Structurata pe principiul centralismului democratic, Internationala a III-a considera partidele comuniste affiliate ca simple sectiuni ale sale. Internationala a III-a stabilea linia politica, formele de organizare, metodele de actiune ale partidelor componente, netinand seama de conditiile nationale in care actionau aceste partide, impunand orientari eronate, aflate in contradictie cu realitatea. In 1943 conducerea Internatinalei a III-a a hotarat autodizolvarea acesteia.

Partidele comuniste isi fundamentau programele pe teoria marxista si leninista, sustinand ca societatea capitalista se va perima istoric si ca va avea loc trecerea la o noua societate, prin revolutie socialista. In perioada interbelica se absolutizau formele nepasnice de infaptuire a revolutiei. In perioada postbelica, incepand, mai ales, cu deceniul al VII-lea al secolului al XX-lea, partidele comuniste din tarile capitaliste dezvoltate si-au modificat strategia, considerand ca trebuie folosite numai formele pasnice pentru infaptuirea revolutiei socialiste.

In unele tari vest-europene, precum Franta, Italia, partidele comuniste aveau influente asupra electoratului. Pmasura ce se restrangeau drepturile si libertatile politice din tarile est-europene, partidele comuniste din tarile vest-europene pierdeau parti importante de electorat. Dupa ce dictaturile din tarile est-europene s-au compromise total, partidele comuniste din tarile vest-europene au inceput sa-si schimbe titulatura. Partidele comuniste din tarile est-europene si-au pierdut titulatura in fata electoratului datorita faptului ca au instaurat si edificat regimuri totalitare. Dupa revoulutiile din aceste tari, la sfarsitul secolului al XX-lea, unele partide si-au schimbat titulatura, altele au declarat ca s-au autodizolvat, dar au reaparut sub alte denumiri.

Afirmand principiul luptei de clasa, partidele comuniste isi propuneau constientizarea pozitiei de clasa a proletariatului, a relatiilor sale cu burghezia si cu celelalte clase si categorii sociale. Doreau sa obtina un rol conducator in miscarea muncitoreasca, sa coordoneze activitatea celorlalte organizatii ale clasei muncitoare.

Pana in 1970, Internationala Socialista interzicea partidelor componente sa stabileasca relatii ci partidele comuniste. Dupa aceasta data, Internationala Socialista considera ca partidele hotarasc singure asupra acestei probleme.

Primul partid fascist a aparut in Italia in 1919, sub forma fasciilor create de Mussolini. In 1922 aceste formatiuni de extrema dreapta au creat, impreuna cu alte grupari politice, Partidul National Fascist. In 1919 Hitler Germania Partidul National Socialist al Muncitorilor Germani (prescurtat partidul nazist). S-au creat apoi, partide fasciste si in alte tari europene.

In ideologia fascismului se regasesc elemente preluate din nationalism, rasism, social-darwinism, elitism, solidarism, geopolitica. Fascismul si-a incropit o doctrina aclectica prin care isi justifica teroarea agresiunea si genocidul.

Partidele neofasciste preiau principalele teze ale ideologiei fasciste. Daca partidele fasciste se considerau partide de elita, partidele neofasciste se prezinta ca partide ale tuturor claselor si generatiilor. Vorbesc despre democratia “organica”, bazata pe o legatura stransa intre popor (adeptii partidului neofascist) si seful partidului.

Daca partidele fasciste au folosit violenta extrema, partidele neofasciste folosesc strtegia tensiunii si terorii, urmarind trezirea fricii diferitelor categorii sociale intermediare. Prin teoria identitatii de grup, obtin aderenti si membrii, mai ales dintre indivizii nematurizati din punct de vedere politic si afectati de urmarile crizelor economice. Unii tineri, fara cunostiinte de istorie, sunt intoxicati de o literature care proslaveste partea romantica a fascismului si devin membri sau simpatizanti ai partidelor neofasciste.

In 1972, in Noua Zeelanda s-a creat primul partid ecologist din lume. Apoi au fost create partide ecologiste in foarte multe tari. In unele tari partidele ecologiste au patruns in parlament, in altele s-au aflat la guvernare alaturi de partidele care au obtinut cele mai multe locuri in parlament, dar fara a detine o majoritate absoluta. Baza sociala a acestor partide este diversificata, preponderenta fiind participarea clasei de mijloc.

