Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

CATEGORII DOCUMENTE




loading...



ArheologieIstoriePersonalitatiStiinte politice


Regiunea Asia Pacific

Stiinte politice

+ Font mai mare | - Font mai mic




Regiunea Asia Pacific

In aceasta zona se intalnesc unele dintre marile puteri ale lumii de astazi: SUA, China, Japonia, Rusia. La care se adauga Coreea de Sud si ceilalti “tigri” asiatici (Singapore, Taiwan, Malayezia, Hong Kong); inaintand spre Asia Oceanica, nu am putea sa nu mentionam India, tara de marimi continentale, cu o ascensiune economica in ultima vreme demna de luare aminte. Sunt autori care nu ezita sa numeasca secolul urmator drept “un secol al Pacificului”, pornind tocmai de la dezvoltarea vertiginoasa a multor state din zona, de la boom-ul economic si comercial pe care il inregistreaza regiunea. Daca secolul al XIX-lea a fost european, cel de-al XX-lea american, secolul al XXI-lea urmeaza sa apartina acestei regiuni de puternica dezvoltare tehnologica si economica.




1. China

Statul cu evolutia cea mai impresionanta in regiune este, neindoielnic, China. Evolutia economica din ultimii ani a Chinei a fost asa de spectaculoasa, incat a activat si a adus in prim plan toate potentialitatii geopolitice ale Chinei, care pana nu de mult erau doar latente. Este vorba despre intindere si bogatii - China fiind a treia tara ca intindere de pe glob, dupa Rusia si Canada, si dispunand de considerabile resurse naturale; despre populatie - China fiind cea mai populata tara a lumii; despre pozitie geografica - China dominand prin asezare importante cai comerciale ale Pacificului; despre putere militara - China detinand una dintre cele mai puternice armate, in masura sa valorifice pozitia sa geostrategica, sa-i promoveze si sa-i protejeze interesele (harta 18). Nu este nici un fel de exagerare sa spunem ca ridicarea Chinei este poate cea mai importanta tendinta geopolitica a momentului. In ce sens? O China dezvoltata si competitiva poate oricand cupla cu Rusia, dand un nou inteles si o noua substanta a ceea ce specialistii numesc Eurasia. China prospera economic reprezinta de departe cea mai mare piata a lumii. Iar o piata de dimensiunile celei chineze reprezinta in conditiile unei supraproductii mondiale un atu extrem de important. Unirea fortei economice cu populatia chineza poate declansa un proces care este greu de aproximat in prezent.

Nicholas D. Kristof mentiona in aceasta privinta: “Daca va continua, ridicarea Chinei poate sa fie cea mai importanta tendinta din lume in secolul urmator. Peste 100 de ani, cand istoricii vor scrie despre acest timp, s-ar putea sa ajunga la concluzia ca cea mai semnificativa dezvoltare a fost ridicarea unei economii de piata competitive - si a unei armate - in cea mai populata tara a acestei lumi”. Autorul american continua cu o ironie evidenta, dar care are si ea un inteles deloc de neglijat: “Aceasta va fi si mai probabil daca multi istorici de frunte ce vor trai peste un secol nu vor avea nume de Smith, ci mai ales de Wu“ (“The Rise of China“).

1.1. Strategia de dezvoltare a Chinei

Studiile de specialitate insista indeobste asupra unor atuuri de ordin geopolitic ale Chinei. Atuuri care nu pot fi puse in nici un fel la indoiala. Se mentioneaza putin sau chiar deloc un aspect cardinal, dupa parerea noastra, anume viziunea, strategia care ghideaza in momentul de fata dezvoltarea Chinei, am spune independent de persoane, de lideri si de contexte particulare. Consideram ca aceasta strategie este principala explicatie a ascensiunii Chinei si a noii afirmari geopolitice pe care o cunoaste.

Intr-adevar, la sfarsitul acestui secol si mileniu China a administrat o lectie de intelepciune lumii contemporane. Dupa o serie de procese dramatice care au avut loc in cadrul socialismului de stat - si in primul rand invadarea Cehoslovaciei din 1968 - care a semnificat refuzul net al primului stat socialist, Uniunea Sovietica, de a se reforma din interior, adica tocmai ceea ce propunea experienta cehoslovaca, China a luat parca un ragaz de 10 ani de meditatie adanca asupra destinului sau si al sistemului politic pentru care optase cu mai multe decenii in urma. La plenara CC al PCC din decembrie 1978, China a ales sa reformeze sistemul in latura sa economica, prin eliberarea - este adevarat controlata - a initiativei particulare. Declansata mai intai in agricultura, reforma a condus la cresterea spectaculoasa a productiilor in acest sector vital. Desi detine doar 7% din suprafata arabila mondiala, China produce circa 500 milioane tone cereale pe an, situandu-se pe primul loc in lume din acest punct de vedere.

Apoi initiativa privata a fost stimulata in industrie. China a inregistrat un ritm de crestere economica anuala de 9,3%; interesant este ca de la mijlocul deceniului actual acest ritm a fost deliberat scazut, pentru a nu provoca o criza de supraproductie. Cu preponderenta in China s-a actionat asupra managementului unitatilor economice care au ramas in cea mai mare parte unitati de stat. Proprietatea privata nu detine in economia chineza decat circa un sfert din economie, chiar daca in ultimii ani orientarea spre privatizarea propriu-zisa s-a accentuat.

Deoarece am amintit de cazul Uniunii Sovietice, care a refuzat declansarea reformelor din interior si initierea unui examen sever privind propriile directii de evolutie, insistam putin asupra diferentelor fundamentale dintre cele doua abordari. Dupa cum semnaleaza si autorii cartii “Britain in 2010”, intentia conducerii chineze a fost inversa decat cea din Uniunea Sovietica: de a introduce reforme pentru a construi un sistem economic cu orientare de piata, mentinand neschimbat sistemul politic. Exista opinii potrivit carora chinezii au luat evenimentele din fosta Uniune Sovietica drept un semnal cu privire la ceea ce ar insemna instabilitatea, dezechilibrul intern, prabusirea economica, mai ales pentru o tara de dimensiuni asa de mari.

Putem face o serie de observatii si consideratii critice la adresa sistemului politic chinez, chiar la adresa unor concepte de baza, cum ar fi cel al “sistemului economiei socialiste de piata”. Cert este ca economia Chinei a progresat continuu, ca dezvoltarea si modernizarea economica a acestui megastat au developat un actor politic de prima importanta al lumii de azi. Concomitent, a fost abandonata in buna masura practica de a justifica ideologic deciziile guvernamentale, chiar incercarea de legitimare ideologica a sistemului, pornindu-se de la premisa ca atata timp cat merge economia, totul este in regula. Din ce in ce mai mult, legitimitatea guvernului este pusa in relatie cu performanta economica.

Ca sa ne dam mai bine seama de rolul dezvoltarii economice in ascensiunea politica si geopolitica a Chinei, este suficient sa subliniem ca, potrivit previziunilor Bancii Mondiale, daca actualele tendinte se mentin, daca statul chinez se va bucura de stabilitate, la sfarsitul deceniului al doilea al secolului 21, China va depasi SUA din punct de vedere al PIB, devenind nr. 1 al economiei mondiale: China, PIB de 9 800 de miliarde de dolari, comparativ cu SUA 9 700 de miliarde de dolari (“Britain in 2010”). Deci, daca aceste previziuni se mentin, China va fi nu numai un alt centru economic, ci va fi centrul economic al secolului urmator. In acest context, apare clar ca principalul obiectiv al Chinei este stabilitatea, necesara pentru mentinerea tendintelor si pentru pastrarea ritmului de crestere economica de 7-8% anual.

Pentru a realiza cat mai exact proportiile ascensiunii Chinei, vom recurge la cateva exemple spectaculoase oferite in cartea „Britain in 2010”. Cel ce viziteaza Hong-Kong-ul este izbit de dinamismul si performanta economica ale acestui stat: o populatie de 6 milioane de locuitori are o forta considerabila din punct de vedere economic. Daca poporul chinez ar opera cu aceleasi performante proprii Hong-Kong-ului, deci daca astazi China ar produce la nivelul Hong-Kong-ului, atunci, din punct de vedere economic, impactul asupra lumii ar fi considerabil; China ar echivala cu 100 Hong-Kong, cu 18 Vest Germanii, cu 9 Japonii sau cu 4 SUA. Daca chinezii din China continentala ar produce cat chinezii din Hong Kong, economia chineza ar fi mai mare decat a cea a SUA si a Comunitatii Europene luate la un loc si ar creste cu un ritm dublu decat al acestora. Desigur, semnaleaza autorii cartii, acest lucru ar avea consecinte majore asupra mediului inconjurator si ar afecta resursele energetice ale lumii.

