Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

CATEGORII DOCUMENTE




loading...



AdministratieDrept


Garantarea dreptului la aparare

Drept

+ Font mai mare | - Font mai mic








DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
Proprietatea rezolubila
DOMENIUL DREPTULUI INTERNATIONAL PRIVAT
Dreptul relatiilor economice internationale
Sistemul dreptului civil
TRAFICUL DE INFLUIENTA
ORGANIZAREA SI FUNCTIONAREA POLITIEI DE PROXIMITATE
CAIET DE PRACTICA DREPT
CONTROLUL ACTIVITATII ORGANELOR ADMINISTRATIEI PUBLICE
Expertiza urmelor biologice
Sisteme de organizare a justitiei

GARANTAREA DREPTULUI LA APARARE




I. Notiunea de principii fundamentale ale procesului penal

Principiile fundamentale ale procesului penal constituie o institutie cu caracter teoretic, insa cu largi implicatii practice, formate de-a lungul anilor, pe baza unor percepte juridice, si studiile oferite de stiinta dreptului procesual penal.

In unele legislatii, institutia principiilor fundamentale nu are o consacrare clara, expusa in texte de lege. In alte legislatii, aceasta instituire are o reglementare, de regula, inscrisa sub titlul unor reguli de baza in desfasurarea procesului penal. In Codul de procedura penala roman, primul titlu reglementeaza „Regulile de baza si actiunile in procesul penal”, primul capitol fiind intitulat „Scopul si regulile de baza ale procesului penal” (art. 2 – 8 C. proc. pen. Reglementand o parte din aceste reguli de baza).

Prin reguli de baza ale procesului penal se intelege ideile sau tezele pe care se intemeiaza intregul sistem de institutii procesuale si care exprima conceptiile juridice despre modul cum trebuie sa se desfasoare activitatea organelor judiciare[1].

In alta opinie, principiile fundamentale au fost definite si ca reguli de baza ale procesului penal, cu caracter general in temeiul carora este reglementata intreaga desfasurare a procesului penal[2].

Avand in vedere eficienta acestora, se poate afirma ca regulile de baza, pe langa importanta lor teoretica au si o deosebita importanta practica in activitatea organelor judiciare.

Se au in vedere situatiile nereglementate in detaliu sau partial reglementate, ce fac obiectul solutionarii cauzelor penale. In aceste cazuri, se face apel la regulile de baza care orienteaza organul judiciar, solutia in consens cu aceste principii fiind cel putin teoretic pe aceeasi linie cu cea dorita de legiuitor si corespunzatoare tendintei generale a practicii judiciare intr-o anumita materie, la un moment dat.

II. Garantarea dreptului la aparare in legislatia penala romana

In sistemul nostru procesual penal, principiul garantarii dreptului la aparare este inserat expressis verbis in art. 6 C. proc. pen., astfel cum a fost modificat ca urmare a interventiei Legii nr.32/1990 si a Legii nr. 281/2003, legi care au marcat, in general, o sporire considerabila a garantarii libertatilor si demnitatii personale in procesul penal, respectiv mutarea centrului de greutate al dreptului la aparare din planul abstract, legislativ, in domeniul concret, judiciar, statuandu-se, mai intai, ca „dreptul de aparare este garantat invinuitului, inculpatului si celorlalte parti in tot cursul procesului penal” (alin. 1) si ca „orice parte are dreptul sa fie asistata de aparator in tot cursul procesului penal” (alin. 4)[3].

Dreptul la aparare este un drept fundamental al cetatenilor, de traditie in istoria institutiei drepturilor si libertatilor cetatenesti.

Constitutia il reglementeaza distinct, deoarece, desi este in stransa legatura indeosebi cu libertatea individuala si siguranta persoanei, el prezinta un egal interes pentru intreaga activitate juridica, atat pentru cauzele penale, cat si pentru cauzele de alta natura[4].

Ca un corolar al acestui principiu, de lege lata, organele judiciare penale au, conform prevederilor cuprinse in art. 6 alin. (2), (3), si (5) C. proc. pen.[5], urmatoarele obligatii:

a)     de a asigura partilor deplina exercitare a drepturilor

procesuale in conditiile legii;

b)     de a administra, din oficiu sau la cerere, toate probele

necesare in aparare. De pilda, conform art. 202 alin. (1) C. proc. pen., organul de urmarire penala este obligat sa adune probe atat in defavoarea, cat si in favoarea invinuitului sau inculpatului. Aceasta indatorire trebuie indeplinita, chiar daca invinuitul sau inculpatul recunoaste fapta.

