Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  


Alimentatie nutritieAsistenta socialaCosmetica frumuseteLogopedieRetete culinareSport

PROBLEMATICA DEZVOLTARII - Etape de dezvoltare

sanatate

+ Font mai mare | - Font mai mic



PROBLEMATICA DEZVOLTARII

Departe de a semnifica numai drumul pana la maturitatea adulta, conceptul de dezvoltare inglobeaza intregul traseu ontogenetic al unui individ, de la nastere pana la moarte. Impletind dezvoltarea fizica cu cea cognitiva si cu cea sociala, acest traseu suscita astazi interesul a tot mai multi cercetatori, pentru ca observarea si descifrarea mecanismelor de dezvoltare a unor procese sau functii pot oferi informatii utile referitoare la modul lor de functionare o data formate…




1. Conceptul de dezvoltare

Conceptul de dezvoltare se refera la modificarile secventiale ce apar intr-un organism pe masura ce acesta parcurge traseul de la conceptie la moarte. Exista doua categorii de procese care determina aceste modificari: procese programate biologic si procese datorate interactiunii cu mediul.

Dezvoltarea organismului uman se desfasoara pe mai multe paliere, dar cu toate acestea este unitara, determinand evolutia individului in ansamblul sau. Astfel, putem vorbi despre:

dezvoltarea fizica ce reuneste: modificarile in lungime, greutate; modificarile structurii si functiei creierului, inimii, altor organe interne; modificarile scheletului si musculaturii, care afecteaza abilitatile motorii. Aceste modificari exercita o influenta majora atat asupra intelectului, cat si asupra personalitatii. Un copil cu handicap auditiv sufera si de intarziere in dezvoltarea limbajului. Un adult care este victima a bolii Alzheimer sufera si de o deteriorare semnificativa la nivel cognitiv si emotional.

dezvoltarea cognitiva, care cuprinde modificarile ce apar la nivelul perceptiei, invatarii, memoriei, rationamentului, limbajului. Aceste aspecte ale dezvoltarii intelectuale sunt legate de dezvoltarea motorie si emotionala. Anxietatea de separare, adica teama unui copil ca, odata plecata, mama sa nu se va mai intoarce, nu poate exista daca acel copil nu isi poate aminti trecutul si nu poate anticipa viitorul.

dezvoltarea psihosociala, cuprinzand modificarile ce apar in personalitate, emotii, relatiile individului cu ceilalti. La orice varsta, modul in care este conceptualizata si evaluata propria persoana influenteaza nu numai performantele cognitive, ci si functionarea “biologica” a organismului.

Pentru intelegerea proceselor implicate in dezvoltare se utilizeaza cativa termeni cheie:

CRESTEREA

se refera la modificarile in marime, care apar ca o consecinta a cresterii numarului de celule si a dezvoltarii tesuturilor; este legata de procesele fiziologice si de metabolismul organismului;

este una dintre caracteristicile cele mai evidente ale dezvoltarii copilului, provocand modificari ale inaltimii, ale proportiilor si ale greutatii acestuia;

la fiinta umana, in jurul varstei maturizarii sexuale, cresterea in inaltime atinge un platou; daca, dincolo de aceasta perioada, cresterea continua, este vorba despre o patologie, si nu despre o dezvoltare sanatoasa;

exista un ritm personal de crestere care tine de programul genetic.

MATURAREA

(MATURIZAREA)

implica dezvoltarea potentialitatilor biologice (intr-o ordine predeterminata genetic), conform unei secvente ireversibile;

prin acest proces organele interne, membrele, creierul devin functionale, ceea ce se manifesta in patternuri de comportament fixe, neinfluentate de mediu;

de exemplu, reflexele noului nascut, achizitia deprinderilor motrice (pozitia sezanda, mersul), declansarea ovulatiei si a producerii de sperma la pubertate (maturizarea functiei sexualitatii) sunt consecinte –si manifestari- ale maturarii.

Desi determinate predominant genetic, cresterea si maturizarea sunt influentate de anumite conditii de mediu.

INVATAREA

este modificarea comportamentului prin experienta; modificarile sunt mai mult sau mai putin pemanente;

invatarea caracterizeaza intreaga ontogeneza si se produce in toate mediile de viata ale individului: in familie, la scoala, la locul de munca;

ea se produce in interactiunea cu mediul;

depinde de crestere si maturare, deoarece acestea permit organismului sa “fie gata” pentru anumite tipuri de activitate;



invatarea este cea care ii confera unui organism flexibilitatea comportamentala si cognitiva, permitandu-i sa se adapteze la conditii diferite de mediu.

2. Controverse in psihologia dezvoltarii

l Relatia ereditate-mediu

Teoriile care incearca sa explice mecanismele dezvoltarii fiintei umane se opresc de obicei asupra unuia sau al altuia dintre factorii considerati primodiali in evolutie – ereditatea sau mediul.