Partidel ecologiste afirma ca actioneaza pentru asigurarea supravietuierii generatiilor viitoare, ridicandu-se impotriva tendintei de poluare generalizata a mediului inconjurator. Ele actioneaza pentru restructurarea investitiilor, astfel incat acestea sa devina ecologiste si sa favorizeze sectoarele sociale. Ca mijloace de finantare a investitilor sociale sunt propuse impozite sporite pe veniturile mari si reducearea cheltuielilo militare.

Aparitia si dezvotarea partidelor politice

Fenomenul partidist a avut , in antichitate, o importanta destul de mica. Populatia Atenei s-a stratificat in trei categorii sociale, fiecare avand un nucleu politic, si anume: pedienii, aristocratia funciara, posesoara a pamanturilor fertile de la campie; paralienii, care erau comercianti, mestesugari, navigatori si locuiau pe tarmul marii; diacrienii, populatia saraca de la munte, formata din agricultori si pastori. Gruparea politica a pedienilor tindea spre oligarhie, orientarea politica a paralienilor spre o forma de guvernamant moderata, iar nucleul politic al diacrienilor spre democratie.

Romanii aveau idée despre ce este un partid politic. In perioada republicana populatia s-a scindat in doua partide: optimatii, partidul aristocratiei latifundiare, si popularii, partidul democrat al poporului. Cavalerii, acea patura mijlocie provenita din cetatenii care faceau serviciul military in corpul cavaleriei, ocupau o pozitie de centru. Cavalerii au devenit o casta oligarhica financiar-comerciala, care, datorita puterii sale economice, juca rolul unui arbitru intre cele doua partide. Intre optimati si populari s-a purtat, timp de un secol, o lupta atat pentru reforma agrara, cat si pentru democratizarea statului roman.

In evul mediu, se formau anumiteligi ale nobililor si conjuratii ale taranilor. In orase se formau factiuni care actionau cu violenta.

In secolul al XVII-lea si al XVIII-lea, anumite grupuri si societati tineau loc de partide. Era necesar ca grupurile politice sa se asigure de favoarea monarhului. Ele luau forma clicilor si coteriilor. Factorii religiosi incitau indivizii sa se grupeze pentru a actiona pe plan politic. Existau societati de gandire, stiintifice si literare. In timpul revolutiei franceze clubul iacobinilor, clubul girondinilor se apropiau mult de partide, deoarece aveau baza doctrinara, ideologica. Aceste grupuri sunt niste prepartide, sunt reuniuni informale, fara structuri definite in detaliu si ierarhizate. Ele sunt legate de contexte politice precise si de actiunea unui individ sau a mai multora. Daca are loc modificarea contextului politic, daca initiatorii actiunii dispar, grupurile, aproape intotdeauna, dispar.

Majoritatea politologilor considera ca partidele veritabile au aparut in secolul al XIX-lea. Dezvoltarea partidelor este legata de cea a democratiei, adica de extinderea sufragiului popular si de prerogativele parlamentare. Aparitia partidelor veritabile este legata de cea a grupurilor parlamentare si a comitetelor electorale. Grupurile parlamentare se constituiau pe baza afinitatii, a comunitatii doctrinaire, ideologice. Ele erau lipsite de structuri precise si constrangatoare. Mai tarziu, grupurile parlamentare impun membrilor lor o anumita disciplina. Aparitia comitetelor electorale este direct legata de extensia sufragiului popular. Circumscriptiile electorale constituie unitatea naturala a comitetelor electorale. Ele se constituiau cu ocazia unei campanii electorale. Existenta lor era discontinua. Incetul cu incetul, comitetele electorale au devenit permanente. Fuziunea comitetelor electorale cu grupurile parlamentare a contribuit la crearea partidelor politice.

Uneori, crearea unui partid este stabilita de o institutie preexistenta, a carei activitate se situeaza in afara alegerilor si a parlamentului. Multe partide socialiste au fost create direct de sindicatele muncitoresti. Grupurile profesionale taranesti au influentat crearea partidelor agrariene sau taranesti.

In politologie, se considera ca modelul bipartidismului este reprezentat de partidismul englez. In secolul al XVII-lea s-au format in parlament cele doua factiuni: conservatorii si liberalii, care sun stramosii celor doua partide ce au dominat viata politica a Marii Britanii pana la inceputul secolului al XX-lea. Dupa primul razboi mondial, locul Partidului Liberal din cadrul sistemului bipartidist a fost luat de Partidul Laburist, creat in 1899 din initiative sindicatelor si a unor asociatii muncitoresti.