Deci, intrebarile prilejuite de ridicarea Chinei sunt de importanta cruciala. In primul rand, dezvoltarea unei economii de piata viguroase si a unei armate puternice are loc in cea mai populata tara a lumii. Dupa cum semnaleaza Nicholas Kristof, “aproape nimic nu este mai destabilizator decat sosirea unei noi puteri pe scena mondiala” (“The Rise of China”). Istoria arata ca una dintre cele mai vechi probleme in relatiile internationale de la ridicarea Asiei si Asiriei a fost modul in care comunitatea internationala se adapteaza ambitiilor noilor puteri care apar. Problema, continua Nicholas Kristof, nu se pune in termeni de bine sau rau, ci mai degraba e vorba de instabilitate, pentru ca reechilibrarea balantei anterioare este inevitabila. Dimensiunea nonintegrarii Chinei in balanta de puteri a lumii ar fi, in opinia lui Lee Kuan Yew, fost premier al statului Singapore, atat de grava, incat lumea ar putea sa-si regaseasca noul echilibru doar in 30 sau 40 de ani: „in nici un caz nu se poate spune ca e vorba doar de inca un mare actor, e vorba de cel mai actor din istoria lumii” (Lee Kuan Yew, citat in N. Kristof, “The Rise of China”). De aceea, daca China este capabila sa sustina miracolul economic, reajustarea raporturilor sale cu ceilalti poli de putere ai lumii reprezinta una dintre cele mai dificile sarcini ale relatiilor internationale in deceniile care urmeaza. Important este ce intentioneaza sa faca China cu propria crestere. In ce directie doreste sa o canalizeze: catre ridicarea unei puteri moderne sau pentru a urmari directii expanioniste care sa o puna in contradictie cu regiunea si cu lumea?

In al doilea rand, este important de urmarit si daca statul chinez inregistreaza un esec pe calea dezvoltarii si adaptarii la modernitate. Un haos major ar putea produce un val de emigrari fara precedent, milioane de oameni ar emigra catre Japonia, Asia de sud-est si chiar catre SUA. Apoi, legaturile economice pe care China le intretine ar fi destabilizate, ceea ce ar antrena, iarasi, probleme regionale si globale. Exista, intr-adevar, posibilitatea reala ca, in urmatoarele decenii. China sa detina o forta economica mai mare decat Japonia si, in a doua parte a SUA, chiar mai mare decat a SUA („Britain in 2010”). Chiar daca aceasta posibilitate este, cum am subliniat, reala, autorii vorbesc in acelasi timp si de un mare grad de incertitudine in viitor, mai mare decat in alte regiuni de o importanta similara.

In legatura cu acest lucru, ar exista mai multe variante. Una ar fi ca represiunea politica sa continue, chiar sa se intensifice, iar reformele economice sa fie stopate, ceea ce ar aduce tara la situatia de izolare de dinainte, situatie agravata de faptul ca ar persista memoria noilor achizitii. O alta varianta ar fi ca noile idei sa fie mult prea puternice pentru a putea fi reprimate pe termen lung. Ele pot fi incetinite, chiar franate pe termen scurt, dar ar reaparea in momentul in care o conducere care ar planui acest lucru ar parasi scena politica. In aceasta a doua varianta, aparitia Chinei ca forta economica majora va fi cel mult amanata. A treia posibilitate este intensificarea conflictului dintre reformatori si vechea garda, care s-ar putea transforma intr-un conflict intre regiunile unde reprezentantii celor doua directii au pozitii mai puternice. Aceasta cu atat mai mult cu cat exista sansele accentuarii decalajelor dintre zonele de coasta, mult mai dezvoltate din punct de vedere economic, si partea continentala, mai saraca, precum si tendinta de a taxa excesiv zonele bogate pentru a tine sub control tensiunile sociale provocate de saracie. Prima si ultima posibilitate ar arunca China in haos, in razboi civil, cea de-a doua ar avea impact economic foarte mare („Britain in 2010”). O previziune mai exacta ar include o combinatie intre a doua si a treia varianta, in sensul ca ascensiunea economica a Chinei cu greu ar putea fi oprita, dar aceasta nu va sterge in scurt timp decalajele dintre regiuni. China trebuie sa duca o politica de echilibru, prin care sa mentina legaturile economice cu exteriorul folosind, in acelasi timp, zonele continentale pentru a mentine sub control coasta.

1.2. Redefinirea bazelor puterii in China

Tot la sfarsitul anilor 70, China a declansat procesul de modernizare a armatei si a trecut de la doctrina militara a unei armate care sa impresioneze prin marime, la cea a unei forte militare mai mici, dar mult mai profesioniste si mai sofisticate din punct de vedere tehnologic. Intre 1989 si 1995, cheltuielile militare au crescut cu 10-15% in fiecare an, cheltuieli alocate mai ales pentru achizitionarea de aparatura high-tech. Ceea ce a prilejuit concluzia ca statul chinez foloseste boom-ul economic pentru a finanta o mare ridicare militara. Ratiuni care ar sta la baza acestei politici: dorinta de a garanta stabilitatea interna si securitatea granitelor, de a sustine eforturile de explorare a rezervelor minerale in zona de coasta, motive de politica interna. Cu toate acestea, investitiile masive in armata si modernizare ar avea scopul de a trimite un sugestiv mesaj vecinilor din Sud, acela ca Beijing-ul este cat se poate de ferm in ceea ce priveste pretentiile teritoriale asupra insulelor din Marea Chinei de Sud si a unora din Marea Chinei de Est.

Interesant de urmarit este si directia in care se indreapta aceste cheltuieli, ceea ce prefigureaza o noua strategie navala a Chinei. In ultimii ani, China a achizitionai tehnologie necesara dotarii unei flote aeriene si navale, fapt ce reflecta aspiratiile de a-si dezvolta o capabilitate navala, nu numai una de coasta. Principalul obiectiv strategic al unei forte navale este de a apara tarmurile. Dar, pe masura ce creste miza intereselor strategice si economice, rolul jucat de forta navala se extinde si la capacitatea de a proiecta puterea. In a doua jumatate a anilor '90, China a inceput sa se preocupe de pregatirea unei armate mai flexibile, mai echilibrate, capabile de a opera si in afara apelor teritoriale chineze. Noua doctrina se bazeaza pe putere si proiectarea puterii mai degraba decat pe aparare pur si simplu. Cateva dintre cauzele care stau la baza acestei schimbari: starea de nesiguranta din intreaga regiune, fluctuatii le economice, imaginea neclara a rolului jucat de Statele Unite, nesiguranta cauzata de influenta Japoniei. Alte cauze: dorinta de a fi sigura pe resursele de energic, de aici necesitatea de a controla caile de acces la aceste resurse. China are nevoie sa proiecteze o imagine de putere regionala, inclusiv pentru a exercita autoritate asupra statelor vecine.

Mai multi analisti vorbesc si de o serie de pretentii teritoriale ale Chinei (S. V. Lawrence, “Still on the March”). Sunt indeobste avute in vedere grupurile de insule din marile ce scalda tarmurile Chinei. Ele au o importanta strategica, si una economica, intrucat sunt bogate in resurse de petrol si de gaze naturale. De exemplu, importanta strategica a Insulelor Spratly consta in aceea ca ofera acces la intreaga Mare a Chinei de Sud, mare care este considerata de unii specialisti drept cea mai importanta mare din lume. Tara care controleaza accesul la aceasta mare ar putea constitui o amenintare la adresa comertului liber din si inspre Asia de nord-est (harta 19). Pentru un stat, precum Japonia, care asigura din import aproximativ 80% din nevoile sale energetice, acest lucru ar putea reprezenta un puternic semnal de alarma. Despre Insulele Spratly se crede ca ar detine importante rezerve de petrol, gaze naturale si minereuri.

China este ingrijorata si de faptul ca, dupa terminarea razboiului rece, SUA ar putea fi in cautarea unui nou dusman; in acest sens, remarca mai multi autori, SUA ar fi preocupate ca statul chinez isi sporeste performanta militara nu in vederea unei confruntari directe, ci pentru a folosi aceasta putere ca instrument de presiune si baza a negocierii. Deci modernizarea armatei nu este un scop in sine. Dupa cum semnaleaza Huntington, la sfarsitul anilor 80 China a inceput sa-si converteasca resursele economice si puterea militara in influenta politica, semnul cel mai vizibil fiind opozitia din ce in ce mai ferma fata de prezenta americana in zona.

Mai mult, China detine arme nucleare, are dispute de granita cu o mare din vecini, iar prin imbunatatirea rapida a armatei ar putea sa fie in masura sa rezolve certuri mai vechi in propriul avantaj (N. Kristof, “The Rise of China”).

