Scrigroup - Documente si articole

     

HomeDocumenteUploadResurseAlte limbi doc
ComunicareMarketingProtectia munciiResurse umane


Introducere in teoria comunicarii - Definirea obiectului, a conceptului de comunicare

Cominicare



+ Font mai mare | - Font mai mic



Introducere in teoria comunicarii

1. Definirea obiectului, a conceptului de comunicare



"A trai in societate inseamna a comunica" spune Bernard Voyenne. Nevoia de a comunica, de a transmite sau afla de la semenii nostri idei, informatii, sentimente este o trasatura fundamentala a omului, devenind o necesitate vitala. Pe drept cuvant, acelasi teoretician francez afirma ca "schimbul de informatii, de idei, intercomprehensiunea sunt pentru societate tot asa de importante ca si respiratia pentru organism". Daca Pascal il definea pe om drept "trestie cugetatoare", iar Bergson ca homo faber, fiinta care fabrica unelte si inventeaza tehnici, si mai fundamental decat un constructor de masini, omul este, pentru antropologul Claude Levi-Strauss, inainte de orice, un locutor, o fiinta care vorbeste. Cum bine stim de la Aristotel, natura nu creeaza nimic fara un anume scop (telos), prin urmare, omului (=zoon politikon) ia fost dat graiul articulat (=semnul distinctiv al speciei noastre) ca sa intre in legatura cu semenii sai, ca sa comunice.

Teoria comunicarii este insa o stiinta relativ noua. Dateaza de aproximativ jumatate de secol, iar aparenta claritate a denumirii noii discipline ascunde o capcana, intrucat aduce cu sine intreaga incarcatura de ambiguitati si conotatii acumulate de-a lungul vremii de cel de-al doilea termen al sintagmei. Aflat intr-o spectaculoasa crestere de popularitate, atat in limbajul uzual cat si in terminologia unor tot mai diverse domenii ale stiintelor sociale (si nu numai) conceptul de comunicare deruteaza prin multitudinea ipostazelor sale si tinde sa se constituie intr-o permanenta sursa de controverse.

In dorinta de - a intelege acest proces de proliferare semantica, cercetatorii americani Frank E. X. Dance si Carl E. Larson au incercat, in urma cu aproape 20 de ani, sa adune intr-o carte definitiile comunicarii propuse de diferiti autori, limitandu-se la cele mai reprezentative 126 de formulari. S-a observat cu acest prilej faptul ca, in aproape fiecare subdomeniu al biologiei, sociologiei sau stiintelor informatiei (cibernetica, telecomunicatii etc), termenul este utilizat intr-o acceptiune particulara, specializata, aflata nu o data in divergenta cu sensul incetatenit in alte sectoare ale cunoasterii. De exemplu, pentru un biolog ca Edward O. Wilson, "comunicarea este o actiune a unui organism sau a unei celule care altereaza modelele probabile de comportament ale altui organism sau ale altei celule, intr-o maniera adaptativa pentru unul sau pentru ambii participanti". Insa un sociolog sau un psiholog    - care nu concep comunicarea in absenta unui subiect dotat cu constiinta - ar fi inclinati sa accepte, mai degraba, definitia data de Carl I. Hovland, Irving I., Janis si Harold H. Kelley: "Comunicarea este un proces prin care un individ (comunicatorul) transmite stimuli (de obicei verbali) cu scopul de a schimba comportarea altor indivizi (auditorul)".

Paradoxal, in semiotica (=stiinta a semnelor) comunicarea nu poate fi definita. Mai exact, exista doua repere extreme:

  1. in sensul larg, comunicarea este orice transfer de informatie. Prin aceasta se depasesc mult limitele semioticii (de pilda, comunicarea intre generatii).
  2. George Mounin in Istoria lingvisticii spune ca intr-o sala de teatru, de exemplu, nu se petrece un act de comunicare. Aceasta intrucat un proces de comunicare are loc atunci cand cele doua instante - emitatorul si destinatarul - isi schimba rolurile si fluxul de semnificatii inversat se realizeaza prin acelasi tip de semne. Intr-o sala de teatru, chiar daca si spectatorii comunica cu cei de scena, o fac prin aplauze, rasete, plans, etc.,dar nu prin acelasi tip se semne ca si actorii. Aici e o contaminare, o comuniune. Mounin e filolog si nu accepta decat comunicarea grefata pe limbajul verbalizat.

