NORMALITATE, ANORMALITATE, SANATATE SI BOALA

NORMALITATE, ANORMALITATE, SANATATE SI BOALA

"Frontiera intre normal si patologic este absolut clara pentru acelasi individ concret, luat in studiu succesiv. '

G. Canguilhem

1.      Conceptul de normalitate

2.      Normalitatea ca sanatate

3.      Normalitatea ca valoare medie

4.  Normalitatea ca utopie

5.      Normalitatea ca proces

6.  Normalitate si comunicare

7.      Normalitate si adaptare

8.      Conceptul de sanatate

9.      Simtul intern al coerentei (Sense of coherence, Antonovsky)

10.       Anormalitate si boala

11.       Anormalitate si prejudecata

12.       Comportamentele anormale

13.       Conceptul de boala psihica

14.       Boala psihica si ecosistem

15.       Dimensiuni existentiale ale bolii psihice

1. CONCEPTUL DE NORMALITATE

Definirea normalitatii este o sarcina pe cat de utila pe atat de ingrata, dar in absenta acestei frontiere, orice demers psihologic si medical va ramane sub semnul unei periculoase incertitudini.

Precum in alte domenii de studiu ale medicinii, la dificultatile de circumscriere ale normalului se adauga, atunci cand este vorba de sanatatea mintala,

o serie de criterii exterioare sferei biologicului, aici fiind mai adevarata ca oriunde in alta parte parerea ca acest atribut al omului nu se poate cuantifica precis.

Dictionarul de psihologie LAROUSSE precizeaza ca normalitatea este o notiune relativa, variabila de la un mediu socio-cultural la altul si, in plus, face interesanta precizare ca "in medicina exista tendinta de a se asimila omul normal individului perfect sanatos, individ care, Iα drept vorbind, nu exista' (Sillamy N, 1995).

Cuvantul normal provine din latinescul "norma' (unghi drept) adica ceea ce nu oscileaza nici la dreapta nici la stanga, ceea ce se afla chiar in mijloc.

Normalul este deci un termen calificativ implicand o valoare (As vrea sa devin normal). Normalul este si un termen descriptiv indicand o medie (As vrea sa fiu normal ca si ceilalti, ca toata lumea). Anomalie provine din cuvantul grec "omalos' care inseamna egal, regulat, neted. El este opus regularitatii.

O norma este o regula care serveste la a face dreptate, a orienta si a redresa, a norma; a normaliza inseamna a impune o exigenta unei existente, unui dat a carei varietate si lipsa de legatura este oferita unei priviri atente ca o nedeterminare ostila sau chiar stranie.

A fi anormal este altceva decat a avea o anomalie. Anormal este un adjectiv, un termen apreciativ introducand o diferenta calitativa.

Prelipceanu D (2000) arata ca, in sens general, nevoia de normalitate deriva din si exprima nevoia umana de ordine. intr-un univers entropie, omul (sau particularizand inteligenta umanax) realizeaza o functie negentropica, ordonatoare. Desigur aceasta ordonare nu poate fi facuta decat cu anumite limite deoarece emitentul normelor este prin excelenta omul, fiinta esential-mente subiectiva. Se creeaza deci paradoxul prin care omul, ca entitate subiectiva, emite norme (obiective) aplicabile propriei subiectivitati. Normele acestea vor avea obiectivitate diferita de cea care priveste materia vie supusa legilor naturii care sunt in raceala lor statistica cu adevarat obiective.

Acelasi autor arata ca norma este, in esenta sa, o conventie umana larg impartasita social. Ea deriva din aprecierea, din valorizarea comuna a unor stari si fapte sociale. Sub raport axiologic, norma este o valoare (aceasta fiind, in fond, o apreciere despre "ceva', realizata in colectiv) transformata in imperativ.

Introducerea in psihiatrie a conceptului de normalitate, a ideii de norma, pare sa clarifice intrucatva problema psihiatriei, aceasta fiind la fel ca restul domeniului medicinii, o specialitate diacritica (Ey H, 1978), pentru care diferenta intre normal si patologic reprezinta principalul obiect de lucru. Medicina functioneaza conform acestui autor, identificand fenomenele patologice ca abateri de la normalitate care produc descompunerea unei organizari vii. Boala este vazuta ca o dezordine, ca o alterare globala sau partiala, acuta sau cronica, a organizarii normative a organismului.

Tabelul 1.

