Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

 
CATEGORII DOCUMENTE






AgriculturaAsigurariComertConfectiiContabilitateContracte
EconomieTransporturiTurismZootehnie

POLITICI ALE UNIUNII EUROPENE

afaceri

+ Font mai mare | - Font mai mic

DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
Metode de evaluare financiara
SCRISORI DE AFACERI – FORMATE SI ELEMENTE DE BAZA
Capacitatea de internationalizare si specializare a CTS
INVENTARIEREA PATRIMONIULUI S.C. I.M.C.F. S.A. Bucuresti si S.I.M.C. Constanta
GESTIUNEA RISCULUI IN AFACERI
CONCEPTUL DE STRATEGIE
Firma de panificatie Vel Pitar - produsele de panificatie si de patiserie
Insolventa - Scurte referinte de ordin istoric
EVALUAREA CAPACITATII ANTREPRENORIALE - Caracteristicile intreprinzatorilor de succes
ALEGEREA FORMEI JURIDICE DE DESFASURARE A ACTIVITATII

TERMENI importanti pentru acest document

prisecaru politici de mediu : bariere tarifare si netarifare vel pitar : : politici maritime integrate ale uniunii europene in romania : politici comunitare europene :


POLITICI ALE UNIUNII EUROPENE

Uniunea Europeana in prezent are 27 state membre si circa 500 milioane locuitori. Dupa afirmatiile lui Csaba G. Kiss: „daca va exista o Europa unitara, aceea va fi o Europa a natiunilor cooperate”[1], reiese ca in UE nu exista o majoritate, ci numai minoritati. Luand in consideratie diferentele dintre acestea, la baza constructiei europene a stat vointa de a conlucra pe baza unor interese comune. S-a observat cu timpul ca in unele domenii se pot obtine rezultate mult mai bune la nivel European, decat la nivel national, si astfel, s-a ajuns la politici comune tuturor statelor membre, elaborate si adoptate de institutiile comunitare cu aplicabilitate pe intregul teritoriu al Uniunii.

Deseori, “…politicile comune raspund si unui principiu fundamental al constructiei europene - al solidaritatii si coeziunii. Politicile comune confera unicitate Uniunii Europene, deoarece demonstreaza acceptarea cedarii unei parti a suveranitatii statelor membre catre institutiile europene…”.[2] Mai jos am prezentat cateva dintre politicile comune care pot fi considerate relevante in analiza mediului de afaceri european.

POLITICA COMERCIALA COMUNA

Politica comerciala a fost instituita ca un instrument de realizare a Pietei Unice si este una dintre primele politici comune ce au fost creionate in Tratatul de la Roma privind crearea Comunitatii Economice Europene in anul 1957.

Crearea, dezvoltarea si punerea in aplicare a Pietei Unice, cu cele patru libertati fundamentale pe care aceasta le include, se pot face numai in cadrul unei Uniuni Vamale, in care reglementarile comune sa fie aplicate in mod uniform la granitele externe. Deci, politica comerciala cuprinde subiecte ca: participarea eficienta la negocierile comerciale multilaterale, cercetarea si implementarea acordurilor comerciale regionale si multilaterale, reformele legislative si juridice din domeniul comertului, facilitatile comerciale, inclusiv, structurile tarifare si regimurile vamale, de asemenea, norme sanitare si fitosanitare.

In mod treptat, ca urmare a dezvoltarii fara precedent a schimburilor comerciale internationale, politica comerciala comuna a devenit una din cele mai importante politici comunitare (Molle, 1997). Din multe puncte de vedere, politica comerciala comuna a fost prima politica comuna a CEE (Smith, 1999). Mai mult, odata cu aderarea de noi state la CEE si cu dezvoltarea cadrului multilateral de negocieri comerciale, pozitia CEE in domeniul politicii comerciale a dobandit o importanta si o vizibilitate suplimentara. Aceasta a insemnat si o mai mare nevoie de coordonare si eficientizare a acestei politici de-a lungul timpului.

Politica comerciala comuna mai este supranumita si politica competitivitatii la nivelul UE intrucat indiferent daca suntem sau nu de acord avantajului competitiv domina modul de perceptie si de actiune la nivel comunitar inca de la inceputul anilor ’90.