c)     de a incunostinta, de indata si inainte de a-l audia, pe

invinuit sau pe inculpat cu privire la fapta pentru care este cercetat si incadrarea juridica a faptei. Prin intermediul prezentarii materialului de urmarire penala, inculpatul are posibilitatea de a lua cunostinta de materialul de urmarire penala, putandu-si organiza apararea in cunostinta de cauza. Acelasi lucru se poate realiza astazi si cu ocazia ascultarii invinuitului sau inculpatului, inaintea audierii, in diferite etape ale procesului penal. Declaratia invinuitului sau inculpatului, precum si a celorlalte parti pot fi privite nu numai ca mijloace de proba in procesul penal, dar si ca garantii ale exercitarii apararii.

d)     de a-i asigura invinuitului sau inculpatului posibilitatea

pregatirii si exercitarii apararii;

e)     de a incunostinta pe invinuit sau inculpat, inainte de a i se

lua prima declaratie, despre dreptul de a fi asistat de un aparator, consemnandu-se aceasta in „procesul-verbal de ascultare”. Este vorba chiar de declaratia pe care organul de urmarire penala o ia invinuitului sau inculpatului cu ocazia ascultarii sale, dupa regulile prevazute de art. 69-74 C. proc. pen.[6], cu modificarile ulterioare introduse prin Legea nr. 281/2003 si legea nr. 356/2006. Aceasta dispozitie legala trebuie inteleasa in sensul ca in procesul verbal de ascultare trebuie sa se faca mentiunea ca inainte de a i se fi luat invinuitului sau inculpatului prima declaratie, inclusiv cea scrisa de personal, s-a facut instiintarea sa in legatura cu fapta care formeaza obiectul cauzei, cu incadrarea juridica a acesteia, cu dreptul de a fi asistat de un aparator, precum si in legatura cu dreptul de a nu da nici o declaratie, in absenta aparatorului ales sau din oficiu, dupa caz (dreptul la tacere), atragandu-i-se totodata atentia ca ceea ce declara poate fi folosit impotriva sa [art. 70 alin. (2) C. proc. pen.].

Prin „proces-verbal de ascultare” nu trebuie sa se inteleaga doar declaratia pe care organum de urmarire penala o ia invinuitului sau inculpatului cu ocazia ascultarii sale, ci si declaratia pe care acesta o scrie personal cu privire la invinuirea ce i se aduce, in care acesta consemneaza ca i s-a adus la cunostinta invinuirea si dreptul de a fi asistat de un aparator. Sub acest aspect, cum ascultarea faptuitorului poate interveni si in etapa actelor premergatoare, adica inainte de inceperea urmaririi penale conform art. 224 C. proc. pen., consideram ca prevederile art. 6 alin. (5) C. proc. pen., trebuie extinse prin interpretare la persoana faptuitorului, in sensul ca organele judiciare au obligatia incunostintarii, inainte de a i se lua prima declaratie, in vederea inceperii urmaririi penale[7].

De asemenea nu exista nici un impediment ca organul de urmarire penala sa consemneze realizarea acestei importante garantii procesuale in orice alt act procedural, cu conditia sa fie anterior luarii sau obtinerii unei declaratii. In ipoteza in care nu este inceputa urmarirea penala, consemnarea se va face chiar in cuprinsul procesului-verbal de efectuare a actelor premergatoare (art. 224 alin. Ultim C. proc. pen.). In orice caz, obligativitatea instituita de art. 6 alin. (5) C. proc. pen. este in consens cu art. 14 pct. 3 din Pactul international cu privire la drepturile civile si politice, care reprezinta o componenta a dreptului intern romanesc, din momentul ratificarii prin Decretul nr. 212/1974, si care prevede expres ca orice persoana acuzata de comiterea unei infractiuni are dreptul, in conditii de deplina egalitate, sa fie informata, in cel mai scurt termen, despre natura si motivele acuzatiei ce i se aduce, sa dispuna de timpul si de inlesnirile necesare pregatirii apararii sale si sa comunice cu aparatorul ca si-l alege, iar daca nu are aparator, sa fie informata despre dreptul de a-l avea si ori de cate ori interesul justitiei o cere sa i se atribuie un aparator din oficiu.

Nefiind enumerata in mod expres printre cazurile enumerate in art. 197 alin. (2) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 356/2006, omisiunea incunostintarii invinuitului sau inculpatului, inainte de a i se lua prima declaratie, despre dreptul de a fi asistat de un aparator, apartine, dupa parerea noastra, categoriei nulitatilor relative[8]. Odata invocata, insa, ea atrage, eo ipso, anularea actului si, eventual a celor subsecvente. Astfel, sintagma „inainte de a i se lua prima declaratie” are semnificatia ca, in ipoteza data, vatamarea procesuala se prezuma, gasindu-ne practic in fata unei nulitati relative prezumate. Ea se poate invoca, la fel ca orice alta nulitate relativa, in cursul efectuarii actului, cand partea este prezenta sau la primul termen de judecata cu procedura legal indeplinita, cand partea a lipsit la efectuarea actului. In mod exceptional, daca anularea actului este necesara pentru aflarea adevarului si justa solutionare a cauzei, instanta poate lua in considerare si din oficiu incalcarile de lege, in orice stare a procesului.

f) de a lua masuri pentru asigurarea asistentei juridice a invinuitului sau inculpatului, daca acesta nu are aparator ales.