Tendinta Chinei de a transforma puterea economica si militara in putere politica exemplifica procese care incep sa se contureze la nivelul intregii Asii. inscrierea economiei pe o curba ascendenta, impreuna cu investitiile in modernizarea armatei sunt semne ca China se intoarce la o imagine de putere in care aspectele economice, politice si militare coexista. Imagine a unei puteri mult mai stabile, care nu poate fi doborata in momentul in care s-ar confrunta cu dezechilibre economice. Desigur, factorul economic ramane in prim plan, oferind premisele pastrarii statutului de putere, dar nu mai este vorba de conceperea economiei ca baza exclusiva a puterii. Criza asiatica a fost momentul care a transmis acest avertisment sever cu privire la dependenta excesiva a statelor asiatice de factorul economic. Inainte de criza din 1997, existau evaluari potrivit carora Asia depasea SUA din punct de vedere economic; se putea consolida astfel opinia ca puterea pe scena internationala incepe sa aiba un inteles diferit, consideratiile clasice, de ordin politico-militar fiind invechite, depasite. Din acest punct de vedere, una dintre consecintele crizei asiatice este intoarcerea regiunii la un statut mult mai echilibrat, mai normal, a carui putere se masoara pe dimensiuni multiple.

O alta metoda prin care China isi rezolva sau poate sa isi rezolve disputele de granita este cea demografica. S-a vorbit despre un posibil conflict la granita cu Rusia in termeni care sugerau superioritatea demografica a Chinei: „China invadeaza Rusia, dar nu cu tancuri, ci cu geamantane”. Cresterea ritmului de emigrare a chinezilor catre Orientul indepartat marcheaza un moment de intensificare a influentei chineze intr-o zona care a apartinut odinioara Chinei.

Fenomenul este, in cea mai marc parte, de natura demografica. In regiunea Orientului indepartat care apartine Rusiei traiesc doar 7,4 milioane de rusi, in timp ce in nord-estul Chinei traiesc peste 70 de milioane de chinezi. Mai mult, in timp ce populatia ruseasca a scazut cu 8% din 1989, cea chinezeasca a crescut cu 13 la suta, in aceeasi perioada.

Miza regiunii, din punct de vedere economic, este reprezentata de prezenta resurselor naturale bogate, petrol, gaze naturale, cherestea, unele dintre resursele cele mai trebuincioase Chinei.

Fenomenul de crestere a influentei chineze in Orientul indepartat e sustinut si de costurile reduse ale transportului si schimbului de marfuri cu China, spre deosebire de cele costisitoare cu Moscova. Forta de munca ruseasca este din ce in ce mai redusa, iar golul este pe cale de fi umplut de tanara generatie de chinezi.

Exista si motive strategice pentru care China este interesata sa lase fenomenul sa curga de la sine. Teritoriul in cauza ofera Rusiei acces la Oceanul Pacific. Aici se afla unele dintre cele mai importante porturi rusesti, Vladivostok si Nicolaievsk, care asigura circulatia marfurilor inspre si dinspre Siberia. Daca Beijingul ar ajunge sa controleze zona, mai ales aceste doua porturi, Rusia ar pierde atat exporturile cu sau prin Siberia, cat si capacitatea de a ridica o flota pacifica puternica. Ceea ce ar contura o situatie conflictuala cu Rusia pe termen scurt. Potentialul de conflict ar fi evident.

La aceasta provocare, numita de unii “ocuparea silentioasa de catre China a Orientului indepartat”, autoritatile rusesti au raspuns cu masuri sau propuneri mai mult sau mai putin potrivite. Una dintre propuneri a fost redistribuirea populatiei din Rusia europeana, care sa duca la echilibrarea balantei demografice. Lucru greu de realizat, tinand cont de criza demografica pe care o cunoaste statul rus. Si chiar daca acest lucru ar deveni posibil, raportul dintre cele doua populatii ramane de 6 la 1 in favoarea chinezilor. Alt raspuns la provocarea chineza ar fi accentuarea, de catre autoritatile rusesti, a discursului xenofob si inasprirea controalelor la granita. Amandoua constituie solutii pe termen scurt.

Din partea chineza, procesul este lasat sa curga in mod natural. Factorii demografici ca atare sunt lasati sa isi spuna cuvantul, China preferand, probabil, sa exploateze situatia creata la momentul potrivit.

2. Japonia

2.1. Miracolul japonez

Imediat dupa razboi, SUA au fost nevoite sa isi schimbe atitudinea fata de Japonia. Triumful lui Mao, izbucnirea razboiului in Coreea au facut din Japonia un aliat pretios intr-o eventuala confruntare cu lumea comunista. Data fiind si capacitatea deosebita a Japoniei de a bloca operatiunile navelor sovietice in Pacific, importanta acestei tari a crescut. De aceea, una dintre amenintarile la adresa SUA ar fi fost ca procesele din interiorul Japoniei sa o duca pe o directie pro-sovietica. De aici, principala ratiune care a stat la baza acordarii ajutorului economic (un capitol al cartii „The Coming War with Japan” se intituleaza chiar asa: „Rivalitatea americano - sovietica si rolul ei in fundamentarea prosperitatii japoneze“).

In 1952, Japonia si Statele Unite au semnat primul acord comun de securitate. In acel moment, SUA produceau peste 40% din productia globala, iar economia Japoniei reprezenta doar a 25-a parte din economia americana. Americanii erau absolut increzatori in a da Japoniei mana libera sa se dezvolte. Problema care a aparut pe parcurs a fost ca, din punctul de vedere al Japoniei, relatiile bilaterale cu SUA „au mers prea bine”, dupa cum se exprima un congresman american (Kan Ito, „Trans-Pacific Anger”). Sau, cum s-a spus, „America a iesit invingatoare din razboi, Japonia a iesit invingatoare din pacea care a urmat” (E. Vogel, „Japan as Number One Revisited”).

Japonia s-a concentrat pe crearea unei economii bazate pe export, propulsate de cooperarea dintre stat si industrie. Schema de dezvoltare a economiei japoneze a lucrat pentru ca s-a cuplat cu imensa piata americana, conditia de a fi acestei scheme fiind exportul masiv si piata masiva a altcuiva. In timp ce americanii au fost nevoiti sa stimuleze consumul pentru propria productie, Japonia a profitat de piata americana pentru a-si pune la punct un extrem de performant aparat productiv. Marele ajutor al americanilor nu a constat in banii oferiti pentru reconstructie, ci in piata oferita aproape in mod naiv, spun unii comentatori.

In anii 60, economia japoneza reprezenta a 10-a parte din economia americana. Atunci au inceput si frictiunile dintre cele doua state, avand ca motiv imediat competitivitatea sporita a produselor textile japoneze si a productiei de otel. In anii 70, industria americana producatoare de televizoare, automobile si piese pentru masini industriale s-a vazut intrecuta de cea japoneza, in deceniul urmator, a venit randul industriei de electrocasnice. In anii 1978-1979, valoarea Produsului National Brut pe cap de locuitor in Japonia a depasit-o pe cea din SUA. In anii 80, industria japoneza high-tech a inceput sa constituie o amenintare pentru marile firme americane producatoare de semiconductori si computere, aratand ca forta Japoniei se masoara nu numai in valoarea Produsului National Brut, ci si in pozitia dominanta pe care o detine in industriile viitorului. In 1980, producatorii americani de semiconductori aveau o cota pe piata mondiala de 53%, producatorii de computere 70%. Cotele au scazut in anii 90 la 44%, respectiv 60%, firmele japoneze fiind cele care au strans majoritatea acestor pierderi. Cel mai ingrijorator semnal a fost ca SUA au fost intrecute de Japonia in sectoare-cheie ale acestei industrii: componente microelectronice, microprocesoare, echipamente, imprimante, ecrane, unitati centrale. Japonia incepe sa se impuna si pe piata sistemelor integrate, a software-urilor specializate, domenii in care suprematia apartinea, in mod traditional, Americii. Ceea ce a contrazis stereotipurile potrivit carora japonezii nu vor fi competitivi pe piata inaltelor tehnologii (in anii 70 circula stereotipul ca japonezii nu vor fi niciodata in stare sa construiasca o masina de lux) si a starnit temerile occidentalilor ca sunt supusi unei “dezindustrializari” graduale (K. van Wolferen, “The Enigma of the Japanese Power. People and Politics in a Stateless Nation”).