Deci, politica comerciala are un rol extrem de important in ceea ce priveste competitivitatea, putand reprezenta o sursa majora de imbunatatire a productivitatii, printr-o concurenta crescuta, adancirea specializarii, inovare, economii de scara, continutul tehnologic al importurilor si investitiilor. Comisia Europeana estimeaza ca 25% din castigurile de productivitate se datoreaza liberalizarii comertului exterior.

Competitivitatea ramane un concept controversat, definit pentru companii, dar care a ajuns sa fie aplicat unor intregi arii geografice. In acceptiunea Uniunii Europene, competitivitatea inseamna, cumulativ, productivitate si avantaj comparativ pe plan international. Productivitatea subsumeaza, in fapt, elementele intrinseci avantajului comparativ, insa include o gama mai larga de factori. Si in viziune comunitara, “competitivitatea este determinata de cresterea productivitatii”.

In discursul sau din 1993 de la Copenhaga, Jacques Delors a prezentat o viziune mai degraba apropiata de cea a apologetilor competitivitatii: comertul international este un joc cu suma nula iar UE se afla intr-o competitie acerba cu alte state si regiuni. Unii autori (precum Krugman) au interpretat astfel de declaratii ca o capitulare politicianista in fata enormei dificultati a oricarei incercari de reformare a ‘modelului social european’. Astfel, prezentarea problemelor economice ale statelor membre UE ca un rezultat direct si preponderent al concurentei externe, ar fi doar o diversiune, avand in vedere ca problemele reale erau extrem de sensibile politic.

Momentul critic in evolutia din ultimele decenii a politicii comerciale comune a fost reprezentat de Tratatul de la Maastricht (Gonzales Alonso, 1998), care a definitivat, practic, arhitectura legala si institutionala a acestei politici, asa cum se regaseste si in Tratatul Constitutiv.

Baza juridica privind politica comerciala este constituita din prevederile urmatoarelor articole din Tratat (Calonge Velasquez, 2002): articolul 131 (fost 110): obiective generale; articolul 132  fost 112): promovarea exporturilor; articolul 133 (fost 113): uniformizarea masurilor decizionale si de implementare, exclusivitatea comunitara in ceea ce priveste taxele vamale, masurile antidumping si subventiile; articolul 134 (fost 115): bariere comerciale bilaterale; articolele 130, 228 si 238: cadrul pentru relatiile cu organizatiile internationale; articolul 300 (fost 228): incheierea de acorduri de comert si cooperare economica; articolul 310 (fost 238): acordurile de asociere.

Articolul 131 contine exprimari clare in favoarea liberalizarii schimburilor comerciale internationale, in concordanta cu o viziune neo-ricardiana. Astfel, se considera ca inlaturarea taxelor vamale intre statele membre este de natura a stimula cresterea competitivitatii si a eficientei agentilor economici (Miron, 2002). De asemenea, statele membre sprijina reducerea progresiva a restrictiilor comerciale si a barierelor tarifare din calea schimburilor comerciale internationale.

Articolul 132 are ca scop armonizarea politicilor nationale de stimulare a exporturilor, pentru a evita distorsionarea concurentei in schimburile intra-europene. Prevederile articolului acopera inclusiv subventiile pentru export acordate de statele membre – nu in sensul eliminarii acestora, ci in sensul alinierii lor la exigentele politicii comerciale comune si ale politicii concurentei.

Articolul 133 stipuleaza ca CEE are competenta exclusiva in privinta negocierilor comerciale si a incheierii de acorduri de comert (Dent, 1997). Totusi, au existat mereu tensiuni intre institutiile comunitare in procesul decizional, datorita ‘metodei comunitare’ (vom reveni asupra acestui aspect): Comisia este responsabila cu negocierile, Consiliul ghideaza activitatea Comisiei prin “directive de negociere” sau prin validarea masurilor provizorii convenite, iar Parlamentul European trebuie sa aprobe acordurile comerciale incheiate, in anumite conditii. In plus, Tratatul de la Amsterdam a introdus noi complexitati in aceasta ecuatie institutionala, prin stipularea faptului ca, in cazul aparitiei de noi problematici in negocierile GATT/OMC (servicii, proprietate intelectuala), competentele sa fie alocate ad hoc, prin acord intre Comisie si Consiliu.

