Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

CATEGORII DOCUMENTE





ArheologieIstoriePersonalitatiStiinte politice


Statele democrate dupa al doilea razboi mondial

Istorie

+ Font mai mare | - Font mai mic








DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
VIATA POLITICA si Puterile statului dupa 1918
Test de evaluare
CONSECINTELE PRIMULUI RAZBOI MONDIAL
Roman al III-lea Argyr (1028-1034)
EXPANSIUNEA COMUNISMULUI IN LUME
COLOSSEUMUL ROMAN SI EROII SAI, GLADIATORII
LATINITATE SI DACISM
CONSTIINTA NATIONALA SI EMANCIPAREA POLITICA
ORIGINILE CONFLICTULUI DINTRE PALESTINA SI ISRAEL.ISTORIA REGIUNII
GETO-DACI- stramosi ai poporului roman

Statele democrate dupa al doilea razboi mondial




Statele Unite ale Americii

Dupa incheierea celui de-al doilea razboi mondial administratia americana s-a preocupat de problemele reconversiunii, adica de trecerea industriei grele si a celorlalte ramuri ale economiei nationale la productia civila, de lichidarea disproportiilor dintre ramurile militare si cele civile. Trecerea la economia de pace a condus la scaderea, in anii 1945-1946, a productiei industriale, in special a celei ce era legata de necesitatile militare. De la sfarsitul anului 1946 pana in toamna anului 1948 productia industriala a fost in crestere. Cauzele ce au determinat dezvoltarea ascendenta a economiei au fost: functionarea unui mecanism economic bine organizat, creat in anii razboiului; deschiderea unor mari piete de desfacere a marfurilor atat in interiorul tarii, cat si mai ales in afara ei; interesul sporit al populatiei fata de obiectele de larg consum, ceea ce a generat stimularea ramurilor industriei textile, alimentare, producerea obiectelor din marochinarie, intensificarea productiei de autoturisme. Un rol important in progresul economic l-a avut guvernul federal care, in ciuda teoriei dominante a „individualismului dur”, a continuat si dupa razboi sa intervina activ in procesele de productie. In februarie 1946 Congresul S.U.A. a aprobat legea cu privire la utilizarea bratelor de munca, prin care a proclamat responsabilitatea statului pentru economie. A fost constituit Consiliul consultantilor economici, subordonat presedintelui S.U.A., care avea misiunea de a examina minutios situatia economica din tara si de a-i prezenta anual un raport presedintelui. Presedintele, la randul sau, a fost obligat sa prezinte la fiecare sesiune a Congresului un discurs asupra problemelor economice. Cu toate ca administratia a depus eforturi sustinute in solutionarea problemei reconversiunii, S.U.A. au pastrat pozitiile importante ale industriei militare, sporind investitiile in acest domeniu. Daca, spre exemplu, in 1940 cheltuielile militare directe ale S.U.A. au fost de 1,6 miliarde dolari, in 1948, anul celor mai scazute investitii militare din anii postbelici, acestea erau de 10,6 miliarde dolari.

Reconversiunea a generat multiple probleme de ordin social. Pentru a evita unele conflicte, deja in 1944 Congresul a aprobat Legea despre drepturile militarilor demobilizati, conform careia veteranii beneficiau de unele inlesniri: in caz de somaj, primeau timp de un an o indemnizatie de 20 dolari pe saptamana; statul le acorda credite convenabile pentru a construi case de locuit sau intreprinderi; participantilor la razboi li s-a oferit dreptul de a obtine gratis acces la studii, inclusiv superioare. Problemele sociale aparute dupa razboi au condus la conflicte sociale. Ca reactie, Congresul a adoptat o lege care impunea numeroase limitari exercitarii acestui drept. A inceput si o campanie de curatare a aparatului de stat de „elemente neloiale”. La 22 martie 1947 Truman a emis o dispozitie cu privire la verificarea loialitatii, conform careia din aparatul de stat erau eliminate elementele neloiale, mai ales comuniste. Presedintele a ordonat sa fie arestati 11 lideri ai comunistilor americani.

Perioada reconversiunii a cauzat modificari si in conducerea S.U.A. In iulie 1947 a fost infiintat Consiliul Securitatii Nationale - organ suprem consultativ pe langa presedintele S.U.A. - ce avea menirea de a supraveghea si studia tot ce ar fi putut ameninta securitatea statului. In 1949 a fost reorganizata institutia militara: a fost constituit Ministerul Apararii al S.U.A., ministrul devenind membru al guvernului.

Deplasarea spre dreapta a opiniei publice americane si a politicii externe a S.U.A. a fost determinata de prezenta militara masiva a U.R.S.S. in estul si centrul Europei, in Extremul Orient, de procesele de sovietizare a tarilor aflate sub controlul U.R.S.S. Statele Unite considerau toate acestea drept o incalcare flagranta a intelegerilor de la Ialta a celor „trei mari”. La sfarsitul razboiului au intervenit mutatii si in conceptiile privind politica externa americana. Noua viziune a rolului S.U.A. in lume a exprimat-o clar presedintele Truman in decembrie 1945: „Vrem sau nu vrem, suntem obligati sa recunoastem ca victoria obtinuta de noi a asezat pe umerii poporului american povara responsabilitatii de a conduce in viitor lumea”.

Alegerile prezidentiale din 1948 au reprezentat o confruntare dura intre Democrati, divizati, si Republicani. Partidul Democrat s-a eliberat de aripa stanga si de cea dreapta. Desi Truman nu se bucura initial de popularitate in randurile cetatenilor americani, acesta a reusit sa obtina victoria, acumuland 24,2 milioane de voturi, fata de 22 milioane de voturi ale principalului sau rival Thomas E. Dewey.

In ianuarie 1949 presedintele Truman a inaintat Congresului un program ce cuprindea reforme de ordin social. Truman a propus legislativului sa largeasca asigurarile sociale ale populatiei, sa introduca asigurarea medicala, sa acorde ajutor financiar scolilor, sa ridice nivelul salariului minimal, sa construiasca apartamente ieftine pentru familiile cu salarii mici, sa garanteze venituri fermierilor, acordandu-le ajutor din partea statului, sa asigure inviolabilitatea libertatilor proclamate de Constitutia S.U.A. Din programul inaintat de presedinte, Congresul a aprobat doar trei prevederi: salariul minimal a fost majorat de la 40 de centi pe ora la 75; conform legii din 1950 urmau a primi pensii inca 10 milioane de oameni; a fost adoptata legea din 1949 cu privire la asigurarea cu locuinte, ce prevedea alocarea unor fonduri consistente pentru construirea a peste 800.000 de apartamente pentru familiile cu salarii mici.

In vara anului 1948 in S.U.A. s-au semnalat caracteristicile crizei economice, care a evoluat in anul urmator. In 1949 productia industriala s-a redus cu 6%, a crescut numarul somerilor (de la 3,4% in 1948 la 5,5% din forta de munca in 1949). Concomitent cu impasul crizei economice inca doua evenimente au lovit America: experimentarea de catre U.R.S.S. a bombei nucleare si victoria comunistilor in China. In consecinta, S.U.A. au fost cuprinse de o adevarata isterie anticomunista declansata de procesul intentat lui O. Hiss, functionar din Departamentul de Stat, acuzat de spionaj. Acesta a fost condamnat in 1950. Din acel moment, toti cei suspecti erau supusi controlului, perchezitionati, crestea numarul denunturilor. Aceste tensiuni s-au suprapus si peste escaladarea tensiunilor internationale ca urmare a debutului razboiului din Coreea.

Probabil cea mai evidenta manifestare a anticomunismului american a fost reprezentat de Maccarthism care a fost o politica promovata de senatorul american Joseph R. McCarthy, presedintele „Subcomisiei pentru cercetarea organelor guvernamentale”, creata de Senatul S.U.A. in 1951. Activitatea lui J. McCarthy s-a desfasurat intr-o perioada de criza a democratiei americane. Subcomisia condusa de McCarthy a efectuat o serie de cercetari cu privire la patrunderea comunismului in organizatiile de tineret, in presa, in invatamant, in sindicate. In 1950 Congresul S.U.A. a adoptat Legea despre securitatea interna („Legea McCaren-Wood”) indreptata impotriva comunistilor considerati o „amenintare nemijlocita a securitatii S.U.A.” Legea interzicea intrarea in S.U.A. a imigrantilor care fusesera sau erau membri ai partidelor comuniste. Toti comunistii care inca nu se naturalizasera urmau sa fie deportati din S.U.A.

Alegerile prezidentiale din 1952 s-au desfasurat in perioada in care America era implicata in razboiul din Coreea. Americanii aveau deja 54.000 de morti si 103.000 raniti. Partidul Republican l-a sustinut pentru postul de presedinte al S.U.A. pe generalul Dwight Eisenhower, care in campania electorala i-a criticat pe democrati pentru impotmolirea in razboiul din Coreea si a asigurat alegatorii ca, devenind presedinte, va contribui la incheierea lui rapida. Generalul Eisenhower a castigat alegerile, pentru el votand 33,9 milioane de americani. Un rol insemnat l-a avut autoritatea personala a generalului, cunoscut comandant militar in cel de-al doilea razboi mondial. Rivalul sau, reprezentantul Partidului Democrat, A. Stevenson, a obtinut numai 27,3 milioane de voturi. Dupa 20 de ani de guvernare a democratilor in Casa Alba, la conducere au venit republicanii. In decembrie 1952, imediat dupa alegeri, presedintele Eisenhower a vizitat Coreea de Sud, a inspectat trupele O.N.U. si a avut intrevederi cu conducerea de la Seul. Intorcandu-se in tara, el a declarat ca nu are un raspuns simplu referitor la solutionarea problemei coreene.

In cea de-a doua jumatate a sec. al XX-lea S.U.A. s-au distins prin mutatii importante in dezvoltarea economica si in structura sociala. Populatia a sporit cu 19% - la 180,9 milioane in 1960. In aceeasi perioada populatia urbana a sporit cu 30% - de la 96,5 milioane la 125,3 milioane de oameni, pe cand cea rurala s-a redus. Dorinta ca S.U.A. sa se mentina pe arena internationala ca supraputere, concurenta sovietica in domeniul tehnologiilor moderne (cucerirea spatiului cosmic etc.), aparitia noilor concurenti in Europa Occidentala si Extremul Orient i-au determinat pe americani sa sporeasca investitiile pentru modernizarea proceselor de productie si efectuarea cercetarilor stiintifice.

Republicanii s-au dezis de crearea unui buget echilibrat si au acceptat cresterea datoriei catre stat: in anul financiar 1958/59 datoria interna a atins cifra record de 12,9 miliarde de dolari. Prin urmare, politica amestecului activ in dezvoltarea economica a fost preluata de republicani.

Pe timpul administratiei D. Eisenhower a fost abolita Legea Taft-Hartley, insa noua lege sindicala adoptata Lendrem-Griffin nu exprima interesele sindicatelor. Ea a extins drepturile statului in solutionarea conflictelor de munca, limitand drepturile autoritatilor federale. Sindicatele au fost lipsite si in viitor de multe drepturi: de a boicota, a picheta etc. Legea noua nu-i mai obliga pe functionarii sindicatelor sa anunte autoritatile daca faceau parte din randurile comunistilor. Statul a obtinut dreptul de a intensifica controlul asupra activitatii sindicatelor si de a apara interesele muncitorilor individuali.

La cel de-al XX-lea Congres al P.C.U.S. au fost preconizate noi metode de ameliorare a situatiei internationale, coexistenta pasnica a celor doua sisteme politice diferite, posibilitatea preintampinarii unui nou razboi termonuclear, despre „calea pasnica” de trecere la socialism. Acest nou discurs a gasit o receptie favorabila la Washington. Odata cu destinderea relatiilor internationale s-a largit schimbul de informatii dintre cele doua superputeri. Lansarea la 4 octombrie 1957 de catre U.R.S.S. a primului satelit artificial al pamantului a produs o impresie puternica asupra americanilor. Reactia lor a fost dubla; ei si-au schimbat opinia privitor la posibilitatile stiintifico-tehnice ale U.R.S.S. si au considerat ca aceste realizari pot fi folosite impotriva lor. Autoritatile americane au luat masurile necesare pentru a obtine un avans in domeniul constructiei de rachete si al valorificarii spatiului cosmic. In noiembrie 1957 a fost instituita o noua functie - ajutorul presedintelui in problemele stiintei si tehnicii, in 1958 a fost formata Administratia nationala a aeronauticii si valorificarii spatiului cosmic (N.A.S.A.). La 31 ianuarie 1958 S.U.A. au lansat primul satelit artificial al Pamantului.

La alegerile prezidentiale din noiembrie 1956 victoria a repurtat-o, din nou, Eisenhower. Desi era deseori criticat de catre democrati pentru nivelul sau intelectual redus, Eisenhower totusi se bucura de autoritate si popularitate. In 1960, an de bilant al guvernarii republicanilor, s-a putut constata ca administratia presedintelui Eisenhower stabilizase situatia interna si conturase perimetrul „responsabilitatii mondiale” a S.U.A., fara a implica fortele armate in conflictele militare.

La alegerile din noiembrie 1960 ambele partide au elaborat platforme ce prevedeau activizarea rolului statului in solutionarea problemelor cu care se confrunta societatea americana. Republicanii pledau pentru o dezvoltare economica mai intensa. Democratii promiteau stoparea inflatiei, cresterea nivelului de trai, asigurarea de catre stat a unor servicii decente pentru populatie etc. Partidul Republican 1-a sustinut pentru postul de presedinte al S.U.A. pe Richard Nixon, vice-presedinte in guvernul D. Eisenhower. Partidul Democrat si-a acordat sprijinul lui John Fitzgerald Kennedy. Nixon era cunoscut ca om politic cu o bogata experienta. Kennedy era considerat un om foarte bogat, mai liber in activitatea sa politica; era catolic si multi alegatori catolici au vrut sa demonstreze ca si un catolic poate fi presedinte al S.U.A; nu putin insemna si faptul ca J. Kennedy era cel mai tanar dintre pretendentii la postul de presedinte al Statelor Unire. Nascut la 29 mai 1917, in 1960 atinsese varsta de 43 de ani. Pentru J. Kennedy si-au dat voturile 34.221.344 de alegatori, iar pentru R. Nixon 34.106.671.

In anii 1960 S.U.A. au sesizat din plin efectele revolutiei stiintifico-tehnice. In primul rand, este vorba de automatizarea productiei, prin aplicarea in masa a masinilor electronice de calcul (M.E.C.): daca in 1959 in S.U.A. functionau 2 034 M.E.C., in 1969 erau deja 56.000 - de doua ori mai multe decat in celelalte state ale lumii. In al doilea rand, gratie revolutiei stiintifico-tehnice nu numai ca s-au modernizat mijloacele de productie, dar s-a schimbat radical si obiectul muncii: au fost obtinute materiale avand caracteristici stabilite anticipat. Revolutia stiintifico-tehnica din S.U.A. a contribuit la mecanizarea agriculturi; in anii 1960 agricultura in S.U.A. era pe deplin mecanizata. Un rol insemnat in realizarea revolutiei stiintifico-tehnice 1-a jucat stiinta, devenita „industrie a descoperirilor” si forta motrice a progresului tehnico-stiintific.

Kennedy a castigat alegerile din 1960 lansand obiectivul atingerii de catre S.U.A. a ceea ce el a numit „noile frontiere”. El si-a propus initial doua sarcini importante: iesirea din criza economica din anii 1960-1961 si sporirea ritmului de dezvoltare a economiei. Pentru depasirea impasului economic, Kennedy a preconizat urmatoarele masuri: restructurarea regiunilor cu o permanenta depresiune economica, majorarea alocatiilor pentru someri, ridicarea salariului minimal, largirea constructiilor de locuinte etc. Congresul S.U.A. a aprobat integral programul propus de J. Kennedy. Din echipa lui Kennedy faceau parte cei mai vestiti economisti ai vremii precum J. Galbraith, P. Samuelson, W.Heller, istoricul Artur M. Schlesinger, reprezentant al curentului neoliberal. Totodata, J. Kennedy a inclus in componenta guvernului reprezentanti ai marilor corporatii - R.McNamara, presedintele companiei Ford, a ocupat postul de ministru al apararii, D. Dillon, mare bancher, a devenit ministru al finantelor etc. Desi existau divergente in alegerea cailor de realizare a programului prezidential, totusi accentul au fost puse pe majorarea cheltuielilor federale intru satisfacerea necesitatilor sociale ale populatiei. In 1961 - 1962 Congresul S.U.A. a intreprins multiple masuri in vederea protectiei sociale: in martie 1961 a fost aprobata legea despre prelungirea pe trei luni a indemnizatiilor pentru someri; plata minimala pentru o ora de lucru a sporit de la 1,0 dolar la 1,25. In martie 1962 a fost adoptata pentru prima data in istoria S.U.A. legea ce obliga statul sa pregateasca forta de munca. J. Kennedy a acceptat constient marirea deficitului bugetar ca o parghie de asigurare a cresterii economice.

La 22 noiembrie 1963, in imprejurari inca insuficient elucidate, Kennedy a fost asasinat in Dallas, Texas. In aceeasi zi vice-presedintele Lyndon B. Johnson a depus juramantul ca presedinte al S.U.A. Asasinarea presedintelui Kennedy a contribuit la un imens succes al Partidului Democrat la alegerile din 1964. Democratii au obtinut 2/3 din locuri atat in Camera deputatilor, cat si in Senat. Johnson a promovat in continuare politica reformelor liberale, a asigurarilor sociale, a finantarii de catre stat a cheltuielilor pentru invatamant. In 1965 a fost; adoptata Legea cu privire la apararea drepturilor de vot ale negrilor, in 1968 Legea cu privire la interzicerea discriminarii la arendarea spatiului locativ. In iulie 1965 a fost aprobata una din cele mai importante legi ale mandatului lui Johnson cu privire la asigurarile in caz de boala la batranete, ce prevedea tratament gratuit sau compensarea cheltuielilor. Administratia a sustinut financiar fermierii, ceea ce n-a permis lichidarea fermelor mici si mijlocii. Pentru aceasta democratii au fost criticati aspru de republicani si de Federatia Fermierilor Americani care solicitau neinterventia statului in procesul de lichidare a fermelor „ce nu mai sunt necesare”.

Politica promovata de Johnson a fost calificata drept programul „marii societati”. Desi cea mai prospera din lume, societatea americana inca era afectata de numeroase probleme sociale. Razboiul din Vietnam a sporit nemultumirile populatiei si in timpul alegerilor din 1968 Partidul Democrat intrase din nou in criza.

Problema pastrarii pozitiei de lider al lumii occidentale de catre S.U.A. a fost importanta pentru guvernele democratilor. Din 1948 pana in 1960 ponderea S.U.A. in volumul productiei industriale a tarilor occidentale a scazut de la 53 la 45 la suta, in timp ce al Japoniei, R.F.G., Frantei, Marii Britanii si Italiei s-a marit de la 22 la 31%. Investitiile de capital particular ale americanilor peste hotarele S.U.A. au crescut de la 7,2 miliarde de dolari in 1946 la 31,9 miliarde de dolari in 1960. A sporit deci interesul americanilor in diferite zone ale lumii.

In cuvantarile sale Kennedy a declarat ca va apara libertatea in orice punct al lumii: „Sa stie fiecare tara, orice ne-ar dori, binele sau raul, ca vom plati orice pret, vom lua asupra noastra orice povara, vom merge in intampinarea oricaror greutati, vom sustine orice prieten si vom depune rezistenta oricarui dusman pentru a asigura pastrarea si succesul libertatii.” Democratii si-au dat seama insa ca asigurarea globalismului american nu poate fi realizata in baza vechilor doctrine. Noua doctrina privind politica externa, elaborata de democrati, a fost cea a „reactiei flexibile”, adica S.U.A. vor reactiona operativ oriunde vor gasi de cuviinta. Doctrina lui Kennedy n-a substituit complet vechea doctrina a „razbunarii masive”, ci a adaptat-o la noile conditii. Politica unui eventual razboi cu U.R.S.S. a fost inlocuita prin „razboaie limitate” la periferiile lumii comuniste. La insistenta Pentagonului a sporit numarul armelor nucleare. In relatiile cu statele blocului comunist J.Kennedy a definit astfel pozitia S.U.A.: „Noi nu vom merge la convorbiri de frica.”