Dreptul la aparare este unul dintre drepturile fundamentale ale cetatenilor, fiind inscris in art. 24 din Constitutie, in care se arata ca „Dreptul la aparare este garantat” [alin. „In tot cursul procesului partile au dreptul sa fie asistate de un avocat ales sau numit din oficiu” [alin. (2)]. In Legea privind organizarea juridica nr. 304/2004, in art. 15 se prevede: „Dreptul al aparare este garantat. In tot cursul procesului partile au dreptul sa fie reprezentate sau, dupa caz, asistatede un aparator ales sau din oficiu, potrivit legii”. In acest fel, modificarile care au fost aduse Codului de procedura penala din 1968, care a prevazut printre regulile de baza ale procesului penal si principiul „garantarii dreptului la aparare”, nu au facut altceva decat sa dezvolte prevederile constitutionale si cele ale Legii de organizare judecatoreasca, aliniindu-se, in acelasi timp, la reglementarile internationale privind drepturile omului.

Din aceste reglementari rezulta, asadar, ca dreptul la aparare are un continut complex[9], cuprinzand urmatoarele:

a) posibilitatea partilor de a se apara singure in procesul penal. Pentru aceasta li se recunosc largi drepturi procesuale. De pilda:

potrivit art. 66 si art. 70 C. proc. pen., invinuitul sau

inculpatul are dreptul de a cunoaste invinuirea ce i se aduce si de a o combate prin probe;

invinuitul sau inculpatul are dreptul sa participe in mod



direct la efectuarea unor acte de urmarire penala (cum sunt cercetarea la fata locului si reconstituirea) si la toate actele de judecata (art. 129, art. 130 si art. 291 C. proc.pen);

in faza de judecata toate partile pot sa-si exercite dreptul

la aparare in cadrul dezbaterilor (art. 340 C. proc. pen)[10] In acest stadiu procesual, inculpatul are ultimul cuvant tocmai in vederea exercitarii unei bune aparari. Avand ultimul cuvant, inculpatul poate sa-si faca apararea, atat pe latura penala, combatand invinuirea sustinuta de procuror si de partea vatamata, cat si pe latura civila, incercand sa dovedeasca netemeinicia pretentiilor materiale formulate de partea civila.

invinuitul are dreptul de a cunoasca probele ce-l

invinuiesc (art. 250, art. 294 C. proc. pen), iar dupa prezentarea materialului de urmarire penala, de a formula cereri noi sau de a face declaratii suplimentare. De pilda, in cauzele penale cu inculpati, organul de cercetare penala il cheama pe inculpat si-i pune in vedere ca are dreptul de a lua cunostinta de materialul de urmarire penala, facandu-i-se cunoscuta si incadrarea juridica a faptei savarsite. Totodata, organul de urmarire penala asigura posibilitatea inculpatului de a lua cunostinta de material. De asemenea, chiar in cauzele penale in care nu exista inculpat, ci invinuit, atunci cand urmarirea penala se efectueaza fara punerea in miscare a actiunii penale, organul de cercetare penala, daca constata ca impotriva invinuitului sunt probe suficiente, procedeaza la o noua ascultare a acestuia si-l intreaba daca are noi mijloace de aparare. Daca invinuitul nu a propus probe noi sau propunerea nu a fost gasita temeinica si daca cererea a fost completata potrivit propunerilor facute, cercetarea se considera terminata si dosarul privind pe invinuit este inaintat procurorului spre a decide potrivit art. 262 C. proc. pen. In temeiul art. 257 C. proc .pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 281/2003, in aceasta situatie, procurorul primind dosarul, cheama pe invinuit si ii prezinta materialul de urmarire penala conform dispozitiilor art. 250 si urm. C. proc. pen., care se aplica in mod corespunzator.

Oricare dintre partile procesului penal are dreptul de a

folosi caile de atac prevazute de lege (art. 362, 385², 387, 396 C. proc. pen.) etc. Astfel, legea prevede ca, in anumite limite, fiecare parte din proces poate ataca, folosind caile ordinare (apelul si recursul), hotararile penale nedefinitive, iar in anumite conditii poate utiliza si caile extraordinare de atac, in mod nemijlocit (contestatia in anulare si revizuirea)[11].

b) obligatia organelor judiciare de a avea in vedere, din oficiu, si aspectele favorabile partilor.