Criterii de normalitate (dupa Ellis si Diamond)

1.	constiinta clara a Eului personal
2.	capacitate de orientare in viata
3.	nivel inalt de toleranta la frustrare
4.	autoacceptare
5.	flexibilitate in gandire si actiunea
6.	realism si gandire antiutopica
7.	asumarea responsabilitatii pentru tulburarile sale emotionale
8.	angajarea in activitati creatoare
9.	angajarea moderata si prudenta in activitati riscante
10.	constiinta clara a interesului social
11.	gandire realista
12.	acceptarea incertitudinii si capacitatea de ajustare a acesteia
13.	imbinarea placerilor imediate cu cele de perspectiva

Lazarescu M subliniaza ca se cere precizat ce se intelege prin normalitate (si inclusiv sanatate), anormalitate, boala si defect. Problematica cuplului normalitate-anormalitate este mai apropiata de "generalitatea' normelor, a abordarii statistice, a regulilor si legilor, pe cand problematica "bolii' este mai legata de "concretul' cazului dat, adica de cazuistica. Concepte mai largi decat cele de sanatate si boala, normalitatea si anormalitatea sunt teme de reflexie si delimitare conceptuala si pentru alte domenii stiintifice care au in centrul preocuparilor lor omul.

Ionescu G (1995) face o distinctie intre anormalitate si boala aratand ca anormalitatea se refera la conduite si comportamente, este un fundal, pe cand boala este un fapt individual cu o anumita procesualitate. Anormalitatea s-ar referi la structura si organizare psihica, iar boala la procese morbide.

Nu suntem de acord cu parerea unor autori, care considera ca psihiatria este centrata pe anormalitate, aceasta imagine deformata fiind de fapt o rasturnare pesimista a perspectivei medicale, care si-a propus intotdeauna o revenire in cadrul normalului; normalul nu pare o limita desi din perspectiva bolii, el este una.

Patru perspective par sa inglobeze majoritatea numeroaselor concepte clinice si/sau teoretice care se refera la normalitate dar, desi acestea sunt unice, au domenii de definitie si de descriere, de fapt ele se completeaza una pe cealalta si numai sumarea lor poate da imaginea cea mai apropiata de real. Prima perspectiva, cea a normalitatii ca sanatate este una traditionala, cei mai multi medici, si printre acestia si psihiatri, echivaland normalitatea cu starea de sanatate careia i se atribuie caracterul unui fenomen universal. Daca toate comportamentele ar fi inscrise pe o scala, normalitatea ar trebui sa cuprinda portiunea majoritara dintr-un continuum, iar anormalitatea sa reprezinte mica portiune ramasa.

2. NORMALITATEA CA SANATATE

Normalitatea, adica sanatatea, in cazul nostru cea mintala, pare a fi o vasta sinteza, o rezultanta complexa a unei multimi de parametri ai vietii organice si sociale, aflati in echilibru dinamic, ce se proiecteaza pe modelul genetic al existentei individuale, nealterat functional si morfologic, in istoria sa vitala. Manifestarea acestei stari de sanatate ar fi existenta unei judecati si a unei viziuni realist-logice asupra lumii, dublate de existenta unei discipline psihologice si sociale, pe fundalul bucuriei de a trai si al echilibrului intro-versie-extroversie.

Desigur, limita normal-patologic este extrem de complicata, interferentele si imixtiunile celor doua domenii fiind un imprevizibil labirint. Nici un univers nu este mai greu de analizat decat psihismul si nici o nebuloasa mai complicata decat individul, orice incercare de standardizare, asa cum aratam, lovindu-se de un previzibil esec. Ne aflam in prezenta unor nisipuri miscatoare pe care este schitata fragila granita dintre doua sisteme, unul cautand sa-si creasca, celalalt sa-si scada in permanenta nivelul organizational sau poate entropia informationala.

Asertiunea lui Karl Marx potrivit careia boala este "viata ingradita in libertatea ei', intelegand prin aceasta, nu numai aspectele strict biologice, ci si pe cele sociale si existentiale, isi gaseste o ilustratie particulara in psihia-

trie, magistral formulata de Henri Ey, care arata ca bolnavul mintal este privat atat de libertatea exterioara cat si de cea interna.

Orice boala nu este decat o greseala in organizarea terenului pe care se inscrie textul vietii; in plus, boala mintala dezorganizeaza individul in propria sa normativitate, constrangandu-l la pierderea din aceasta cauza a directiei existentiale.