In urma venirii la putere in Cuba a lui Castro relatiile acestei tari cu S.U.A. s-au agravat. Americanilor le-a venit greu sa accepte pierderea pozitiilor in Cuba. Deja pe timpul lui Eisenhower au fost pregatite trupe de comando cubaneze, care insa au fost infrante in golful Cocinos (la 17 aprilie 1961). La 14 octombrie 1962 avioanele americane de cercetare “U-2” au fixat pe teritoriul Cubei rachete cu raza medie de actiune sovietice. Peste doua zile Kennedy a fost informat despre rachetele ce erau indreptate impotriva S.U.A. Au fost numite doua subcomitete ce aveau menirea sa elaboreze planuri de atac asupra Cubei. Dupa ce i-a informat pe fostii presedinti ai S.U.A. Hoover, Truman si Eisenhower despre situatia din Cuba, la 22 octombrie 1962 Kennedy a adresat un mesaj catre poporul american, iar la 23 octombrie a semnat dispozitia nr. 3504 cu privire la instaurarea blocadei maritime-militare in jurul Cubei cu incepere din 24 octombrie 1962. Astfel a inceput criza din Marea Caraibilor (numita si “criza rachetelor”). In jurul Cubei a fost trimisa flota maritima-militara (183 de nave). Au fost ridicate in aer 50% din bombardierele dotate cu bombe nucleare. Rachetele cu focoase nucleare “Polaris” de pe submarinele americane au fost atintite spre U.R.S.S. Uniunea Sovietica, la randul ei, a pus in stare de alerta fortele sale armate. La 23 octombrie guvernul a emis o declaratie in care se mentiona ca daca agresorii vor incepe razboiul, U.R.S.S. va raspunde printr-o lovitura de cea mai mare putere.

La initiativa U.R.S.S. a fost convocat de urgenta Consiliul de Securitate: s-au intensificat la maximum contactele diplomatice. In conditii extrem de tensionate cei doi lideri ai superputerilor au facut promisiuni: unul - ca va scoate rachetele de pe insula, celalalt - ca nu va invada Cuba, fiecare avand incredere in promisiunile celuilalt. De altfel, cei doi sefi de guverne intretineau, cu incepere de la 29 septembrie 1961, o corespondenta ultrasecreta, fara analogie in istoria diplomatiei, si care a jucat un rol decisiv in salvarea lumii de la catastrofa. N. Hrusciov recurgea la corespondenta secreta, intrucat “aceste scrisori ramaneau secrete fata de militarii sovietici, de serviciile de politica externa, de conducatorii supremi de la Kremlin”. La 20 noiembrie 1962 S.U.A. au ridicat blocada, iar a doua zi U.R.S.S. a scos armata din starea de alerta. Dupa depasirea crizei rachetelor, in august 1963 reprezentantii S.U.A., U.R.S.S. si Marii Britanii au semnat la Moscova Tratatul privind interzicerea experientelor cu armele nucleare in atmosfera, in spatiul cosmic si sub apa.

La alegerile prezidentiale din 1964 Johnson s-a pronuntat pentru promovarea unei politici externe realiste. In iulie 1968. S.U.A. au semnat Tratatul cu privire la neproliferarea armelor nucleare. Tratatul prevede angajamentul statelor care poseda arme nucleare “de a nu le transfera, direct sau indirect altor state, de a nu ajuta, incuraja sau incita vreun alt stat sa fabrice sau sa obtina in vreun fel arme nucleare sau alte dispozitive explozive nucleare. Cu toate ca S.U.A. au acceptat schimburi in domeniul culturii, stiintei etc., ele nu s-au dezis de ideea stoparii comunismului. Au fost lansate noi idei privitoare la existenta celor doua sisteme, indeosebi la convergenta statelor comuniste cu cele occidentale pe baza valorilor lumii libere. Americanii au promovat politica “construirii de punti” cu statele comuniste ce manifestau “disidenta” in cadrul blocului rasaritean. Fata de tarile occidentale S.U.A. au promovat o politica de intarire a blocului N.A.T.O. in conditiile in care tarile Europei Occidentale devenisera concurente serioase ale S.U.A. si nu mai doreau sa urmeze intocmai recomandarile americanilor. Pentru statele din America Latina guvernul S.U.A. a lansat programul de finantare a reformelor economice “Uniune pentru progres”, alocand in anii 1961-1968 4,5 miliarde de dolari. In Orientul Apropiat democratii au sustinut Israelul, care a ignorat rezolutia Consiliului de Securitate cu privire la retragerea trupelor sale de pe teritoriile arabe ocupate.

La 7 august 1964 Casa Alba a obtinut de la Congres permisiunea ca presedintele sa hotarasca de unul singur ce masuri sa aplice, inclusiv militare, pentru lichidarea agresiunii in Asia de Sud-Est. La inceputul anului 1965 S.U.A. au pornit sa bombardeze sistematic teritoriul Vietnamului, iar in iulie 1965 Johnson a trimis in Vietnam forte militare americane, care peste trei ani constituiau deja 550 mii de oameni.

In S.U.A. populatia de culoare, in spe­cial negrii, era discriminata sub diferite forme. La inceputul anului 1968 in SUA locuiau 25 milioane de oameni de culoare. Numarul de someri era intotdeauna mai mare printre negri. In 1964 salariul negrilor era de 56,7% din cel al albilor. Lupta negrilor impotriva politicii rasiale a inceput in a doua jumatate a anilor 1950 in statele din Sud. In 1957 in orasul Montgomery, statul Alabama, a luat nastere o organizatie a negrilor - Conferinta conducerii crestine din Sud in frunte cu tanarul pastor Martin Luther King. Noua organizatie recurgea la boicoturi, defilari pe strazi etc. In august 1963 a avut loc un mars spre Washington a 250 mii de demonstranti, ceea ce a constituit un punct de cotitura in lupta negrilor pentru egalitate sociala. Revolutia negrilor a avut un caracter de masa si s-a extins in orasele din Nord. In ghetourile orasenesti au aparut organizatii extremiste ale tineretului de culoare, in 1966 s-a constituit organizatia 'Panterele negre” - una din cele mai populare in S. U. A., care peste doi ani va fi supusa unui torent de represiuni. M. L. King a incercat sa uneasca organizatiile cetatenilor de culoare cu cele ale muncitorilor intr-un front unic, fapt pentru care a fost asasinat in aprilie 1968.

La alegerile din 1968 Partidul Democrat de guvernamant venise cu o serie de probleme nesolutionate, cea mai critica fiind problema vietnameza. Intelectualitatea acuza razboiul din Vietnam; organizatiile cetatenilor de culoare si-au pierdut increderea in puterea democratilor; conducatorii sindicali ii sustineau pe democrati, insa in cadrul acestor organizatii de masa multi erau in dezacord cu politica lui Johnson. In cele din urma. lupta in cadrul Partidului Democrat s-a desfasurat intre doi pretendenti - H. Humphrey si Robert Kennedy. In platforma sa elec­torala H. Humphrey sustinea intru totul politica interna si externa a lui Johnson. Partidul Republican a profitat de greutatile prin care trecea Partidul Democrat, inaintand un singur candidat - pe R. Nixon. In programul lor electoral, republicanii promiteau sa infaptuiasca “o noua sinteza” a ceea ce numeau “responsabilitatea particulara” cu “participarea statului la rezolvarea problemelor sociale”. Republicanii insa se pronuntau pentru o mai mare autonomie a statelor, a persoanelor particulare, adica pentru sustinerea individualismului. O importanta deosebita a avut intentia republicanilor de a incheia razboiul in Vietnam. R. Nixon sustinea ca el trebuie terminat prin mijloace militare, dar se pronunta pentru acordarea unei autonomii mai mari guvernului de la Saigon. R. Kennedy, fratele presedintelui asasinat Kennedy, se bucura de o mare popularitate si resurse banesti suficiente si avea sanse sa castige alegerile. La 5 iunie 1968, la Los Angeles, in hotelul “Ambasador” R. Kennedy a fost impuscat in fata ziaristilor. Dintre cei trei asasini doar unul a fost retinut, Sirhan B. Sirhan, un tanar iordanian de religie crestina, de 24 de ani, sosit in S.U.A. in 1947. Motivul asasinarii, explicat de Sirhan, era: R. Kennedy sustinea Israelul si inaintase din nou propunerea de a-i vinde 50 de avioane “Fantom”. S. Sirhan era convins ca actioneaza “pentru tara sa”. Complotistii n-au fost depistati. La alegerile prezidentiale din 1968 au invins republicanii. Nixon a obtinut 31,8 milioane de voturi, rivalul sau Humphrey 31.3 milioane de voturi. Partidul Democrat a repurtat insa victorie in ambele Camere ale Congresului.

Perioada initiala de guvernare a republicanilor – 1969-1970 - a coincis cu o criza economica. In 1970 productia industriala a scazut cu 8,3% fata de 1969. A crescut numarul somerilor: daca in 1969 erau 2,8 milioane de someri, in 1971 erau 5 milioane sau 6% din forta activa de munca. Criza s-a caracterizat prin majorarea preturilor. Criza a intensificat inflatia. In 1972 economia S.U.A. iese din criza, inregistrand in 1973 o sporire a productiei industriale cu 17% fata de 1970. In toamna anului 1973 S.U.A. au intrat in criza energetica, ceea ce a stimulat suplimentar inflatia; din aprilie 1973 pana in aprilie 1974 costul vietii a crescut cu      10%.

In cadrul campaniei electorale Nixon a pledat pentru necesitatea limitarii interventiei administratiei federale in reglementarea vietii economice. Venind la putere, el a incercat sa transpuna in viata aceasta promisiune, mentionand de nenumarate ori ca problema iesirii din impas trebuie solutionata nu de stat, ci de “initiativa particulara” si de organele locale ale puterii. Activitatea practica a guvernului R. Nixon a demonstrat ca republicanii au insusit practica democrat-libe­rala de a stimula cresterea economica prin interventia activa a administratiei. Guvernul republican a redus ritmurile de sporire a economiei, a limitat cheltuielile de stat si a contribuit la oarecare crestere a somajului. La 15 august 1971 Nixon a declarat ca incepe promovarea asa-numitei “noii politici economice”, program ce prevedea patru etape:

- august-noiembrie 1971, scopul principal al administratiei era de a “ingheta” preturile si salariile. Practica a demonstrat ca a “ingheta” salariile este cu mult mai lesne decat a “ingheta” preturile; in activitatea bancara s-a interzis schimbarea dolarului contra aur. S-a introdus un impozit de 10% asupra marfurilor importate de S.U.A.

- noiembrie 1971-ianuarie 1973, cu sprijinul liderilor sindicali guvernul Nixon a inlocuit “inghetarea” preturilor si salariilor prin controlul din partea statului a preturilor si salariilor.

- ianuarie-iunie 1973, a fost pus capat controlului statului asupra preturilor si salariilor; antreprenorii trebuiau sa urmareasca ca inflatia sa nu depaseasca 2,5% anual. Realitatea a spulberat orice iluzie in aceasta privinta: pana in primele cinci luni ale lui 1974 inflatia atinsese 8,2%.

- in astfel de conditii a inceput etapa a patra a “noii politici economice”, care s-a incheiat la 30 aprilie 1974. In august 1973 guvernul a promulgat o lege conform careia preturile la produsele agrare erau stabilite “in functie de cerere si oferta”.

Dupa expirarea termenului politicii antiinflationiste (aprilie 1974). R. Nixon n-a mai apelat la Congres pentru a i se permite prelungirea “noii politici economice”. In noiembrie 1973 R. Nixon a prezentat un program guvernamental de iesire din criza energetica. Masurile propuse nu puteau insa frana cresterea preturilor la petrol. R. Nixon a intreprins unele masuri in vederea asigurarii cu carburanti din resursele proprii ale S.U.A. S-a hotarat de a mari volumul extragerii carbunelui in Muntii Apalasi si a petrolului din Alaska.

Politica sociala a fost mult influentata de un grup de politicieni de stanga din randurile Partidului Republican in frunte cu Nelson Rockefeller, promotor al unor idei neoliberale. Afara de aceasta, guvernul a fost nevoit sa promoveze o politica de asigurari sociale, statornicita deja in practica guvernelor anterioare. Administratia Nixon a majorat de cateva ori pensiile pentru cei batrani si cei ce-si pierdeau capacitatea de munca sau intretinatorul. Cheltuielile sociale s-au marit cu 45%, iar numarul celor ce primeau aceste ajutoare cu 30%. In 1972 a fost promulgata o lege importanta ce prevedea indemnizatii in caz de somaj. S-a dezvoltat sistemul de repartizare a bonurilor alimentare. In 1970 in S.U.A. a fost pus in aplicare un sistem de asigurari sociale si de sustinere a bunastarii cetatenilor.

La 18 februarie 1970 R. Nixon a expus in Congres doctrina politicii externe in care se spunea ca S.U.A. vor contribui la apararea si dezvoltarea statelor aliate si a tarilor prietene. Statele Unite insa nu puteau sa asigure apararea tuturor statelor libere ale lumii. Era vorba deci de o “rationalizare” a obligatiilor externe ale S.U.A., de aducerea in concordanta cu posibilitatile existente, de distribuire intre S.U.A. si aliatii lor a “poverii si responsabilitatii” pentru ocrotirea lumii libere. Programul politicii externe a Casei Albe avea in vedere trei principii: parteneriat, putere militara si tratative. Parteneriatul se referea la aliatii S.U.A., puterea militara si tratativele la inamici.

Problema principala a administratiei S.U.A. era cea vietnameza. Guvernul american promova politica de “vietnamizare” a razboiului din Indochina, adica incuraja inarmarea regimului de la Saigon pentru ca “asiaticii sa lupte impotriva asiaticilor”. In astfel de conditii, americanii au extins chiar zona agresiunii: in 1970 ei au inceput bombardarea Cambogiei, din 1971 - a Laosului, iar din decembrie 1971 au reluat bombardarea Vietnamului. Razboiul insa suscita tot mai mult nemultumirea aliatilor S.U.A. La 27 ianuarie 1973, in capitala Frantei, au fost semnate acordurile cu privire la incetarea razboiului din Viet­nam. Americanii se obligau sa-si retraga armatele din Vietnamul de Sud.

In timpul guvernarii lui R. Nixon s-au produs schimbari importante in relatiile dintre cele doua superputeri militare. In toamna anului 1969 au inceput tratativele dintre S.U.A. si U.R.S.S. in vederea limitarii inarmarilor strategice. Aceasta orientare a politicii externe a fost sustinuta in Congres de un mare grup de congresmani printre care - senatorii W. Fulbright, E. Kennedy etc. In guvern aceasta linie a fost sustinuta de H. Kissinger, consilier al presedintelui in probleme de securitate, iar din toamna anului 1973 secretar de stat al S.U.A. In mai 1972 R. Nixon s-a aflat intr-o vizita oficiala in U.R.S.S. Cu acest prilej, au fost semnate o serie de documente precum “Bazele relatiilor dintre U.R.S.S. si S.U.A.” si de „Tratatul dintre U.R.S.S. si S.U.A. cu privire la limitarea sistemelor de aparare antiracheta” si “Acordul provizoriu cu privire la unele masuri in domeniul limitarii armamentului strategic” (SALT I). Aceste tratate limitau inarmarile in cele mai importante si costisitoare directii. Au fost semnate si alte documente, inclusiv hotararea de a institui o comisie sovieto-americana in problemele comertului, care urma sa elaboreze proiectul Acordului comercial dintre cele doua tari. In iunie 1973 a avut loc vizita liderului sovietic L. Brejnev in S.U.A. Au fost semnate alte documente importante: “Tratatul de preintampinare a unui razboi nuclear” si “Principiile generale ale tratativelor cu privire la limitarea in continuare a inarmarilor strategice”. Peste un an a avut loc a doua vizita a presedintelui R. Nixon in Uniunea Sovietica, fiind semnate documente printre care “Acordul despre limitarea exploziilor subterane cu arma nucleara”. S-a imbunatatit intrucatva schimbul de marfuri: daca in 1971 volumul comertului constituia 200 milioane de dolari, in 1973 el atinsese cifra de 1,5 miliarde de dolari. Asadar, s-au profilat indicii ca relatiile americano-sovietice au depasit situatia “razboiului rece”.

Din partea Partidului Democrat candidat la postul de presedinte al tarii a fost inaintat J. McGowern, reprezentantul aripii de stanga a partidului. Platforma democratilor pentru alegerile din 1972 preconiza promovarea unor masuri radicale in economia nationala, limitarea cheltuielilor militare, incetarea razboiului in Vietnam etc. Nixon a reprezentat din nou Partidul Republican, reusind sa iasa invingator din alegeri. Curand insa a inceput in SUA „scandalul Watergate”. In iunie 1972 in resedinta Partidului Democrat – hotelul “Watergate” - a fost retinut un grup de indivizi ce posedau aparatura de inregistrare si care fortau intrarea in acest hotel. Initial nu li s-a dat atentie, apoi insa tot mai des se faceau auzite intrebari daca Nixon a fost implicat in trimiterea acestor agenti pentru inregistrarea convorbirilor si supravegherea oponentilor politici, a membrilor Camerei si a Senatului, a reporterilor. In primavara anului 1973 scandalul a cuprins intreaga America. S-a incercat sa se demonstreze ca R. Nixon personal era implicat in afacere, ca administratia condusa de el era corupta, ca au fost inregistrate cazuri de mituire, inclusiv de catre vice-presedintele Spiro Agrew, care in octombrie 1973 si-a dat demisia. In vara anului 1974 campania impotriva presedintelui Nixon a atins punctul culminant: comitetul juridic al Camerei s-a pronuntat pentru aplicarea impeachment-ului. La 9 august 1974 R. Nixon si-a dat demisia. Presedinte al S.U.A. a devenit Gerald Ford, iar vice-presedinte a fost numit de catre Congres N. Rockefeller.

Presedintele Ford n-a schimbat prea mult politica interna si externa a S.U.A. In anii 1974-1975 tara a fost afectata de o noua criza economica, a sasea de dupa incheierea razboiului. A crescut numarul somerilor, preturile au crescut cu 12%, costul vietii cu 40%. Administratia si-a canalizat activitatea spre lupta impotriva inflatiei, facand aceasta pe seama reducerii asigurarilor sociale. La rascrucea anilor 1974-1975, Ford a inaintat un program de solutionare a problemei somajului si a crizei energetice. In 1975 a fost adoptata o lege ce prevedea indexarea pensiilor si a altor indemnizatii.

Anul 1975 a inchis ultima fila a interventiei americane in Indochina. Interventia in aceasta parte a lumii s-a soldat pentru S.U.A. cu cheltuieli in suma de 150 miliarde de dolari si 56.000 de morti. Ameliorarea relatiilor dintre cele doua mari puteri ale lumii a continuat si in perioada presedintiei lui Ford. In noiembrie 1974 la Vladivostok a avut loc o intalnire intre conducatorii celor doua state. A fost semnata o Declaratie comuna sovieto-americana cu privire la limitarea armamentului strategic. O marturie a imbunatatirii relatiilor americano-sovietice a constituit-o si primul zbor in comun al cosmonautilor sovietici si americani (iulie 1975). Spiritul de incredere a favorizat incheierea cu succes a Conferintei general-europene si semnarea Actului final de la Helsinki. Totusi, potrivit amendamentului Jackson-Vanik, U.R.S.S. putea primi clauza natiunii celei mai favorizate.

In cadrul alegerilor din 1976 atat republicanii, cat si democratii pledau pentru restabilirea autoritatii guvernului si pentru a convinge electoratul ca S.U.A. erau un model de societate democratica libera. Congresul Partidului Republican in august 1976 l-a propus drept candidat la postul de presedinte pe Ford. Platforma electorala, aprobata de republicani, era bazata pe principii neoconservatoare - folosirea cumpatata a bugetului federal atat pentru reglementarea economiei tarii, cat si pentru stimularea initiativei particulare. Partidul Democrat l-a desemnat pe Jimmy Carter, reprezentant al Sudului, fost guvernator al statului Georgia. In campania preelectorala Carter a speculat sentimentele “anti-Washington” ale unei parti a populatiei SUA. El sublinia ca nu este legat de aparatul de stat de la Washin­gton, avea maniere de om simplu. In platformele lor electorale democratii se plasau pe aceleasi pozitii neoliberale traditionale: se pronuntau pentru asigurarea unui ritm inalt al dezvoltarii economice: in domeniul social erau pentru introducerea asistentei medicale gratuite. Pe plan extern democratii opinau pentru limitarea inarmarilor strategice, interzicerea experimentarilor nucleare, reducerea bugetului militar cu 5-7 miliarde de dolari. Alegerile prezidentiale au fost castigate de J. Carter - 40.8 milioane de voturi; Ford a obtinut 39,1 milioane de voturi.



Carter a intrat in istoria S.U.A. ca un presedinte populist. In ziua denumirii sale in functie a refuzat sa se foloseasca de masina prezidentiala si s-a deplasat pe jos de la Capitoliu pana la Casa Alba. El avea obiceiul sa viziteze cetatenii la domiciliu, sa intretina discutii telefonice cu ei etc. Aceasta o facea in scopul intaririi increderii populatiei in noua conducere, a ridicarii prestigiului Casei Albe. Carter a numit in functii noi persoane. A. Young, apropiat al lui M. L. King; spre exemplu, a fost numit reprezentant al S.U.A. la O.N.U., devenind primul american de culoare care a obtinut un post diplomatic atat de inalt.