Astfel, in ipoteza in care partile nu actioneaza pentru administrarea unor probe care sustin interesele lor, organele judiciare le pot administra din oficiu, luand in considerare toate imprejurarile cauzei. Ele au obligatia de a aduce la cunostinta partilor drepturilor procesuale ce le au si de a le ajuta in apararile ce si le fac. In acest context, se poate sustine ca drepturile procesuale ale partilor ar ramane neexercitate fara indeplinirea de catre organele judiciare a obligatiei de a le face cunoscute partilor carora le sunt acordate.

c) posibilitatea, sau in cazurile prevazute de lege, obligatia acordarii asistentei juridice in procesul penal.

Astfel, potrivit art. 171 alin. (1) C. proc. pen., invinuitul sau inculpatul are dreptul sa fie asistat de un aparator in tot cursul urmaririi penale si al judecatii, iar organele judiciare penale sunt obligate sa-i aduca la cunostinta acest drept. Asistenta juridica este obligatorie cand invinuitul sau inculpatul este minor, internat intr-un centru de reeducare sau intr-un institut medical-educativ, cand este retinut sau arestat, chiar in alta cauza, cand fata de acesta a fost dispusa masura de siguranta a internarii medicale sau obligarea la tratament medical chiar in alta cauza ori cand organul de urmarire penala sau instanta apreciaza ca invinuitul ori inculpatul nu si-ar putea face singur apararea, precum si in alte cazuri prevazute de lege [art. 171 alin. (2) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 281/2003 si apoi prin Legea nr. 356/2006]. In cursul judecatii, asistenta juridica mai este obligatorie si in cauzele in care legea prevede pentru infractiunea savarsita pedeapsa detentiunii pe viata sau pedeapsa inchisorii de 5 ani sau mai mare [art. 171 alin. (3) C. proc. pen.]. De asemenea, asistenta juridica este obligatorie si in cazul in care procurorul solicita revocarea masurilor de siguranta (internarea medicala, interzicerea unei functii sau profesii, interzicerea de a se afla in anumite localitati), potrivit art. 437 alin. (3) C. proc. pen.

In situatia in care asistenta juridica este obligatorie, daca invinuitul sau inculpatului si-a ales un aparator, se iau masuri pentru desemnarea unui aparator din oficiu. Imputernicirea aparatorului desemnat din oficiu inceteaza la prezentarea aparatorului ales. Daca la judecarea cauzei, aparatorul lipseste si nu poate fi inlocuit, cauza se amana, cu exceptia cauzelor in care absenta aparatorului este nejustificata si nu asigura substituirea. Sub acest aspect, in doctrina, s-a subliniat ca legislatia romana nu respecta integral prevederile Conventiei Europene a Drepturilor Omului (art. 6 parag. 3 lit.c), deoarece, conform art.191 C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat, inclusiv cele determinate de apararea din oficiu, sunt recuperate de la inculpatul condamnat. Or, in aceste conditii, apararea din oficiu nu este complet gratuita. Aceeasi este situatia si in cazul serviciilor prestate de interpret, contrar prevederilor art. 6 parag. 3 lit. e) din Conventie .

Asistenta juridica reprezinta o garantie fundamentala a dreptului la aparare. Ea este asigurata de un aparator, persoana cu pregatire juridica care are, prin lege, posibilitatea sa apere drepturile si interesele legitime ale partilor.

Dreptul la aparare este garantat numai in conditiile prevazute de lege, nefiind permisa utilizarea unor mijloace ce ar conduce la distorsionarea adevarului sau la impiedicarea desfasurarii procesului penal. De pilda, art. 172 alin (4) C. proc. pen. instituie posibilitatea luarii de contact a aparatorului cu retinutul sau arestatul preventiv, „asigurandu-i-se confidentialitatea convorbirilor”, ca un drept generic, neconditionat. Aceasta presupune o consultare efectiva si nemijlocita a aparatorului de catre invinuitul sau inculpatul retinut sau arestat, fara a fi grefata pe vreun act de urmarire penala, fara nici o exceptie. Ratiunea acestei reglementari rezida in aceea ca masura retinerii sau arestarii este luata pentru izolarea inculpatului de societate, nu de propriul sau aparator. De aceea, in urma modificarilor din 2003, procurorului nu-i este permis sa interzica nici macar temporar contactul, chiar daca ar aprecia ca acesta ar fi daunator in mecanismul aflarii adevarului, in cazuri determinate . In afara de aceasta contactul trebuie sa fie direct si confidential, in sensul ca personalul locului de detinere trebuie sa asigure paza, nu si ascultarea convorbirilor arestatului cu aparatorul sau.