Modelul pluripartidismului si-ar avea originea, spun politologii, in constituirea unei multitudini de grupari politice in timpul revolutiei franceze, si anume: partidul constitutionalilor, partidul girondinilor, partidul iacobinilor, miscarea turbatilor si miscarea babuvista. Intre aceste partide existau deosebiri in privinta atitudinii fata de proprietate, fata de forma de guvernamant, fata de egalitate.



In tara noastra, inca din timpul lui A. I. Cuza, s-au conturat curentul conservator si curentul liberal, care au actionat ca niste factiuni. In ultimul sfert al veacului al XIX-lea, aceste factiuni s-au transformat in partide .

Desi procesul constituirii Partidului Conservator a inceput cu mult mai devreme, se considera, ca data a crearii sale, anul 1880, cand are loc publicarea programului si statutului. Pe plan economic, conservatorii erau impotriva protectionismului vamal, preferand liber-schimbismul. Pe plan politic, ei considerau ca era necesara doar consolidarea institutiilor existente, sin u modernizarea lor. La inceputul secolului al XX-lea, din Partidul Conservator s-au desprins mai multe grupari, constituindu-se in partide conservatoire cu diferite denumiri. Dupa primul razboi mondial, conservatorii nu au reusit sa atraga electoratul si au fuzionat cu alte partide.

Dupa formarea sa, in 1875, Partidul Liberal a cunoscut anumite grupari: liberalii guvernamentali, liberalii moderati, liberalii radcali, liberalii democrat-radicali. Intre aceste fractiuni ale Partidului Liberal existau deosebiri in privinta unor probleme de principiu si a unor masuri concrete. Partidul Liberal se considera continuatorul principiilor revolutiei de la 1848, avand merite deosebite in evolutia societatii romanesti. In timpul guvernarii dintre anii 1876 si 1888, liberalii au dus o politica protectionista si de dezvoltare a institutiilor bancare si financiare. In perioada luptei pentru Marea Britaniei, din 1918, Partidul Liberal si-a adaugat, la titulatura, si termenul National.

In 1881, in Transilvania, s-a creat Partidul National Roman, care isi propunea in programul sau: egalitatea in drepturi a romanilor cu celelalte nationalitati, reprezentare proportionala, asigurarea invatamantului in limba maternal, accesul egal al romanilor la functiile publice. Dupa Marea Unire, in programul de munca al Partidului National erau enuntate: ideea nationala, ideea democrata si ideea dreptatii sociale.

In 1918, din initiativa unor invatatori, preoti si sateni, s-a creat Partidul Taranesc. Acesta considera ca taranul mijlocas, care-si munceste cu familia lotul de pamant, este prototipul taranimii.

In 1926 cele doua partide- National si Taranesc- au fuzionat si s-a format Partidul National Taranesc. Programul agrar prevedea masuri pentru stimularea burgheziei rurale, pentru protectia proprietatii taranesti si pentru cresterea productiei agricole. In acest program nu mai aprea formularea “proprietate bazata pe munca”, ci se mentiona ideea “selectionarii naturale a cultivatorilor seriosi”. Din 1926, Partidul National Taranesc a jucat un rol active in viata politica romaneasca, luand locul Partidului Conservator in cadrul bipartidismului.

In perioada interbelica s-au cofruntat cele doua formule economico-politice –“prin noi insine”(liberala) si a “portilor deschise”(national-taranista). Politica “prin noi insine” urmarea protejarea industriei autohtone de concurenta capitalului strain, mult mai efficient si experimentat. Aceasta politica nu pretindea transformarea Romaniei intr-o autarhie economica. PNL considera ca este folositoare pentru Romania venirea capitalului strain, dar “nu pentru a acapara bogatiile noastre nationale, ci pentru a colabora cu munca, cu capitalul si cu initiative romaneasca la dezvoltarea fortelor noastre economice”. Prin politica “portilor deschise” se asigura patrunderea nestanjenita a capitalului strain in tara noastra. Cand s-a aflat la guvernare, PNT a modificat toate legile ce contineau obstacole in calea capitalului strain.

In 1893, s-a creat Partidul Social-Democrat al Muncitorilor din Romania, cu un program bazat pe principiile marxismului. In 1918 partidul si-a luat titulatura de Partid Socialist, adoptand un nou program, “Declaratia de principii”, afirmand ca este un partid de clasa, ca se inspira din ideile socialismului stiintific, ca lupta pentru cucerirea puterii politice si pentru desfintarea exploatarii. In 1927 are loc Congresul de unificare a miscarii socialiste si se formeaza Partidul Social-Democrat din Romania. Partidul a activate legal pana in 1938, trimitandu-si reprezentati in Parlament, in consiliile municipale, judetene si comunale.