Administratia J. Carter se confrunta cu probleme de ordin economic. De relevat ca economia S.U.A. nu-si revenise inca de pe urma crizei din 1974-1975. In 1978 presedintele si-a expus programul antiinflationist. El recomanda “limitari benevole”: sectorul particular sa nu ridice preturile, iar sindicatele sa se abtina de a cere marirea salariului. Programul prevedea si limitarea cheltuielilor guvernului federal. Au fost reduse si fondurile pentru asigurari sociale. La insistenta lui Carter s-au inghetat alocarile pentru construirea bombardierului strategic “B-1”. Aceste masuri n-au stopat inflatia. Unele ramuri ale industriei au intrat in criza de structura, reducandu-se competitivitatea lor pe piata mondiala. O problema principala era cea energetica. Carter a promis ca solutionarea ei va constitui sarcina prioritara a activitatii sale prezidentiale, insa in privinta cailor de rezolvare a acestei probleme existau pareri contradictorii: industriasii petrolieri considerau necesar lichidarea controlului de stat asupra preturilor la petrol si gaze: liberalii, liderii sindicatelor, dimpotriva, se pronuntau pentru intensificarea controlului statului asupra activitatii companiilor petroliere. Congresul S.U.A. a aprobat integral programul energetic al lui J. Carter. El prevedea lichidarea pe etape a controlului de stat asupra preturilor la petrol si gaze; stabilirea impozitelor pentru veniturile suplimentare; marirea volumului de extragere a carbunelui si aplicarea aparatelor economicoase in intreprinderi, transporturi, case de locuit. Au fost alocate sume considerabile de bani Corporatiei de combustibil sintetic in scopul depistarii de noi surse si varietati de combustibil. In august 1977 a fost infiintat Ministerul Energeticii, iar in 1979 a fost reorganizat Ministerul Ocrotirii Sanatatii, Invatamantului si Bunastarii si formate doua ministere noi - al Ocrotirii Sanatatii si al Invatamantului, ultimul incluzand sistemul de ajutorare financiara a scolilor de cultura generala si universitatilor.

Democratii au venit la putere cand in relatiile internationale domina destinderea. Guvernarea lor a coincis cu perioada de incordare a relatiilor internationale. In conditiile destinderii, conducerea sovietica a inceput sa inlocuiasca rachetele cu raza medie de actiune din zona europeana a U.R.S.S. “S.S. -4” si “S.S.-5” cu rachete modernizate “S.S.-20”, ceea ce a condus la “dezechilibrarea” balantei in Europa. Administratia americana nu putea sa nu tina cont de insemnatatea destinderii, pe de o parte, iar pe de alta, de faptul ca U.R.S.S. isi intarea potentialul nuclear in zona europeana. In iunie 1979 la Viena a fost semnat Tratatul dintre U.R.S.S. si S.U.A. cu privire la limitarea armamentului strategic – SALT II. Partile au convenit sa-si limiteze armamentul strategic la cate 2.400 unitati, iar cu incepere din 1 ianuarie 1982 - la cate 2.250 unitati si sa se abtina de la modernizarea lor. Semnarea Tratatului S.A.L.T. II a avut o insemnatate vadita pentru pacea si securitatea mondiala.

Interventia sovietica in Afganistan a condus la o inasprire brusca a relatiilor sovieto-americane. La 3 ianuarie 1980 J. Carter s-a adresat Congresului cu propunerea de a sista examinarea Tratatului S.A.L.T.II. S-au suspendat multe acorduri bilaterale, a fost declarat embargo la exportul produselor agricole din S.U.A. in U.R.S.S. S-au intreprins masuri pentru a bloca Jocurilor Olimpice de la Moscova. Ultimul an de presedintie a lui Carter caracterizat printr-o vadita activitate antisovietica. La 23 ianuarie 1980 a fost expusa “doctrina Carter” ce prevedea amestecul posibil al S.U.A. in orice regiune a lumii, posibilitatea declansarii unui razboi atomic limitat, stabilirea controlului american in Golful Persic etc. Din ianuarie 1980 S.U.A. au reluat acordarea de ajutor militar si eco­nomic Pakistanului.

In mai 1977 la initiativa S.U.A. sesiunea Consiliului N.A.T.O. a luat decizia de a mari cu 3% cheltuielile militare anuale. La aceeasi sesiune J. Carter a pus problema modernizarii nucleare americane cu raza medie de actiune. In decembrie 1979 americanii au convenit cu partenerii lor occidentali asupra amplasarii in Europa Occidentala, incepand cu anul 1983, a 572 de rachete noi, dintre care 108 “Pershing-2” (toate pe teritoriul R.F.G.) si 464 rachete de croaziera (“Tomahawk”) in R.F.G. - 96 in Italia - 112, restul in Marea Britanie si Belgia.

S.U.A. au mediat convorbirile egipteano-israiliene. In septembrie 1978 la Camp David, vila prezidentiala situata in Maryland, a avut loc o intalnire intre Carter, Sadat, presedintele Egiptului, si Begin, primul ministru al Israelului, la care a fost semnat acordul egipteano-israilean de reglementare a problemelor privind relatiile dintre aceste state. Acordul preconiza recunoasterea autonomiei pe malul de vest al raului Iordan si in sectorul Gaza, ocupate de Israel in 1967. Acordul a fost condamnat de mai multe tari arabe si a suscitat nemultumiri intre egipteni.

S.U.A. au intervenit activ in treburile Iranului. La 16 ianuarie 1979 sahul Iranului M. R. Pahlavi a parasit tara, iar la l februarie ayatollahul R. Khomeini, lider religios siit, s-a reintors in Iran dupa 15 ani de exil si a preluat conducerea tarii. Iranul a cerut extradarea sahului ce se afla in S.U.A. si a arestat corpul diplomatic american, transformandu-l in ostatici. In noiembrie 1979 S.U.A. au rupt relatiile diplomatice cu Iranul si au trimis o escadra de nave in Golful Persic, iar in aprilie 1980, din ordinul lui Carter, un detasament al fortelor de desfasurare rapida a debarcat in Iran pentru a elibera ostaticii, operatia soldandu-se cu esec.

In ianuarie 1979 S.U.A. au stabilit relatii diplomatice cu China. Politica era realizata tinandu-se cont de divergentele existente intre China si U.R.S.S.; totodata S.U.A. nu doreau sa adanceasca prea mult relatiile cu China, deoarece era o tara comunista. Apropierea americano-chineza a cauzat inasprirea relatiilor Chinei cu statele limitrofe: in februarie 1979 incepe conflictul dintre China si Vietnam.

La finele anului 1979 S.U.A. au fost cuprinse de o noua criza economica. Casa Alba era criticata si de stanga si de dreapta: sindicatele erau nemultumite de reducerea programelor sociale, iar conservatorii de cursul politic considerat de ei “insuficient de conservator”. Relatiile erau tensionate si in interiorul administratiei, dar si intre administratie si Congres. In alegerile din 1980 Partidul Republican l-a sustinut pentru postul de presedinte pe Ronald Reagan. In campania electorala R. Reagan atragea atentia electoratului asupra situatiei economice, promitand sa-i “intoarca pe americani la lucru”, sa opreasca inflatia si sa asigure o crestere a economiei; in politica externa R. Ragan promitea sa renasca puterea americana, sa oblige toate tarile sa respecte S.U.A. El spunea ca pacea in lume poate fi asigurata doar avand o superioritate a fortelor americane pe arena mondiala. La scrutinul electoral au participat doar 45% din alegatori. Reagan a obtinut 51% din voturi, Carter 41%.

Una din primele masuri intreprinse de Reagan a fost reforma cu privire la impozite adoptata de Congres. Marilor corporatii li s-au oferit inlesniri la achitarea impozitelor. Alt pas al noii administratii a fost reducerea considerabila a programelor sociale pentru ajutorarea alimentara a familiilor cu multi copii, pentru asistenta medicala etc. Este micsorat volumul lucrarilor obstesti si numarul functionarilor de stat. In februarie 1981 a fost suprimat controlul guvernului asupra preturilor la petrol pe piata interna. Administratia a promovat politica de restructurare tehnologica a ramurilor industriei grele. Se aplicau in masa computerele, sistemele electronice de calculare si preluare a informatiei. Din 1984 a sporit mult elaborarea si producerea microcomputerelor. Administratia republi­cana a majorat, de asemenea, investitiile in sfera de cercetare si experimentare din complexul militar-industrial. In 1983, dupa patru ani de criza, economia S.U.A. a intrat intr-un nou ciclu de crestere. Volumul productiei industriale a sporit cu 6,5% fata de anul precedent, iar in 1984 cu 10,7%.

Reagan a promovat o politica externa bazata pe principiul “asigurarii pacii prin intermediul fortei”. El a cerut Congresului sa aloce sume sporite pentru modernizarea armatei, pentru dotarea ei cu noi tipuri de arme, nedorind sa cedeze intaietatea S.U.A. in cursa inarmarilor. Pentagonul a initiat elaborarea unor modele moderne de avioane de cercetare si bombardament (“B-1 B”), a bombei cu neutroni, a unor noi tipuri de rachete strategice (“M.X.”). Fiind constient de pericolul ce il prezinta bombele atomice pentru umanitate, Reagan a propus asa-numita “varianta zero” - lichidarea concomitenta a rachetelor cu raza medie si raza mica de actiune din Europa. Sovieticii s-au impotrivit sub motivul ca americanii nu iau in consideratie rachetele de aceeasi clasa franceze si engleze. Aceasta i-a determinat pe americani sa inceapa instalarea, la sfarsitul anului 1983, in Europa Occidentala a noi rachete cu raza medie de actiune. In acelasi an Reagan a emis programul “initiativei de aparare strategica” (“I.A.S.”) – cunoscut si ca “razboiul stelelor” -, sistem antiracheta cu elemente de bazare cosmica. Pentru realizarea proiectului au fost alocate deja in 1984 1,4 miliarde de dolari. Reagan a numit Uniunea Sovietica “imperiul raului”. Si mai mult s-a agravat situatia in toamna anului 1983 cand avioanele de vanatoare sovietice au doborat un avion de pasageri al unei companii sud-coreene, la bordul caruia s-au aflat 269 de pasageri, intre care 60 de cetateni americani, inclusiv un membru al Congresului S.U.A. Intre timp, conducatorii U.R.S.S. decedau unul dupa altul - Brejnev in noiembrie 1982, Andropov in februarie 1984, Cernenko in martie 1985.

Partidul Demorat la alegeri n-a avut un program alternativa nici in politica interna, nici in cea externa. Democratii l-au sustinut pe W. Mondale, iar la postul de vicepresedinte al S.U.A., pentru intaia data in istoria S.U.A., o femeie - J. Ferraro. Programul Partidului Republican a fost aprobat la congresul din Dallas, in august 1984. care a desemnat candidatii la cele doua posturi superioare de stat - pe R. Reagan pentru al doilea termen si pe G. Bush - vicepresedinte. Dezvoltarea economica, dispozitiile patriotice, popularitatea lui R. Reagan au adus victorie Partidului Republican: Reagan a fost reales in postul de presedinte al S.U.A.: pentru el au votat 59% din alegatori, pentru W. Mondale — 41%.

Reagan a continuat politica de stimulare de catre stat a inovatiei tehnologice. Succese vadite erau inregistrate in ramurile industriei ce se ocupau de constructia aparatelor laser, robotilor industriali, productia computerelor, a tehnicii electronice, mijloacelor de comunicare, elaborarea tehnologiilor racheto-cosmice, aparatelor de control s.a. S-a marit volumul productiei industriei chimice. A crescut proportia lucratorilor din sfera serviciilor - de la 60% din toti salariatii in 1980 la 86% in 1988. Totodata, in perioada administratiei Reagan a continuat sa sporeasca datoria de stat: de la 1827 miliarde de dolari in 1985 la 2600 miliarde de dolari in 1988. Totodata cheltuielile militare cresteau continuu: de la 263 miliarde de dolari in 1984 la 291 in 1987.

In septembrie 1988 S.U.A. au semnat un acord cu Canada pe un termen de zece ani cu privire la comertul liber, conform caruia au fost lichidate majoritatea barierelor vamale. In toamna anului 1988 s-au inasprit relatiile comerciale dintre S.U.A. si Comunitatea Economica Europeana (C.E.E.). Importul produselor alimentare din Europa Occidentala s-a redus considerabil.

Noua conducere sovietica in frunte cu M. Gorbaciov a promovat o politica interna si externa deosebita de cea anterioara. A inceput procesul de glasnost si perestroika. In ianuarie 1986 M. Gorbaciov a expus un program de lichidare pe etape a armamentului atomic pana in anul 2000. In a doua jumatate a anilor 1980 au avut loc un sir de intalniri ale conducerii de varf americane cu cea sovietica. Prima intalnire Reagan - Gorbaciov s-a desfasurat in noiembrie 1985 la Geneva. In documentul final comun al intrevederii s-a subliniat ca razboiul nuclear nu trebuie declansat, ca intre S.U.A. si U.R.S.S. era inadmisibil orice razboi, nuclear si obisnuit. Ambele parti s-au obligat sa nu tinda spre superioritate militara. Cea de-a doua intalnire la nivel inalt a conducatorilor american si sovietic a avut loc intre 11 si 12 octombrie 1986 in capitala Islandei - Reykjavik. Partile au cazut de acord de a reduce, iar apoi si de a lichida armamentele strategice, precum si rachetele cu raza medie de actiune. Reagan n-a putut fi convins de catre Gorbaciov de a stopa elaborarea programului I.A.S., la care, intre timp au aderat Marea Britanic (decembrie 1985), R.F.G. (martie 1986), Israelul (mai 1986), Italia si Japonia - in septembrie 1986. In decembrie 1987 Gorbaciov a vizitat S.U.A., unde a semnat, impreuna cu R. Reagan, Tratatul cu privire la lichidarea rachetelor americane si sovietice cu raza medie si mica de actiune din Europa. Parerile partilor americana si sovietica au coincis si in problema privind reducerea cu 50 la suta a arsenalelor nucleare.

Desi in anii 1980 americanii s-au confruntat cu anumite greutati, totusi majoritatea au fost multumiti de conducerea republicanilor. Partidul Democrat l-a nominalizat la postul de presedinte al S.U.A. pe Michael Dukakis. Partidul Republican, la randul sau, l-a propus pe George Buch, iar la postul de vicepresedinte - pe D. Quayle. Bush a folosit discursurile sale teme precum patriotismul, valorile, familiei, legea si morala. La alegerile din 8 noiembrie 1988 G. Bush a repurtat victorie, devenind cel de-al 41-lea presedinte al S.U.A. Pentru el au votat 48 milioane de alegatori (54%), pentru Dukakis — 41 de milioane (46%).

La inceputul guvernarii lui G. Bush economia S.U.A. a crescut sustinut. De la sfarsitul anului 1991 insa se incepe o perioada de stagnare: in 1991 venitul national a sporit doar cu 1,4 fata de anul precedent. A crescut numarul somerilor. Deficitul bugetar a crescut iar volumul comertului exterior a scazut. Bush a avut un plan concret de redresare a situatiei economice. El a propus sa fie micsorate cheltuielile militare, sa se deschida noi piete de desfacere a marfurilor americane peste hotare, sa se prevada mijloace banesti pentru invatamant, cercetari stiintifice, sa fie reduse cheltuielile sociale si sa se realizeze o reforma bancara. Problemele economice si sociale au afectat capacitatea republicanilor de a-i innoi mandatul lui Bush. Din decembrie 1992 economia S.U.A. a fost in crestere, dar Bush n-a mai putut beneficia de acest moment prielnic.

Presedintele american a salutat politica de restructurare promovata de Gorbaciov, scoaterea armatelor sovietice din Afganistan. El s-a pronuntat pentru un control efectiv asupra inarmarilor, pentru interzicerea armelor chimice, dar nu s-a dezis insa de I.A.S. In noiembrie 1989 a avut loc o intalnire, la Malta, intre Bush si Gorbaciov. Ultimul a promis ca nu va folosi forta in Europa de Rasarit, ceea ce a permis desprinderea pasnica a acestor state din sfera de interes a U.R.S.S. In februarie 1990 Secretarul de Stat James Baker a intreprins o vizita in U.R.S.S., in timpul careia au fost discutate problemele privind limitarea inarmarilor, reducerea arsenalelor strategice. S-a vorbit si despre problemele regionale, respectarea drepturilor omului etc. Administratia americana a inteles ca e necesar a acorda un ajutor financiar pentru realizarea politicii interne a lui M. Gorbaciov. In timpul vizitei oficiale a lui M. Gorbaciov in S.U.A., intre 30 mai - 3 iunie 1990, au fost semnate mai multe documente, printre care acordul comercial care prevedea acordarea reciproca a clauzei natiunii celei mai favorizate. In septembrie 1990, la Helsinki, a .avut loc o noua intalnire intre Bush si Gorbaciov. Cei doi lideri au analizat cauzele agresiunii Irakului impotriva Kuwaituluj si s-au pronuntat pentru respectarea stricta a rezolutiei Consiliului de Securitate al O.N.U. S.U.A. si U.R.S.S., pentru intaia data in istoria postbelica si-au unit eforturile intru rezolvarea litigiului formand “al doilea front” impotriva agresiunii irakiene, in octombrie al aceluiasi an. In noiembrie 1990, la Paris, are loc cea de-a treia intalnire intre Bush si Gor­baciov, ce s-a soldat cu semnarea “Cartei pentru o noua Europa”, care a tras linie sub razboiul rece si a semnat Tratatul cu privire la reducerea armamentului obisnuit.

Dupa modificarile radicale din Europa de Rasarit, unde regimurile comuniste, instalate dupa al doilea razboi mondial, se prabusesc rand pe rand, U.R.S.S. accepta dizolvarea C.A.E.R.-ului (26 iunie 1991) si a Tratatului de la Varsovia (1 iulie 1991). In noiembrie 1990 Rusia a adoptat Declaratia de suveranitate, iar la alegerile generale din iunie 1991 Bris Eltin a fost ales prin sufragiu universal presedinte al acestei republici. Un puci organizat de fortele conservatoare din conducerea P.C.U.S. si a U.R.S.S., in august 1991, impotriva lui Gorbaciov esueaza, intarind pozitia fortelor reformatoare grupate in jurul lui B. Eltin. U.R.S.S. isi inceteaza oficial existenta la 25 decembrie 1991.

In aceasta situatie S. U. A. au pledat pentru neamestec in treburile interne ale U.R.S.S., pentru rezolvarea civilizata a raporturilor “centru - republici”. Fata de statele care doreau sa intre in comunitatea tarilor democratice S.U.A. au inaintat 4 conditii; 1) sa dea dovada de devotament fata de valorile democratice; 2) sa apere drepturile omului si ale minoritatilor nationale; 3) sa respecte hotarele nationale, iar schimbarile sa fie infaptuite in mod pasnic; 4) sa respecte angajamentele internationale. In iunie 1991 S.U.A. au fost vizitate de presedintele Rusiei Eltin, In februarie 1992 Eltin viziteaza din nou S.U.A. unde semneaza “Declaratia de la Camp David” in care s-a subliniat ca Rusia si Statele Unite nu se considera potentiali inamici. In vara aceluiasi an presedintele Rusiei a vizitat din nou S.U.A. si impreuna cu omologul sau american au semnat 39 de documente comune, printre care “Carta relatiilor americano-ruse”, in care partile au proclamat sfarsitul rivalitatii ideologice intre ele. S.U.A. au declarat ca vor sprijini eforturile Kremlinului in crearea unui stat de drept si a unei societati democratice. Liderul rus n cerut de la americani ajutor financiar, credite convenabile. Democratia americana, a subliniat Eltin. este aparata astazi in Rusia.

La 2 august 1990 trupele lui Saddam Hussein au invadat Kuweitul. O.N.U. a obligat Irakul sa-si retraga trupele pana la 15 ianuarie 1991, dar acesta nu intentiona sa indeplineasca rezolutiile O.N.U., concentrand in Kuweit 400.000 de ostasi. In Arabia Saudita se aflau deja 250.000 de soldati americani. Alti 100.000 vor fi trimisi in curand. Initial, S.U.A. au incercat sa convinga Irakul prin intermediul sanctiunilor economice. La 17 ianuarie 1991, cu permisiunea O.N.U., fortele aliate, in frunte cu cele americane, au inceput operatiuni aeriene, iar la 24 februarie si ofensiva terestra, Operatia “Furtuna in desert” – de eliberare a Kuweitului si de readucere a guvernului acestei tari - s-a terminat la 28 februarie 1991 cu o victorie a fortelor S.U.A. si a aliatilor lor. Americanii au pierdut cateva zeci de oameni, irakienii - zeci de mii. Razboiul a demonstrat inferioritatea tehnicii militare sovietice pusa la dispozitia armatei irakiene. Desi U.R.S.S. a acceptat actiunile occidentalilor in Golf totusi pedepsirea exemplara a fostului sau aliat a condus la o racire a raporturilor ruso-americane.