Nerespectarea prevederilor legale ce se constituie ca adevarate garantii ale dreptului la aparare (asistenta juridica, prezentarea materialului de urmarire penala, ascultarea invinuitului sau inculpatului in diferite etape ale procesului penal, posibilitatea de a participa la toate actele de urmarire penala etc.) poate atrage nulitatea actelor procesuale efectuate in acest mod, cu obligatia refacerii lor in conditiile legii (art. 197 C. proc. pen.), in actuala redactare, dupa modificarile din 2006.

III. Garantarea dreptului la aparare prevazut de Conventia Europeana a Drepturilor Omului

Reglementarile art. 6 alin. (1) si alin. (4) C. proc. pen. dau satisfactie, in mare masura, prevederilor de principiu cuprinse in art. 6 parag. 3 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului, dupa care „orice persoana acuzata are dreptul in special:

a)     „sa fie informat, in cel mai scurt timp, intr-o limba pe care o

intelege si in mod amanuntit asupra naturii si cauzei acuzatiei aduse contra sa”[14]. O asemenea regula este fireasca, intrucat o aparare nu poate fi eficace decat atunci cand persoana urmarita stie de ce este acuzata. Prin „acuzatie” se intelege notificarea oficiala emanand de la o autoritate competenta privind invinuirea referitoare la savarsirea unei infractiuni. „Natura acuzatiei” este calificarea juridica data faptelor materiale reprosate persoanei urmarite. „Cauza acuzatiei” are in vedere insasi fapte materiale de care este acuzata persoana urmarita. In ceea ce priveste exigentele termenului, a limbii usor de inteles pentru acuzat si a caracterului detaliat al acuzatiei, este vorba de date care dau loc unei interpretari de la caz la caz. De pilda, Curtea nu pretinde ca toate piesele procedurii sa fie traduse, ci doar actul de acuzare[15].

In majoritatea legislatiilor interne se, prevede ca atat persoana urmarita, cat si aparatorul sau pot lua la cunostinta de dosar. In legatura cu aceasta chestiune, jurisprudenta europeana a decis ca dreptul la consultarea dosarului face distinctie, cand procedura ii permite, intre faza administrativa si faza judiciara, dreptul de comunicare neputand fi exercitat decat in cadrul celei de-a doua. De asemenea, Curtea a recunoscut dreptul de a consulta dosarul si acuzatului, daca acesta nu avea angajat un aparator, facand trimitere la principiul egalitatii armelor, conform art. 6 parag. 1 coroborat cu art. 6 parag. 3.

b) „sa dispuna de timpul si inlesnirile necesare pregatirii apararii sale”.Asa cum s-a apreciat si in doctrina, expresia folosita de autorii Conventiei este destul de vaga, judecatorii europeni stabilind de la caz la caz daca este vorba de violarea art. 6 parag.3 lit. b) (de pilda, daca o persoana si-a putut consulta un avocat ori daca unei persoane care nu a avut avocat ales i s-a desemnat unul din oficiu care il asista pe un coinculpat cu care acesta se afla in conflict de interes sau daca acuzatul ori aparatorul sau n-a putut lua la cunostinta de continutul dosarului ori daca n-a avut acces la unele acte in anumite stadii ale procedurii etc.). Comisia, definind notiunea de „inlesnire” a considerat ca acesta include posibilitatea pentru cel acuzat de a lua cunostinta de rezultatul investigatiilor desfasurate pe intreg parcursul procedurii. Aceasta, insa, nu presupune un acces nelimitat la dosarul de ancheta si este necesar ca cel acuzat sa faca dovada ca procedura defectuoasa i-a cauzat un prejudiciu.

De asemenea, Comisia si Curtea au decis ca accesul avocatului apararii la dosar este suficient prin el insusi pentru a fi considerate indeplinite cerintele art. 6 parag.3 lit. b). In ceea ce priveste posibilitatea celui acuzat de a se sfatui cu un avocat, s-a conchis ca prezenta politistilor sau a altor persoane de paza in timpul discutiilor dintre acestia, incalca art.6 parag. 3 lit. b). Comisia a apreciat ca, in principiu, discutiile dintre cel acuzat si avocatul sau trebuie sa se desfasoare in particular, in scopul de a conserva relatia confidentiala intre cei doi si secretul profesional al avocatului. Curtea a decis, insa, ca in imprejurari exceptionale statul poate limita aceste consultatii particulare (de pilda, atunci cand exista banuiala ca avocatul abuzeaza de situatia sa profesionala, actionand in secret in intelegere cu clientul sau pentru a ascunde sau a distruge probe ori facand obstructie, in orice mod, mersului justitiei) .

c) „de a se apara el insusi sau de a beneficia de asistenta unui aparator ales, si daca nu are mijloace de a remunera un aparator, de a putea fi asistat in mod gratuit de catre un avocat din oficiu, cand interesele justitiei o cer .