Articolul 310 contine prevederi relevante prin excelenta pentru Romania. In baza lor a fost incheiat Acordul European de Asociere, care a guvernat relatiile comerciale ale tarii noastre cu Uniunea in perioada de pre-aderare si aderare. Procedura decizionala stabilita de articolul 310 este, de altfel, ilustrativa pentru modul de luare a deciziilor in general in cadrul politicii comerciale comune (Woolcock, 2000).

Comisarul pentru piata interna si servicii atragea atentia nu demult (McCreevy, 2005) ca situatia privind competitivitatea este foarte diversa de la un stat membru la altul; de aceea, ea trebuie analizata caz cu caz. Similar, Uniunea Europeana are o politica comerciala comuna, dar – in conditiile aceste politici comune – statele membre performeaza extrem de diferit. Un sector economic dintr-o tara membra poate inregistra un succes deosebit, in timp ce acelasi sector economic esueaza evident in alt stat membru. Ambele locatii beneficiaza de aceleasi masuri de protectie comerciala sau de promovare si stimulare a exporturilor.

Principalele masuri de politica comerciala ale UE sunt: masurile referitoare la importuri, masurile referitoare la exporturi, masuri de aparare comerciala si, respectiv, relatiile comerciale preferentiale specifice.

Masurile de politica comerciala referitoare la importuri sunt reprezentate de tariful vamal comun, reglementari comune de import, reguli de import din tarile terte, proceduri comunitare pentru administrarea contingentelor, alte bariere netarifare si paratarifare, suspendarea autonoma a taxelor vamale sau a contingentelor (CEC, 2006a).

Masurile de politica comerciala referitoare la exporturi sunt reprezentate, printre altele, de reglementari comune de export, asigurarea si garantarea creditelor de export, controlul exporturilor cu dubla utilizare, precum si de reglementari privind exportul bunurilor culturale. Principalele instrumente de aparare comerciala se refera la masuri antidumping si taxe compensatorii.

In pofida unor aspecte pozitive in ceea ce priveste fundamentarea principiilor pe care UE isi construieste politica competitivitatii, exista si alte mesaje inconsistente in discursul programatic. Chiar raportul ce a stat la baza relansarii Agendei Lisabona in 2005 (Kok, 2004), deplange ‘dezindustrializarea’ Europei, asertiune care aduce aminte de semnalele de alarma similare ale apologetilor competitivitatii din SUA.  Preocuparea obsesiva cu structura economica poate avea o justificare mai ales in cazul economiilor mici, cu un grad de deschidere externa extreme de ridicat. Economia UE in ansamblu nu se incadreaza, dar statele membre, in mare parte, pot avea astfel de preocupari legitime.

Propunerea Comisiei Europene de Decizie a Parlamentului European si a Consiliului privind stabilirea Programului-cadru pentru Competitivitate si Inovare (2007-2013) din aprilie 2005 mentioneaza urmatoarele obiective: imbunatatirea competitivitatii companiilor, in special a IMM (imbunatatirea accesului la piata, capital, tehnologie); promovarea inovarii si a eco-inovarii; accelerarea dezvoltarii unei societati informationale competitive si inovatoare; promovarea eficientei energetice si a surselor noi si regenerabile de energie. Practic, Programul-cadru pentru Competitivitate si Inovare nu face altceva decat sa reuneasca o intreaga panoplie de programe existente gestionate de Comisie, in domenii in care progresul fusese, pana la momentul respectiv, modest (CEC, 2005d): programele pentru competitivitate industriala (1996), antreprenoriat (2000), monitorizarea planului de actiune a eEurope (2003), regulile uniforme privind alocarea fondurilor comunitare pentru retele transeuropene (1995), liniile directoare pentru retelele transeuropene de comunicatii (1997), programul multianual in domeniul energiei (2003).