La alegerile din 1992 challengerul Bill Clinton a reusit sa-l infranga pe Bush. In programul sau electoral Clinton a promis ca vor fi alocate mai multe mijloace banesti pentru deschiderea unor locuri noi de munca. El a dat asigurari ca va schimba conditiile de acordare a creditelor la imobile in favoarea cumparatorilor, va majora impozitele celor cu un castig anual de peste 200.000 de dolari, inlesnind, astfel, situatia contribuabililor din clasa medie, va aloca bani pentru tratarea S.I.D.A., pentru ocrotirea mediului inconjurator, va rezolva problema conversiunii militare. Inainte de a parasi Casa Alba. G. Bush a sarbatorit revelionul (1993) impreuna cu ostasii americani ce stationau in Somalia. De acolo a mers la Moscova, unde a semnat cu presedintele Federatiei Ruse Tratatul cu privire la reducerea armamentelor strategice.

La 20 ianuarie 1993 democratul Bill Clinton a depus juramantul, devenind cel de-al 42-lea presedinte al S.U.A. In timpul administratiei Clinton S.U.A. au atins apogeul puterii sale din punct de vedere politico-militar si economic. Clinton a fost totodata si primul democrat de dupa Al Doilea Razboi Mondial capabil sa obtina un al doilea mandat. Din punct de vedere economic si social acesta se poate lauda cu cea mai scazuta rata a inflatiei si nivel al somajului din istoria americana. In timpul primului sau mandat acesta a reusit sa obtina chiar excedente bugetare. In august 1993 Clinton a semnat o lege care micsora taxele la 15 milioane de familii americane sarace si la 90% dintre IMM-uri. Impozitele celor mai bogati cresteau cu 1,2%. In anul 2000 Clinton a solicitat crearea unui mare program american destinat sa puna capat discriminarii rasiale. Daca programul sau de imbunatatire a institutiilor sanitare a esuat, alte reforme de imbunatatire a starii de sanatate a copiilor, de protectie a mediului etc. au dat rezultate. Presedintele Clinton credea ca era guvernului puternic a apus si incuraja initiativa privata. A deschis oficiile guvernamentale catre noua era a internetului, pe care a sustinut-o cu putere. In 1998, ca urmare a relatiilor sale amoroase, Clinton a fost supus procedurii de impeachment si gasit nevinovat. Deja din 1994 insa republicanii castigasera ambele camere ale Congresului.

In politica externa, Clinton a lansat operatiunea „Vulpea Desertului” de bombardament impotriva Irakului intre 16 si 19 decembrie 1998. In 1999 s-a implicat in luptele si epurarile etnice din interiorul fostei Iugoslavii, din Kosovo, sustinand operatiunea aliata de bombardament condusa de Wesley Clark de bombardare a R.F. Iugoslavia. Campania s-a sfarsit la 10 iunie 1999 si a plasat Kosovo sub autoritatea O.N.U. Incercarile sale de a ajunge la un compromis intre israelieni si palestinieni la Camp David au esuat. Insa Clinton a fost primul presedinte american care a vizitat Vietnamul in noiembrie 2000.

La alegerile din anul 2000 invingator a fost cu o foarte mica marja George W. Bush, fost guvernator al statului Texas, care a pierdut votul popular dar l-a castigat pe cel electoral. Acesta va fi reales in anul 2004. Initial, acesta s-a concentrat asupra reformelor interne, reducand impozitele si incurajand protectia copiilor. Dupa atacurile Al Qaida din 11 septembrie 2001 el si-a castigat notorietatea prin initiativele sale controversate de politica externa. Bush a anuntat razboiului impotriva terorismului, ocupand curand Afganistanul, dupa atacul lansat deja la 7 octombrie 2001. In martie 2003 a ordonat invadarea Irakului, stat pe care l-a ocupat dar in care pacea nu a fost inca realizata.

Republica Federala Germana (R.F.G.)

Dupa capitularea neconditionata a Germaniei destinul ei de mai departe urma a fi hotarat de Natiunile Unite. La 5 iunie 1945 reprezentantii celor patru mari puteri - S.U.A., U.R.S.S., Marea Britanie si Franta - au semnat la Berlin o Declaratie cu privire la infrangerea Germaniei si la preluarea puterii supreme de catre statele semnatare. Germania a fost divizata in patru zone de ocupatie. In componenta zonei engleze au intrat landurile din nord-vestul Germaniei - Schleswig-Holstein, Nordrhein-Westfalen, Hamburg, Niedersachsen (Saxonia Inferioara), Bremen; in componenta celei franceze, la sud-vest — Rheinland-Pfalz si Saarul; a celei americane, la sud - Hessen, Baden-Wurttemberg, Bayern (Bavaria). Sovieticii au ocupat cinci landuri din estul Germaniei - Saxonia, Brandenburg, Turingia, Mecklenburger si Saxonia-Anhalt. Capitala Germaniei a fost impartita in patru sectoare - sovietic, american, englez si francez - si pusa sub controlul comandamentului interaliat. Aici se gasea Consiliul aliat de control, care urma sa coordoneze puterea suprema a celor patru state mari in Germania in decursul intregii perioade de indeplinire de catre aceasta a prevederilor fundamentale ale capitularii neconditionate. Conferinta de la Potsdam a fixat noile hotare ale Germaniei si a trasat liniile politice ale organizarii postbelice a Germaniei pe principiile democratizarii, denazificarii si demilitarizarii.

Situatia germanilor era foarte complicata: bantuia foametea, somajul, lipseau conditiile de trai - in orase peste 50% din cladiri au fost distruse, nu functiona radioul, nu aparea presa. Avutul national al Germaniei s-a redus cu 1/3 in comparatie cu anul 1936. La Conferintele de la Yalta si Potsdam aliatii au hotarat sa promoveze fata de Germania o politica bazata pe principii unice. Demilitarizarea urma sa fie efectuata in scopul dezarmarii totale, lichidarii fortelor armate germane, lichidarii tuturor rezervelor de armament si munitii, a industriei militare. Denazificarea consta in interzicerea organizatiilor fasciste si organelor lor de presa, legislatiei fasciste, pedepsirea activistilor partidului nazist. Principiul democratizarii prevedea crearea conditiilor pentru renasterea partidelor si organizatiilor democratice, pentru activitate normala in scopul transformarii Germaniei intr-un stat democratic. Practica a demonstrat ca aceste principii puse in baza politicii aliatilor in zonele lor de ocupatie au fost intelese diferit si, respectiv, aplicate in mod diferit in practica.

U.R.S.S. a fost prima putere de ocupatie care a permis renasterea vietii politice in zona sa, incurajand formarea Partidului Comunist German (P.C.G.) in luna iunie. In fruntea acestui stateau lideri care petrecusera perioada razboiului in U.R.S.S., Wilhelm Pieck si Walter Ulbricht. Ulterior, au fost constituite P.S.D. si Uniunea Crestin-Democrata (care aspira sa combine etica crestina cu institutiile democratice). Uniunea Crestin-Democrata (U.C.D.) a fost intemeiata de catre Konrad Adenauer (1876-1966). In ianuarie 1946. in landul Bavaria. este creata Uniunea Crestin Sociala (U.C.S.) in frunte cu F. I. Strauss. Ulterior aceste doua formatiuni politice se vor uni, formand partidul U.C.D./U.C.S.

Sovieticii au impus insa, in zona lor, o coalitie intitulata Blocul Democratic Antifascist (B.D.A.), ale carui decizii se adoptau cu unanimitate de voturi, ceea ce dadea P.C.G. drept de veto. Initial, comunistii, afectati negativ, in ochii germanilor, de legaturile lor cu Uniunea Sovietica, au promis sa sustina constituirea unui regim democratic. Sprijiniti de puterea de ocupatie, acestia insa, treptat, acaparau principalele pozitii de influenta in administratia zonei sovietice. Ulterior, ca rezultat al presiunii sovietice, social-democratii au fost de acord, in aprilie 1946, sa se uneasca cu comunistii pentru a forma Partidul Unitatii Socialiste (P.U.S.). Unificarea a fost in avantajul comunistilor, partidul mai mic, care au ajuns la pozitii de egalitate in noua formatiune politica. Pe de alta parte, noul partid a ajuns sa detina o pozitie dominanta in B.D.A. Pretul platit de comunisti, initial, a fost acela de a accepta ca partidul sa aiba o ideologie mai degraba social-democrata decat comunista.

Alegerile locale din septembrie 1946, desfasurate in zona sovietica, in care P.U.S. i-a avut ca contracandidati pe crestin-democrati si liberali, au permis stangii obtinerea de majoritati. Rezultatul a fost insa influentat de manipularile sovietice. O luna mai tarziu, in alegerile provinciale, P.S.U. nu a mai reusit sa obtina majoritati. Mai grav pentru ei, in alegerile locale pentru Berlin, sub auspiciile celor patru aliati, acea grupare de social-democrati care respinsesera unificarea cu comunistii a castigat de doua ori si jumatate mai multe voturi decat P.S.U.

Conferinta de la Londra (februarie-martie si aprilie-iunie 1948), la care au participat puterile occidentale de ocupatie din Germania (S.U.A., Marea Britanie, Franta, tarile Beneluxului), a hotarat implementarea in zonele occidentale de ocupatie a Planului Marshall pentru reconstructia economica a Germaniei. U.R.S.S. a refuzat sa permita ca acest plan sa se aplice si in zona sa de ocupatie. Mai mult, conferinta a chemat la constituirea unui guvern al Germaniei de Vest. Introducerea de catre occidentali a unui nou sistem monetar a constituit un motiv de tensionare a relatiilor dintre puterile ocupante. In iunie 1948 sovieticii au protestat cu tarie si au impus blocada asupra Berlinului de Vest. Doua milioane de berlinezi s-au trezit in situatia de a fi lipsiti de aprovizionare. Intr-un efort remarcabil, printr-un pod aerian, occidentalii au continuat alimentarea Berlinului de Vest, obligandu-i pe sovietici sa ridice blocada la 12 mai 1949. Cu o luna inainte, francezii acceptasera formarea Trizoniei (aparuta din unificarea Bizoniei, zonele de ocupatie americano-britanice, cu cea franceza). Alegerile din Berlinul de Vest din decembrie 1948 au permis o victorie categorica a partidelor necomuniste. Prin urmare, din primavara anului 1949, Germania se prezenta sub forma a doua mari zone de ocupatie: Trizonia era de doua ori mai mare decat zona sovietica si avea 49 de milioane de locuitori, spre deosebire de numai 17 cati numara zona sovietica.

Ruperea aliantei de razboi dintre occidentali si sovietici si dizidenta lui Tito l-au determinat pe Stalin sa ceara transformarea P.S.U. intr-un partid autoritar supus Moscovei. In cadrul partidului, ”centralismul democratic” s-a impus ca modalitatea de adoptare a deciziilor. Principiul reprezentarii egale a social-democratilor si a comunistilor in toate organele de partid a fost abandonat. Lideri social-democrati si chiar unii comunisti au fost epurati din partid, ba chiar arestati si acuzati ca ar fi agenti straini. La inceputul anului 1949 comunistii dominau organele cheie ale partidului, precum si Biroul Politic. Scopul noului partid era de a emula U.R.S.S. si de a construi o democratie populara similara cu cea din Europa Central – Sud-Estica. Sistemul de invatamant din regiune a inceput indoctrinarea marxist-leninista. Potrivit acestei ideologii si a atasamentului fata de aceasta au fost triati si candidatii pentru posturile administrative, judiciare si din invatamant. Alegerile din mai 1949 pentru Congresul Poporului, derulate in zona sovietica, s-au desfasurat dupa tipic comunist, populatiei cerandu-i-se sa aleaga intre „listele unificate” si cele ale opozitiei. Desi candidatii P.S.U. nu erau majoritari pe listele unificate, acesta crea o impresie falsa, deoarece celelalte partide aflate pe liste constau din sateliti ai P.S.U. Deja P.S.U. reusise sa-si adjudece administratia acestei zone si sa-i intimideze pe liderii crestin-democrati si liberali-democrati (unii dintre acestia fusesera intemnitati, altii obligati sa se refugieze in Germania de Vest). In ciuda presiunilor de tot felul, listele au reusit sa atraga numai doua treimi din voturi, ceea ce demonstra forta convingerilor anticomuniste. Congresul Poporului, nou ales, a protestat la adresa formarii unui guvern al Germaniei de Vest, luand insa, totodata, masuri in vederea formarii unui guvern al Germaniei de Est. In mai 1949, la o saptamana dupa proclamarea legii fundamentale in Germania de Vest, un Consiliu al Poporului, numit de Congresul Poporului, a aprobat proiectul de constitutie al Germaniei de Est. Aceasta era asemanatoare cu cea a Germaniei de Vest, acceptand drepturile omului, dreptul de emigra si de a face greva, precum si proprietatea privata. Camera Populara, bazata pe votul universal, urma sa fie institutia-cheie a puterii politice. La 7 octombrie 1949, dupa formarea R.F.G., a fost constituita R.D.G., proclamata ca fiind primul stat al muncitorilor si taranilor pe teritoriul german. Totodata, prin adoptarea aceluiasi steag negru-rosu-auriu ca al R.F.G., liderii R.D.G. se portretizau ca fiind campioni ai reunificarii Germaniei. La 11 octombrie in fruntea R.D.G. a fost ales primul presedinte al R.D.G. in persoana lui Wilhelm Pieck, in vreme ce in fruntea guvernului a fost numit fostul lider social-democrat Otto Grotewohl.

In RF.G. s-a constituit si Partidul Liberal Democrat, partid laic, al carui obiectiv era infaptuirea reformelor, libertatea antreprenoriatului si concurentei. Lideri erau Meyer si W.Scheel. viitor presedinte al Germaniei Federale. Chiar la prima conferinta de partid postbelica (1945) social-democratii s-au situat ferm pe pozitii anticomuniste, respingand propunerile comunistilor de a se uni intr-o singura formatiune politica sau de a organiza manifestari comune.

R.F.G. aparea ca un stat federal si democratic. Fiecare land alegea parlamentul sau si forma guvernul local. Puterea legislatiei apartinea parlamentului alcatuit din doua camere - Bundestag, 248 deputati fiind alesi prin vot direct pe o perioada de patru ani de catre toti alegatorii R.F.G. si 248 de catre reprezentantii landurilor, si Bundesrat. membrii fiind numiti din randul ministrilor landurilor. Presedintele R.F.G. urma sa fie desemnat indirect la sedinta comuna a Bundestagului si a unui numar egal de membri alesi de parlamentele landurilor, impreuna formand Conventia Federala, pe termen de cinci ani. Functiile presedintelui R.F.G. erau neinsemnate. Prerogativele in promovarea politicii interne si externe ii apartineau cancelarului federal care conducea guvernul, constituit din reprezentantii acelor partide care detin majoritatea parlamentara. Guvernul este responsabil in fata parlamentului. Capitala R.F.G. a devenit orasul Bonn.

In august 1949 au avut loc alegeri in Bundestag. care au adus victorie partidului U.C.D./U.C.S. Victoria nefiind insa deplina, aceasta i-a facut pe crestin-democrati sa se uneasca in parlament cu reprezentantii P.L.D. si Partidul German pentru a forma guvernul de coalitie. Primul cancelar al noului stat a devenit Konrad Adenauer, reales in acest important post in anii 1953. 1957. 1961. Presedinte al R.F.G. a fost desemnat Theodor Heuss, lider al P.L.D.

In primii ani ai existentei R.F.G. economia ei s-a dezvoltat in ritmuri inalte si stabile. Deja in 1951 volumul productiei industriale a fost cu 1/3 mai mare decat in 1936, iar in 1956 el s-a dublat, in 1960 - a fost de 2,5 ori mai mare, in 1973 - de 4,5 ori. In Germania Federala s-au dezvoltat rapid ramurile traditionale ale economiei: metalurgia, mineritul, industria usoara etc. Rezultatele obtinute pe parcursul anilor 1950 - inceputul anilor 1970 erau impresionante, cresterea economica a fost apreciata ca un adevarat miracol -. “miracolul economic vest-german”. Unele cauze ce au contribuit la obtinerea indicilor inalti economici au fost: ajutorul financiar acordat de S.U.A. (numai conform “Planului Marshall” R.F.G. i s-a alocat timp de cinci ani 3,6 miliarde de dolari) sub forma de credite si imprumuturi pentru procurarea de utilaje moderne, masini-unelte, strunguri, mijloace de transport etc.; cheltuielile minime pentru necesitatile militare ale R.F.G.; folosirea eficienta a altor avantaje: concentrarea capitalului, disponibilitatea de forta calificata de munca, o buna parte venita din regiunile Europei de Rasarit, cedate conform intelegerilor de la Potsdam; un grup de economisti de vaza in frunte cu L. Erhard. supranumit “parintele miracolului economic”, a impus Germaniei modelul “economiei sociale de piata”. Planul lui L. Erhard prevedea crearea conditiilor propice pentru dezvoltarea initiativei particulare, concurentei libere si reglementarea lor in unele cazuri de catre stat. Statul avea sarcina de a sustine functionarea normala a sistemului de preturi, a ocroti economia de “tendinte monopoliste” si, folosind valuta, finantele, creditul, de a evita crizele ciclice; sistemul de coparticipare a fortei de munca la impartirea beneficiilor intreprinderilor, firmelor etc.

In domeniul politicii externe K. Adenauer a urmarit scopul integrarii R.F.G. in structurile economice si politico-militare occidentale. Astfel, conducerea vest-germana a sustinut proiectul primului ministru francez R. Pleven, in octombrie 1950, care prevedea crearea Comunitatii Defensive Europene (C.D.E.), adica constituirea unei forte vest-europene integrate, la care sa participe si trupele R. F. Germania, careia i se permitea un anumit grad de reinarmare.

La 26 mai 1952 la Bonn a fost semnat Tratatul privind relatiile dintre cele trei puteri si R.F. Germania, denumit si Tratatul Comun, si o serie de conventii si anexe suplimentare, inclusiv Conventia privind drepturile si obligatiile fortelor armate pe teritoriul R.F.G., Acordul financiar s.a. Semnat de S.U.A., Marea Britanie si Franta, pe de o parte, si R.F.G., pe de alta parte, Tratatul Comun a pus capat regimului de ocupatie in R.F.G., acordandu-i statut de stat pe deplin suveran. Cele trei puteri occidentale isi rezervau drepturile si obligatiile privind Berlinul, Germania ca un tot intreg, unificarea Germaniei, incheierea pacii cu Germania, precum si dreptul de dislocare a trupelor proprii si ale altor state pe teritoriul R.F.G.. fara acordul acesteia. in caz de situatie de urgenta. Cele trei puteri occidentale au mentionat statutul special al Berlinului occidental printr-o rezerva recunoscuta de guvernul vest-german. Tratatele de la Bonn au avut punct comun cu proiectul privind constituirea C.D.E. si, dat fiind faptul ca ultimul a fost respins de Adunarea Nationala a Frantei, ele n-au intrat in vigoare, desi au fost ratificate de S.U.A., Anglia si R.F.G. Tratatul Comun constituia o parte componenta a Acordurilor de la Paris (1954). in baza carora R.F.G. a intrat in N.A.T.O. (1955).



Politica externa a R.F.G. a avut drept temelie tezele “doctrinei Halshtein”, expuse in 1955 de loctiitorul ministrului afacerilor externe al R.F.G., conform careia R.F.G. intrerupea in mod automat relatiile diplomatice cu acea tara care stabilea relatii diplomatice cu R.D.G. (cu exceptia U.R.S.S.). Dupa o consfatuire a reprezentantilor Organizatiei Tratatului de la Varsovia, la 13 august 1961 autoritatile comuniste din R.D.G. au ridicat Zidul Berlinului, dorind astfel sa stopeze refugiul germanilor in R.F.G., frontiera intergermana devenind una din cele mai bine pazite din lume.

Din 1949 pana in 1963 Adenauer a condus patru guverne. In perioada “miracolului economic” blocul U.C.D./U.C.S. avea multi simpatizanti. Daca la alegerile parlamentare din 1949 U.C.D./U.C.S. a obtinut 32.1% din voturi, la cele din 1957 a atins 50,3%. Cu incepere din 1961, popularitatea U.C.D./U.C.S. a inceput sa decada, coalitia obtinand 45.3% din voturi. Adenauer era criticat de Willy Brandt, ales in 1964 presedinte al P.S.D.G., care-l indemna sa cunoasca marginile propriilor puteri ale R.F.G.. In 1963 Adenauer a fost nevoit sa demisioneze.

