Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

AdministratieDrept


MARTURISIREA (RECUNOASTEREA)

Drept

+ Font mai mare | - Font mai mic




DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
IMPUTERNICIRE AVOCATIALA
RASPUNDEREA JURIDICA A MAGISTRATILOR
Falsificarea inscrisurilor
Administratia publica locala in cadrul administratiei publice romanesti
NOTIUNI GENERALE PRIVIND PARTILE RAPORTULUI JURIDIC CIVIL
Evolutia istorica si importanta metodologiei juridice
NORMA JURIDICA
PROCEDURILE SPECIALE
PROCEDURA REORGANIZARII JUDICIARE SI A FALIMENTULUI
MODIFICAREA CONTRACTULUI INDIVIDUAL DE MUNCA


MARTURISIREA (RECUNOASTEREA)

NoTiunea, natura juridicA Si caracterele mArturisirii




Marturisirea este recunoasterea de catre o parte a unui fapt pe care partea potrivnica isi intemeiaza o pretentie sau o aparare si care este de natura sa produca consecinte juridice impotriva autorului ei. Deci, marturisirea provine numai de la una din parti si ea nu trebuie confundata cu marturia, care apartine martorului.

Detronata in anul 1950 din rangul de regina a probelor, calificata astfel deoarece obliga pe judecator sa pronunte hotararea pe baza ei desi acesta avea indoieli, marturisirea este astazi considerat un mijloc de proba obisnuit, la fel ca inscrisurile, ce in fapt constituie o marturisire anticipata, sau ca proba cu martori. Deci, marturisirea nu poate fi privita, sub raportul consecintelor sale, exclusiv ca act de vointa ori ca renuntare sau act de dispozitie. Marturisirea nu mai poate impune judecatorului o anume solutie indiferent de convingerea sa intima asupra adevarului ci, acesta o poate inlatura, desigur motivat, cand apreciaza ca nu corespunde realitatii si poate pronunta o solutie potrivnica marturisirii, bazata pe materialul probator existent la dosar.

Marturisirea prezinta urmatoarele caractere:

a) este un act unilateral de vointa constand in recunoasterea pretentiei sau faptului afirmat de partea adversa. Vointa celui care face marturisirea trebuie sa fie constienta si libera. Ea isi produce efectele fara a fi nevoie sa fie acceptata de partea adversa si este irevocabila. Totusi, art.1206 alin.2 din C.civ. arata ca poate fi revocat pentru eroare de fapt;

b) constituie un mijloc de proba impotriva autorului ei si in favoarea celui care–si intemeiaza pretentiile pe faptul marturisit, astfel ca, datorita consecintelor sale grave, cel care o face trebuie sa aiba capacitatea necesara pentru inchiderea actelor de dipozitie. Asa fiind, minorul si interzisul nu pot face marturisiri care sa le fie opozabile, in sensul ca recunoasterea de maternitate si paternitate presupun numai discernamantul necesar si, deci pot fi facute in momentele lor de luciditate si de minor sau de interzisul judecatoresc;

c) este un act personal, deci ea nu poate fi facuta decat de titularul dreptului sau de catre un mandatar cu procura (delegatie) speciala. Art.220 din C.proc.civ. prevede ca reprezentantul legal sau curatorul pot fi chemati personal la interogator pentru actele incheiate si faptele savarsite de ei in aceasta calitate;

d) este un act personal, deci ea nu poate fi dedusa din tacerea partii. In mod exceptional, art.225 din C.proc.civ. prevede ca instanta poate socoti refuzul nejustificat de a raspunde la interogator sau neprezentarea la interogator ca o marturisire deplina. De fapt, este o prezumtie de marturisire.

2. Tipurile marturisirii

Din dispozitiile art.1204 din C.civ. care prevad ca se poate opune unei parti marturisirea pe care a facut-o inainte de inceperea judecatii sau in cursul judecatii, rezulta ca marturisirea este extrajudiciara sau judiciara.