De fapt, nu putem disocia comunicarea de procesele conexe precum contaminarea, care se foloseste in special pentru procese de transfer prin agenti, contact nemijlocit, etc. si comuniunea care este o stare de vibrare la unison a doi sau mai multi subiecti semiotici, dincolo de procesele comunicationale.

Comunicarea se poate verifica prin compararea a ceea ce a intentionat emitatorul cu ceea ce a inteles destinatarul. Intentiile emitatorului de comunicare sunt semnificatii intentionale. Ceea ce rezulta din decodaj constituie semnificatii finale. Vom intalni diferite situatii:

Semnificatii intentionale / semnificatii finale.

Decalajul exact (egalitate totala intre cele 2 Emitator si Receptor).

Este un caz limita, un reper.

Decalajul amplificator in care tot ceea ce a vrut sa spuna emitatorul a fost inteles, dar destinatarul intelegea mult mai mult.

Decalajul relativ, in care destinatarul intelege doar o parte din ceea ce a vrut sa spuna emitatorul.

Decalajul aproximativ, in care se doreste mai mult, dar ce se pierde.

Decalajul aberant, in care cele doua sfere sunt exterioare, printr-o situatie fizica a stimulilor (absorb pragul minim de receptare). Decalajul aberant poate fi si rezultatul faptului ca textul poate are o incarcatura informationala atat de mare, incat depatette total capacitatea de receptare a destinatarului.

In concluzie, se observa ca justa cumpana dintre definitia precisa, dar restrictiva (de pilda cea oferita de filologul George Mounin), care nu-l satisface decat pe specialistul dintr-un domeniu de cercetare strict circumscris, si cea cu caracter general, dar vaga (de exemplu, profesorul britanic de telecomunicatii Colin Cherry afirma: "comunicarea este ceea ce leaga organismele intre ele"), de care, pana la urma, nu e nimeni multumit, ramane dificil de realizat.

Dificultatile legate de formularea unei definitii convenabile a comunicarii se datoresc in mare masura vechimii termenului, care, de-a lungul mai mult decat milenarei sale existente a acumulat progresiv conotatii ce ingreuneaza mult misiunea celui care incearca astazi sa-i expliciteze continutul. Apreciem ca restituirea semnificatiei initiale, printr-un demers de natura etimologica, poate contribui la luminarea sensului de baza al cuvantului, usurand distinctia dintre ceea ce reprezinta substratul peren al conceptului si notele conjuncturale, efemere, adaugate de un context istoric sau altul.

Se presupune ca la temelia formarii verbului latin communico, - are ar sta adjectivul munis, -e, al carui inteles era "care isi face datoria, indatoritor, serviabil". Acest din urma cuvant a dat nastere unei familii lexicale bogate, din care retinem adjectivele immunis="scutit de sarcini, exceptat de indeplinirea unei datorii" (la Tit Liviu immunis militia figureaza cu intelesul de "scutit de serviciul militar"), de unde si sensul actual "exceptat de la contractarea unei boli", communis="care isi imparte sarcinile cu altcineva", iar mai tarziu, in epoca clasica, "ce apartine mai multora sau tuturora", (sursa a sensului derivat "obisnuit, banal"). Acesta din urma, prin mijlocirea derivatului sau communicus il poate explica pe communicare, termen insemnand la inceput punerea in comun a unor lucruri de indiferent ce natura. Apoi , o data cu raspandirea crestinismului, s-a conturat sensul sacramental, euharistic, cuvantul desemnand impartasirea credinciosilor in cadrul agapelor ce s-au aflat la originea serviciului liturgic de mai tarziu. Constantin Noica in "Cuvant impreuna despre rostirea romaneasca" reliefeaza faptul ca romanii nu au retinut decat intelesul cultual, ecleziastic, al latinescului communicare, mostenit sub forma de cuminecare (=a se impartasi de la; a se impartasi intru ceva). In acest sens, filosoful roman scrie: "Comunicarea nu e totul, comunicarea e de date, de semnale sau chiar de semnificatii si intelesuri; cuminecarea e de subintelesuri."[1]. Wilbur Schramm, in studiul sau Procesul comunicarii, se refera la acelasi inteles al termenului: "Cand comunicam, incercam sa stabilim o comuniune cu cineva. Adica incercam sa impartasim o informatie, o idee sau o atitudine."