In concluzie, principalul element de succes sau insucces la confluenta cu comertul international consta nu in panoplia de instrumente de politica comerciala utilizate, ci in comportamentul firmelor. Consecintele neintentionate ale oricarei masuri de politica comerciala sunt semnificative si, de foarte multe ori, genereaza efecte total contrare celor urmarite, distrugand bunastare nationala. Utilizarea politicii comerciale comune in scopuri protectioniste nu a facut, pe termen lung, decat sa accentueze specializarea in activitati fara avantaj competitiv sustenabil, ceea ce genereaza, in final, costuri de ajustare si mai mari. Politica comerciala comuna are efecte diferite pentru diferitele state membre si, respectiv, pentru diferitele componente ale circuitului valorii dintr-un sector.

POLITICA IN DOMENIUL CONCURENTEI

Motivele pentru care politica de protectie a concurentei este considerata vitala pentru proiectul economic al Uniunii Europene este tocmai ideea ca pietele concurentiale si procesul concurentei sunt calea prin care pot fi realizate dezideratele economice ale tratatelor constitutive ale Comunitatilor. Avand radacini in tratatul de la Roma, aceasta idee este reiterata si chiar ridicata la nivel de principiu conducator in tratatul de la Maastricht. Mai mult, realizarea deplina a pietei unice europene cu cele patru mari libertati fundamentale pe care le presupune – libera circulatie a bunurilor si serviciilor, a persoanelor si a capitalurilor – ar deveni imposibila sau nu ar oferi sporul de bunastare sperat daca eliminarea barierelor nu s-ar realiza de facto, ci ar fi restransa de existenta unor intelegeri restrictive intre firme la nivel national sau regional, aducand astfel atingere concurentei din celelalte State Membre ale Uniunii.

Ratiunea adoptari unei politici concurentiale la nivelul Uniunii in ansamblu se bazeaza pe faptul ca eliminarea barierelor tarifare si a celor netarifare aplicabile comertului intre statele membre ar fi inutila daca agentii economici privati, firmele sau industriile in ansamblul lor ar putea impiedica deschiderea in interior a pietei unice europene prin restrictionarea concurentei. Practicile anticoncurentiale sunt relevante pentru efectele semnificative pe care le au asupra comertului intracomunitar adica pentru restrictii care pur si simplu inchid pietele in granitele nationale.

Politica in domeniu concurentei a suferit o serie de modificari si reforme pana in prezent. S-au schimbat obiectivele, directiile de dezvoltare, legislatia. La inceput aceasta politica a servit pentru constituirea pietei unice, dar importanta ei a sporit odata cu crearea Uniunii Economice si Monetare si largirii UE, in urma careia mediul concurential a devenit mai functionabil si firmele trebuie sa faca fata, atat concurentei nationale, cat si celei comunitare.

Aceasta politica nu este vazuta ca „principiu absolut” in Tratatul CE, ci ea trebuie analizata si aplicata in raport cu alte politici precum coeziunea sociala sau serviciile de interes general, pentru care se acorda exceptari in bloc. Mai mult, studiile par sa sustina si la nivel empiric ceea ce intuim la nivel teoretic, si anume ca efectele macroeconomice ale concurentei merg dincolo de eficienta pur si simplu: un grad mai ridicat de concurenta tinde sa fie asociat cu o inflatie mai redusa.

Politica in domeniul concurentei se concentreaza pe patru domenii principale de activitate:[3]

eliminarea acordurilor intre firme, care au ca efect diminuarea concurentei, si a abuzurilor de pozitie dominanta (de exemplu, acorduri de stabilire a preturilor intre firme concurente);

controlul fuziunilor intre firme (de exemplu, fuziunea a doua mari grupuri, care are ca rezultat dominatia acestora asupra pietei; orice concentrare, incepand de la un anumit nivel, trebuie supusa aprobarii Comisiei);

liberalizarea sectoarelor economice monopoliste (de exemplu, telecomunicatiile, gazul si electricitatea, transportul feroviar). In toate aceste domenii se urmareste o politica de liberalizare treptata;

monitorizarea ajutoarelor de stat (de exemplu, interzicerea acordarii de catre stat a unor subventii pentru mentinerea in activitate a unei firme, in cazul, in care nu exista perspective de redresare a situatiei acesteia; totusi, unele tipuri de asistenta pot fi considerate compatibile cu obiectivele Pietei Unice, daca sunt satisfacute anumite criterii, fapt analizat de Comisie de la caz la caz – intreprinderi mici si mijlocii sau sprijin regional etc.).