Din cuprinsul acestei reguli, rezulta ca principiul dreptului la aparare comporta mai multe modalitati, si anume:

c¹) „dreptul celui interesat de a se apara el insusi”. Aceasta presupune, evident, ca acuzatul sa aiba acces la dosar si ca actele de procedura importante sa-i fie comunicate. El poate, de asemenea, sa ceara sa i se permita sa asiste la audieri si sa se exprime, astfel incat prezenta acuzatului nu tinde doar la stabilirea adevarului, ci si la salvgardarea apararii sale. In ipoteza in care judecatorul national apreciaza ca apararea acuzatului risca sa fie iluzorie, de pilda datorita lipsei de experienta si de pregatire, trebuie sa-i desemneze un aparator. Atunci cand se ia fata de acuzat masura retinerii, jurisprudenta Curtii nu proclama in favoarea acuzatului un drept automatic si general la prezenta unui avocat, ci, de la caz la caz, Curtea apreciaza daca au fost respectate exigentele Conventiei.

c²) „dreptul celui interesat de a recurge la serviciile unui avocat”. Aceasta presupune ca legiuitorul national sa-i asigure o comunicare libera, in conditii de confidentialitate cu aparatorul sau, ca o exigenta elementara a procesului echitabil. Legislativul trebuie, de asemenea, sa prevada un sistem de aparare gratuita pentru acuzatul incapabil de a remunera avocatul sau „atunci cand interesele justitiei o cer”. In acest fel, dreptul de a fi asistat de un avocat devine un drept efectiv. Pentru a determina aceste interese ale justitiei, judecatorii europeni iau in considerare ansamblul afacerii, complexitatea sa si importanta pedepsei care a fost pronuntata in prima instanta sau gravitatea infractiunii.

d)    „de a interoga sau de a face sa fie interogati martorii

in acuzare si de a obtine citarea si interogarea martorilor in aparare in aceleasi conditii ca si martorii in acuzare”[19]. Scopul acestei dispozitii este acela de a plasa persoana urmarita, in ceea ce priveste audierea martorilor, pe o pozitie de egalitate cu Ministerul Public. Notiunea de „martor” este interpretata de Curtea Europeana a Drepturilor Omului intr-o maniera autonoma. Nu este vorba in mod necesar de martori, in sensul dreptului intern, ci de persoane, care relateaza in fata politiei sau justitiei ceea ce au vazut sau ceea ce cunosc in legatura cu faptele ce formeaza obiectul acuzatiei.

In privinta martorilor obisnuiti, care accepta sa depuna cu fetele descoperite, nu sunt probleme. Acesti martori vor fi convocati la audiere si interogati normal. Convocarea si interogarea sunt foarte importante, deoarece, dupa Conventie, judecatorul national nu ar putea, in caz de indoiala, sa se bazeze pe marturisirile anterioare si sa declare acuzatul vinovat, fara sa-i audieze martorii. Odata convocati martorii, acuzatul trebuie sa aiba ocazia sa-i interogheze sau sa faca sa fie interogati in timpul anchetei ori, atunci cand exista, in timpul instructiei. Aceste reguli sunt completate cu ideea, dupa care interogatoriul inafara sedintei de judecata, prezinta o mai mica importanta daca exista si alte probe.

Probleme se ridica, insa, in legatura cu martorul anonim, adica in legatura cu acel martor care intelege sa depuna doar cu conditia de a nu-si dezvalui identitatea, probleme care se pun in afaceri de mare banditism, de omucid voluntar si de trafic de droguri. Acesti martori sunt pusi in fata unei alternative: sa depuna descoperiti dar cu riscul la represalii; sa depuna sub semnul anonimatului, ceea ce ii salveaza de riscul represaliilor, dar aduce atingere dreptului la aparare, fiind nesocotit principiul contradictorialitatii. Curtea afirma ca utilizarea depozitiilor anonime pentru a fundamenta o condamnare nu este intrutotul incompatibila cu Conventia. Admiterea martorilor anonimi presupune, insa, indeplinirea cumulativa a trei conditii:

sa existe si alte probe;

sa intervina un judecator, care sa verifice credibilitatea martorilor;

apararea sa poata pune la indoiala declaratiile martorilor, ceea ce implica posibilitatea interogarii acestuia.

e)     „de a fi asistat gratuit de un interpret daca nu intelege sau

nu vorbeste limba folosita in timpul procesului”[20]. In privinta acestei dispozitii, jurisprudenta Curtii a decis, mai intai ca aceasta implica nu numai dreptul la interpretarea dezbaterilor, ci si traducerea tuturor actelor de procedura, pentru ca apoi sa precizeze ca asistenta gratuita de catre un interpret nu presupune traducerea integrala a dosarului, ci doar a acelor acte de procedura pe care acuzatul trebuie sa fie in masura sa le inteleaga in scopul de a se apara corect. Totodata, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a avut ocazia de a sublinia ca exigenta gratuitatii interzice statului recurgerea ulterioara la rambursarea de la persoana condamnata a cheltuielilor angajate de traducere.