Astfel, exista teorii care accentueaza in mod univoc importanta mediului, afirmand ca noi suntem ceea ce face mediul din noi. Behaviorismul lui Watson, care se bazeaza pe mecanismele conditionarii clasice, ca si cel al lui Skinner, care impune conditionarea operanta, precum si teoria invatarii sociale a lui Bandura, care pune la origini observatia si imitarea, sunt exemplele cele mai reprezentative ale acestei ideologii.

Sunt apoi teorii care pun accent pe interactiunea dintre organism, sau mai bine zis zestrea sa genetica, si mediu. Teoria piagetiana este exemplul cel mai proeminent al acestui punct de vedere.

Un alt grup distinct de teorii pune accent pe predispozitiile genetice pentru anumite comportamente, care sunt activate de stimuli specifici. Astfel, teoriile etologice aduc in discutie patternurile fixe de comportament, imprintingul si perioadele critice de dezvoltare.

In fiecare moment al existentei, innascut si invatat se imbina si incercarea de a determina proportii este hazardata. Exagerarea importantei unei anumite laturi (innascut sau invatat) poate fi periculoasa. Teoriile ineiste (care considera ereditatea ca avand rol fundamental in dezvoltarea umana) pot conduce la conceptul periculos de rase superioare, iar teoriile care pun totul pe seama mediului ignora unicitatea fiecarui individ.

l Continuitate versus discontinuitate in dezvoltare

Dincolo de disputa ereditate-mediu, o alta disputa care a facut cariera in psihologia dezvoltarii este cea legata de continuitatea versus discontinuitatea din dezvoltare. Astfel, adeptii continuitatii considera ca dezvoltarea este rezultanta unor schimbari graduale, lente, neintrerupte, unii autori facand o analogie cu cresterea in marime a unei frunze. Aici se incadreaza punctul de vedere behaviorist, care considera invatarea ca fiind cumulativa. De cealalta parte se plaseaza avocatii discontinuitatii, care vorbesc despre existenta unor stadii distincte, clar, aproape “brutal” definite, care implica modificari nu doar cantitative ci si calitative de la o varsta la alta. De aceasta data, analogia se face cu metamorfoza insectelor (de exemplu, transformarea din omida in pupa si apoi in fluture).

Si aici, probabil punctul de vedere cel mai aproape de adevar este cel care admite existenta unor etape de dezvoltare distincte, dar care sunt fiecare rezultante ale etapelor anterioare si premise pentru emergenta celor viitoare. Dupa cum afirma Flavell (1982), copiii cresc in mai multe modalitati, uneori prin salturi bruste, spectaculoase, alteori prin schimbari care au loc pas cu pas, si alteori prin modificari atat de fine incat par insesizabile.

l Deficit versus diferenta

Obsesia unui pattern universal de dezvoltare i-a facut pe multi cercetatori sa incerce sa stabileasca prin ce anume se caracterizeaza dezvoltarea “normala” a copiilor. Metoda clasica de stabilire a “baremului” de dezvoltare caracteristic fiecarei varste a fost cea a calcularii unei medii, pentru fiecare variabila aleasa in scopul descrierii comportamentului. Scalele de dezvoltare se bazeaza tocmai pe utilizarea unor astfel de “norme” stabilite statistic. Exista norme stabilite pentru aproape orice, de la mersul independent la rostirea primelor propozitii din doua cuvinte, de la citirea unor cuvinte simple la prima dragoste (Berger, 1986).

Automat, s-a conchis ca acei copii care nu urmeaza traseul comun de dezvoltare sufera probabil fie de pe urma unui deficit, fie a unei deprivari de ordin familial sau cultural.

In ultima vreme insa se considera din ce in ce mai mult ca diferentele sunt date de cai alternative de dezvoltare, si nu de cai “inferioare” de evolutie. Tendinta actuala este aceea de a recunoaste mai degraba unicitatea fiecarui copil – si implicit a fiecarei familii sau a fiecarei culturi.

3. Etape de dezvoltare

Regularitatile care exista in succesiunea dezvoltarii fiintei umane permit distingerea unor etape distincte de varsta (Papalia, Olds, 1992). Astfel, se considera ca fiecare dintre noi urmam un traseu compus din:

Perioada prenatala (din momentul conceptiei pana la nastere)

Se formeaza structura fundamentala a corpului si organele sale. Ritmul de crestere fizica este cel mai accelerat din intreaga existenta umana. Vulnerabilitatea la factorii de mediu este foarte mare.

Perioada de nou nascut si sugar (0-1 an)

Desi este dependent de adulti, nou nascutul este inzestrat cu o serie de competente. Toate simturile sunt capabile sa functioneze de la nastere. Urmeaza o crestere rapida si o dezvoltare accelerata a abilitatilor motorii. Capacitatea de invatare si de memorare este functionala din primele saptamani de viata. La sfarsitul primului an se dezvolta atasamentul fata de parinti si de celelalte persoane semnificative.