Faptul psihopatologic este, desigur, mai greu sesizabil decat o plaga sau o anomalie biochimica, dar perceptia lui de catre specialist se va face dupa aceleasi reguli ale cunoasterii diferentiale, impunandu-se de asemenea, ca o tulburare a organizarii, ca o descompunere.

Patologic implica "patos', sentiment direct si concret al suferintei si neputintei, sentimentul unei vieti nemultumitoare.

Semnul patologic este totdeauna diferential, marcand o ruptura sincronica intre bolnav si nebolnav, dar si o ruptura diacronica intre prezent si trecut. Ionescu G considera sanatatea ca o stare ideala, ca un deziderat, pe cand boala este un dezechilibru la toate nivelurile organismului.

Nu se poate vorbi despre boala dintr-un singur punct de vedere. Nu orice suferinta este patologica. Exista o tendinta care ar vrea sa aboleasca orice criteriologie psihiatrica, lasand subiectul insasi sa-si defineasca norma-litatea sau boala. Nu orice tulburare, orice nefericire, orice drama sau orice conflict este boala psihica, in ciuda unor opinii destul de raspandite, uneori 'adoptate chiar de psihiatri.

Boala psihica se obiectiveaza prin fizionomii tipice ale anumitor tipuri de existente, conduite, idei, credinte, ce contrasteaza cu uniformitatea si conformismul celor ale comunitatii, aparand si celorlalti, nu numai psihiatrului, ca deosebite. Din acest fond comun de fapte, psihiatrului ii revine dificila sarcina de a alege pe cele apartinand sferei psihiatriei. Facandu-si descifrabile semnele dezorganizarii vietii psihice, psihiatrul trebuie sa caute in paralel, sa descopere gradul lor de semnificatie, profunzimea acestei destructurari. Mai mult, boala poate apare ca o paradoxala organizare, in sensul dezorganizarii, o reorganizare la un nivel inferior a psihismului. Ansamblul acestor dezorganizari care proiecteaza fiinta dincolo de limitele normalitatii sunt realitati obiective, ca oricare alte "semne patologice'. O fiinta desprinsa de real, invadata de imagini nelinistitoare sau inspaimantatoare, lipsita de puterea de a discerne sau prabusita in abisul depresiei, lipsita de libertatea fundamentala si elementara a realitatii, reprezinta punctul in care conceptul devine realitate clinica.

3. NORMALITATEA CA VALOARE MEDIE

Normalitatea ca valoare medie este in mod obisnuit folosita in studiile normative de tratament si se bazeaza pe descrierea statistica a fenomenelor biologice, psihologice si sociale conform repartitiei gaussiene a curbei in forma de clopot. Aceasta abordare concepe portiunea mediana drept corespunzatoare normalului, iar ambele extreme, ca deviante.

Distributia normala (Curba Gauss)

Figura 1.

Conform acestei abordari, un fenomen cu cat este mai frecvent cu atat poate fi considerat mai "normal', iar cu cat este mai rar, mai indepartat de media statistica, cu atat apare ca fiind mai anormal. Desi acest tip de norma creeaza impresia ca este foarte "obiectiv', nu este suficient de operant pentru medicina. Abordarea normativa bazata pe principiul statistic descrie fiecare individ in termenii evaluarii generale si ai unui scor total. In anumite contexte, fenomenele morbide pot fi frecvent inregistrate, chiar "endemice' (de exemplu: caria dentara, unele infectii etc.), fara ca prin aceasta ele sa poata fi considerate normale dupa cum, urmand aceeasi regula a frecventelor, unele fenomene absolut normale pot capata aspectul anormalitatii (de exemplu: persoanele care au grupa sangvina AB(IV), RH negativ).

Acceptarea normalitatii, ca fenomen natural (si nu este greu de admis acest lucru, atata timp cat afirmam "cu tarie' ca boala este un astfel de "fenomen') are implicatii metodologice si functionale majore. Rezulta, deci,

ca acceptarea normalului mediu, notiune cu care opereaza intreaga medicina, este logica si constructiva, inlaturand in mare parte arbitrarul si "judecatile de valoare'.

Introducerea modelului normalitatii medii duce la posibilitatea comparatiilor si implicit la stabilirea abaterilor datorate bolii. Nu se poate elabora un model aparent al bolii, atata timp cat nu exista un model al normalului