In 1988, economia japoneza a urcat pe locul al doilea, imediat dupa cea americana, iar bursa de valori japoneza a devenit cea mai importanta din lume, declansand „endaka” (in japoneza, era yen-ului atotputernic). Anul care a declansat tendintele ascendente ale yen-ului este 1985, anul celebrului „Acord Plaza”, semnat la Hotelul Plaza din New York intre ministrii de finante ai SUA, Marii Britanii, Frantei, Germaniei Federale si Japoniei. Prin acest acord, bancile centrale din tarile vest-europene, impreuna cu Statele Unite, au recurs la masura de depreciere a dolarului in raport cu yen-ul, pentru a tine sub control exporturile japoneze. Se preconiza ca, prin aprecierea yen-ului in raport cu dolarul, deficitul comercial al SUA se va reduce, exporturile americane vor costa mai putin, importurile mai mult, iar Japonia va fi cel mai tare influentata, la modul negativ, de aceasta masura. Numai ca exporturile japoneze nu au scazut, iar valoarea rezervelor bancare a atins cote astronomice. Puterea de cumparare a yen-ului s-a dublat, venitul anual pe cap de locuitor a ajuns la 17 000 de dolari (locul al 2-lea in lume). In 1987, Japonia a devenit cel mai mare creditor al lumii, declasand Marea Britanie din aceasta pozitie, apoi cea mai mare sursa de ajutor financiar extern, depasind si din acest punct de vedere SUA, apoi unul dintre cei mai mari investitori straini. In 1989, valoarea investitiilor directe ale Japoniei in strainatate s-a ridicat la 67,5 miliarde de dolari, plasand Japonia pe locul al treilea in clasamentul investitorilor („National Geographic”).

La inceputul anilor 90, rata economiilor era de 3 ori mai mare decat in America, Japonia angaja in laboratoarele de cercetare cu 70 000 mai multi cercetatori si ingineri decat SUA si folosea de 10 ori mai multi roboti pe liniile de asamblare. Valoarea investitiilor japoneze in SUA a crescut, devenind de 4 ori mai mare decat cea a SUA in Japonia. Important este ca americanii cumpara cam 1/3 din exportul nipon, dar mai important este continutul schimburilor dintre cele doua tari:

Exporturile Japoniei catre SUA

1. Masini

2. Unitati centrale pentru computere

3. Accesorii pentru computere

4. Semiconductori

5. Microprocesoare

6. Camere de luat vederi

7. Camioane

8. Aparate video

Piese de masini

10. Copiatoare

Exporturile SUA catre Japonia

1. Tigari

2. Accesorii pentru computere

3. Avioane

4. Porumb

5. Cherestea

6. Computere

7. Semiconductori

8. Aluminiu

Subansamble pentru avioane

10. Soia

Datele sunt la nivelul anului 1991; Sursa: “Asian Survey”, nr. 1, ianuarie 1992

Un oficial japonez a declarat in particular ca SUA, cu agricultura lor foarte competitiva, a luat locul coloniilor japoneze din perioada de dinaintea celui de-al doilea razboi mondial, furnizand produse agricole si materii prime unei mari industrii superioare (E. Vogel, “Japan as Number One”). Ceea ce este, desigur, o exagerare, dar nu trebuie subestimata baza reala, dupa cum o arata structura schimburilor dintre cele doua state, care poate sa favorizeze aparitia unei astfel de afirmatii. Starea reala de neliniste cu privire la controlul excesiv pe care Japonia ar putea sa il exercite asupra economiei americane s-a reflectat in diverse sondaje de opinie, in continutul temelor din campaniile prezidentiale, in discursul oficial. Un articol din „Foreign Affairs” (R. Holbrooke, „Japan and the United States: Ending the Unequal Partnership”) arata ca 71% dintre americani cred ca japonezii sunt vinovati de practici comerciale inechitabile, comparativ cu doar 40% care spun acelasi lucru despre Comunitatea Europeana. Semnificativ, intrebati daca puterea economica a Japoniei constituie o amenintare la adresa SUA, 60% au raspuns da, cu mult mai putini decat cei care aveau in vedere alta amenintare posibila. In 1988, pentru prima data de la al doilea razboi mondial, Uniunea Sovietica si politica americana vizavi de aceasta nu au mai figurat printre marile teme ale campaniei prezidentiale. Locul acestora a fost luat de politica fata de Japonia. In acel timp, 22 % dintre americani luau in serios amenintarea din partea URSS, comparativ cu 68% care considerau ca amenintarea vine dinspre Japonia (G. Friedmann, „The Coming War with Japan”).

Cum au ajuns japonezii la aceste performante?

Una dintre strategiile cele mai eficiente a fost concentrarea pe un anumit sector, pentru a creste performantele sale economice si a-1 impune pe piata mondiala. Atata timp cat nu se obtine o cota semnificativa de competitivitate, accesul produselor straine de acelasi profil pe piata japoneza este blocat. In felul acesta, firmele nipone au ragazul sa-si construiasca o pozitie solida si sa atace piata externa cu succes. Televiziunea prin satelit a reprezentat o astfel de industrie. Pentru a da timp industriei interne sa se organizeze, Ministerul Postelor si Telecomunicatiilor a instituit proceduri prohibitive care sa descurajeze cetatenii japonezi de a primi semnale prin satelit de la posturi straine.

Alte explicatii ale performantelor economice: japonezii investesc mai mult decat americanii in cercetare si dezvoltare. Ca procent din PNB Japonia aloca peste 3%, procentaj aflat in crestere, in timp ce SUA stagneaza in jurul unui 2%. Conteaza si domeniile catre care se indreapta banii pentru cercetare si dezvoltare: in SUA cu predilectie catre domeniul militar si medicina, in Japonia in principal catre computere, telecomunicatii, biotehnologie (E. Vogel, „Japan as Number One Revisited”). Japonezii aloca mai mult timp planificarii si proiectarii si investesc mai multi bani si timp in produse noi. Ca urmare a planificarii si a viziunii de perspectiva, au fost intotdeauna cu un pas inaintea europenilor si a americanilor. In anii 70, cand americanii se concentrau pe volum, japonezii au urmarit costul. Cand americanii si-au intors privirea spre cost, japonezii s-au indreptat spre calitate. Cand revolutia calitatii a atins si cele doua tarmuri ale Atlanticului, japonezii s-au concentrat pe injumatatirea timpului dedicat aparitiei unui produs complet nou, pe scurtarea atat a perioadei de proiectare, cat si a celei de executie. In timp ce europenii se straduiau sa perfectioneze productia de masa, japonezii se perfectionau in flexibilitate, producand, spre exemplu, automobile adaptate cerintelor clientilor individuali. Acestea se reflecta in diferentele considerabile intre timpul alocat de japonezi, europeni sau americani producerii unei masini, dar si mai spectaculoase sunt diferentele in ceea ce priveste capacitatea de a iesi pe piata cu un model absolut nou: japonezii pot sa proiecteze, sa construiasca si sa puna in vanzare un model nou de masina in 46 de luni, dupa 1,7 milioane de ore de proiectare si lucru efectiv, americanii si europenii in doar 60 de luni, si cu efort de-a lungul a 3 milioane de ore.

Exista autori care explica miracolul economic prin calitatile populatiei nipone, considerand ca vrednicia, rabdarea, auto-disciplina, atasamentul fata de munca, spiritul de sacrificiu, conformarea la regulile grupului, ale comunitatii au contribuit la succesul japonez. Virtutile japoneze au fost privite cand cu admiratie, cand cu invidie, percepute drept ceva strain, ciudat, ca apartinand unei noi „rase”, care isi face din munca o adevarata credinta. Exista informatii care dau credibilitate si acestei explicatii. In 1945, foarte putini japonezi stiau engleza. Progresele in invatarea acestei limbi pe parcursul unei generatii sunt unice in lume. Invatarea acestei limbi a devenit un obiectiv national, pentru indeplinirea caruia au fost antrenate sistemul de invatamant, sistemul mass media (televiziunile aveau programe speciale de invatare a limbii engleze). In acelasi timp, japonezii au stiut sa conserve si sa stimuleze dorinta de cunoastere a populatiei intr-o epoca in care aceasta este invadata de seductia divertismentului. Numai doua tari se situeaza inaintea Japoniei din punct de vedere al numarului de cititori de ziare. Cei mai multi cititori de carte sunt japonezi (E. Vogel, „Japan as number one”).




Gandind partial in aceasta paradigma care pune accent pe trasaturile de caracter ale japonezilor, Steven Schlosstein face o paralela sugestiva: cu un secol in urma, America a fost binecuvantata cu doua lucruri strans legate intre ele: posedand cele mai bogate resurse naturale din lume, a dezvoltat un sistem industrial care sa le valorifice. Astazi, in epoca infor-mationala, Japonia (si tarile din Asia de est) sunt binecuvantate tot cu doua daruri: poseda resursele umane cele mai bine performante din lume si dispun de sistemele tehnologice in masura sa le puna in valoare (S. Schlosstein, „ The End of the American Century”).

Ezra F. Vogel, in „Japan as Number One. Lessons for America” accentueaza exact aceasta directie: „Cu cat am examinat mai mult abordarea japoneza a organizarii moderne, cu atat m-am convins ca succesul japonezilor are mai putin de a face cu trasaturile de caracter, ci mai ales cu structurile organizationale specifice, programele politice si planificarea riguroasa”. In 1968, Japonia a declansat, pe o perioada de 2 decenii, un proces de examinare atenta a celor mai bune institutii din lume in fiecare sector: guvern, administratie, afaceri, invatamant, armata, arta. Dupa selectarea celor mai bune modele, a inceput o perioada de adaptare. Japonia a utilizat specialisti care sa analizeze forta si slabiciunile comparabile ale institutiilor din fiecare tara moderna. Nici o alta tara nu are mai multa experienta in evaluarea functionarii institutiilor, in crearea sau restructurarea lor printr-o planificare rationala care sa vina in intampinarea cerintelor viitorului.