La alegerile din 1966 rezultatele au fost neconcludente: crestin-democratii au obtinut 245 de mandate, P.L.D. - 49. P.S.D.G. - 202. Dupa interminabile tratative, la 1 decembrie 1966 a fost format primul guvern cu participarea P.S.D.G. Cancelar a devenit K.G. Kiesinger. membru al U.C.D. Vicecancelar al guvernului si ministru al afacerilor externe a devenit Brandt. liderul P.S.D.G.

Orientarea politica a P.S.D.G. si-a gasit reflectare in doua documente importante - “Programul de actiuni”, adoptat in 1952 si “Programul de la Bad-Godesberg”, adoptat la congresul extraordinar al partidului din 1959. P.S.D.G. nu se considera partid de clasa, ci al intregului popor si era impotriva remilitarizarii Germaniei Occidentale, impotriva renasterii organizatiilor militariste si revansarde.

In anii 1966-1967 economia vest-germana s-a aflat in stagnare, de abia in 1968 productia industriala a sporit cu 11,7%. iar in 1969 - cu inca 10.4%. Metodele aplicate de guvern pentru depasirea crizei au fost traditionale; alocarea subsidiilor, introducerea tehnologiilor moderne etc.

Alegerile parlamentare din septembrie 1969 i-au plasat din nou pe crestin-democrati, 46,1 % din voturi, pe primul loc. P.S.D.G. a obtinut 42,1% din voturi P.L.D. - 5.8%. In octombrie 1969 a fost format un nou guvern bazat pe alianta parlamentara a social-democratilor si liberalilor numit “guvernul micii coalitii”. Cancelar a devenit Brandt.

Deja in prima sa declaratie W. Brandt a anuntat ca guvernul sau intentioneaza sa promoveze o “noua politica orientala”, indreptata spre imbunatatirea relatiilor cu statele comuniste, respectarea si recunoasterea hotarelor de dupa razboi, recunoasterea R.D.G. Brandt a vizitat in repetate randuri U.R.S.S., iar la 12 august 1970 a semnat Tratatul dintre U.R.S.S. si R.F. Germania. Partile s-au angajat sa solutioneze problemele litigioase exclusiv “prin mijloace pasnice” si s-au obligat sa respecte integritatea teritoriala a tuturor statelor din Europa. La 7 decembrie 1970 Brandt a semnat un tratat analog cu Polonia Reactia din R.F.G. la initiativele lui . Brandt a fost vehementa. Acesta a fost acuzat ca a vandut Germania si ar fi “capitulat in fata Moscovei”.

In martie si mai 1971 W. Brandt a vizitat R.D.G. si a purtat convorbiri cu guvernul est-german. El intentiona sa stabileasca “relatii deosebite” cu R.D.G., nerecunoscand-o de jure. Vest-germanii considerau ca R.F.G. si R.D.G. nu sunt state straine, de aceea relatiile bilaterale nu pot fi stabilite pe baza juridica internationala”. Liderii de la Bonn vroiau sa infaptuiasca “schimbari prin intermediul apropierii”.

Un moment important in viata internationala l-a constituit semnarea in 1971 de catre S.U.A., Marea Britanie. Franta si U.R.S.S. a acordului cvadripartit privind Berlinul Occidental. El prevedea ca partile se vor stradui sa contribuie la destinderea incordarii si preintampinarea conflictelor in acest sector, nu va fi utilizata forta sau amenintarea cu forta; situatia la care s-a ajuns in sector nu va fi modificata in mod unilateral. S-a stabilit tranzitarea nestingherita a persoanelor civile si marfurilor din sectoarele occidentale ale Berlinului si R.F.G. prin teritoriul R.D.G.

La 19 noiembrie 1972 au avut loc noi alegeri, P.S.D.G. obtinand 45,8% din voturi, iar U.C.D./U.C.S. – 44,9%. P.L.D. a castigat 8.4%din voturi. “Mica coalitie” a repurtat astfel victoria si Brandt a continuat promovarea politicii orientale. La 21 decembrie 1972, la Berlin a fost semnat Tratatul privind relatiile dintre R.D. Germana si R.F. Germania. Acesta stabilea ca R.D.G. si R.F.G. vor desfasura relatii perfecte de buna vecinatate, calauzindu-se dupa principiul egalitatii in drepturi, in relatiile lor internationale “se vor conduce de principiile for­mulate in Carta O.N.U.; egalitatii in drepturi a tuturor statelor, respectarii .independentei, autonomiei si integritatii teritoriale, dreptului la autodeterminare, drepturilor omului s.a.”. Partile semnatare au declarat ca-si vor “solutiona problemele litigioase exclusiv prin metode pasnice si se vor abtine de la amenintarea cu…folosirea fortei”. Au confirmat, de asemenea, “intangibilitatea frontierelor lor in prezent si in viitor”. Autoritatea fiecaruia dintre cele doua state era limitata la teritoriul propriu. Au fost prevazute acorduri cu privire la dezvoltarea colaborarii in domeniile economiei, stiintei si tehnicii, transportului, jurisprudentei, telecomunicatiilor, ocrotirii sanatatii, culturii, sportului s.a. In decembrie 1973, la Praga, a fost semnat Tratatul cu privire la relatiile bilateral dintre R.F.G. si R. S. Cehoslovacia, prin care ambele parti considerau acordul de la Munchen din 29 septembrie 1938 ca “nul si neavenit”. Partile au reconfirmat inviolabilitatea frontierelor lor comune si s-au angajat reciproc sa respecte integritatea teritoriala. In 1973 ambele state germane au fost admise in O.N.U., iar in 1975 R.F.G. a semnat, alaturi de alte state europene, S.U.A. si Canada, Actul final de la Helsinki.

In primavara anului 1974 s-a constatat ca unul dintre consilierii cancelarului vest-german a fost agent al serviciilor se­crete est-germane. reusind sa transmita autoritatilor comuniste de la Berlin informatii clasificate. La 7 mai 1974 W. Brandt si-a dat demisia. La 16 mai cancelar al R.F.G. a fost ales Helmut Schmidt, loctiitorul presedintelui P.S.D.G. si ministru al finantelor, iar vicecancelar si ministru al afacerilor externe Hans-Dietrich Genscher, reprezentantul P.L.D. Walter Scheel a devenit presedinte al R.F.G. In octombrie 1976 in RFG au avut loc alegeri parlamentare. P.S.D.G. a obtinut 42.6% din voturi. P.L.D. - 7,9%, iar U.C.D./U.C.S. a castigat alegerile cu 48,6%. Totusi coalitia P.S.D. - P.L.D. s-a mentinut la putere cu o superioritate de doar de opt voturi.

Guvernul cancelarului Schmidt a promovat o politica de creare a unui stat democratic exemplar, al dreptatii sociale. Au fost aprobate legi ce prevedeau participarea muncitorilor la conducerea intreprinderilor industriale; in 1977 a fost adoptata Legea cu privire la modificarea sistemului de pensii. La alegerile parlamentare din 5 octombrie 1980 coalitia guvernamentala a reusit sa obtina majoritatea: P.S.D.G. - 42,9%; P.L.D. - 10,6%; U.C.D./U.C.S. - 44,5%. Dar in cadrul coalitiei guvernamentale au aparut mari divergente, ceea ce a condus la criza de guvern. La 17 septembrie 1982 ministrii Partidului Liberal Democrat si-au dat demisia, iar acest partid a creat un bloc cu U.C.D./U.C.S.

La 1 octombrie 1982 cancelar a devenit Helmuth Kohl, presedinte al U.C.D. din 1973. In postul de vicecancelar si ministru al afacerilor externe a ramas Genscher. La alegerile parlamentare din martie 1983 U.C.D./U.C.S. a obtinut 48,8% din voturi, PS.D.G. - 38.2%, PLD - 6,9%. In alegerile din 1983 pentru intaia data a reusit sa intre in parlament Partidul Verde care a acumulat 5,6% si care se pronunta pentru protejarea mediului inconjurator, scoaterea armelor nucleare ale S.U.A. de pe teritoriul R.F.G., era impotriva folosirii energiei atomice nu numai in scopuri militare, si in scopuri pasnice.

R.F.G. era deja la inceputul anilor 1980 unul dintre cele mai bogate state ale lumii, dispunea de cele mai mari rezerve valutare, care, la inceputul anilor 1980, erau de 2,9 ori mai mari decat rezervele valutare ale S.U.A., de 2,8 ori mai mari decat cele ale Japoniei, de 2,9 ori mai mari ca ale Marii Britanii si de 2,8 ori mai mari ca ale Frantei. Dupa dolarul american marca vest-germana era cea mai importanta valuta a lumii occidentale. Cele mai dezvoltate ramuri ale industriei R.F.G. erau constructiile de masini, industria chimica, metalurgia, cu subramurile: industria electrotehnica, productia de aparate de precizie s.a. Marfurile realizate de aceste ramuri constituiau jumatate din productia industriala totala si trei sferturi din exportul industrial al R.F.G. Acest stat era liderul incontestabil al tarilor C.E.E.

Guvernul cancelarului Kohl a reusit depasirea unei crize economice izbucnite la inceputul anilor 1980. Investitiile suplimentare in industrie, cresterea comenzilor statului, expansiunea economica externa, sporirea capacitatii de cumparare a cetatenilor au favorizat acest proces. R.F.G. exporta mai mult decat importa, inregistrand un excedent. In 1984 excedentul era de 54 miliarde de marci, in 1985 de 73, in 1986 de 112 miliarde marci. Exportul a fost orientat spre tarile occidentale - 82,1% (inclusiv S.U.A. 20%); cu tarile in curs de dezvoltare - 12,5%, cu fostele state comuniste - 5,1% (datele pentru 1985). Economia R.F.G. era dominata de marile corporatii industriale, concernele “Dinamik Nobel”, “Feldmulle”, “Daimler Benz” s.a.

Un moment negativ in viata politica interna a R.F.G. a fost “excrocheria Flik”. in care erau implicati demnitari de stat si lideri ai U.C.D. Era vorba de donatii facute de concernul militar “Flik” “partidelor si anumitor persoane” pentru a fi scutit de platirea impozitelor in suma de 850 milioane de marci. Ministrul economiei Otto Lambsdorff, in iunie 1984, a fost nevoit sa demisioneze.

In ianuarie 1987 au avut loc alegeri parlamentare. U.C.D./U.C.S. a obtinut 44,3% din voturi, P.L.D. - 9,1%, P.S.D.G. - 37.0%.

Baza politicii externe a R.F.G a constituit-o alianta politico-militara cu S.U.A. Factorii ce au contribuit la apropierea pozitiilor ambelor puteri au fost: a) doctrina anticomunista si tactica slabirii fortelor comuniste; b) interesul cercurilor conducatoare ale R.F.G. in “umbrela nucleara” a S.U.A. din Europa; c) coordonarea politicii fata de statele ex-comuniste; d) recunoasterea S.U.A. ca pilon militar, politic si ideologic al blocului N.A.T.O.; e) cointeresarea reciproca in pastrarea stabilitatii sistemului occidental. Insa deja din anii 1970 R.F.G. nu mai era un client al S.U.A., ci un partener politic. R.F.G. si S.U.A. erau totodata concurenti economici. Scaderea rolului dominant al S.U.A - in economia mondiala si intarirea pozitiilor R.F.G. in domeniile economiei, stiintei, tehnicii s.a. au intensificat acest proces. De exemplu, s-a inasprit concurenta intre corporatiile producatoare de automobile ale celor doua state, in domeniul folosirii energiei atomice; s-a intetit lupta pentru pietele de materii prime si carburanti.

Politica guvernului Kohl fata de S.U.A. in prima jumatate a anilor 1980 s-a caracterizat printr-o fidelitate sporita. In martie 1986 R.F.G. a semnat la Washington acordul de participare a R.F.G. la I.A.S. Pe de alta parte, R.F.G. a cautat sa intareasca C.E.E. Guvernul R.F.G. s-a pronuntat cresterea ponderii economice a Comunitatii, a tins sa-si coordoneze politica cu alti membri ai Comunitatii fata de S.U.A. si Japonia. R.F.G. a intensificat si relatiile cu Franta.

Cancelar al Germaniei intre 1982 si 1998, Kohl va fi tot timpul legat de reunificarea Germaniei. In 1987 acesta l-a primit pentru prima oara pe liderul est-german Erich Honecker. Schimbarile produse in U.R.S.S. si in Europa de Est incepand cu anul 1985, treptat, au facut posibila discutarea chestiunii delicate a reunificarii Germaniei. Kohl a prezentat in contextul caderii Zidului Berlinului programul sau in zece puncte intitulat Inlaturarea divizarii Germaniei si Europei. In scopul de a obtine sprijin in acest sens, Kohl a vizitat Moscova in februarie 1990. In mai 1990 a semnat un tratat de uniune economica si sociala cu R.D.G. La 3 octombrie 1990 ca urmare a ajutoarelor economice acordate U.R.S.S. si a convingerii Marilor Puteri ca noua Germanie nu va ameninta pacea europeana statul R.D.G. a fost abolit si teritoriul sau inclus in R.F.G. Totodata, Kohl a semnat tratate cu Polonia si Cehoslovacia impotriva revendicarii de catre Germania a fostelor sale teritorii incluse acum in granitele vecinilor sai.

Aureolat cu aceste succese, Kohl a mai reusit inca o data, in 1994, sa obtina victoria in alegeri, desi stanga a fost victorioasa in Bundesrat. Kohl a reusit sa convinga celelalte state europene ca sediul Bancii Centrale Europene sa fie stabilit la Frankfurt pe Mein. Problemele legate de costurile reunificarii Germaniei si de cresterea somajului au afectat popularitatea lui Kohl care a pierdut alegerile din 1998. Acesta a renuntat si la presedintia C.D.U., iar in 2002 nu a mai candidat pentru Bundestag. Ultima parte a carierei sale a fost marcata de scandalurile legate de finantarea partidului sau.

Succesorul lui Kohl, Gerhard Schröder, s-a mentinut la putere din 1998 pana in 2005. In timpul primului sau mandat, Schröder s-a implicat in intarirea sectorului energetic si gasirea de energie alternativa, a liberalizat legea naturalizarii si a permis casatoria homosexualilor. De asemenea, el a sustinut programul Agenda 2010 care insemna reducerea sistemului de protectie sociala (sanatate, somaj, pensii), micsorarea impozitelor si noi reguli la angajare. Programul guvernamental nu a reusit sa faca nimic pentru micsorarea somajului. Schröder a reusit sa castige alegerile din 2002 cu un mesaj antiamerican, dar le-a pierdut pe cele din 2005 cu un mesaj antiintelectual.

In politica externa Schröder a permis trimiterea de trupe in Kosovo si Afganistan in cadrul actiunilor intreprinse sub comanda S.U.A., dar a refuzat orice sustinere actiunilor din Irak si a devenit, alaturi de Chirac, un critic vehement al Statelor Unite. Totodata, el s-a apropiat de Rusia lui Vladimir Putin si, dupa pierderea alegerilor din 2005 in fata Angelei Merkel, a devenit presedintele Adunarii Actionarilor Nord Stream.

Angela Merkel a devenit prima femeie cancelar din istoria Germaniei in 2005. Ea conduce o coalitie foarte extinsa unde alaturi de CDU-CSU se afla si social-democratii. Politician cu vederi de dreapta, Merkel a castigat mandatul cu promisiune in ceea ce priveste energia si reforma sistemului sanitar. In domeniul politicii externe, aceasta contribuie la intarirea UE dupa esecul Tratatului Constitutional si promoveaza relatii apropiate cu Franta, Marea Britanie dar si cu S.U.A. Relatiile Germaniei cu Rusia si China au devenit mai tensionate, aceasta criticand regimurile forte din acele state.

Franta

La 6 iunie 1944 trupele anglo-americane au inceput eliberarea teritoriului francez, deschizand astfel cel de-al doilea front in Europa. La insistenta lui Charles de Gaulle la eliberarea Frantei au participat si trupe aflate sub controlul Comitetului Francez pentru Eliberarea Nationala. Stirea despre debarcarea trupelor aliate a servit drept semnal pentru declansarea insurectiei nationale pentru care pledau comunistii francezi si generalul de Gaulle. Aceasta a cuprins vertiginos 40 de departamente din cele 90 pe care le avea Franta. Comitetul Francez pentru Eliberarea Nationala, sub conducerea caruia se aflau trupele franceze debarcate a fost desemnat Guvernul temporar al Republicii Franceze, in frunte cu generalul de Gaulle. La 15 iunie 1944 conducerea Partidului Comunist Francez (P.C.F.) a lansat un apel prin care le solicita membrilor si simpatizantilor sai sa lupte pentru eliberarea teritoriului tarii si sa instaureze organe ale “puterii democratice”. Comunistii pregateau o rascoala armata si in Paris. Aceasta informatie n-a putut sa nu-l nelinisteasca pe de Gaulle, care dorea ca Parisul sa fie eliberat de catre trupele aflate sub conducerea lui, cu participarea anglo-americanilor. Aliatii anglo-americani au trimis spre Paris o divizie de tancuri sub conducerea generalului Leclerc. La 18 august 1944 a inceput insurectia armata din Paris. In ciuda insuficientei de arme si munitii, la venirea lui Leclerc., la 24 august, sub controlul insurgentilor se aflau deja 61 de cartiere din cele 80 cate le avea Parisul. La 25 august garnizoana germana a capitulat. Generalul de Gaulle a sosit in Paris si a asistat la semnarea actului capitularii de catre generalul german von Choltitz, in gara Montparnasse. Desi luptele pe teritoriul Frantei au continuat pana la sfarsitul anului 1944, 25 august este considerata ziua eliberarii Frantei.

La 30 august 1944 guvernul din Alger s-a transferat in Paris, iar la 9 septembrie au fost facute remanieri: in componenta guvernului au intrat atat adeptii lui de Gaulle din organizatia militara “Franta Combatanta”, cat si reprezentanti ai Miscarii de, Rezistenta din Franta, inclusiv comunisti. La 20 octombrie 1944 generalul de Gaulle a luat cuvantul in fata reprezentantilor Miscarii de Rezistenta, ai partidelor in curs de reconstituire, ai sindicatelor. El a vorbi despre planurile guvernului, a subliniat ca cabinetul sau se va gasi la putere pana la sfarsitul razboiului si pana la reintoarcerea in patrie a tuturor prizonierilor de razboi si deportatilor. Imediat dupa aceasta, a promis de Gaulle. vor avea loc alegeri generale pentru Adunarea Nationala, care va hotari soarta de mai departe a Frantei. Programul guvernului mai prevedea pedepsirea tradatorilor Patriei, confiscarea intreprinderilor colaborationistilor, restabilirea economiei nationale si, in masura posibilitatilor, ridicarea nivelului de trai al populatiei. Guvernul va dizolva ulterior militiile patriotice si va adopta masuri pentru a-i judeca pe responsabilii regimului de la Vichy. In octombrie 1944, Guvernul temporar al lui de Gaulle a fost recunoscut de Natiunile Unite si de alte state. In noiembrie - decembrie 1944 de Gaulle a condus delegatia guvernamentala franceza in capitala Uniunii Sovietice, unde la 10 decembrie a fost incheiat Tratatul de alianta si ajutor reciproc intre U.R.S.S. si Republica Franceza. Acesta prevedea: continuarea operatiilor militare de catre ambele parti pana la capitularea neconditionata a Germaniei; partile s-au obligat ca dupa terminarea razboiului sa ia masurile necesare pentru a evita o eventuala agresiune a Germaniei, sa nu intre in aliante sau coalitii impotriva uneia din partile semnatare. Guvernul francez a declarat ca e de acord cu schimbarile teritoriale din Polonia (hotarele de pe Oder - Neisse). De Gaulle insa n-a recunoscut Comitetul de la Lublin, “un embrion de guvern polonez, dominat de comunisti”. Semnarea Tratatului sovieto-francez a contribuit substantial la ridicarea prestigiului international al Frantei. Dupa semnarea acestuia la Conferinta de la Yalta a fost luata decizia de a stabili si Frantei o zona de ocupatie in Germania. Paralel cu U.R.S.S., Marea Britanie si S.U.A., reprezentantii Frantei au intrat in Consiliul de Control Aliat, Consiliul de securitate al O.N.U., iar la Conferinta de la Potsdam francezii au fost inclusi in Consiliul Ministrilor afacerilor externe, responsabil de reglementarea problemelor postbelice in Europa.