In 1921, un grup de militanti socialisti au hotarat sciziunea Partidului Socialist si formarea Partidului Comunist, care s-a afiliat, fara conditii, la Internationala a III-a. Total subordonat acesteia, PCR a adoptat masuri precum: necesitatea pregatirii pentru infaptuirea revolutiei mondiale, necesitatea de a lupta pentru autodeterminare pana la despartirea unor provincii de Romania, bolsevizarea partidului, in sensul gasirii unor forme adecvate de imbinare a activitatii legale cu activitatea ilegala.

Prin aparitia Partidului Comunist si considerarea de catre acesta a Partidului Socialist sau a Partidului Social-Democrat (la recomandarile Internationalei a III-a) ca adversary politici, s-a ajuns la lipsa de unitate miscarii socialiste. “Socialismul roman, nascut sub inraurirea romantismului poporanistilor rusi, crescut in umbra social-democratiei germane, a fost ranit de moarte in slujba comunismuluimoscovit”, afirma Serban Voinea.

In 1927, C. Z. Codreanu creeaza o organizatie de extrema dreapta, “Legiunea Arhanghelului Mihail”. De aici, denumirea miscarii legionare. In 1930, organizatia isi schimba denumirea in “Garda de fier”. In 1933, fiind scoasa in afara legii, apare, in 1934, sub numele “Totul pentru tara”. Ideologia miscarii legionare a imprumutat din ideologia nazismului si fascismului Italian anumite elemente, precum: apoteoza fortei nascut din instinct, mitul fuhrerului, care s-a transpus in mitul capitanului, demagogia dreptatii sociale si a inlaturarii exploatarii. In propaganda politica a introdus si elemente autohtone: religia crestina, ideea primitivitatii taranimii romane, cultul mortii. Baza sociala a Garzii de fier era eterogena. Au fost atrsi in miscare mosieri, capitalisti, burghezie mijlocie si mica, ofiteri, tarani, preoti de tara, studenti, muncitori. Taranii saraci erau atrasi, mai ales, prin sloganurile “omul si pogonul”, “sufletul si hectarul”. Legionarii au comis acte teroriste, asasinate politice, jafuri.

Clasa politica

Conducatori si condusi exista de cand exista politic.reflectii asupra raportului dintre conducatori si condusi exista din cele mai vechi timpuri, atat in scrierile cu caracter praxiologic, cat si in cele teoretice. Totusi, teorii despre clasa politica au aparut la sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolului al XX-le. Liberalismul pregatise aceasta atmosfera. Dupa B. Constant, drept de vot trebuie sa aiba doar proprietarii, deoarece ei au posibilitatea sa se cultive. Chiar in timpul revolutiei francez, partidul constitutionalilor considera ca societatea trebuie impartita in doua categorii: cetatenii active si cetatenii pasivi. Doar cetatenii activ (proprietarii) jucau un rol important in cadrul natiunii, considerau membrii acestui partid.

Teoria despre clasa politica este o componenta a teoriei elitelor, care apare ca o replica la adresa democratiei parlamentare, considerate tiranie, domnia majoritatii si a doctrinelor socialiste.

Intre politologi si sociologi se poarta discutiicu privire la termeni. Sunt folositi trei termeni: elita, clasa politica si clasa conducatoare. G. Mosca a folosit in, in 1894, expresia “clasa conducatoare politica”, V. Pareto a lansat termenul “elita” in 1917, R. Mitchels a utilizat, in 1919, termenul “oligarhie”. R. Aron arata ca fiecare sociolog sau politolog foloseste termenul care-I place, dar, considera el, intre acesti termeni nu exista o sinonimie perfecta.

G. Mosca substituie luptei existenta, lupta pentru preeminenta (superioritate), care este un fenomen constant ce se produce in toate societatile. In lupta pentru preeminenta, competitia intre indivizi are ca scop: pozitii elevate, bogatie, autoritate, controlul mijloacelor si instrumentelor care-I permit unei persoane sa dirijeze, dupa bunul sau plac, numeroase activitati si vointe umane. In orice societate organizata, spune G. Mosca, se intalnesc intotdeauna clasa care conduce (dirijeaza) si clasa care este condusa (dirijata). Aceasta este o trasatura universala a tuturor societatilor organizate. Teoria clasei politice permite respingerea unor erori foarte raspandite, este de parere G. Mosca : ca societatea ar putea fi condusa de un singur om si ca masele ar fi capabile sa se guverneze ele insele. Dar, nici un om nu poate guverna fara o clasa politica. Minoritatile conduc majoritatile. Ele se pot organiza mai usor decat majoritatile.