In plus, considera Ezra Vogel, daca e sa explicam ascensiunea Japoniei printr-un indicator sintetic, acesta este dorinta de cunoastere, strangerea de informatii de la oricine, din orice domeniu, pe probleme generale sau punctuale, pentru strategii pe termen scurt sau lung, chiar daca in momentul in care se solicita o informatie nu se stie exact daca sau pentru ce va fi utila. Persoanele oficiale aflate la niveluri inalte ale administratiei au o responsabilitate deosebita in ceea ce priveste acumularea cunostintelor si a informatiilor. Ei sunt cei care analizeaza informatia si decid in ce locuri trebuie ea cautata. In cadrul fiecarui minister lucreaza un mare numar de experti care isi petrec o buna bucata de timp urmand cursuri de specializare in strainatate; printre obiectivele lor se numara adunarea de exemple oferite de tarile respective, exemple care ar putea fi preluate, adaptate de catre Japonia. Ministerul Industriilor si al Comertului International si-a trimis, de pilda, specialistii in Franta sa studieze modul in care francezii au rezistat cu succes invaziei produselor britanice.

Deci Japonia nu se prezinta doar cu un surplus comercial, cu performante economice, ci si cu o remarcabila forta de cunoastere a institutiilor altor tari si de adaptare a lor la particularitatile Japoniei, experienta dublata de aviditatea de informatie, care poate face ca primele doua sa reapara oricand. Cu alte cuvinte, daca ne-am putea imagina o catastrofa economica in Japonia, a doua zi dupa dezastru, tocmai pentru ca sunt intrunite toate conditiile umane ale dezvoltarii, decolarea economica ar putea reincepe. Forta Japoniei nu provine numai din valoarea Produsului National Brut, ci din faptul ca detine un model de dezvoltare mai adecvat lumii de astazi; de aceea, semnificatia geopolitica a acestei tari va fi din ce in ce mai pregnanta. Prin experienta din ultimele decenii, Japonia ne transmite un adevar esential: forta si importanta geopolitica se sprijina din ce in ce mai mult pe forta umana intrupata in calitatea modelului de dezvoltare si in vitalitatea acestuia.

2.2. Reevaluarea politicii externe si de aparare

Agenda politica si de securitate a Japoniei in Asia este limitata in comparatie cu agenda economica. Cu toate acestea, este o agenda din ce in ce mai incarcata si mai plina de inteles. Japonia detine in momentul actual al treilea buget de aparare din lume, iar la inceputul anului 2000, Parlamentul japonez a anuntat ca va declansa un proces de revizuire a constitutiei, documentul prin care Japonia renunta, la sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial, la folosirea fortei pentru rezolvarea disputelor internationale.

Sfarsitul razboiului rece si razboiul din Golf sunt, poate, evenimentele care au dat cele mai puternice impulsuri reconfigurarii politicii externe a Japoniei. Dupa prabusirea URSS, Japonia nu mai este, din punctul de vedere al Statelor Unite, un partener pentru ingradirea expansiunii sovietice, ci un competitor economic, cu potential egal de a stabiliza, dar si de a destabiliza situatia in Asia.

Razboiul din Golf a favorizat aparitia unui cvasi-consens intern cu privire la implicarea mai substantiala a Japoniei in problemele de securitate globala. Anul 1991 poate fi considerat anul in care Japonia se naste ca superputere. Sub impactul razboiului, imensa forta economica a devenit brusc constienta ca trebuie sa imbrace o noua haina. Fireste ca sunt opinii diferite, ca multi pledeaza ca Japonia sa se mentina deoparte. Dar Japonia nu mai poate adopta aceasta atitudine, nu-i mai permit acest lucru propria forta, propriile interese. Ministrul de externe al Japoniei de la inceputul anilor 90 a fost destituit, deoarece era acuzat de opinia publica ca raspunde mecanic la telefonul trans-pacific, ca practica o diplomatie de tipul „Bush-phone”. De la razboiul din Golf, in aceasta tara se raspandeste perceptia ca Japonia este doar „un bancomat, care are nevoie de o lovitura zdravana inainte de a lasa banii sa iasa” (“The Economist”, 4-10 ianuarie 1992). Japonezii accepta din ce in ce mai putin sa fie priviti drept distribuitori de fonduri, mai ales ca sumele mari de bani sunt alocate pentru actiuni militare la proiectarea carora Japonia a participat putin sau chiar deloc. Faptul ca guvernul japonez a achitat o nota de plata de 13 miliarde de dolari, ceea ce reprezinta o patrime din bugetul total pentru sustinerea operatiunii „Furtuna in desert”, fara insa a beneficia de rezultatele actiunii militare, a generat puternice dezbateri interne si a oferit argumente celor care sustin ideea ca Japonia trebuie sa aiba propria forta militara. Cu atat mai mult cu cat operatiunea a avut loc intr-o zona in care si Japonia avea interese strategice.

Chiar daca nu o spune intotdeauna deschis, Japonia vrea sa fie tratata pe masura fortei sale economice. Cu atat mai mult cu cat se apreciaza ca, fie si fara o armata sau o flota puternica, este posibil sa devina una dintre puterile militare ale lumii, ca urmare a faptului ca incepe sa detina suprematia in ceea ce se cheama tehnologie cu dubla intrebuintare: din ce in ce mai mult, specialistii care lucreaza in domeniul aparaturii video, al telefoniei mobile, al informaticii, au cunostinte pe care le pot transfera in domeniul controlului radar, al bombelor inteligente etc. Avansul luat de Japonia in industria high-tech, cuplat cu impresionanta capacitate de productie ii vor permite sa lanseze mai repede pe piata arme mai ieftine si mult mai performante din punct de vedere tehnologic.

Este foarte important, spun specialistii, ca, in noul context, America sa nu umileasca Japonia, fapt ce ar lasa urme psihologice mai greu de vindecat. Ar putea interveni, astfel, pe langa incordarea economica, si cea psihologica, in multe privinte mult mai delicata.

Pe langa solicitarile de renuntare la „pacifismul unilateral” au re-aparut in discursul oficial, in carti, reviste, ziare, referiri la pan-asiatism, la noul Asiatism. Ideile de baza ale acestor orientari sunt: asiaticii se inteleg mai bine intre ei, sunt mai cooperanti, mai sensibili, nu atat de materialisti; Japonia, fiind tara cea mai dezvoltata din Asia, are o obligatie speciala sa ajute si sa conduca celelalte state asiatice; ea isi poate hotari singura politica externa si de aparare, fara sa mai fie in subordinea „rasei albe” arogante; declinul Occidentului/ al SUA este de neoprit; prosperitatea Japoniei, suprematia tehnologica, forta de munca instruita si societatea lipsita de fenomenul infractional sunt dovezi ale superioritatii poporului japonez si a culturii sale. O carte care a facut voga - “Japan that Can Say No” (Shintaro Ishihara) - sustine ca prejudecatile americane impotriva rasei galbene ar fi la originea frictiunilor economice. Autorul pledeaza in favoarea pan-asiatismului, subestimand relatiile cel putin delicate dintre Japonia si alte state asiatice. Acesta nu reprezinta curentul de opinie predominant in Japonia, dar el da glas unei preocupari semnificative a japonezilor mai tineri sau mai varstnici.

Japonia este prea puternica pentru a se multumi cu statutul de putere regionala, asiatica, prioritatea ei fiind aceea de a concura cu superputerile vremii. Prioritatile ei sunt SUA si Europa, unde are si cele mai multe investitii. Acelasi lucru il demonstreaza ponderea exporturilor: 30% cu SUA, 18% cu UE, 12% cu Asia de sud-est, 5% cu China si a importurilor: 24% din SUA, 14% din Asia de sud-est, 14 din UE, 13% din China (1998). Dupa cum se observa, obiectivele strategice ale Japoniei sunt ghidate de prezenta in marile regiuni economice ale lumii. Atat importurile, dar mai ales investitiile, exprima cu fidelitate aceasta orientare strategica a Japoniei. Lucrurile se prezinta astfel incat Asia parca nu ar interesa in mod deosebit Japonia. Acum, aceasta tara este preocupata sa castige pozitii cat mai insemnate in acele regiuni care conduc tehnologic si care reprezinta simboluri ale dezvoltarii si prosperitatii in lumea de azi. In alti termeni, Japonia isi propune in mod expres sa se infrunte cu SUA si UE, chiar pe propriile lor piete. Japonia vrea Asia, dar o doreste treptat si venind cumva de la sine, fara a fi urmarita ca prioritate fundamentala. Iar daca va castiga disputa cu SUA si cu UE, regiunea Asia-Pacific va reveni Japoniei prin forta lucrurilor.