Uniunea Europeana a inregistrat schimbari prin marirea numarului de membri, simplificarea legislatiei si ca rol in lumea globalizarii. Toti acesti factori sunt legati strans intre ei si creeaza nevoia de schimbare in toate domeniile, inclusiv cel al politicilor comunitare. Cum ar putea UE sa se afirme pe arena mondiala fara o politica a concurentei eficienta? In confruntare cu procesul de globalizare, autoritatile comunitare au intensificat cooperarea internationala pentru a promova convergenta internationala a politicii in domeniul concurentei. De asemenea, odata cu introducerea monedei unice aplicarea unei politici concurentiale eficace duce la cresterea potentialului de dezvoltarea firmelor si a prosperitatii UE.

In perioada 2000-2005, s-a progresat mult in directia reformei politicii de concurenta. Aderarea a zece noi state, in 2004, a coincis cu intrarea in vigoare a reformelor referitoare la modernizarea legislatiei „antitrust” si regulamentul privind concentrarile. In anul 2005, Comisia Europeana a prezentat un plan de actiune pentru perioada de cinci ani referitor la reforma politicii ajutorului de stat. Pe parcursul anului 2006, Comisia a continuat sa-si concentreze atentia asupra sectoarelor de activitate de o importanta majora pentru economia UE si cetatenii ei, insistand asupra implementarii Strategiei de la Lisabona.[4]

Exista o serie de intrebari care raman deschise de genul: Cum se va integra politica de concurenta europeana mai restrictiva in economia mondiala? Cum este perceputa tendinta de liberalizare initiata si promovata de Comisia Europeana pentru adancirea integrarii europene si completarea pietei interne de catre autoritatile nationale de concurenta din Statele Membre, dar mai ales de guvernele acestora, in cazul unor sectoare sensibile precum cele ale industriilor de tip retea, in special ale serviciilor de interes economic general? Cum se vor solutiona potentialele conflicte dintre valul de fuziuni si achizitii internationale si interesele nationale de politica industriala?

Pentru Romania si autoritatea de concurenta, provocarea este dubla. Pe de o parte, este vorba de un proces de asimilare rapida si eficienta a legislatiei comunitare, dar si de aplicare in spiritul european a politicii de concurenta. Pe de alta parte, Consiliul Concurentei se confrunta cu un mediu de afaceri foarte diferit de cel din economiile vechilor state membre ale Uniunii si, desi poate beneficia de experienta altor autoritati de concurenta, este greu de gasit un echilibru intre obiectivele nationale si cele comunitare mai ales in domenii sensibile precum sectoarele reglementate, industriile de tip retea in ceea ce priveste politica antitrust si in industrii considerate importante in ceea ce priveste controlul ajutoarelor de stat.

POLITICA INDUSTRIALA

 

“Conceptul de politica industriala este extrem de controversat, intrucat, in afara contestarii sale, au existat opinii diferite privind definirea sa si a domeniilor sau elementelor sale”.[5] La baza acestei politici stau Tratatul CECO si Tratatul EURATOM, referindu-se la doua sectoare industriale semnificative, iar Tratatul CE care contine toate sectoarele economice, nu specifica nimic despre politica industriala. Tratatele contin multe referiri la aceasta ramura si unii specialisti afirma ca s-ar putea intemeia o politica comuna industriala.

Pana in anii 1990, s-au practicat politici industriale separate pe sectoare. De asemenea, se studiau crizele si reformele necesare pentru fiecare sector in parte. Sectoarele care au intrat sub incidenta CECO si EURATOM au fost administrate la nivel comunitar, in cazul celorlalte s-a actionat pe principiul subsidiaritatii, la nivel national. Abia in anul 1992, Tratatul de la Maastricht [Articolul 157 (130)] a oferit baza legala de a realiza o politica industriala comuna, prin care permite Comisiei sa propuna masuri de imbunatatire a competitivitatii industriei europene si sa beneficieze de sprijinul Consiliului prin vot unanim pentru desfasurarea activitatilor referitoare la politica industriala.