V. Pareto afirma ca, intr-o populatie a unei tari, exista doua paturi: o patura inferioara, clasa straina elitei, si o patura superioara, elita. Elita se divide in doua parti: elita guvernamentala, formata din oameni politici si functionary politici, si elita nonguvernamentala. Cele doua clase –elita si nonelita- nu sunt separate in intregime. In natiunile civilizate moderne se produce o circulatie intensa intre elita si restul populatiei.

M. Kolabinska, o studenta a lui V. Pareto, considera ca elita unei societati este formata din oamenii care au o serie de calitati: inteligenta, caracter, indemanare. Elita se divizeaza in doua parti: clasa guvernanta, adica indivizii care fac parte din guvernamantul statului, si cealalta parte care contine restul elitei.

R. Michels considera ca existenta sefilor este un fenomen inerent tuturor formelor de viata sociala. El se refera la legea de bronz a oligarhiei, pe care o considera o lege sociologica fundamentala. Legea poate fi formulate astfel: organizatia este locul in care se naste dominatia alesilor asupra alegatorilor, a delegatilor asupra celor ce-I deleaga. Cine zice organizatie, zice oligarhie , spune R. Michels. Orice organizatie de partid reprezinta o putere oligarhica asezata pe o baza democratica. Structura oligarhica a edificiului inabusa principiul democratic fundamental.

Principala cauza a fenomenelor oligarhice care se manifesta in sanul partidelor democratice, consta in faptul ca sefii sunt indispensabili din punct de vedere tehnic. Sefii, care, la inceput se ivesc spontan si nu exercita functia de sef decat cu titlu accesoriu si gratuit, devin sefi profesionisti. Apoi, sefii profesionisti devin sefi stabili si inamovibili. Constituirea oligarhiei in cadrul multiplelor forme de democratie este un fenomen organic si, in consecinta, o tendinta careia ii cedeaza orice organizatie.

R. Michels considera ca democratia are tendinta de a crea partide din ce in ce mai complexe si differentiate, adica bazate din ce in ce mai mult, pe competenta unei minoritati.

El considera ca masele sunt complet neputincioase in fata sefilor lor. Inferioritatea intelectuala nu le permite maselor sa-si dea seama de directia pe care o urmeaza, de semnificatia actiunilor lor.

M. Prelot face distinctie intre “clasa conducatoare” si “clasa politica”. Clasa conducatoare este formata din toti detinatorii puterii, in sens de influenta (puissance). Clasa conducatoare poate, la un moment dat, sa nu desfasoare o activitate politica. Uneori, ea se poate opune personalului politic. Concurenta pentru putere se poate manifesta intre doua sau mai multe fractiuni ale clasei conducatoare.

Clasa politica este formata din cei ce detin puterea efectiva (pouvoir), fie ca se afla in posesia ei actuala, fie ca sunt in expectative. Clasa politica, putin numeroasa, exercita toate functiile politice. Ea monopolizeaza puterea si se bucura de toate avantajele ce decurg din ea, afirma Prelot.

R. Aron foloseste trei expresii: elita, clasa politica si clasa conducatoare, evidentiind deosebirile dintre ele. Elita reprezinta ansamblul celor care, in diferite activitati, se ridica in varful ierarhiei, ocupa pozitii privilegiate si acorda importanta fie veniturilor, fie prestigiului. Clasa politica este mult mai restransa si exercita efectiv functiile politice de guvernare. Clasa conducatoare ii cuprinde pe acei privilegiati care, fara a exercita functii propriu-zis politice, exercita o influenta asupra celor care se supun, fie din cauza autoritatii morale pe care o detin, fie din cauza puterii economice sau financiare pe care o au.

Termenului –elita- se poate acorda un sens lar, ca la V. Pareto, si un sens restrans, folosit in limbajul obisnuit, cu intelesul de cei mai buni dintre cei mai buni. In acest sens restrans, se poate considera ca exista o elita a clasei politice. Nu toti cei care fac parte din clasa politica, la un moment dat, pot primi, din partea celor ce-i analizeaza, indicii cei mai inalti, care sa evidentieze faptul ca au reusit in activitatea politica.