Cu privire la obiectivele mai largi ale comunicarii, Nicki Stanton[2] afirma: "Ori de cate ori scriem sau vorbim, incercand sa convingem, sa explicam, sa influentam, sa educam sau sa indeplinim ori ce alt obiectiv, prin intermediul procesului de comunicare, urmarim intotdeauna patru scopuri principale:

- sa fim receptati (auziti, cititi);

- sa fim intelesi;

- sa fim acceptati;

- sa provocam o reactie (o schimbare de comportament sau de atitudine).

Atunci cand nu reusim sa atingem nici unul din aceste obiective, inseamna ca am dat gres in procesul de comunicare.

Preluarea recenta, pe cale savanta, si a sensului laic al cuvantului, reprezentat    de neologismul comunicare, a condus la aparitia unui dublet etimologic ce da seama de ambivalenta procesului de comunicare, de dubla sa dimensiune, comunitara si sacra. "Comunicarea sta la baza organizarii sociale, coaguland si controland raporturile "orizontale" dintre oameni, dar angajeaza totodata si aspiratiile lor "verticale", intr-o miscare ascensionala catre planurile superioare ale realitatii" .

Nu putem sa nu observam paralela semnificativa cu dublul statut al cuvantului, care, pe langa intelesul comun, situat in sfera semantica a comunicarii, il are si pe acela de Logos, Verb divin, apropriat prin cuminecare.

Cu privire la "axa orizontala" a comunicarii atragem atentia asupra faptului ca, de obicei, conceptul de comunicare se confunda cu limbajul, adica mijlocul de transmitere a ideilor (unul din cele sase componente intrinseci comunicarii). Daca in secolul al XIV-lea, termenul de comunicare era folosit cu sensul precizat anterior, incepand cu secolul al XVI-lea, o data cu dezvoltarea si modernizarea cailor de comunicatie (posta, drumurile), el capata o noua semnificatie: aceea de a transmite, pentru ca mai tarziu, in secolele XIX si XX, o data cu aparitia si dezvoltarea mijloacelor moderne de comunicatie (tren, automobil, avion, telegraf, telefon, radio, cinema, televiziune), comunicarea sa insemne, de fapt, transmitere, adica difuzare. In toate epocile anterioare, comunicarea, intrarea in relatie cu cineva aflat la distanta, presupunea deplasarea obligatorie a sursei; in epocile moderne, comunicarea inseamna un transport (transfer) de "ganduri si mesaje", nu numai de "bunuri si persoane". Se modifica, o data cu aceasta, nu numai sensurile conceptului de comunicare, ci si modurile si mijloacele comunicarii. De la comunicarea directa, care presupune obligatoriu prezenta fizica in acelasi timp a emitatorului si a receptorului de mesaje, se ajunge la comunicarea indirecta, mediata (scrisul, presa-ziarul, radioul, televiziunea).



Wilbur Schramm, Procesul comunicarii, p. 190, Ed. Eminescu, Bucuresti, 1987.

Nicki Stanton, Comunicarea p. 1, Ed. Stiinta si Tehnica, 1995.

Mihai Dinu, Comunicarea, Ed Algos, p. 15, Bucuresti, 2000.




Politica de confidentialitate | Termeni si conditii de utilizare



DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 2913
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2024 . All rights reserved