     In prezent, politica industriala este sustinuta prin:

dezvoltarea in continuare a pietei interne si consolidarea uniunii economice si monetare in Europa (in acest context, politica industriala este parte integrata din politica economica generala);

politica comerciala externa (politica anti-dumping, acordurile comerciale bilaterale si multilaterale cu implicatii in anumite sectoare industriale);

politica sociala si regionala (in cazul cand, procesul de reconversie industriala contine rezultate sociale si regionale imposibil de acceptat);

politica in domeniul concurentei (mecanisme juridice destinate interventiei asupra instrumentelor de piata daca nu functioneaza corect si monitorizarii sprijinului acordat de stat);

politica de cercetare si dezvoltare;

promovarea cooperarii intre intreprinderile europene.

Deci, politica industriala cuprinde domenii care se intersecteaza, de exemplu politica concurentei cu IMMssi comertul si sunt interdependente.

Dumitru Miron afirma, in lucrarea sa, ca “… Fiecare companie functioneaza in conformitate cu legislatia unui stat membru. Acest lucru inseamna ca deoarece obiectivul general asumat de politica industriala este intarirea concurentei la nivelul industriei comunitare, conceptul de industrie comunitara cuprinde toate firmele stabilite in spatiul integrat, indiferent daca sunt controlate de comunitari sau de interese terte. Toate aceste firme beneficiaza in egala masura de rezultatele politicii industriale luate in Comunitate sau de statele terte.”[6]

Incepand cu anul 1993 s-a acordat mai multa atentie politicii industriale comune. Specialistii si-au concentrat privirile asupra sectoarelor industriale, competitivitatii si calitatii. In Cartea Alba, din anul 1993, cu privire la cresterea economica si ocuparea fortei de munca, s-a subliniat semnificatia IMM, infrastructurii si noilor tehnologii.

In anul 1994, Comisia Europeana, intr-un comunicat, intitulat “O politica industriala a competitivitatii pentru UE” sau al doilea memorandum Bangemann, a identificat patru prioritati pentru dezvoltarea industriala:[7]

Promovarea investitiilor intangibile;

Dezvoltarea cooperarii industriale;

Concurenta loiala in interior si in raport cu tertii;

Perfectionarea formelor de interventie a autoritatilor publice.

     La fiecare Consiliul s-a amintit de importanta acestei politici si s-au adoptat diferite rezolutii, obiective si sarcini. Strategia de la Lisabona are specificate si pentru politica industriala directii de dezvoltare a economiei comunitare, ca pana in anul 2010, sa devina una dintre cele mai competitive si avansate economii mondiale.

La Bruxelles, pe 15 septembrie 2006 a avut loc o masa rotunda organizata de „Alianta pentru Industrie Competitiva” condusa de Günter Verheugen – Vice-Presedintele Comisiei Europene responsabil de Antreprenoriat si Industrie, cu tematica Noua Politica Industriala Europeana „De la angajament spre rezultat”.

In declaratia de deschidere a lucrarilor, Günter Verheugen, a subliniat ca Politica Industriala este una dintre principalele subiecte prioritare ale Comisiei Europene. “Lozinca pentru societatea europeana in secolul 21 care ofera populatiei noi oportunitati este “spiritul concurential” de unde se stie ca “cetatea” Portugalia, Germania, Polonia sau Europa nu mai este o optiune in lumea deschisa a secolului 21. Noi trebuie sa facem fata concurentei globale directe, deci trebuie sa fim in top cu cele mai bune solutii, tehnologia cea mai buna si cu cele mai inalte standarde in orice domeniu.