Dispozitii juridice privind partidele politice prevazute in Constitutia Romaniei si in Legea Partidelor



Intr-un stat democratic si de drept, consacrarea prin constitutie a unor reguli privind partidele politice devine obligatorie. Constitutia trebuie sa exprime juridic scopurile partidelor politice si coordonatele in care se pot organiza si functiona. Constitutia Romaniei, intrata in vigoare in 1991, reglementeaza partidele politice in mai multe articole. Textele de baza raman cele din articolul 8, in care se stipuleaza ca partidele politice contribuie la definirea si exprimarea vointei publice a cetatenilor, si cele din articolul 36, potrivit caruia:

Cetatenii se pot asocia liber in partide politice, in sindicate si in alte forme de asociere.

Partidele sau organizatiile care, prin scopueile ori prin activitatea lor, militeaza impotriva pluralismului politic, a principiilor statului de drept ori a suveranitatii, a independentei Romaniei, sunt neconstitutionale.

Nu pot face parte din partide politice judecatorii Curtii Constitutionale, avocatii poporului, magistrati, membri activi ai armatei, politisti si alte categorii de functionari publici stabiliti prin lege organica.

Asociatiile cu caracter secret sunt interzise.

Dispozitiile constitutionale trebuie detaliate printr-o lege a partidelor politice. Legea trebuie sa contina obligatia ca prin statutul care-l reprezinta cu prilejul inregistrarii, sa se specifice explicit calitatea de partid politic. Astfel spus, sa existe obligatia legala, ca la inregistrare, asociatiile sau organizatiile ce vor sa se organizeze in partide politice, sa declare oficial si expres acest lucru. Este cunoscut ca, nu rareori, unele partide nu au in denumirea lor termenul de partid, ce se pot numi asociatii, organizatii, ligi, uniuni sau formatiuni.

Aliantele politice se pot realiza numai intre partidele politice pe baza unui protocol, ce se depune la Tribunalul Municipiului Bucuresti, solicitandu-se inscrierea in Registrul de evidenta a aliantelor politice.

Incetarea activitatii partidelor politice poate fi voluntara, prin autodizolvare sau ordonata, in cazul dizolvarii decise pe cale judecatoreasca sau de catre Curtea Constitutionala. Incetarea prin inactivitate intervine in situatia in care un partid politic nu desemneaza candidati, singur sau cu alianta, in doua mandate electorale succesive, in cel putin 10 circumscriptii, sau nu a tinut nici o adunare generala timp de 5 ani. Incetarea activitatii unui partid, in toate cazurile, este constatata de Tribunalul Municipiului Bucuresti ; .



PRELOT, M., Sociologie politique, Paris, Dalloz, p.439

DUVERGER, M., Le parties politiques, Paris, A. Colin, 1951, p. IX-X

DENQUIN, J. M., Science politique, PUF, 1985, p. 278

RADULESCU-MOTRU, C., Cultura romana si politicianismul

PRELOT, M., op. cit., p. 337

ibidem, p. 444

LITTRE, E., Dictionnaire de la langue francaise, Gallimard Hachete

DENQUIN, J. M., op. cit., p. 337

RAISA RADU, Politologie, p. 93-94

DUVERGER, M. Les parties politiques

RAISA RADU, Politologie, p. 95-96

DUVERGER, M., Les parties politique, Paris

RAISA RADU, Politologie, p. 97

DUCA, I. G., Raporturile economice si politice ale Romaniei, Buletinul Institutului Economic Romanesc, nr. 3-4/1927, p.150

Rezolutia asupra situatiei generale din Romania, Socialismul, anul XIX, nr. 24/1924

VOINEA, S., Socialismul, Enciclopedia Romaniei, vol. III, Imprimeria Nationala, 1940, p. 291

PRELOT, M., op. cit., p. 342

MICHELS, R., Les parties politiques, Paris, Flammarion

PRELOT, M., op. cit., p. 342

ARON, R., Etudes sociologiques, PUF, 1988, p. 154

RAISA RADU, Politologie, p. 102

IOAN MORARU, Drept constitutional si institutii politice, ed. Actami, 1998

CRISTIAN PARVULESCU, Curs de Stiinta Politica la Facultatea de Stiinte Politice, S.N.S.P.A.









Politica de confidentialitate

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 1480
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2020 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site