Daca parag. 3 al art. 6 din Conventie cuprinde importante garantii menite sa asigure exercitarea in conditii optime a dreptului la aparare, parag. 1 stabileste conditiile, cadrul in care pot fi exercitate drepturile procesuale ale inculpatului inclusiv dreptul la aparare. Acestea sunt:

judecarea cauzei sa fie echitabila, adica fiecare parte sa aiba posibilitatea folosirii mijloacelor procesuale pe pozitie de egalitate cu a adversarului, care nu trebuie sa beneficieze de o situatie privilegiata, de natura a-i asigura un avantaj substantial in promovarea propriilor interese;

judecarea cauzei sa fie publica, cu exceptia situatiilor in care instanta apreciaza ca se poate renunta la publicitatea sedintei pentru protejarea moralitatii, a ordinii publice sau a securitatii nationale intr-o societate democratica, precum si pentru protejarea intereselor minorilor, a vietii private a partilor din proces sau cand, in imprejurari speciale, publicitatea este de natura a duce atingere intereselor justitiei;

judecarea cauzei sa se faca intr-un termen rezonabil, ca o expresie a principiului promptitudinii represiunii, avandu-se in vedere complexitatea cauzei, modul in care autoritatile au contribuit la solutionarea acesteia si conduita partilor din proces, in special a inculpatului;

instanta sa fie independenta, ceea ce inseamna ca judecarea cauzelor trebuie sa se faca de tribunale abilitate de lege, iar statul sa nu procedeze in mod arbitrar la instituirea unor jurisdictii exceptionale si sa nu existe ingerinte din parte puterii executive;

instanta sa fie impartiala, adica nepartinitoare, ceea ce semnifica recunoasterea dreptului inculpatului de a nu fi judecat de persoane care au anumite legaturi cu partile din proces si care ar putea fi banuite, din acest motiv, de o conduita partinitoare.

Enumerarea cuprinsa in art. 6 parag. 3 cu privire la

prerogativele ce sunt acordate apararii nu este limitativa ci doar exemplificativa, deoarece ea nu reprezinta decat o aplicatie particulara a principiului general al procesului echitabil formulat in art. 6 parag. 1.

BIBLIOGRAFIE

Gheorghita Mateut, Tratat de procedura penala. Partea

generala Vol. I, Ed. C.H. Beck, Bucuresti, 2007

Dumitru Gheorghe, Drept procesual penal. Partea generala,

Editura Confession, 2006



N. Voicu, Tratat de procedura penala. Partea generala,

vol. I, Ed. Paidea, 1998

I. Neagu, Tratat de procedura penala, Ed. Pro, Bucuresti,

1997

Gr Theodoru, T. Plaesu, Drept procesual penal. Partea

generala, Tipografia Universitatii A.I. Cuza, Iasi, 1986



M. Basarab, Drept procesual penal. Partea generala,Cluj, 1973, pag. 53

Gr Theodoru, T. Plaesu, Drept procesual penal. Partea generala, Tipografia Universitatii A.I. Cuza, Iasi, 1986, pag. 38

Gheorghita Mateut, Tratat de procedura penala. Partea generala, Vol. I, Ed. C.H. Beck, Bucuresti, 2007, pag.216

I. Muraru, E.S. Tanasescu, Drept constitutional si institutii publice, Ed. All Beck, Vol. I, Bucuresti, 2003, pag. 312

Pentru a-l face compatibil cu art. 6 parag. 3 lit. a) din Conventia Europeana a Drepturilor Omului, Legea nr. 281/2003 pentru modificarea si completarea Codului de procedura penala prevede ca alin. 3 al art.6 are urmatorul cuprins: „Organele judiciare au obligatia sa-l incunostinteze, de indata si mai inainte de a-l audia, pe invinuit sau pe inculpat despre fapta pentru care este cercetat, incadrarea juridica a acesteia si sa-i asigure posibilitatea pregatirii si exercitarii apararii”.

In literatura penala, s-a subliniat, pe buna dreptate, faptul ca prevederea din art. 6 alin. (5) C. proc. pen. trebuie interpretata in sensul ca incunostintarea invinuitului sau inculpatului trebuie sa aiba loc inainte de a i se cere, conform art. 70 alin. (2) C. proc. pen., sa dea o declaratie scrisa personal, cu privire la invinuirea ce i se aduce, nu in momentul ascultarii invinuitului sau inculpatului, asa cum se intampla frecvent in practica, iar consemnarea realizarii acestei obligatii se poate face in orice act procedural, intocmit inainte ca invinuitul sa scrie personal declaratia.