Strategia de la Lisabona pune accentul pe dezvoltarea potentialului de crestere economica, crearea de noi locuri de munca si ridicarea nivelului de trai, ceea ce ar mari rolul antreprenoriatului si inovarii si capacitatii concurentiale. Ca parte a Strategiei de la Lisabona, noi avem nevoie de mai mult ca niciodata de o politica industriala eficienta care sa mentina industria in Europa. Concomitent cu aceasta se dezvolta strategii sectoriale pentru un set de sectoare, inclusiv farmaceutica, chimia, energia mecanica si aparare.

POLITICA AGRICOLA COMUNA (PAC)

In momentul semnarii Tratatului de la Roma agricultura era paralizata, iar aprovizionarea cu alimente nu era asigurata. Agricultura, inca, nu-si revenise din anii razboiului, era nevoie de eforturi comune. Ca urmare, in Tratatul CEE, in articolul 3, s-a cerut crearea unei politici comune agricole. Agricultorii reprezentau circa 25% din populatia activa. Tratatul de la Roma, de instituire a Comunitatii Economice Europene, a stabilit urmatoarele obiective pentru o politica in domeniul agriculturii:[8]

o productivitate inalta a agriculturii europene;

imbunatatirea conditiilor de trai pentru producatorii agricoli;

sustinerea pietelor de produse agricole;

garantarea oferirii pe piata a unui volum constant de produse;

alimentare, la preturi eficiente pentru consumatori.

La inceput, Politica agricola comuna a asigurat subventii producatorilor agricoli, de asemenea le-a oferit garantii, in ceea ce priveste preturile, ceea ce i-a stimulat sa produca mai mult. S-a acordat asistenta financiara pentru modernizarea fermelor agricole prin sprijinirea investitiilor in proprietati agricole, luand in consideratie si asigurarea dezvoltarii acestora prin adaptarea lor la climatul economic si social cu ajutorul managementului si capacitatilor tehnologice.

Prin eforturi comune PAC si-a atins cu succes obiectivul de a asigura tarilor europene satisfacerea necesitatilor de consum din productia agricola proprie. In anii 1980 UE s-a confruntat insa cu situatia aproape permanenta a stocurilor prea mari de produse agricole importante, unele dintre ele fiind exportate (cu ajutorul subventiilor), iar altele stocate sau distribuite in interiorul Uniunii. Aceste masuri au avut un cost bugetar destul de ridicat, de asemenea s-au creat distorsiuni pe o serie de piete la nivel global, care nu au fost intotdeauna in interesele producatorilor agricoli si au devenit nepopulare printre consumatori si contribuabili. In acelasi timp, societatea a devenit din ce in ce mai preocupata de durabilitatea ecologica a agriculturii, Summit-ul pe problemele pamantului de la Rio fiind un important punct de reper la inceputul anilor 1990. PAC trebuia sa fie modificata, se simtea necesitatea unei reforme.Limitele de productie au contribuit la reducerea surplusurilor, iar agricultura ecologica a capatat o importanta deosebita. Producatorii agricoli au fost nevoiti sa studieze mai mult piata, primind ajutor direct si sa se adapteze prioritatilor, in continua schimbare, ale consumatorului. Aceasta reorientare a inclus un important element de noutate – o politica de dezvoltare rurala, care a sustinut multe initiative la nivel rural, sprijinind in acelasi timp activitatile de diversificare, de imbunatatire a comercializarii produselor si de reorganizare a afacerilor intreprinse de producatorii agricoli. A fost stabilit un nivel maxim al bugetului pentru a asigura contribuabilii ca deci costurile PAC nu vor scapa de sub control.

Aceste reforme a trasat un viitor mai clar pentru PAC, facand mai vizibila valoarea ei in toata societatea. Reformele legislative din ultimii ani au stimulat dezvoltarea pietei de terenuri agricole, cu toate acestea, economia rurala continua sa se bazeze exclusiv pe agricultura si sa fie slab integrata in economia de piata. Richard E. Baldwin, in lucrarea sa despre reformele agricole, specifica ca: “reformele din iunie 2003 pornesc de la situatia creata de reformele anterioare, in special reforma din 1992 MacSharry. Ca sa infaptuiesti o noua reforma este necesar sa intelegi reformele anterioare in detalii cu efectele lor pozitive si negative.”[9]