Optiunea regionala exclusivista, sau ceea ce s-a numit „re-asianizarea” politicii externe a Japoniei ar fi si dificila. Cu toate acestea, o versiune limitata a unei astfel de optiuni este deja parte din politica externa japoneza, iar masura in care va deveni pe de-a-ntregul exclusivista depinde, in opinia lui Joseph Nye, de drumul urmat de NAFTA si de Uniunea Europeana in aceeasi directie a regionalismului exclusivist, protectionist. Optiunea cea mai adecvata ar fi, dupa acelasi autor, ca Japonia sa devina o forta globala civila, a carei influenta sa fie vizibila prin activismul in institutiile internationale. Optiunea aceasta ar avea mai mult succes deoarece ar ajuta Japonia sa revina la regiune urmand un traseu global indirect, ar tine in frau atitudinile parohiale, ar potoli sensibilitatile celorlalte state din regiune, ar canaliza puterea Japoniei in interiorul institutiilor globale si ar produce stabilitate in regiune (J. Nye, “Coping with Japan”).

3. Regionalizare in Asia-Pacific

Integrarea economica a regiunii poate tine cont de “lectiile” evolutiilor europene si americane. In acelasi timp, in acest spatiu pot aparea si combinatii surprinzatoare, precum si o serie de tendinte evolutive in masura sa basculeze echilibrul actual. De pilda, o axa Tokyo-Beijing ar diminua influenta americana in zona, ar avea un potential intern de dezvoltare considerabil, daca nu chiar amenintator, avand in vedere ritmurile de dezvoltare ale celor doua tari. Particularitatea regiunii este data de faptul ca, fata de NAFTA si UE, aici sunt mai multe puteri care pot pretinde sa detina fanionul - Japonia, China, precum si alte forte regionale, India, Indonezia, Coreea, recent Australia, care nu pot fi in nici un fel neglijate.

3.1. APEC sau noua “comunitate pacifica”

Forumul de cooperare Asia-Pacific (Asia-Pacific Economic Cooperation) a fost infiintat in 1989, la initiativa Australiei, ca un grup informal de lucru intre aceasta tara, Noua Zeelanda, Statele Unite, Canada, Japonia, Republica Coreea, Thailanda, Malayezia, Indonezia, Filipine, Singapore si Brunei. In noiembrie 1991 au aderat China, Taiwan (China recunoaste apartenenta Taiwan-ului la APEC deoarece forumul reuneste economii, iar nu tari separate) si Hong Kong. In 1993, Mexicul si Papua Noua Guinee se alatura APEC, urmate, in 1994, de Chile. Ultimele aderari au avut loc in 1998 si au vizat Peru, Rusia si Vietnam. APEC, se observa clar, include cele mai importante economii ale regiunii si multe dintre cele mai dinamice si mai dezvoltate economii ale lumii. Cele 21 de economii au un Produs National Brut de peste 16 000 de miliarde de dolari (1998) si detin 42% din comertul mondial. Scopul declarat al forumului este promovarea comertului liber si stimularea schimburilor intre statele membre.

Dupa cum s-a observat, initiativa in crearea acestui forum a apartinut Australiei, tara care, in mod traditional era asociata cu Europa si cu Occidentul in general. Este mai putin important acum sa identificam motivele care au determinat aceasta reorientare a Australiei. Cert este ca ea si-a redefinit statutul, urmand nu vocatia ei culturala, care o asocia cu Marea Britanie, ci interesul economic. In 1971, Asia de est si de sud-est absorbea 39% din exporturile Australiei; in 1994, aceeasi regiune absorbea 62% din exporturile australiene, in timp ce numai 11,8% din exporturile acestei tari erau destinate UE si 10% SUA. “Redefinirea asiatica a Australiei” (S. Huntington, „Ciocnirea civilizatiilor”) a fost interpretata ca o reactie la aderarea Marii Britanii la Comunitatea Europeana. Fara indoiala, argumentul este de retinut. Mai importanta consideram ca este dezvoltarea ca atare a Asiei, sansele economice si comerciale pe care aceasta regiune le ofera Australiei. Cu alte cuvinte, este important ca un partener economic a abandonat o relatie traditionala. Dar este si mai important ca Australia considera ca noua regiune economica ii ofera sanse incomparabil mai mari de valorificare a propriului potential. Altfel nu ne-am putea explica demersul Australiei ca tara initiatoare a APEC.

Ideea unui for de cooperare transpacific a aparut ca urmare a schimbarilor care au intervenit in anii 80 in comertul mondial. In acel deceniu, relatiile economice intre tarile din regiunea Asia-Pacific au cunoscut o curba ascendenta exploziva. In 1980, comertul trans-pacific l-a egalat pe cel trans-atlantic. Cu zece ani mai tarziu, comertul exterior al SUA peste Pacific era cu 35% mai mare decat cel peste Atlantic (conform datelor oferite de „US Department of State Dispatch”, 5 august 1991). Prin urmare, dupa declaratiile membrilor fondatori, APEC a aparut deoarece lipseau mecanismele economice implicate de evolutiile spectaculoase din regiune.

La primul summit al liderilor APEC, care a avut loc la Seattle, in 1993, SUA au sperat ca vor obtine un acord de principiu cu privire la formarea unei zone a liberului schimb, o comunitate Asia-Pacific. In acelasi an, in iulie, cu ocazia vizitei in Asia, presedintele Clinton a facut o declaratie considerata istorica: „Natiunea noastra este gata sa devina un partener deplin in dezvoltarea Asiei”, afirmand totodata ca America se angajeaza sa creeze „o noua comunitate a Pacificului” (F. Gibney, „Creating a New Pacific Community”). Deci Washington-ul este interesat sa dezvolte APEC, dar acest lucru presupune si riscuri. Pentru SUA, sfidarea principala este de a opera in regiune pe doua fronturi: America de Nord (NAFTA) si Asia Pacific (R. A. Scalapino, „The United States and Asia: Future Prospects”). Mai ales ca aceste doua entitati inainteaza cu viteze diferite, chiar daca acest lucru este deja in schimbare.

Efortul american de creare a „comunitatii economice a Pacificului” nu a avut foarte mare succes, mai ales ca, in momentul in care se faceau aceste declaratii, Congresul american dezbatea foarte aprins lansarea NAFTA. Sinceritatea declaratiilor americane a fost pusa la indoiala de participantii la summit-ul de la Seattle, iar ministrul de externe al Coreii de Sud a formulat o asemenea preocupare in termeni clari: „daca este atata dezbatere pentru NAFTA, imaginati-va ce discutii ati avea in America in legatura cu o zona a liberului schimb cu intregul Pacific”. Mai mult, delegatii au avut impresia ca americanii pun atata accent pe ideea de comunitate economica a Pacificului pentru a exercita un gen de presiune asupra europenilor, dupa cum se exprima un oficial american: „dorim ca europenii sa stie ca suntem de acord cu existenta GATT (General Accord on Tarrifs and Trade, actuala Organizatie Mondiala a Comertului), dar si ca avem, in acelasi timp alte optiuni in Asia” (J. T. Rourke, „International Politics on the World Stage”, pag. 492).

Pasii in directia integrarii economice au fost mici. Este planificat ca Japonia si Statele Unite sa elimine toate barierele comerciale dintre ele pana in 2010, iar celelalte tari membre APEC sa realizeze acest lucru pana in 2020. Este greu de anticipat daca proiectul de creare a zonei de liber schimb a Pacificului se va realiza, dat fiind surplusul comercial al Chinei cu SUA sau raporturile dintre economia japoneza si cea americana (idem).

Deci, crearea acestui organism poate fi interpretata si ca un raspuns la integrarea europeana. Noul organism poate fi privit si ca o incercare de a „ingradi” Japonia, de a o inlantui in firele cooperarii pentru a-i folosi astfel forta de propulsie intr-un interes regional. Fireste ca regiunea are nevoie de Japonia tot la fel de mult precum are Japonia nevoie de regiune. Dar, spre deosebire de Europa, unde cerinta de a ancora Germania a fost exprimata in mod deschis, aici lucrurile iau o forma specifica: se vorbeste doar de catalizatorul economic pe care l-ar reprezenta integrarea. Sunt termenii in care fostul secretar de stat american, James Baker, a potolit temerile despre APEC drept un pas intermediar catre un bloc economic care sa reprezinte un contrabalans la Piata Comuna europeana si care sa „ingradeasca” Japonia. Vorbind despre misiunea APEC, James Baker a subliniat ca „nici o institutie regionala nu trebuie sa traga o linie despartitoare in mijlocul Pacificului si sa divizeze Asia de est si America de Nord” („On the Safe Side of a Security Risk”).