Guvernul temporar a realizat un vast program in politica interna: a aprobat Legea despre nationalizare, conform careia in sectorul de stat au intrat industria miniera, industria de gaze, flota maritima, transportul aerian, industria constructoare de avioane, uzinele de automobile “Renault”, un sir de banci si companii de asigurari. Proprietarii intreprinderilor nationalizate au primit compensatii. Au fost legiferate libertatile sindicale, s-a majorat salariul muncitorilor cu 40-50%, s-au prevazut mijloace pentru plata concediilor, pensiilor, sustinerea materiala si financiara a familiilor cu multi copii etc. In 1945 autoritatile au remaniat aparatul de stat si au pedepsit criminalii de razboi. Circa 40.000 de adepti ai guvernului de la Vichy au fost condamnati la diferite termene de privatiune de libertate, iar 2.000 condamnati la pedeapsa capitala. Toti ministrii guvernului din Vichy au fost judecati pentru tradare de stat, maresalul F. Petain si P. Laval au fost condamnati la moarte. Dar avandu-se in vedere varsta inaintata a lui F.Petain, acestuia pedeapsa capitala i-a fost substituita cu detentia pe viata.

Partidul Comunist francez constituise forta principala a Miscarii de Rezistenta si se bucura de popularitate. Sub conducerea sa se afla Confederatia Generala a Muncii. Participanti activi la Miscarea de Rezistenta au fost si socialistii. Dupa incetarea razboiului, ei s-au pronuntat pentru un sir de reforme, care aveau drept obiectiv democratizarea vietii politice si sociale din tara. Partidul Radical si Partidul Radical - Socialist ocupau pozitii de centru. In dreapta acestor formatiuni s-a situat Miscarea Republicana Populara (M.R.P.), de orientare catolica, ce se pronunta pentru infaptuirea reformelor sociale. Intemeietorii acestui partid au fost G. Bidaut, fost presedinte al Consiliului national al Rezistentei si M. Schumann, colaborator apropriat al generalului de Gaulle. De Gaulle n-a aderat la nici un partid, considerand ca el trebuie sa stea asupra oricaror formatiuni politice.

In iulie 1945 Guvernul Temporar a luat hotararea de a organiza in octombrie alegeri generale pentru Adunarea Nationala si un referendum national. Alegatorii trebuiau sa raspunda la doua intrebari: “Doresc ca Adunarea Nationala sa fie Constituanta?” Cei ce vor da un raspuns negativ, vor fi pentru intoarcerea la sistemul politic a| Republicii a Treia, care a avut ca Lege fundamentala Constitutia din 1875, iar cei ce vor raspunde pozitiv - pentru elaborarea unei noi Constitutii. A doua intrebare era prevazuta pentru alegatorii care vor da un raspuns pozitiv: “isi dau ei consimtamantul ca, pana la intrarea in vigoare a noi Constitutii, puterea de stat sa fie organizata in conformitate cu proiectul de lege publicat pe reversul buletinului de vot”. Raspunsul negativ va insemna ca Adunarea Constituanta este suverana, cel pozitiv - ca francezii sunt de acord cu proiectul guvernamental, care limita activitatea Adunarii Constituante la 7 luni, timp in care trebuia elaborata Constitutia. Astfel, in Franta s-a desfasurat prima campanie electorala postbelica. De Gaulle si adeptii lui au pledat pentru un raspuns pozitiv in ambele cazuri, fiind sustinuti de M.R.P. Comunistii insistau sa se raspunda “da” la prima intrebare si “nu” la cea de-a doua. La scrutinul din 21 octombrie 1945 majoritatea francezilor au raspuns afirmativ la ambele intrebari - pentru prima - 96,4% din alegatori, pentru cea de-a doua - 63,6%. Totodata au avut loc alegeri in Adunarea Constituanta. Cele mai multe voturi - 5 milioane sau 26,6% si 159 de locuri in Adunare le-a obtinut P.C.F., M.R.P. - 23,9% din voturi si 150 de mandate, P.S.F. - 23,4% din voturi si 146 de mandate. Reprezentantii P.C.F. le-au propus socialistilor sa faca o coalitie si sa creeze guvernul, acestia insa au refuzat. Votand pentru ca de Gaulle sa fie in fruntea guvernului, P.C.F., ca formatiune ce obtinuse cele mai multe voturi, insista sa i se dea unul din posturile principale: ministerul de interne, al afacerilor externe sau cel al apararii. De Gaulle a refuzat, in sfarsit, s-a ajuns la compromis: portofoliul de ministru al inarmarii l-a ocupat un comunist, dar a fost infiintat si Ministerul Fortelor Armate, conducator al lui fiind numit un adept al lui de Gaulle (E. Michelet). Guvernul a fost alcatuit din 5 comunisti, 5 socialisti, 5 membri ai M.R.P., 6 persoane fara de partid, adepti ai lui de Gaulle. Liderul comunist M. Thorez a ocupat postul de loctiitor al Presedintelui Consiliului de Ministri (al lui de Gaulle).

La sfarsitul anului 1945 de Gaulle se confrunta cu problema cum sa conduca tara. In opinia sa, “regimul partidelor” condusese tara la dezastrul national din 1940. La sfarsitul lunii decembrie 1945 s-a discutat bugetul pentru 1946. Deputatii socialisti, sustinuti de comunisti, au propus reducerea cheltuielilor militare cu 20%. De Gaulle a fost impotriva, dar pana la urma s-a ajuns la intelegere, generalul tragand concluzia: fara Adunare nu poate conduce, iar impreuna cu ea era, de asemenea, imposibila guvernarea tarii. In ianuarie de Gaulle a demisionat, motivand ca si-a indeplinit misiunea fata de poporul francez. La sfarsitul lunii ianuarie 1946 a fost creat un nou guvern, condus de socialistul Felix Gouin. De Gaulle si adeptii sai au fost derutati. Abia peste 12 ani el va reveni la putere. Proiectul noii Constitutii, elaborat in primavara anului 1946, prevedea concentrarea puterii legislative in mainile Adunarii Nationale, alcatuita dintr-o camera a deputatilor aleasa prin vot secret, direct, in sistemul proportional. Presedintele guvernului urma sa fie numit la propunerea Adunarii Nationale si sa fie responsabil in fata acesteia. Fortele de dreapta pledau pentru acordarea unor imputerniciri largi presedintelui tarii si primului ministru, in defavoarea parlamentului; acestea cereau, de asemenea, restabilirea Senatului. La 5 mai 1946 a avut loc un referendum cu privire la Constitutie. 45% din participanti s-au pronuntat “pentru”, 51,6% - “impotriva”. Adunarea Constituanta a fost dizolvata, au urmat noi alegeri si elaborarea unui nou proiect de Constitutie.

La 16 iunie, in orasul Bayeux, generalul de Gaulle a tinut o cuvantare, in care si-a promovat principalele opinii cu privire la Constitutie. El opta pentru acordarea unor mari imputerniciri presedintelui, care sa numeasca primul ministru si sa aprobe cabinetul de ministri, sa emita legi si decrete, sa-si asume rolul de arbitru in disputele dintre partide in caz de necesitate, sa se consulte cu poporul prin referendum. In conceptia sa, presedintele trebuia sa fie garantul securitatii statului si al tratatelor semnate de Franta. Partidele de guvernamant au elaborat un nou proiect de Constitutie ce avea un caracter de compromis. La 13 octombrie 1946 are loc un referendum cu privire la noua Constitutie: 55% din participanti au votat pentru Constitutie, iar 45,5% au fost impotriva. Astfel s-a pus temelia juridica a Republicii a IV-a. Constitutia a oferit largi libertati democratice: a consfintit dreptul la unirea in sindicate a muncitorilor, la greve, interzicea discriminarea pe motiv de nationalitate, credinta, convingeri s.a. Parlamentul era bicameral fiind alcatuit din Adunarea Nationala si Consiliul Republicii. Cea dintai era aleasa prin sufragiu direct, in vreme ce cea de-a doua prin sufragiu indirect, fiind desemnata de orase si de departamente. Ultima camera se reinnoia in proportie de jumatate. Adunarea Nationala avea drepturi mult mai largi decat cea de-a doua in votarea bugetului, a legilor etc. Presedintele era ales de Parlament pentru un mandat de sapte ani. Puterea sa era limitata, desi el desemna primul-ministru, putea prezida Consiliul de Ministri, Consiliul Superior al Magistraturii si era comandantul suprem al armatei. In constitutie s-a stabilit ca toate coloniile si teritoriile aflate sub stapanirea Frantei constituiau impreuna cu metropola Uniunea Franceza. Aceasta era chemata sa adopte printr-o adunare decizii in ceea ce priveste imperiul francez, apararea acestuia etc. Institutiile centrale ale acesteia erau presedintia, Inaltul Consiliu si Adunarea. Presedintia era asigurata de presedintele Frantei. Inaltul Consiliu era alcatuit dintr-o delegatie a guvernului francez si delegati ai statelor asociate, cu menirea de a lua decizii impreuna cu presedintele cu privire la aceste teritorii. Adunarea era compusa in proportie de jumatate din delegati ai Frantei si jumatate ai coloniilor si teritoriilor franceze. Aceasta discuta legile propuse de Adunarea Nationala, de guvernul Frantei sau de guvernele statelor asociate.

Ca rezultat al masurilor intreprinse in vederea redresarii economiei nationale, in 1948 volumul productiei industriale a atins nivelul de pana la razboi; in 1950 a fost lichidat sistemul de cartele. Dezvoltarea economica a Frantei in anii 1950 a luat un nou avant, in 1958 volumul productiei industriale a depasit nivelul de pana la razboi de peste doua ori. Mari investitii de capital au fost alocate in industrie, asigurand dezvoltarea accelerata a acestei ramuri a economiei nationale.

Succesele in dezvoltarea economica a Frantei se datoreaza folosirii pe larg a planificarii. In 1946 a fost organizat Secretariatul general al planificarii, iar in 1947 a fost acceptat primul plan de modernizare si reconstructie a economiei cunoscut ca “planul Monnet”. Dupa realizarea lui s-a aprobat al doilea - pentru anii 1954-1957. Spre deosebire de planificarea din statele comuniste, unde planul era lege, acesta in Franta avea un caracter indicativ, de recomandare. Prevederile lui sunt obligatorii doar pentru intreprinderile de stat. Cu marile intreprinderi particulare statul incheia contracte speciale, pe care antreprenorii se obligau sa le indeplineasca. Afara de aceasta, printr-un sistem de masuri indirecte, alocarea creditelor, aprobarea unor noi proiecte de constructii de mari intreprinderi, acordarea subventiilor pentru importul utilajului modern guvernul avea posibilitatea sa canalizeze dezvoltarea anumitor ramuri ale economiei.

In noiembrie 1946 au avut loc primele alegeri parlamentare ale celei de-a patra republici. Cele mai multe voturi le-a obtinut P.C.F. - 182 de mandate (din 619); Miscarea Republicana Populara - 173, socialistii - 105. Comunistii au solicitat dreptul de a forma guvernul, dar in decembrie 1946 s-a constituit un guvern socialist in frunte cu L. Blum. Presedinte a devenit socialistul Vincent Auriol. Guvernul s-a mentinut mai putin de o luna. Ulterior conducerea guvernului, in componenta caruia intrau ministri comunisti, a fost preluata de socialistul Paul Ramadier. Pericolul comunizarii in Franta, cultul personalitatii lui Maurice Thorez etc. i-au determinat pe ministrii socialisti si pe cei ai M.R.P. sa orienteze politica externa a Frantei spre o alianta stransa cu anglo-americanii. La 4 martie 1947, la Dunkerque. A fost semnat Acordul franco-englez de ajutor reciproc, care formal era indreptat impotriva Germaniei. In realitate insa a fost primul pas spre constituirea unei uniuni a statelor occidentale. Dezacordul dintre reprezentantii P.C.F. si cei ai socialistilor si M.R.P. devenea tot mai evident. Disensiunile au culminat in Adunarea Nationala, unde premierul P. Ramadier a pus in discutie proiectul politicii economice. Deputatii comunisti au votat impotriva propunerilor primului ministru. Profitand de aceasta, presedintele Frantei. Vincent Auriol a semnat, la 5 mai 1947, un decret prin care comunistii au fost destituiti din posturile ministeriale pentru “incalcarea solidaritatii ministeriale”. Ei vor reveni in guvern abia in 1981.

La 7 aprilie 1947, la Strasbourg, de Gaulle a anuntat infiintarea unui partid propriu, sub denumirea de Adunarea Poporului Francez (Rassemblement du peuple francais, R.P.F.) – care in timp relativ scurt va dispune de aproape 500.000 de membri, condus de de Gaulle, Andre Malraux etc. Partidul lui de Gaulle a declarat ca va lupta impotriva Republicii a IV-a, a Constitutiei ei, impotriva Parlamentului si partidelor din Parlament, principalele lui actiuni fiind indreptate impotriva primejdiei comuniste ce ameninta tara.

Dupa demiterea ministrilor comunisti, P.C.F. a mobilizat masele la manifestatii de strada, greve, proteste etc. Muncitorii uzinelor “Renault” au declarat greva, urmati de feroviari, mineri, functionarii bancilor, lucratorii din transport s. a. Si in cadrul sindicatelor vor aparea sciziuni, in Franta constituindu-se astfel patru mari uniuni sindicale: Confederatia Generala a Muncii, influentata de P.C.F., “Force ouvriere” care ii urma pe socialisti, Confederatia Muncitorilor Crestini, condusa de M.R.P. si Confederatia Generala a Cadrelor ce se orienta spre pozitia partidelor de dreapta. Socialistii au acuzat P.C.F. de pregatirea unei insurectii si au initiat organizarea unui nou bloc parlamentar fara participarea comunistilor constituit in baza aliantei socialistilor cu M.R.P, cu radicalii, alte organizatii de stanga formand Forta a treia. Coalitia era numita astfel, deoarece s-a situat intre P.C.F. si fortele de dreapta. Primul guvern al Fortei a treia a fost alcatuit si condus de Robert Schuman. Afara de socialisti si radicali in guvern au intrat si doi reprezentanti ai partidelor de dreapta, pentru intaia data dupa cel de-al doilea razboi mondial.

Conducerea franceza a acceptat aderarea la Planul Marshall. Din 1948 pana in 1952 Frantei i s-au alocat credite si marfuri in suma de 3,2 miliarde dolari. Investitiile americane au contribuit la dezvoltarea unor ramuri ale economiei franceze. In 1949 Franta s-a numarat printre membrii fondatori ai N.A.T.O., punand la dispozitie teritorii pentru amplasarea bazelor americane. Statul-major al N.A.T.O. a fost stabilit pe teritoriul ei. Conducerea franceza si-a schimbat totalmente atitudinea fata de germani. La inceput a renuntat la reparatiile germane, ulterior a acceptat ca Germaniei sa i se acorde ajutor conform Planul Marshall si a contribuit la constituirea R.F.G. Franta spera, de asemenea, sa devina hegemon al viitoarei uniuni de state vest-europene, ce incepea deja sa se profileze. In mai 1950 Schuman a propus tarilor vest-europene sa-si uneasca eforturile in productia de otel si carbune, propunerea fiind sustinuta de R.F.G., Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg, state care in aprilie 1951 au format Comunitatea Europeana a Otelului si Carbunelui. Acordul prevedea lichidarea barierelor vamale si crearea unei piete comune pentru toti membrii semnatari. Acesta a fost primul pas spre formarea Pietei Comune vest-europene. In 1950 conducerea franceza s-a pronuntat pentru crearea “Armatei europene” - uniune militara a celor sase state vest-europene.

Cu putin timp inainte de alegerile parlamentare din 1951 partidele Fortei a treia, pentru a-si asigura majoritatea in parlament, au promulgat o lege electorala prin care sistemul proportional de reprezentare a fost inlocuit cu sistemul majoritar. Daca in primul caz partidele primeau mandate in Adunarea Nationala in functie de numarul de voturi obtinute la scrutin, in cel de-al doilea caz partidele (sau blocul de partide) care capatau mai mult de jumatate din voturi detineau toate mandatele pentru circumscriptia data. Daca in primul tur de alegeri nici un partid nu obtinea majoritatea de voturi, atunci se organiza al doilea tur in care partidele se puteau bloca, chiar daca in primul tur erau in tabere adverse. Spre deosebire de partidele de centru si de dreapta, Partidul Comunist nu avea cu cine se uni.

La alegerile din iunie 1951 P.C.F. a obtinut 5 milioane voturi (26,5%) situandu-se pe primul loc. Pe locul al doilea s-a plasat partidul gaullist (R.P.F.) cu 4,1 milioane voturi (21,7%). Partidele Fortei a treia n-au putut obtine majoritatea in parlament. Din cele 627 de mandate, reprezentantilor R.P.F. le-au revenit 117, socialistilor - 106 locuri, P.C.F. - 103, M.R.P. - 86, radicalilor si a grupari de stanga - 99, moderatilor si miscarilor de dreapta - 99. Din cauza neintelegerilor cu partenerii guvernamentali in privinta finantarii scolilor clericale, in septembrie 1951 socialistii au iesit din guvern. Axa vietii politice franceze s-a deplasat spre dreapta. Urmatoarele sase guverne care vor conduce Franta pana in 1956 vor fi alcatuite din reprezentantii partidelor de dreapta si de centru.

In mai 1952 Franta a semnat tratatul cu privire la crearea Comunitatii Defensive Europene (C.D.E.) ce prevedea constituirea unei armate comune europene incluzand fortele armate a sase state, inclusiv ale R.F.G. In plan operativ armata europeana urma sa se supuna comandamentului suprem al N.A.T.O. Tratatul a suscitat nemultumirea P.C.F. si ale gaullistilor. In august 1954 Adunarea Nationala a Frantei a respins Tratatul cu privire la C.D.E. Planul formarii Armatei europene comune a fost substituit cu altul, care prevedea constituirea unei coalitii de armate a statelor vest-europene, legate de N.A.T.O. (Acordurile de la Paris): Franta, R.F.G., Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg si Marea Britanie. Armatele coalitiei ramaneau sub controlul guvernelor lor. Statele-membre au declarat ca vor colabora cu blocul N.A.T.O. Guvernul sovietic a considerat ca Franta, prin ratificarea Acordurilor de la Paris, a incalcat prevederile Tratatului sovieto-francez de la Moscova din decembrie 1944 si in mai 1955 a anulat acest Tratat.

Din decembrie 1946 armatele franceze luptau in Vietnam. Timp de opt ani, cat a durat razboiul in aceasta colonie, francezii au pierdut 320.000 de oameni. La inceputul anului 1954 Armata populara vietnameza a inceput ofensiva obtinand o importanta victorie in regiune Dien Bien Phu. Guvernul francez si-a dat demisia, fiind succedat de un guvern al radicalului de stanga P. Mendes-France. In cadrul Acordurilor de la Geneva (iulie 1964) guvernul francez a fost de acord sa-si retraga trupele din Vietnamul de Nord. Acesta urma sa fie divizat pe paralela 17 si in doi ani sa aleaga un presedinte si sa reunifice tara. Ulterior, S.U.A. vor interveni sustinand un guvern anticomunist in Vietnamul de Sud. Curand insa, la 1 noiembrie 1954, in Algeria a inceput lupta impotriva metropolei franceze. Acest razboi va cutremura puternic a patra republica franceza.

Problemele sociale au avut si ele grave consecinte asupra societatii franceze. In vara anului 1953 Franta a fost cuprinsa de greve, la care au participat 4 milioane de oameni. De criza au fost afectate si unele partide. R.P.F. si-a pierdut influenta: la alegerile municipale din primavara anului 1953 numarul adeptilor acestui partid s-a redus de 3-4 ori si a incetat sa existe. Partidele .franceze s-au divizat in “europeniste” (cele ce pledau pentru o integrare maxima a statelor din Europa Occidentala) si “nationaliste” (cele ce se impotriveau integrarii vest-europene). Partidele politice s-au scindat si in privinta rezolvarii problemei coloniale - unele din ele isi manifestau deschis nemultumirea fata de cedarile facute miscarilor de eliberare nationala. In 1955 Partidul Radical din Franta s-a divizat. Aripa radicalilor de stanga era condusa de P. Mendes-France. Socialistii s-au pronuntat pentru o apropiere de radicalii de stanga. O dovada a crizei ce a cuprins Franta a fost dizolvarea Adunarii Nationale si initierea noilor alegeri parlamentare anticipate.