Marturisirea extrajudiciara poate fi scrisa sau verbala si este facuta in afara judecatii procesului in care se foloseste aceasta proba. Sunt considerate ca atare:

- declaratiile partii intr-o cerere adresata unui organ de stat;

- declaratia consemnata intr-un proces-verbal al executorului judecatoresc;

- declaratia facuta in fata procurorului;

- marturisirea judiciara dintr-un alt proces (in doctrina se apreciaza ca o marturisire facuta in cursul judecatii, in fata instantei care este insa necompetenta, isi pastreaza caracterul judiciar daca necompetenta este relativa si devine extrajudiciara daca competenta este absoluta. Ni se pare ca distinctia nu se justifica, deoarece art.160 din C.proc.civ. se refera la toate dovezile administrate de instanta necompetenta, cand dispun ca ele raman castigate judecatii. De aceasta data este vorba de acelasi proces, numai ca se va desfasura in fata altei instante si deci, in ambele cazuri, marturisirea trebuie justificata ca judiciara).

In ceea ce priveste marturisirea extrajudiciara verbala, art.1205 din C.civ. prevede ca ea nu poate servi de dovada cand obiectul conventiei nu poate fi dovedit prin martori. Este o solutie logica doarece, astfel s-ar eluda dispozitiile ce stabilesc conditiile de admisibilitate ale probei cu martori. Aceasta restrictie nu-si gaseste aplicare atunci cand se invoca o marturisire extrajudiciara facuta in fata unui organ de stat, deoarece nu se cere proba cu martori pentru dovedirea ei. Restrictia prevazuta de art.1205 din C.civ. nu-si gaseste aplicare nici in cazul dovezii bunurilor proprii ale sotului (conform art.5 din Decretul 32/ 54).



Marturisirea judiciara se obtine in cursul judecatii, inaintea judecatii dupa cum precizeaza art.1206 alin.1 prin intermediul interogatoriului, dar ea poate fi si spontana, inscriindu-se in incheierea de sedinta.

Din punct de vedere al fortei probante, aceasta clasificare a marturisirii nu mai prezinta astazi importanta din trecut pentru ca, atat marturisirea judiciara cat si cea extrajudiciara raman la aprecierea judecatorului.

3. ADMISIBILITATEA MARTURISIRII

Marturisirea este admisa in principiu in toate materiile, inclusiv in materia comerciala. Ca o exceptie expres prevazuta de lege mentionam art.612 din C.proc.civ. care nu admite marturisirea pentru dovedirea motivelor de divort. Instanta urmeaza sa nu admita marturisirea ori de cate ori prin admiterea ei s-ar eluda dispozitiile legale ori s-ar putea ajunge la pierderea unui drept la care nu se poate face obiectul unei tranzactii. Deci, marturisirea este admisibila numai in legatura cu drepturile de care o parte poate dispune. Ca orice proba ea poate avea ca obiect numai fapte.

Trebuie retinut ca, uneori marturisirea nu poate duce singura la admiterea actiunii. Astfel, este cazul actiunilor in tagaduirea paternitatii in legatura cu care s-a decis constant ca prezumtia de paternitate se poate inlatura numai daca este cu neputinta ca sotul mamei sa fie tatal copilului si pentru a proba aceasta, nu este suficienta recunoasterea mamei.

4. ADMINISTRAREA PROBEI MARTURISIRII. INTEROGATORIUL

Marturisirea, daca este facuta spontan, se obtine prin procedura interogarii care este reglementata de art.218 – 225 din C.proc.civ..

Propunerea si incuviintarea interogatoriului se face dupa regulile pe care le-am examinat deja.

Fiind un act personal, marturisirea nu poate fi facuta numai de parte personal, scop in care va fi citata cu mentiunea „personal la interogatoriu”. Daca partea este impiedicata sa se prezinte in fata instantei, se poate incuviinta luarea interogatoriului la locuinta partii (in conformitate cu art.224). Partea care vrea sa recunoasca pretentiile sau apararile partii adverse poate face acest lucru si prin mandatar cu procura speciala (conform art.1206 din C.civ.), iar jurisconsultul are nevoie de o delegatie speciala pentru a raspunde la interogatoriu. De la regula ca partea trebuie sa se prezinte personal, art.223 din C.proc.civ. creaza o exceptie pentru partile care au domiciliul in strainatate, cand interogatoriul va fi comunicat in scris mandatarului, care va depune raspunsul partii dat in cuprinsul unei procuri speciale si autentice.