Punctele slabe ale APEC ar putea fi: numarul mare de state ca atare, un spectru prea larg de niveluri de dezvoltare (SUA, Produsul Intern Brut 28600 $, Papua Noua Guinee, 2400 $), discrepantele intre situatia economiilor (in timp ce economiile din Asia de sud-est se aflau in cadere libera, SUA erau in al patrulea an consecutiv de crestere economica sustinuta, nivel scazut al inflatiei si al somajului), strategii de dezvoltare si practici comerciale diferite. Nu e de mirare ca un spectru atat de larg al situatiei economice are ca rezultat abordari atat de diferite asupra rezolvarii crizelor economice sau financiare. De exemplu, in timpul crizei asiatice, economiile direct afectate au pus accentul pe problema lichiditatilor, a ajutorului, a infuziilor de capital, in timp ce economiile mai putin afectate au scos in evidenta necesitatea reformelor in domeniul financiar-bancar. De multe ori in cadrul APEC a fost vorba de o adevarata competitie intre prioritati. Faptul ca un eveniment, cum a fost criza asiatica, poate sa aiba efecte atat de diferite asupra membrilor aceleiasi organizatii duce la inertie institutionala (M. Wesley, „The Asian Crisis and the Adequacy of Regional Institutions”).

3.2. Modelul de integrare propus de ASEAN

Exista specialisti, precum Conway W. Henderson („International Relations. Conflict and Cooperation at the Turn of the 21st Century”, pag. 298), care considera ca singura organizatie din regiunea Asia-Pacific care ofera cadrul integrarii si cooperarii regionale este ASEAN (Association of South-East Asian Nations). Asociatia a fost infiintata in 1967 ca un for de cooperare economica si politica intre statele din Asia de sud-est. Printre membrii fondatori s-au numarat: Indonezia, Malayezia, Filipine, Singapore si Thailanda. Acum, din ASEAN mai fac parte: Brunei, Cambodgia, Myanmar, Laos si Vietnam (vezi harta 19). Populatia celor 10 tari care intra in prezent in componenta ASEAN este de aproximativ 470 de milioane, ceea ce transforma, potential, zona intr-una dintre cele mai mari piete ale lumii, mai mare, daca avem in vedere numarul de persoane, decat UE sau SUA. Alte atuuri: poseda resurse naturale bogate, se intinde pe o suprafata considerabila si se afla in apropierea rutelor strategice care leaga Oceanul Pacific de Orientul Mijlociu, Africa si Europa.

Ceea ce s-a spus despre economia japoneza, ca motorul boom-ului l-a constituit consumatorul american, deci ca performanta economica s-a datorat (si) unor circumstante externe semnificative, se aplica in cazul celorlalte miracole din Asia de sud-est. Exista o interpretare dominanta, potrivit careia miracolul a intervenit in aceste tari in 1988, cand Japonia, pentru a evita socul aprecierii yen-ului in raport cu dolarul (ceea ce i-ar fi scumpit exporturile) si-a mutat multe dintre industriile producatoare peste hotare. La aceeasi metoda au recurs Coreea si Taiwan-ul, ca raspuns la presiunea americana similara asupra monedelor proprii. In acel moment, piata chineza nu a putut atrage si absorbi aceste fluxuri de capital si exporturi de obiective industriale, iar principalii beneficiari au fost statele din ASEAN.

In 1992, patru dintre tarile ASEAN, Indonezia, Malayezia, Thailanda si Singapore au realizat ritmuri de crestere deosebite. Malayezia inregistra un ritm de dezvoltare de peste 8,8%, Thailanda de 8,6%, Singapore, 6%, Indonezia, 6,4%. S-a spus uneori ca progresul „dragonilor”, al „tigrilor” asiatici este de suprafata, ca s-ar datora exclusiv bunavointei SUA si a Europei Occidentale, care ii lasa sa patrunda, cu o anumita lejeritate, pe pietele lor. Exista si perceptia ca produsele provenite din acea zona erau de calitate mediocra, ceea ce a fost contrazis tot mai categoric. Malayezia a devenit unul dintre exportatorii mondiali de microprocesoare si al treilea producator de semiconductori, dupa Japonia si SUA; in Thailanda, produsele electronice au devenit principalul articol de export, inlocuind textilele; Singapore, Taiwan, Indonezia au intrat in randul marilor exportatori ai lumii de produse electronice si electrotehnice.

In 1996, ASEAN a devenit al 4-lea partener comercial al SUA. In prezent, importanta economica a SUA in zona se diminueaza oarecum. Un motiv ar fi ponderea din ce in ce mai mare a comertului intra ASEAN. Valoarea acestuia a crescut considerabil, de la 27 de miliarde de dolari, in 1990, la 70 de miliarde de dolari, in 1996. Semnificativ, se inregistreaza schimbari si in ceea ce priveste continutul schimburilor in interiorul ASEAN. Daca la inceput comertul era dominat de petrol si produse petroliere, in prezent, produsele electrice si electrocasnice sunt cele mai frecvente. De exemplu, exporturile filipineze de aparate electrice catre ASEAN au crescut de la 2,9%, in 1980, la 19% in 1994. Au sporit si legaturile economice in Asia; intre 1990 si 1996 schimburile intre ASEAN si China s-a triplat, ASEAN devenind al 5-lea partener de afaceri al Chinei.



In 1993, statele ASEAN au semnat acordul de liber schimb AFTA (ASEAN Free Trade Agreement). Printre scopurile declarate a fost crearea unui spatiu al liberului schimb, capabil de a sustine competitia cu alte state asiatice, mai ales cu China, pentru atragerea investitiilor straine de capital (D. K. Emerson, „Organizing the Rim: Asia-Pacific Regionalism”). Initial, acordul prevedea ridicarea tarifelor vamale in 15 ani, dar in 1994, perioada de timp pentru realizarea acestui obiectiv a fost scurtata la 10 ani.

3.3. De la identitatea economica la cea politica

Statele membre in ASEAN fac pasi din ce in ce mai semnificativi in directia crearii unei politici de securitate comune. Dar, se apreciaza ca cele mai mari amenintari pentru ASEAN provin chiar din interiorul organizatiei. Incercarile de a gasi o voce comuna pentru probleme de politica externa aduc cu preocuparile Uniunii Europene, dar, cum am mentionat, spre deosebire de UE, provocarile carora trebuie sa raspunda ASEAN sunt mai mult de natura interna. Particularitate sesizata si de fostul secretar de stat adjunct al SUA pentru Asia de est si Pacific, Richard Solomon: „Spre deosebire de Europa, aici nu a existat o singura amenintare de care sa fie constienta toata regiunea; in schimb, exista o multitudine de probleme de securitate care difera de la tara la tara si de la o subregiune la alta” (raport prezentat in fata Subcomisiei pentru Asia de est si Pacific a Comisiei de Relatii externe a Senatului american, octombrie 1991, “US Department of State Dispatch”, November, 4, 1991).

Exista si problema relatiilor preferentiale pe care statele membre le au cu marile puteri (Vietnam-Rusia, Cambodgia-China, Thailanda-SUA), a decalajelor majore dintre state (venitul pe cap de locuitor in Singapore e de 100 de ori mai mare decat in Vietnam). In plus, efortul de creare si impunere a unei identitati politice distincte este diluat de apartenenta statelor ASEAN la forumuri multilaterale care leaga Asia de Sud-est de intreaga regiune Asia-Pacific, apartenenta mai ales de natura economica in APEC si mai ales de natura politica in ARF (ASEAN Regional Forum). ARF este un for de consultare intre ministri de externe pe probleme de securitate in Asia de est si Pacific. Din ARF fac parte cele 10 state ASEAN plus Australia, Canada, China, Uniunea Europeana, Japonia, India, Noua Zeelanda, Papua Noua Guinee, Republica Coreea, Federatia Rusa si SUA. ASEAN si-a manifestat de multe ori reticenta fata de „regionalismul pacific”, fata de strangerea legaturilor cu APEC, reticenta motivata de temerea ca APEC ar putea fi manipulat de catre SUA, in detrimentul intereselor statelor asiatice. Aceasta temere 1-a facut, probabil, in 1990, pe premierul malayezian Mahatir Mohamad sa anunte formarea unui „Grup economic al Asiei de est” in jurul Japoniei, din care excludea in mod explicit Statele Unite, propunere care a fost abandonata. Ea este semnificativa deoarece venea ca reactie la lansarea ideii NAFTA, precum si la semnalele de integrare tot mai puternice care veneau dinspre Europa. Exista, deci, temerea, ca formarea NAFTA si Piata Comuna europeana ar bloca accesul produselor asiatice in aceste regiuni si ar diminua investitiile americane, europene si japoneze de capital.