Copilaria timpurie (1-3 ani)



In cel de-al doilea an de viata prinde contur constiinta propriei persoane. Limbajul comprehensiv si limbajul expresiv se dezvolta in ritm alert. Sporeste si interesul fata de ceilalti copii.

Varsta prescolara (3-6 ani)

Familia este inca “centrul Universului” pentru copil, dar tovarasii de joaca devin la randul lor din ce in ce mai importanti. Sporeste forta fizica a copilului, se imbunatatesc abilitatile sale motorii fine si grosiere. Independenta si autocontrolul se amplifica la randul lor. Jocul, creativitatea si imaginatia sunt din ce in ce mai elaborate. Datorita imaturitatii cognitive, par sa existe o sumedenie de idei “ilogice” despre lume. Comportamentul este in mare masura egocentric, dar intelegerea perspectivei celorlalti este tot mai accesibila copilului.

Varsta scolara mica (6/7-10/11 ani)

Prietenii devin cei mai importanti pentru copil. Copiii incep sa gandeasca logic, chiar

daca in mare masura gandirea lor este concreta. Egocentrismul lor se diminueaza. Abilitatile lingvistice, precum si cele de metamemorie se perfectioneaza. Conceptul de sine capata noi dimensiuni, afectand stima de sine. Cresterea fizica este incetinita.

Preadolescenta-pubertatea (10/11-14/15 ani)

Au loc modificari de ordin fizic ample, rapide si profunde. Organismul atinge maturitatea reproductiva, fapt ce isi pune amprenta asupra intregii vieti psihice, se declanseaza o adevarata “furtuna hormonala”.

Adolescenta (14/15-20 ani)

Cautarea propriei identitati devine nucleul preocuparilor persoanei. Exista un anumit

egocentrism care persista in unele comportamente, dar in general se dezvolta capacitatea de a gandi abstract si de a utiliza rationamente stiintifice. Grupul de prieteni ajuta la dezvoltarea si testarea conceptului de sine. Relatiile cu parintii sunt puse in unele cazuri la incercare.

Varsta adulta tanara (20-40 ani)

Sunt luate decizii in legatura cu viata intima a persoanei. Majoritatea indivizilor se casatoresc si au copii in aceasta perioada. Sanatatea fizica atinge punctul sau maxim, apoi incepe usor declinul. Sunt luate si decizii legate de viata profesionala. Constiinta propriei identitati continua sa se dezvolte. Abilitatile intelectuale capata noi dimensiuni.

Varsta “de mijloc” (40-65 ani)

Devine esentiala cautarea sensului propriei vieti. Sanatatea fizica incepe sa se deterioreze. La femei apare menopauza. “Intelepciunea” si abilitatile de rezolvare a problemelor practice sunt optime; capacitatea de a rezolva probleme noi este insa afectata. Responsabilitatile duble fata de proprii copii si fata de parinti pot duce la un stres sporit – se vorbeste in acest sens de generatia “sandwich”. Orientarea temporala se modifica, fiind focalizata pe “cat timp a mai ramas de trait”. Maturizarea copiilor duce la parasirea casei parintesti, care devine “cuibul gol”. Femeile devin de obicei mult mai asertive, in schimb barbatii devin mai plini de grija si mai dispusi sa isi exprime sentimentele. Pentru unii, este atins apogeul in cariera sau in ceea ce priveste castigul; la altii, apare epuizarea resurselor. Exista si persoane care traverseaza o perioada de criza, asa numita “midlife crisis”- criza a virstei de mijloc.

Varsta adulta tarzie – batranetea (incepand cu 65 ani)

Majoritatea persoanelor sunt inca sanatoase si active, desi apare un declin al abilitatilor fizice. Cei mai multi sunt activi din punct de vedere intelectual. In ciuda deteriorarii memoriei si a inteligentei, in majoritatea cazurilor se dezvolta si strategii compensatorii. Scaderea timpului de reactie afecteaza multe aspecte ale vietii mentale. Apare si necesitatea de a face fata numeroaselor pierderi (pierderea unor abilitati, pierderea celor dragi). Pensionarea aduce cu sine mai mult timp liber, dar si reducerea posibilitatilor financiare. Nevoia de a defini scopul vietii este si mai stringenta, pentru a putea face fata apropierii mortii.

Bineinteles ca aceasta segmentare a etapelor de varsta este mai degraba didactica. Deosebirile dintre etape pot sa nu fie foarte pregnante sau pot sa apara suprapuneri intr-o masura foarte mare intre ele. In plus, exista rate individuale de dezvoltare, dupa cum exista si o variabilitate foarte mare in ceea ce priveste “produsele” dezvoltarii.

Bibliografie:

Oana Benga, Note de curs, 2005-2006

Ana Muntean, Psihologia dezvoltarii umane, Polirom, 2006.






Politica de confidentialitate



DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 1074
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2021 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site