Interogatoriul trebuie sa constea in intrebari referitoare la fapte personale, pertinente si concludente (conforme art.218). Presedintele va respinge deci, acele intrebari care nu sunt concludente ori jignitoare. Cel chemat la interogatoriu va fi chemat de presedinte asupra fiecarui fapt in parte si va raspunde oral (fara a putea citi un raspuns dinainte pregatit), raspunsurile fiind trecute pe aceeasi foaie cu intrebarile, care apoi va fi semnata pe fiecare pagina de catre presedinte, grefier, de cel care l-a propus si de partea care a raspuns. Vor fi semnate tot astfel si adaugirile, stersaturile sau schimbarile, sub pedeapsa de a nu fi luate in seama. Daca partile nu voiesc sau nu pot sa semneze, se va face mentiune (conform art.221 din C.proc.civ.). Cu incuviintarea presedintelui, judecatorii, procurorul sau partea potrivnica, pot pune direct intrebari (in conformitate cu art.219 alin.2).

Potrivit art.222 alin.1, statul, precum si presedintele, juristul de drept public si de drept privat, raspund in scris la interogatoriul ce li se va comunica. In cazul societatilor comerciale de persoane (societati in nume colectiv si societati in comandita simpla), asociatii cu drept de reprezentare, vor fi citati personal la interogator (art.222 alin.2).

Cu ocazia interogatoriului pot aparea mai multe situatii:



a) Daca partea se prezinta si recunoaste faptele asupra carora este intrebata, suntem in fata unei marturisiri care poate fi dupa caz, simpla, calificata ori complexa.

Marturisirea simpla – contine o recunoastere a faptului asupra caruia partea este interogata, dar adauga elemente sau imprejurari in legatura directa cu acest fapt si concomitente cu el, care ii schimba urmarile juridice, facand ca, de fapt, raspunsul sa fie negativ (de exemplu, la intrebarea precedenta, se raspunde: da, am primit dar nu ca imprumut, ci ca pret a unei biciclete pe care i-am vandut-o).

Marturisirea complexa – contine o recunoastere a faptului asupra careia partea este interogata dar, adauga un alt fapt legat de cel principal si ulterior acestuia, care tinde sa restranga sau sa anihileze efectele marturisirii primului fapt (de exemplu, la aceeasi intrebare, se raspunde: da, am primit, dar i-am restituit).

Fata de dispozitiile art.1206 alin.2 din C.civ., care sunt in sensul ca, marturisirea nu se poate desparti in contra aceluia ce a facut-o si, deci, consacra regula indivizibilitatii marturisirii, se pune problema cum va proceda judecatorul. In practica veche se considera ca regula indivizibilitatii se aplica in cazul marturisirii calificate, iar in cazul marturisirii complexe se facea distinctie dupa cum, intre cele doua fapte exista sau nu legatura de conexitate: indivizibilitatea se aplica in cazul in care intre cele doua fapte exista o legatura deci, cand faptul adaugat era urmarea celui dintai (am primit, dar am restituit); marturisirea era considerata scindabila daca intre cele doua fapte nu exista o legatura de conexitate (am primit dar a operat compensatia, dar mi s-a facut o iertare de datorie), debitorul fiind obligat sa dovedeasca liberatiunea sa. In conditiile actuale, in care judecatorul are un rol activ si apreciaza liber toate probele care s-au administrat in cauza, regula indivizibilitatii nu mai poate fi luata in considerare ca are un caracter obligatoriu ci, constituie o simpla indrumare pentru judecatorii care vor putea primi marturisirea in totalitate sau in parte, punand in vedere ambelor parti sau uneia din ele sa mai administreze probe sau le va ordona din oficiu .

b) Daca partea da raspunsuri negative, se vor administra alte probe, fara ca atitudinea negativa a partii interogate sa consituie vreo proba in favoarea sau impotriva vreuneia din parti. Probe in completare sunt necesare si in cazul raspunsurilor echivoce, fara a intari unele elemente ale marturisirii.

c) Daca partea, desi regulat citata, nu se prezinta la interogatoriu sau prezenta fiind, fara motive temeinice refuza sa raspunda, art.225 din C.proc.civ. prevede ca, instanta poate socoti aceste imprejurari ca o marturisire deplina (de fapt, ea este o prezumtie de marturisire – prezumtie simpla) sau ca un inceput de dovada scrisa. Instantele sunt datoare ca, in toate cazurile in care este posibila administrarea altor probe, sa califice aceste imprejurari ca un inceput de proba scrisa ce urmeaza sa fie completat cu alte probe.



Sp. Proca, Cu privire la forta probanta a marturisirii si la unele aspecte ale modului de solutionare a recursului in procesul civil.

Gr. Porumb, Problema indivizibilitatii marturisirii, p. 69-74.

P. Vasilescu, Probele in procesul civil.






Politica de confidentialitate



DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 1009
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2021 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site