Ca urmare a alegerilor parlamentare de la inceputul anului 1956 in Adunarea Nationala s-au constituit trei grupari: comunistii, Frontul Republican si blocul M.R.P. si “independentilor”. Din cele 595 de locuri in Adunarea Nationala P.C.F. a obtinut 150 de locuri, socialistii - 96, radicalii si alte organizatii de stanga - 68, gaullistii – 21, radicalii de dreapta - 23, M.R.P. - 83, moderatii si reprezentantii miscarilor de dreapta – 95 etc. Deoarece nici o formatiune politica nu avea majoritatea parlamentara, guvernul urma a fi creat pe baza de coalitie. In ianuarie 1956 liderul partidului Socialist Guy Mollet a format guvernul alcatuit din socialisti si radicali (Frontul Republican). Guvernul a operat masuri eficace intru ameliorarea situatiei create: a marit durata concediului platit pana la trei saptamani, a ridicat salariul unor categorii de muncitori si functionari. In politica externa s-a pronuntat pentru destinderea incordarii internationale. In martie 1956 guvernul francez a recunoscut independenta Tunisiei si Marocului. Pe de alta parte, in octombrie 1956 regiunea Saar a fost retrocedata R.F.G. Impreuna cu Marea Britanic si Israelul, Franta a participat in toamna aceluiasi an la agresiunea impotriva Egiptului. Guvernul a promovat in Algeria politica presiunilor militare.

Frontul Republican a intrat in etapa de criza: P.C.F. a incetat sa-l sprijine, grupul radicalilor de stanga in frunte cu P. Mendes-France au iesit din cadrul guvernului. Socialistii au condamnat politica guvernului in problema algeriana. Prin urmare, in mai 1957 Mollet si-a dat demisia.

Instabilitatea politica din Franta a provocat cresterea nemultumirii populatiei impotriva stangii. In astfel de conditii a devenit oportuna rechemarea lui de Gaulle la conducere. Acesta era adeptul instaurarii unei “maini forte” in tara si critica regimul Republicii a IV-a. El avea reputatia unui luptator pentru eliberarea nationala, se impotrivea remilitarizarii Germaniei Occidentale, se bucura de mare autoritate. O influenta vadita asupra evenimentelor din Franta a avut-o razboiul din Algeria, considerata o colonie deosebita in sistemul colonial francez, “departamentul de peste mare” al Frantei. Din cele 9 milioane locuitori un milion erau europeni. Acestia reprezentau in 1954 93% din cadrele cu studii superioare ale Algeriei, 86% din numarul functionarilor, 82% din cel al tehnicienilor. Musulmanii constituiau 95% din numarul salariatilor, 68% din forta de munca necalificata. Francezii care dominau, in administratie si economie nu recunosteau natiunea algeriana, considerau ca “Al­geria este Franta”, iar miscarea de eliberare nationala este o insurectie inspirata din afara. Colonialistii francezi au creat comitete ale salvarii sociale, ca organe ale puterii locale, care nu se supuneau guvernului central. La 13 mai 1958, cand Franta a fost afectata de o ordinara criza de guvern, ei au organizat demonstratii de masa la care au aderat si conducatorii fortelor armate franceze stationare in Algeria. Manifestantii au declarat ca nu se vor supune guvernului pana cand la putere nu va veni generalul de Gaulle. La 15 mai generalul a declarat ca “este gata sa ia puterea in Republica” cu conditia de a i se oferi unele imputerniciri deosebite si a suspendarii Constitutiei din 1946. La 1 iunie 1958 Adunarea Nationala 1-a numit pe de Gaulle prim-ministru, cerintele sale fiind satisfacute. Guvernul lui de Gaulle a fost insarcinat, de asemenea, sa elaboreze proiectul noii Constitutii. Adunarea Nationala a fost dizolvata, Republica a IV-a incetandu-si existenta.

Educat in tinerete in spiritul dragostei nemarginite fata de Franta, dorind ca ea sa fie o tara puternica si mareata, de Gaulle inclina spre crearea unui guvern puternic, ceea ce s-a remarcat in proiectul noii Constitutii. Aceasta a intrat in vigoare la 4 octombrie 1958, pentru ea votand 79% din cetatenii cu drept de vot si fiind primul act juridic al Republicii a V-a. Constitutia a limitat drepturile parlamentului si a extins drepturile puterii executive, in special cele ale presedintelui. Partidele politice trebuiau sa “respecte principiile suveranitatii si democratiei”. In conformitate cu Constitutia, presedintele Frantei, ales printr-un sistem de vot indirect, poseda mari imputerniciri: se proclama garant al independentei nationale si integritatii teritoriale a republicii; de sef al statului si Comandant suprem al Fortelor armate, conducea guvernul, numea prim-ministrul si ministrii, precum si functionarii supremi militari si civili, semna toate legile. Presedintelui i se oferea dreptul de a intoarce Parlamentului proiectele de .legi pentru reexaminare, de a apela la opinia poporului (referendum), de a dizolva Adunarea Nationala si a anunta noi alegeri. Conform articolului 16, presedintele era autorizat sa introduca starea de urgenta si sa ia in mainile sale intreaga putere.

Puterea legislativa apartinea, in principiu, parlamentului, alcatuit din doua camere: Adunarea nationala, aleasa prin vot direct universal si Senat, ales indirect. Drepturile celor doua camere erau limitate - nici una nu putea sa-l destituie pe presedinte din post. Camerele puteau doar cere demisia guvernului, dar pentru aceasta era nevoie de aprobarea unei rezolutii deosebite, pentru care trebuia sa voteze majoritatea deputatilor (cei ce se abtineau de la vot sau lipseau in timpul votarii erau considerati ca voteaza pentru guvern). Dar si in caz daca rezolutia era acceptata, presedintele avea dreptul sa dizolve parlamentul si sa initieze noi alegeri. Multi francezi au votat nu atat pentru noua constitutie, cat pentru de Gaulle, considerand ca el va putea ridica prestigiul international al Frantei, va pune capat instabilitatii din tara, razboiului din Algeria, dependentei de S.U.A.

In noiembrie 1958 au avut loc alegeri in Adunarea Nationala. Printre formatiunile politice existente aparuse Uniunea pentru apararea noii republici (U.A.N.R.), formata din adeptii lui de Gaulle. Legea electorala axata pe principiul majoritar a defavorizat comunistii care la primul tur de scrutin au obtinut 3,9 milioane voturi (18.9%), in Adunarea Nationala rezervandu-li-se doar 10 locuri. U.A.N.R. a fost votata de 3,6 milioane cetateni si a obtinut 198 de locuri in Adunarea Nationala. In decembrie 1958 Adunarea Nationala si un colegiu special de alegatori l-au ales pe de Gaulle presedinte al Frantei. Cu acest act s-a finalizat procesul de constituire a Republicii a V-a. Prim-ministru a fost numit M.Debre - unul din colaboratorii apropiati ai lui de Gaulle, si dintre fondatorii U.A.N.R. In guvern au mai intrat “independenti” si membri ai M.R.P. Posturile-cheie erau detinute de reprezentantii U.A.N.R. De Gaulle a luat in mainile sale promovarea politicii interne si externe. Consiliul de ministri se transformase intr-un organ consultativ, in care ministrii isi expuneau doar opiniile.

In perioada Republicii a V-a s-a incheiat procesul de descompunere a imperiului colonial francez. Fiind incapabile sa mentina coloniile cu forta armelor, cercurile guvernatoare franceze au promovat politica neocolonialismului. Ele au fost nevoite sa recunoasca autonomia politica si chiar independenta multor colonii, cu scopul mentinerii lor in sfera de influenta a Frantei. La 1 octombrie 1958 si-a cucerit independenta Guineea, iar la 1 ianuarie 1960 Camerunul, in anul 1960 - “anul Africii” – au urmat alte 14 colonii franceze. Numai in Algeria continua inca razboiul. Intre timp, interesele vitale ale Frantei se concentrasera in Europa, acolo unde aveau loc importante procese de cooperare economica. Razboiul din Algeria devenise prea costisitor pentru Franta, de aceea o parte a conducerii franceze, precum si unele forte politice (P.C.F.) se pronuntau pentru un compromis. De Gaulle a impartasit si el aceasta opinie, la 16 decembrie 1959 declarand in mod public ca Algeria este teritoriu algerian si nu francez si ca are dreptul la autodeterminare.

La 4 ianuarie 1960 adeptii colonizarii au inceput insurectia militara impotriva autoritatilor franceze; au ridicat baricade, punand sub control cateva cartiere ale capitalei Algeriei (“saptamana baricadelor”). Curand insa insurgentii sunt nevoiti sa depuna armele. Multi dintre ei au fost arestati si dati in judecata, numerosi ofiteri au fost chemati in metropola si destituiti. Adeptii colonizarii au inceput sa ceara demisia lui de Gaulle. La 20 aprilie 1961 acestia, impreuna cu Organizatia Armatei Secrete (O.A.S.), au incercat sa puna mana pe putere in Algeria. La initiativa fortelor de stanga in Franta au fost declansate greve (la 24 aprilie - greva politica generala), demonstratii de protest impotriva noilor actiuni ale colonizatorilor. De Gaulle a ordonat la 25 aprilie 1961 fortelor armate “sa lichideze insurectia cu toate mijloacele disponibile” si a decretat starea de urgenta. Armata franceza a reprimat operativ rebeliunea: o parte din conducatori au fugit din Algeria, alta parte a fost condamnata la diferite termene de inchisoare.

Dupa inabusirea insurectiei guvernul francez a dus tratative cu reprezentantii miscarii de eliberare a Algeriei si la 18 martie 1962, in orasul Evian, sunt semnate mai multe acorduri importante. Franta a recunoscut independenta politica a Algeriei, pastrand, totodata, o baza militara in Sahara si dreptul de a explora petrol. Referendumul din 196,2, initiat de de Gaulle, a demonstrat ca 90% din participanti au acceptat acordurile de la Evian. Astfel a luat sfarsit razboiul colonial de opt ani din Algeria. Imperiul colonial francez s-a destramat. Franta a ramas in posesia doar a catorva teritorii neinsemnate - Somalia Franceza in Africa, Guyana Franceza in America Latina, un sir de insule in oceanele Atlantic, Indian si Pacific.

Razboiul din Algeria a consolidat si mai mult puterea prezidentiala in Franta. In 1962 de Gaulle a luat decizia de a modifica Constitutia la capitolul alegerea prezidentului. Alegerea prin vot direct, nu indirect, ar releva, dupa opinia lui de Gaulle, si mai pregnant functiunea diriguitoare a presedintelui ca sef al statului si conducator al Frantei. Adunarea Nationala a exprimat vot de neincredere guvernului condus de Georges Pompidou, adept al lui de Gaulle. Presedintele, la randul sau, a dizolvat Adunarea Nationala si a initiat noi alegeri parlamentare ce s-au desfasurat in noiembrie 1962 si au adus victorie adeptilor lui de Gaulle, guvernul fiind format din nou de G. Pompidou. Proiectul de lege privind modul de alegere a presedintelui Frantei a fost aprobat prin referendum. De atunci presedintele Republicii Franceze se alege prin vot universal direct.

Sarcina principala ce si-a pus-o de Gaulle a fost aceea de a ridica prestigiul international al Frantei, de a o transforma in “mare putere”. “Pentru a avea autoritate internationala, afirma de Gaulle, nu-i nevoie sa fii o tara mare. Pentru aceasta trebuie sa dispui de o independenta maximum posibila”. “Numai noi, francezii, declara de Gaulle, putem spune “nu!” protectoratului american. Asadar unul din obiectivele lui de Gaulle a fost iesirea de sub tutela S.U.A. Inca in toamna anului 1958 el a trimis presedinte­lui S.U.A. D. Eisenhower si primului ministru britanic MacMillan un memorandum prin care cerea coordonarea cu comandamentul militar francez a actiunilor fortelor maritime ale blocului N.A.T.O. Englezii si americanii au dat un raspuns evaziv. Ca rezultat, de Gaulle a ordonat ca flota mediteraneana franceza sa nu mai indeplineas­ca dispozitiile comandamentului unit al N.A.T.O., apoi sa fie scoase si alte genuri de arma de sub conducerea blocului N.A.T.O. Aceasta politica a fost promovata de de Gaulle in conditiile cand multi functionari de stat superiori nu-si puteau imagina Franta in afara blocului N.A.T.O. In septembrie 1959 D. Eisenhower a vizitat Parisul. Convorbirile dintre cei doi generali-conducatori de state au fost dure. Tot in aceeasi luna el a anuntat ca Franta se va apara cu propriile puteri. La inceputul anului 1961 Franta a fost vizitata de Kennedy, caruia i s-a facut o receptie fastuoasa in Palatul de la Versailles. Convorbirile politice au decurs ca intre egali: Franta a acuzat S.U.A. de agresiune impotriva statului african Congo, impotriva Vietnamului etc. Franta n-a rupt relatiile diplomatice cu Cuba si nu s-a alaturat embargoului anuntat de americani.

De Gaulle intentiona sa domine Europa Occidentala, opunand-o S.U.A. si U.R.S.S. La inceput el s-a orientat spre o conlucrare cu R.F. Germania in cadrul Comunitatii Economice Europene (C.E.E.), considerand ca in schimbul sustinerii politice, R.F.G. va ceda Frantei locul de lider al “Pietei comune”. Cu toate acestea, in martie 1959, aflat la Bonn presedintele francez a declarat ca se pronunta pentru mentinerea hotarelor R.F.G. In septembrie 1962 de Gaulle a vizitat Germania si timp de cinci zile el a tinut cuvantari, in limba germana, in fata unui public numeros (la Hamburg, Koln, Miinchen, Stuttgart, in regiunea Ruhr) vorbind despre “prietenia pe vecie dintre francezi si germani”. La 22 ianuarie 1963 Franta si R.F.G. au perfectat Acordul de colaborare pe multiple planuri. Dar la ratificarea documentului parlamentarii vest-germani aii subliniat in preambul ca aliatul Germaniei Federale sunt S.U.A. si una din preocuparile R.F.G. este integrarea in N.A.T.O. Ulterior, cu cat politica externa a Frantei devenea mai independenta, cu atat mai mari deveneau divergentele cu R.F.G.,care se situa pe pozitii “atlantiste”. spre deosebire de cele “europeniste” ale Frantei.

De Gaulle a dat, de asemenea, indicatii sa fie urgentata constituirea armei nucleare proprii si a luat parte personal la experimentarea ei; din 1964 Franta a inceput lansarea in serie a avionului “Mirage”, pentru transportarea bombei atomice. Parisul a refuzat sa semneze Acordul de la Moscova (1963) cu privire la interzicerea experimentarii armelor nucleare.

In 1965 in lupta pentru obtinerea fotoliului prezidential, alaturi de de Gaulle, s-au incadrat cinci pretendenti, printre care si Fr. Mitterrand. participant la Miscarea de Rezistenta, lider al Federatiei Stangii Democratice si Socialiste (F.S.D.S.), care pleda pentru “inlocuirea regimului puterii personale prin republica a cetatenilor”. Acesta a fost principalul contracandidat al lui de Gaulle. La primul tur de alegeri nici un candidat n-a acumulat mai mult de 50% din voturi: de Gaulle - 43,4%, iar challengerul F. Mitterrand - 32,2%, La 19 decembrie a avut loc cel de-al doilea tur de scrutin, de Gaulle obtinand 54.4% din voturi, iar Mitterrand - 44,8%.

In domeniul politicii externe, in septembrie 1965 de Gaulle a facut prima declaratie privitoare la iesirea tarii sale din organizatia militara N.A.T.O. La 12 februarie 1966 a fost luata decizia de a scoate fortele armate franceze de sub controlul Aliantei nord-atlantice. Franta a inaintat S.U.A. un grafic de evacuare a celor 29 de baze militare cu un efectiv de 33.000 de ostasi, a statelor-majore, depozitelor etc. La 1 aprilie 1966 toate bazele militare ale blocului N.A.T.O. au fost evacuate din Franta si amplasate in alte state europene. Iesirea Frantei din blocul N.A.T.O. a fost privita ca o victorie stralucita a lui de Gaulle care-a declarat ca “aceasta a fost ultima mea batalie”.

In conceptia lui de Gaulle, Europa nu se limita numai la partea ei vestica, ci se intindea “de la La Manche pana la Ural”. De aceea, in 1964 intre Franta si U.R.S.S. au fost semnate deja cateva acorduri privitoare la schimburile comerciale, in 1965 - de colaborare in domeniul constructiei de televizoare si de folosire a energiei atomice in scopuri pasnice. Intre 20 iunie si 1 iulie 1966 de Gaulle a efectuat o vizita oficiala in Uniunea Sovietica. Drept rezultat al vizitei a fost semnata Declaratia sovieto-franceza, constatandu-se o coincidenta de opinii in aprecierea mai multor evenimente internationale, cum ar fi agresiunea S.U.A. in Vietnam etc. A fost semnat, de asemenea, acordul cu privire la consultari politice permanente intre persoanele de raspundere ale ambelor state luandu-se hotararea de a instala o linie telefonica intre Kremlin si Palatul Elysee. Aceasta a marcat inceputul destinderii in relatiile internationale in Europa si in lume. In 1964 au fost stabilite relatii diplomatice cu China. De Gaulle a vizitat, de asemenea, Polonia (septembrie 1967) si Romania (14 - 18 mai 1968).

Cand adeptii generalului de Gaulle se pregateau sa aniverseze festiv zece ani de la intemeierea Republicii a V-a o miscare studenteasca a izbucnit in Franta impotriva sistemului perimat de invatamant, ce nu se schimbase timp de secole. Revendicarile studentilor erau diverse: imbunatatirea situatiei materiale, a sistemului de invatamant etc. In preajma Sorbonei s-au ridicat baricade, pe care la 10 mai politia le-a distrus. Actiunile studentesti au fost sustinute de Confederatia Generala a Muncii, care in semn de solidaritate, a declarat la 13 mai greva generala de 24 de ore. Circa un milion de oameni au participat la aceste manifestatii. Milioane de oameni li s-au adaugat. Revendicarile principale erau: lichidarea regimului puterii personale, democratizarea aparatului de stat, saptamana de lucru de 40 de ore, pensionarea barbatilor la 60 de ani, ridicarea salariului minim. Suspendandu-si vizita de stat in Romania, de Gaulle s-a intors in patrie si a satisfacut aproape toate cerintele salariatilor: salariul minimal a fost majorat, s-a redus saptamana de munca, s-au revazut in interesele contractele de munca, a fost introdusa autoconducerea studenteasca etc. Ministrii afacerilor interne, justitiei, problemelor sociale si tineretului care s-au compromis au demisionat. De Gaulle a dizolvat Adunarea Nationala si a convocat pentru luna iunie noi alegeri parlamentare. Alegerile au adus victorie gaulistilor (“Uniunea pentru noua Republica”, din noiembrie 1967 partidul s-a numit “Uniunea democratica pentru Republica a V-a”), acestora revenindu-le 293 de locuri din cele 487. Numarul deputatilor comunisti a scazut de la 73 la 34. In aprilie 1969 de Gaulle a organizat un nou referendum.. Cetatenii Frantei cu drept de vot trebuiau sa-si expuna parerea la proiectele de legi privind reforma regiunilor si reforma Senatului. Majoritatea participantilor la referendum n-au fost de acord cu propunerile lui de Gaulle ceea ce l-a determinat pe acesta sa-si dea demisia. Retragandu-se din viata politica, el a reusit sa scrie primul volum de memorii intitulat “Memoriile sperantei”. In 1970, la varsta de 80 de ani, s-a stins din viata.

In perioada gaullista in economia franceza au survenit schimbari de structura. S-au dezvoltat rapid ramuri noi de producere a energiei atomice, a aparatelor electronice, de prelucrare a petrolului etc. Industria chimica, de prelucrare a metalelor, constructiile de automobile au fost dotate cu tehnica noua. In 1973 volumul productiei industriale a crescut de 3,6 ori in comparatie cu anul 1950, iar volumul productiei agricole cu 68%. La inceput rolul de investitor principal in diverse domenii l-a avut statul. Procentul intreprinderilor de stat in venitul national a alcatuit in anul 1970 cea 40%. Ulterior au inceput sa finanteze dezvoltarea economiei si investitorii particulari. Programarea economica s-a mentinut: statul acorda unele avantaje acelor antreprenori ce satisfaceau interesele prioritare ale Frantei. Agricultura in conditiile revolutiei stiintifico-tehnice s-a transformat intr-o ramura bine dezvoltata. In 1968, Franta avea 50 milioane locuitori, dintre care 20,5 milioane erau angajati in sfera productiva si cea a deservirii: in industrie, transport si constructii - 38,8%, in agricultura - 15%, in sfera serviciilor 46,2%. O particularitate a fost abandonarea satelor.