Sunt, de asemenea, voci care considera ca efortul de integrare doar a Asiei de est este supus esecului din cel putin doua motive: „orice grup care cauta sa reprezinte Asia de est singur, eliminand Australia, Noua Zeelanda, Canada, Mexicul si, mai presus de toate, SUA, nu numai ca pune gaz peste focul protectionismului in SUA, dar esueaza pentru ca nu tine cont de gradul in care economia americana, si in particular cea de pe coasta de vest a SUA, s-a implicat in Asia. Daca totusi acest proces are loc, sub forma unor grupuri cvasi-formale, al Pacificului de Nord, al Pacificului de Sud, ASEAN, dar el capata inteles numai sub forma unor pasi intermediari catre APEC, iar nu in competitie cu el” (R. A. Scalapino, „The United States and Asia: Future Prospects”).

Chiar in interiorul ASEAN, ideea de integrare exclusiv a Asiei de est nu este intotdeauna acceptata, manifestandu-se preferinta pentru APEC, prin intermediul caruia statele est-asiatice pot sa beneficieze de comertul si investitiile americane si sa mentina un echilibru intre SUA, Japonia si China. Trezorierul Bancii de Import-Export a Japoniei remarca in acest sens ca, in mod logic, obiectivul tarilor est-asiatice ar trebui sa fie nu acela de a elimina sau indeparta SUA, ci de a le apropia, astfel incat acestea sa aiba aceeasi importanta in zona ca Japonia (Toshihiko Kinoshita, „Keeping Coolon Trade”).

Nu sta in intentia acestui curs sa faca trimiteri la sistemele de securitate care exista sau pot exista in regiunea Asia-Pacific, la posibilitatile de conflict efectiv sau potential din aceasta zona. Mentionam doar ca, in aceasta parte a lumii, nu exista un aranjament de securitate similar cu cel reprezentat de NATO. Concomitent, am dori sa facem unele mentiuni care particularizeaza zona din acest punct de vedere.

Apare din ce in ce mai limpede ca, in momentul de fata, China este pe cale de a deveni puterea dominanta in Asia de est. Avem in vedere China continentala, dar si cercurile concentrice ale populatiei chineze de care am vorbit mai sus. Cum China traverseaza un proces de convertire a resurselor economice considerabil crescute in putere militara si influenta politica, apare cu claritate ca pozitia Chinei intr-o serie de probleme strategice ale zonei va fi mai staruitoare si mai ferma. China isi dezvolta baze in Insulele Paracell, isi stabileste prezenta militara in reciful Mischief, situat in apropiere de Filipine si priveste cu interes din ce in ce mai mare la campurile de petrol din vecinatatea insulei Natuna, stapanita in prezent de Indonezia. In sfarsit, China va avea o influenta din ce in ce mai mare asupra Marii Chinei de Sud, zona strategica de cardinala importanta.

Suntem indeobste tentati sa privim si sa analizam situatia din Asia prin prisma traditiilor si modelelor europene de securitate. Aceste traditii consacra politica de contrabalansare drept principal mijloc pentru protectie in fata unor amenintari externe. Cand Franta era puternica, Anglia, Rusia si Austria s-au coalizat pentru a asigura un contrabalans. Cand Germania s-a ridicat in a doua parte a secolului al 19-lea si in prima parte a secolului al 20-lea, acelasi lucru s-a intamplat cu celelalte puteri europene ale timpului.

Traditia asiatica nu face apel la comportamentul de contrabalansare. Dimpotriva, alaturarea diverselor state puterii dominante a timpului pare a fi comportamentul tipic. Din acest punct de vedere, este esential sa judecam si in termeni de securitate care va fi semnificatia ascensiunii economice a Chinei. Daca China isi va consolida statutul de putere dominanta in Asia de est, atunci multe state din zona vor cauta o acomodare cu noua putere si nu vor avea in vedere contrabalansarea influentei crescande a Chinei. Mai ales ca multe dintre statele aflate in regiune au o populatie majoritar chineza sau, chiar daca aceasta populatie este mai modesta ca numar, ea are o forta economica extrem de importanta. Singurele tari care ar putea incerca un asemenea aranjament de contrabalansare ar putea fi Indonezia si Vietnamul. Este semnificativ din acest punct de vedere ca, in anii 90, dupa cum remarca si S. Huntington, natiunile est-asiatice, cu exceptia Chinei si a Coreii de Nord, si-au exprimat sprijinul pentru continuarea prezentei americane in regiune. In practica insa, cu exceptia Vietnamului, ele fac eforturi in directia unei acomodari cu China.

Data fiind insa forta economica si cea militara chineza, ambele aflate in ascensiune, putem deduce ca singura putere militara sa ofere un contrabalans pentru o China in plina afirmare ar fi o alianta strategica americano-japoneza. Ramane de vazut cum isi va defini Japonia strategia de securitate in deceniile care urmeaza, daca ea se va asocia cu statele Unite, sau daca va inclina spre un aranjament strategic cu China. De aceea, pozitia Japoniei ni se pare decisiva pentru un aranjament strategic regional in domeniul securitatii.

In acord cu traditiile sale, Asia va opta probabil pentru pace si hegemonie. Iata de ce este important sa descriem cat mai fidel traseul economic al Chinei si al Japoniei, precum si posibilele combinatii de cooperare strategica intre aceste doua superputeri. La limita, putem spune ca viitorul de securitate al Asiei este trasat de coordonatele economice dintre cele doua puteri economice ale lumii.

Bibliografie

Baker, J., „On the Safe Side of a Security Risk”, in „Financial Times”, 18 decembrie 1991.

Blustein, P., „IMF Concedes Errors but Denies Aggravating the Crisis”, in “Washington Post”, 20 ianuarie 199

Emerson. D.K., „Organizing the Rim: Asia-Pacific Regionalism”, in “Current History”, decembrie 1994.

Friedman, G., „The Corning War with Japan”, St. Martin's Press, New York, 1991.

Funabashi, Y., „The Asianiazation of Asia”, in „Foreign Affairs”, noiembrie/ decembrie 1993.

Gibney, F., „Creating a New Pacific Community”, in “Foreign Affairs”, nov/ dec 1993.

Henderson, C.H., “International Relations. Conflict and Cooperation at the turn of the 21st Century”, McGraw Hill, Boston, 1998.

Holbrooke, R., „Japan and the United States: Ending the Unequal Partnership”, in “Foreign Affairs”, winter 1991/ 1992.

Huntington, S., „Ciocnirea Civilizatiilor”, Antet, Bucuresti 1997.

Ikle, F.K. si T. Nakanishi, „Japan's Grand Strategy”, in “Foreign Affairs”, Summer 1990.

Ishii, T., “Growing Old”, in „Look Japan”, April 1991.

Ito, K., „Trans-Pacific Anger”, in “Foreign Policy”, nr. 78, Spring 1990.

Kinoshita, T., „Keeping Cool on Trade”, in “Far Eastern Economic Review”, 31 octombrie 1991.

Kirkland R.I. Jr., “What if Japan triumphs?”, in “Fortune”, 18 mai 1992.

Kristof N. D., “The Rise of China”, in „Foreign Affairs”, nov/ dec, 1993.

Lawrence, S. V., “Still on the March”, in „US News and World Report”, 9 martie, 1992.

Nishimuro, K., “A Kindler, Gentler Generation”, in “Look Japan”, April 1991.

Nye, J.S. Jr., „Coping with Japan”, in Foreign Policy, nr. 78, Spring 1990.

Prestowitz, C. v. jr., “Trading Places. How We AIlowed Japan to Take the Lead”, Basic Books, Inc. Publichers, New York, 1998.

Rourke, J., „International Politics on the World Stage”, Dushkin/ McGraw Hill, 199

Schlosstein, S., “The End of the American Century”, Congdon and Weed Inc., New York, 198

Scalapino, R. A., „The United States and Asia: Future Prospects”, in “Foreign Affairs”, Winter, 1991/1992.

Vogel, E.F., “Japan as Number One. Lessons for America”, Harvard University Press, Cambridge, Massachusettes, 197

Vogel, E.F., „Japan as Number One Revisited”, Institute of Southeast Asian Studies, 17 iulie 1985.

Wesley, M, „The Asian Crisis and the Adequacy of Regional Institutions”, in „Contemporary Southeast Asia”, vol.21. nr.l, Aprilie 199

Wolferen, K. van, “The Enigma of the Japanese Power. People and Politics in a Stateless nation”, Alfred A. Knopf, New York, 198

***, „Asian Survey”, nr. 1, ianuarie 1992.

***, “Britain in 2010”, ed. Jim Northcott and PSI Research Team, Policy Studies Institute, 1991.

***, „The Economist”, 4-10 ianuarie 1992.

***, „National Geographic”, November 1991.

***, „US Department of State Dispatch”, November, 4, 1991.



loading...






Politica de confidentialitate

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 631
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2020 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site