Cu privire la aceasta chestiune, practica judiciara a stabilit ca dreptul la aparare este garantat invinuitului si inculpatului in tot cursul procesului penal, ceea ce presupune existenta dispozitiei de incepere a urmaririi penale. In faza cercetarilor prealabile, cand se efectueaza acte premergatoare necesare in vederea inceperii urmaririi penale, procesul penal nu a fost pornit si nu exista invinuit sau inculpat in cauza. In consecinta, garantiile legale privind dreptul la aparare nu pot fi invocate in aceasta faza premergatoare. A se vedea C.S.J. , sectia penala, decizia nr. 576 din 6 februarie 2001 (nepublicata).

Gheorghita Mateut, Tratat de procedura penala. Partea generala, Vol. I, Ed. C.H. Beck, Bucuresti, 2007, pag. 228

A se vedea: N. Voicu, Tratat de procedura penala. Partea generala, vol. I, Ed. Paidea, 1998, pag. 108;

I. Neagu, Tratat de procedura penala, Ed. Pro, Bucuresti, 1997, pag. 149

In practica judiciara s-a decis ca dreptul la aparare al inculpatului este un drept complex si se manifesta sub mai multe aspecte, nereducandu-se numai la obtinerea de asistenta juridica din partea unui aparator calificat. De pilda, neacordarea ultimului cuvant inculpatului cu ocazia unei exceptii de natura sa atraga in caz de admitere o sentinta de dezinvestire ce nu rezolva fondul cauzei, i-a lezat dreptul de aparare, deoarece restituirea cauzei la procuror are in ceea ce-l priveste pe inculpatul arestat consecinte asupra libertatii sale. Totodata, ultimul cuvant al inculpatului ii prilejuieste acestuia posibilitatea de a se manifesta si de a lua pozitie fata de procesul care s-a desfasurat si de modul in care instanta intelege sa rezolve cauza (a se vedea Trib. Suprem, decizia penala nr. 2669/1976, R.R.D. nr. 10/1977, pag. 63).   

Gheorghita Mateut, Tratat de procedura penala. Partea generala, Vol. I, Ed. C.H. Beck, Bucuresti, 2007, pag. 230

Idem, pag. 232

O asemenea posibilitate a existat anterior, cand, mai intai, procurorul putea interzice acest drept 60 de zile, iar ulterior, ca urmare a adoptarii Legii nr. 32/1990, cel mult 5 zile daca interesul urmaririi penale cerea acest lucru, prin ordonanta motivata si numai o singura data, fie din oficiu, fie la propunerea organului de cercetare penala.

Curtea a decis ca este incalcat dreptul de a fi informat atunci cand o persoana domiciliata intr-o tara a fost invinuita de savarsirea unei fapte penale intr-o alta tara si i s-a adus la cunostinta acest lucru prin documente redactate in limba celei de-a doua tari. In ciuda cererilor repetate de a i se aduce acuzatiile intr-una din limbile oficiale ale Natiunilor Unite, cea de-a doua tara l-a judecat in contumacie si l-a declarat in cele de urma vinovat, fara a-i raspunde la cererile formulate.

Gheorghita Mateut, Tratat de procedura penala. Partea generala, Vol. I, Ed. C.H. Beck, Bucuresti, 2007, pag. 217

C.E.D.O., 15 noiembrie 1996, Domenichini c. Italiei, observatii L.E. Pettit, „Revue de science criminelle et de droit pénal comparé” nr. 1/1997, pag.176

Gheorghita Mateut, Tratat de procedura penala. Partea generala, Vol. I, Ed. C.H. Beck, Bucuresti, 2007, pag. 218

Se apreciaza ca dreptul la asistenta juridica gratuita este un drept independent in raport cu dreptul de a se apara singur, astfel incat daca o cauza ridica probleme juridice ce necesita un inalt nivel de cunostinte profesionale, statul nu trebuie sa-l lase pe cel acuzat sa raspunda singur acestor exigente profesionale. De asemenea, s-a evidentiat faptul ca art.6 parag. 3 lit. c) obliga la acordarea de asistenta si nu la desemnarea unui avocat, ceea ce inseamna ca daca avocatul desemnat nu l-a reprezentat in fapt pe clientul sau nu se considera satisfacute exigentele Conventiei.

Curtea a hotarat ca art. 6 parag. 3 lit. d) este incalcat atunci cand o condamnare se intemeiaza pe declaratiile unor martori anonimi pe care apararea nu fusese in masura sa-i asculte.

S-a considerat ca aceasta dispozitie se aplica tuturor actelor de procedura efectuate impotriva celui interesat si pe care trebuie sa le inteleaga pentru a beneficia de un proces echitabil



loading...






Politica de confidentialitate

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 995
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2020 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site