La 1 iunie 1969 au fost organizate alegeri pentru un presedintia Frantei. La primul tur de scrutin au participat sapte pretendenti. G. Pompidou a obtinut 44,5% din voturi, urmat apoi de reprezentantul partidelor de centru-dreapta cu 23,3%; pretendentul comunistilor cu 21.3%. al socialistilor cu 5%. In cel de-al doilea tur de scrutin a castigat G.Pompidou. Noul presedinte al Frantei era un fost profesor de literatura franceza si prim-ministru in timpul presedintiei lui de Gaulle. Gaullist, acesta l-a numit in postul de prim-ministru pe Jacques Chaban-Delmas. care a afirmat ca va promova o politica de construire a unei “societati noi” moderne orientata spre progresul social. Pompidou si Chaban-Delmas au accelerat modernizarea industriei franceze, au sporit investitiile externe in Franta, au intensificat procesul de concentrare a capitalurilor etc. Guvernul a initiat asa-numitele “contracte ale progresului” - un fel de contracte colective in conformitate cu care administratiile intreprinderilor de stat se obligau sa asigure cresterea anuala a salariilor contra renuntarii la greva a sindicatelor. Guvernul francez a largit drepturile organelor puterii locale, a municipalitatilor. Banii castigati de salariati conform “contractelor progresului” nu erau mai mari decat salariul, de aceea in curand Confederatia Generala a Muncii a refuzat sa sustina aceste contracte. A luat avant miscarea grevista.

In domeniul politicii externe Pompidou a urmat in linii mari cursul gaullist. Franta printre primele state occidentale a raspuns afirmativ la propunerea tarilor ex-socialiste de a initia o Consfatuire general-europeana in problemele securitatii si colaborarii pe continent. Ea a sustinut propunerea admiterii celor doua state germane in O.N.U. In relatiile cu S.U.A. Pompidou a promovat politica de apropiere si de imbunatatire a raporturilor, dar a refuzat categoric sa intre in N.A.T.O. Referitor la Europa Occidentala, Franta n-a fost impotriva intrarii Marii Britanii in “Piata comuna”. La 1 ianuarie 1973 “Piata comuna” s-a completat cu inca trei membri: Danemarca, Irlanda si Marea Britanic.

Dupa esecul din 1969, socialistii francezi si-au revazut in mod serios politica. Secretar general al partidului a fost ales Mitterrand. Socialistii s-au adresat comunistilor cu propunerea de a intocmi un program comun si, dupa lungi tratative, la 27 iunie 1972, acesta a fost finalizat. Partidele se obligau ca daca castigau alegerile sa majoreze salariul minim, sa introduca saptamana de lucru de 40 de ore, sa acorde barbatilor dreptul de a iesi la pensie la 60 de ani, iar femeilor la 55 de ani. Partidele promiteau stabilirea pensiilor la nivelul de 75% din marimea salariului etc. Se mai preconiza nationalizarea unor banci si a unor organizatii financiare, precum si introducerea controlului din partea salariatilor asupra planificarii si functionarii economiei. In plan politic se avea in vedere limitarea imputernicirilor prezidentiale, intarirea rolului parlamentului, introducerea sistemului proportional al alegerilor parlamentare. In politica externa se prevedea ca Franta se va dezice de armele atomice, va contribui la lichidarea bazelor militare si la crearea sistemului de securitate colectiva in Europa. Partidele s-au pronuntat pentru lichidarea concomitenta a celor doua blocuri militare - N.A.T.O. si Tratatul de la Varsovia. La alegerile parlamentare din martie 1973 fortele de stanga au obtinut 42% din voturi, partidele blocului guvernamental - 38,5%. Cu toate acestea, datorita sistemului majoritar de alegere in Adunarea Nationala, cele mai multe locuri le-au revenit partidelor de dreapta.

La inceputul lunii aprilie 1974 G. Pompidou a decedat. Alegerile prezidentiale au fost stabilite pentru luna mai. Fortele de stanga au inaintat un singur candidat - pe F. Mitterrand. liderul Partidului Socialist. La primul tur de alegeri au candidat 12 pretendenti, dintre care cele mai multe voturi le-a obtinut F. Mitterrand (43,3%) si Valery Giscard d'Estaign, liderul partidului guvernamental Federatia Republicanilor Independenti (33 %). La cel de-al doilea tur de scrutin victoria i-a revenit lui Giscard d'Estaign ce a invins cu un numar infim de voturi. Programul electoral al lui Giscard d'Estaing, intitulat “Schimbari cu pastrarea continuitatii” prevedea reforme sociale in spiritul liberalismului: imbunatatirea conditiilor de lucru, largirea drepturilor femeilor si ale tineretului, garantarea neamestecului statului in viata personala a cetatenilor etc. Un administrator si finantist foarte capabil, membru al guvernului in anii 1962-1974 (cu intermitente), fost ministru al economiei si finantelor, d'Estaing atingea astfel varful carierei sale politice.

Din punct de vedere economic, Franta a continuat sa dezvolte o industrie si servicii puternice si competitive. Dar dezvoltarea acesteia era franata de cativa factori: interesele sporite ale antreprenorilor francezi fata de sfera finantelor si a creditelorintensificarea legaturilor economice externe, in special cu fostele colonii franceze; promovarea unei politici protectioniste dure. Oamenii de afaceri francezi mai usor acceptau sa incheie unele tranzactii financiare, decat sa investeasca banii in obiective industriale de lunga durata. Franta, in ceea ce priveste dezvoltarea economica, ocupa locul al doilea in Europa Occiden­tala, dupa R. F. Germania. Desi Giscard d'Estaing a declarat ca spre mijlocul anilor '80 economia franceza va fi la nivel de egalitate cu cea germana (dupa volumul productiei industriale), in realitate in a doua jumatate a anilor '70 produsul national total al Frantei a crescut cu 17.2%, cel al Germaniei cu 19,2%, iar productia indus­triala, respectiv, cu 16 si 19%. In schimb preturile in Franta au sporit cu 64,5%, iar in Germania doar cu 22,3%. Comertul exterior al Frantei avea o balanta comerciala pasiva de 1,5 miliarde dolari, cel german o balanta comerciala activa de 4,1 miliarde dolari (pentru perioada anilor 1973-1979). in 1981 numarul somerilor in Franta constituie 7,0% din forta activa de munca, in R.F.G. 5,5%. Comertul extern al Frantei alcatuia in 1980 doar 57,5% din volumul comertului vest-german.

Iesind din organizatia militara a blocului N.A.T.O., Franta n-a parasit organizatia politica a N.A.T.O., dovada a solidaritatii cu Occidentul. Insa Giscard d'Estaing a renovat ideile “europeismului” si a “corectat” politica, de integrare a Frantei in Comunitatea Europeana. De Gaulle era pentru integrarea vest-europeana, dar se pronunta impotriva transformarii C.E.E. intr-un stat supranational unitar, inaintand sloganul “Europa natiunilor”, adica pleda pentru pastrarea suveranitatii nationale a fiecarei tari-membre a C.E.E. Conducerea franceza din anii '70 a devenit initiatoarea intensificarii procesului de integrare economica si politica a Europei Occidentale. Numeroase actiuni importante - intalniri la nivel inalt ale membrilor C.E.E., alegeri in Parlamentul european etc. - s-au realizat cu participarea directa a Frantei sau din initiativa ei. Pe de alta parte, scopul Frantei era de a tine fostele colonii in sfera de interese a Occidentului. Franta a fost initiatoarea unui dialog numit “Nord-Sud”, care s-a realizat in scopul consolidarii relatiilor dintre statele industrializate si cele in curs de dezvoltare. Tarile-membre ale Comunitatii Economice Europene au acordat statut de “tari asociate” multor state din Africa, din bazinul Marii Caraibilor etc., ceea ce oferea posibilitatea de a largi sfera de desfacere a marfurilor vest-europene in aceste tari. In relatiile cu statele comuniste, Franta a continuat politica initiata de de Gaulle; ea a participat la Conferinta europeana pentru securitate si colaborare si a semnat Actul final de la Helsinki din august 1975.

In aprilie-mai 1981 in Franta au fost convocate alegeri prezidentiale. Presedintele a fost sustinut de coalitia fortelor politice de dreapta; Jacques Chirac de Uniunea pentru Sustinerea Republicii, partid de dreapta. Mitterrand a sustinut un program intitulat “110 propuneri pentru Franta”, ce prevedea unele transformari de ordin social-economic; in domeniul politicii externe se preconizau si urmatoarele obiective: retragerea trupelor sovietice din Afganistan, condamnarea ajutorului dat de S.U.A. dictatorilor din America Latina, stabilirea pacii in Orientul Apropiat prin garantarea securitatii Israelului intre frontiere sigure si recunoscute; recunoasterea drepturilor poporului palestinian de a avea patrie; retragerea reciproca din Europa a rachetelor cu raza medie de actiune si abrogarea planului de instalare a altora. In cel de-al doilea tur de scrutin victoria a repurtat-o Mitterrand cu 52% din voturi. Primul act politic al sau in calitate de presedinte al Frantei a fost numirea lui Pierre Mauroy in postul de prim-ministru. Guvernul s-a constituit din 34 socialisti, 4 comunisti, 2 radicali de stanga si un gaulist. Pentru prima data dupa 1947 reprezentantii comunistilor au intrat din nou in guvern, alaturi de socialisti.

Mitterrand, chiar din primul an de presedintie, a intreprins o serie de masuri importante pentru solutionarea diverselor probleme: a adoptat un program modificat de construire a reactoarelor nucleare (la 6 octombrie 1981); s-a adoptat “Legea Quillot”, care stabilea relatiile dintre chiriasi si locatari. La 13 ianuarie 1982 Consiliul de Ministri a fixat saptamana de lucru la 39 de ore, a stabilit a cincia saptamana de concediu si varsta de pensionare de 60 de ani. S-a incercat reducerea accelerata a somajului. Discursul din 8 iulie 1981 al lui Mauroy a definit marile orientari ale proiectului de nationalizare. Printre legile din acest cadru, de mare importanta a fost cea a nationalizarii siderurgiei. Circa 200 milioane de titluri de bursa au fost preluate de stat, care acorda detinatorilor anteriori ai titlurilor obligatii garantate de stat. Operatia a vizat un milion de persoane. La 26 ianuarie 1983 s-a adoptat un plan de masuri impotriva saraciei. La 16 mai 1986 Franta a obtinut un imprumut comunitar de 27,2 miliarde franci, dupa ce s-a angajat sa respecte obiectivele planului de austeritate. Ca urmare a marilor deficite pe plan extern, s-au lansat o serie de imprumuturi de stat si s-au utilizat diverse metode financiare care sa permita iesirea din criza. Guvernul a impiedicat scurgerea capitalurilor franceze peste hotare; in februarie 1982 este adoptata legea cu privire la nationalizarea sistemului bancar etc.

Programul economic realizat de socialisti pana in primavara anului 1986 a condus insa la inrautatirea situatiei materiale a salariatilor si la cresterea randurilor somerilor. Manifestandu-si dezacordul fata de politica socialistilor, conducerea P.C.F. in vara anului 1984 si-a retras reprezentantii din componenta guvernului, sprijinindu-i pe socialisti in parlament. In iulie 1984 prim-ministru a fost numit Laurent Fabius.

In politica sa externa, Franta s-a apropiat de N.A.T.O. Ea a sustinut hotararea blocului N.A.T.O. de a amplasa noi rachete cu raza medie de actiune in Europa Occidentala, iar in iunie 1983, din initiativa guvernului francez, la Paris, a fost convocata sesiunea Consiliului N.A.T.O. Franta a continuat cursa inarmarilor, in special a celor nucleare. In domeniul “constructiei europene” numai in 1984 F. Mitterrand a avut sapte intrevederi cu cancelarul vest-german H. Kohl. Franta s-a pronuntat pentru coeziunea statelor-membre ale Comunitatii Europene (C.E.), de asemenea si pentru primirea in randurile lor a Portugaliei si Spaniei. Guvernul francez a consolidat relatiile cu Marea Britanie. Conducerea Frantei a cautat sa aprofundeze relatiile cu U.R.S.S. In 1981 a fost semnat un Acord pe un termen de 25 de ani cu privire la livrarile de gaze din U.R.S.S., iar in februarie 1983 un Program de colaborare bilaterala in domeniul stiintei si tehnicii (pe zece ani), care a cuprins peste 300 de teme si directii. Un exemplu al colaborarii in domeniul explorarii spatiului cosmic a fost zborul in comun a doi cosmonauti sovietici cu francezul J. L. Cretien. E de alta parte, Franta a expulzat in martie 1983 un grup de spioni sovietici deghizati in diplomati.

In martie 1986 in Franta au avut loc alegeri ordinare in Adunarea Nationala. Fortele de dreapta - Uniunea pentru sustinerea Republicii in frunte cu primarul Parisului Chirac si Uniunea pentru Democratia Franceza, condusa de Giscard d'Estaing au acumulat 40,9% din voturi si, obtinand 291 de mandate din cele 577. Organizatia de extrema dreapta Frontul national condus de J. M. Le Pen a obtinut 9,7% din voturi (35 de mandate). Partidele de stanga au suferit esec - P.S.F. a obtinut 31,2%, iar P.C.F. - 9,8%. Socialistilor, impreuna cu radicalii de stanga, le-au revenit in Adunarea Nationala 216 locuri; comunistilor - 35. Guvernul francez a fost alcatuit de reprezentantul fortelor de dreapta Chirac.

In 1988 au avut loc noi alegeri prezidentiale primul tur de scrutin pentru postul de presedinte al Frantei. Desi Chirac, care a inaintat un program ce prevedea reducerea impozitelor pe venit, dezvoltarea initiativei particulare, reglementarea emigratiei in Franta, intarirea disciplinei si perfectionarea legislatiei, victoria a obtinut-o liderul Mitterrand. Acesta a dizolvat Adunarea Nationala si a stabilit noi alegeri, ce s-au soldat cu victoria socialistilor. Fortele de stanga au obtinut in parlament 303 locuri, cele de dreapta 272. Socialistul Michel Rocard a fost desemnat sa formeze noul guvern, care s-a mentinut pana in mai 1991, cand F.Mitterrand a numit un nou prim-ministru, Edith Cresson. Componenta guvernului a ramas aproape aceeasi, iar programul guvernamental era asemanator cu cel precedent si prevedea imbunatatirea sistemului financiar, intarirea francului, stabilirea controlului asupra inflatiei si a cheltuielilor bugetare. Cresson s-a pronuntat pentru coordonarea actiunilor guvernului si sectorului privat in industrie, atat la nivel guvernamental, cat si la cel regional, pentru acordarea subventiilor companiilor industriale, crearea unor noi locuri de munca etc.

In martie 1992 au avut loc alegeri locale si regionale. P.S.F. a suferit o infrangere fara precedent, reprezentantii lui acumuland doar 18% din voturi. Esecul a determinat demisia guvernului condus de Cresson si desemnarea in functia de prim-ministru a lui Pierre Beregovoy. La inceputul anilor '90 P.S.F. a fost cuprins de o criza ce s-a manifestat sub trei aspecte: a) ideologic - ideile socialismului francez nu mai erau acceptate; b) economic - sub conducerea liderilor socialisti a scazut productia industriala, a sporit numarul somerilor; c) institutional - Republica a V-a avea nevoie de reforme democratice. In timpul alegerilor parlamentare din martie 1993 P.S.F. se afla intr-o .criza profunda. Victoria a obtinut-o blocul partidelor de dreapta, care a cucerit 80% din mandate (458 de locuri din 577). Guvernul Frantei a fost constituit din reprezentantii fortelor de dreapta, in frunte cu Edouard Balladur.

In timpul guvernarilor socialiste economia a intrat tot mai mult in criza. Necesitatile ei in petrol erau satisfacute exclusiv pe baza importului. Comertul extern se caracteriza printr-un sold negativ: 1985 - 24,9 miliarde franci; 1989 - 43.0 miliarde franci. Franta a fost nevoita sa reduca suprafetele de semanaturi cu culturi oleaginoase si sa limiteze exportul unor marfuri conform acordului semnat in noiembrie 1992 de C.E. si S.U.A. La inceputul anilor '90 in Franta existau 2,5 milioane de someri (9,9% din forta activa de munca).

In directia europeana a politicii sale externe Franta a dat dovada de mai multa initiativa. In 1990 Mitterrand s-a pronuntat pentru constituirea unei Confederatii a tuturor statelor europene. In ianuarie 1992 Franta a propus partenerilor din C.E. sa elaboreze in comun doctrina europeana nucleara si a preconizat ca arsenalul ei nuclear si cel al Marii Britanii sa fie pus la dispozitia C.E. In conceptia Frantei, apararea europeana trebuie sa fie independenta de N.A.T.O. Mitterrand s-a pronuntat pentru ratificarea Acordurilor de la Maastricht cu privire la uniunea politica si valutar-economica a statelor-membre ale C.E. La 20 septembrie 1992 in Franta s-a desfasurat un referendum privind ratificarea Acordurilor de la Maastricht. Pentru ratificare s-au pronuntat 51% din cei chestionati.

In ianuarie 1992 Franta a luat hotararea de a semna Tratatul de neproliferare a armelor nucleare, iar in aprilie aceluiasi an a incetat sa experimenteze bomba atomica in Oceanul Pacific. Conducerea franceza a acordat o atentie deosebita relatiilor cu statele din rasaritul Europei, in special cu U.R.S.S. cuprinsa deja de procesul de dezintegrare. Franta, ce avea relatii tensionate cu S.U.A., era ingrijorata de stabilirea unor raporturi de parteneriat intre Federatia Rusa si S.U.A., de apropierea ruso-germana. In cele din urma Franta a fost nevoita sa accepte unificarea Germaniei. Pe de alta parte, Republica Franceza a sprijinit suveranitatea noilor state, foste republici ale U.R.S.S. Mitterrand a vizitat in mai 1992 Statele Baltice, pronuntandu-se pentru retragerea trupelor rusesti de pe teritoriile lor. Fata de tarile lumii a treia Franta a promovat o politica traditionala. De exemplu, a participat, alaturi de alte state, la razboiul impotriva Irakului (10 mii de soldati si ofiteri, 54 de avioane de lupta, 12 corabii militare). In noiembrie 1991 a avut loc ce-a de-a patra consfatuire a reprezentantilor statelor francofone, cu care Parisul doreste sa intretina relatii deosebite. Semnificativ e faptul ca pentru prima data a participat in calitate de observator Romania.

In martie 1993 au avut loc alegeri parlamentare. Fortele de centru-dreapta (Adunarea pentru Republica si Uniunea pentru democratia franceza) au obtinut 485 din cele 517 locuri ale Adunarii franceze. In mai 1995, la cel de-al doilea scrutin al alegerilor, Chirac, liderul partidului neogaullist Adunarea pentru Republica, a castigat 52,64% din voturi, devenind cel de-al cincilea presedinte al Republicii a V-a Franceze (1995-2007). Noul guvern francez era condus de Alain Juppe. Masurile de austeritate economica implementate de guvern, desi necesare, au fost nepopulare. Aceasta a condus la o greva generala foarte puternica in lunile noiembrie-decembrie 1995. In 1997 Chirac a dizolvat parlamentul pentru a obtine sprijin pentru programul sau economic. Socialistii au invins insa in alegeri si a inceput o perioada de coabitare la putere cu primul ministru Lionel Jospin care a durat cinci ani. Aceasta i-a scazut capacitatea lui Chirac de a controla politicile economica si sociala, ramanandu-i numai atributii in sfera politicii externe si de securitate. Scandalurile legate de finantarea partidului sau si de acte de coruptie pe cand era primar al Parisului au afectat si mai puternic abilitatea sa de a influenta politicile franceze. Chirac s-a straduit sa alcatuiasca o forta politica puternica, capabila sa sustina politica sa. Initial, a fost creata Uniunea pentru Majoritate Prezidentiala, urmata de Uniunea pentru o Miscare Populara (fondata in 2002).

In domeniul politicii externe, Chirac a insistat pentru reintroducerea testelor atomice in atolul Mururoa din Polinezia franceza. La 1 februarie 1996 Chirac a declarat ca Franta a renuntat pentru totdeauna la asemenea teste odata cu aderarea la Tratatul de interzicere a testelor atomice. Chirac a scazut cheltuielile nucleare si militare ale Frantei.

In anul 2002 Chirac a castigat in turul al doilea un nou mandat de presedinte in fata nationalistului Le Pen. Cu toate acestea, Chirac va deveni tot mai nepopular si va face loc in mai 2007 fara regrete pentru populatia Frantei actualului presedinte, initial intampinat cu mari asteptari, Nicolas Sarkozy. Victoria Uniunii pentru Miscare Populara in alegerile din iunie 2002 l-a adus la putere pe Jean-Pierre Raffarin. Presedintele Uniunii, Alain Juppe, un apropiat al lui Chirac, a fost nevoit sa demisioneze din fruntea acesteia sub acuzatii de coruptie si a fost inlocuit cu Sarkozy (noiembrie 2004), un critic al presedintelui tarii. In acelasi an, U.M.P. a suferit infrangerea in alegerile locale. Esecul referendumului pentru Constitutia U.E. din 25 mai 2005 a condus la demisia lui Rafarin, urmat la guvernare de Dominique de Villepin. La alegerile legislative din 17 iunie 2007 U.M.P. a castigat majoritatea locurilor in Adunarea Nationala.









Politica de confidentialitate

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 2070
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2020 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site