La Conferinta de la Saale, din 4-6 noiembrie 2004, s-au dezbatut problemele actuale din domeniul agriculturii. Importanta gospodariilor agricole in tarile Europei Centrale si de Est atrage atentia cercetatorilor si politicienilor prin cateva motive. In primul rand, veniturile provenite din agricultura si posibilitatea angajarii si ocuparii fortei de munca au, in medie, o mai mare importanta ca in UE-15. In tari ca Polonia, Bulgaria, Romania ponderea fortei de munca angajate in agricultura, din totalul lucratorilor, este de peste 20%. In al doilea rand, gospodaria agricola, deseori, a reprezentat un amortizor social in timpul crizelor economice si in acest mod indeplinea unele functii importante sociale. Si, in sfarsit, sectorul agrar a jucat un rol cheie in restructurarea sistemului economic de piata agricol. In afara de aceasta, fermele agricole joaca un rol cheie in schimbarea structurii economiei de piata a satelor.

Noile state membre ale UE se confrunta cu noi probleme in domeniul agrar, legate de cererea consumatorilor, ca exemplu, longevitatea si multifunctionalitatea. Totusi, se propun si noi posibilitati pentru politica dezvoltarii rurale. Cu toate acestea, regiunile rurale deseori nu se pot alinia nivelului economic din orase. Dintr-un punct de vedere, functiile traditionale ale angajatilor si veniturile din ramura agrara isi pastreaza importanta lor in multe regiuni rurale, din alt punct de vedere noile cerinte in gospodaria agricola se impun mai serios. Cu toate acestea e timpul de a se defini rolul gospodariei agricole in regiunile rurale ale Europei Centrale si de Est, ceea ce necesita o analiza mai aprofundata, pentru a defini directia politicii publice.

In ciuda disparitatilor structurale si regionale care s-au creat in urma extinderii, UE este obligata sa faca tot posibilul ca “sa ramana un “actor” important pe scena agricola mondiala”.[10]

POLITICA FINANCIARA SI MONETARA

Problemele fiscale interstatale se rezuma, in principal, la dubla impozitare, evaziunea fiscala si utilizarea discriminatorie a impozitelor.

Trasaturile principale ale sistemului fiscal comunitar sunt:

infiintarea unor retele proprii de fiscalitate;

existenta unor reglementari nationale in conformitate cu tratatele comunitare;

cerinta ca legislatia fiscala nationala sa respecte dreptul comunitar;

regulile si principiile fiscale nationale trebuie sa fie conforme cu politicile comunitare.

Cadrul institutional al stabilitatii financiare in Uniunea Europeana si zona euro este bazat pe  principiile competentei nationale si ale cooperarii internationale. Comitetul de Supraveghere Bancara care reuneste inalti responsabili ai bancilor centrale si autoritatilor de supraveghere bancara constituie principalul organ de specialitate al euro sistemului. Competenta nationala si cooperarea reprezinta doua elemente principale pe care se bazeaza si cadrul institutional pentru supervizarea bancara infiintat prin legile comunitare.

Consiliul European de la Luxemburg din 1997, a precizat statutul Euro-grupului care reprezinta o reuniune neoficiala a ministrilor economiei si finantelor din zona euro, care se pot reuni oficial si in scop de informare pentru a dezbate problemele monedei unice.

Euro-grupul este autoritatea politica a zonei euro, iar presedintele Euro-grupului participa la toate reuniunile ministrilor de finante ai tarilor din grupul G 7. Reuniunile Euro-grupului se tin lunar, iar ministrul de finante al tarii care detine presedintia U.E. este presedintele Euro-grupului. La reuniuni pot fi invitati reprezentanti ai Comisiei Europene si ai Bancii Centrale Europene.

POLITICA DE PROTECTIE A MEDIULUI

Conservarea mediului a intrat in atentia Comisiei Europene la mijlocul anilor 80. In 1990, Comisia a adoptat comunicatul „Energia si mediul”, iar in 1992 a lansat al cincilea program referitor la mediu „Spre un management sustinut”, care defineste domeniile principale de actiune.

Baza legala a politicii de mediu a UE este constituita de articolele 174-176 ale Tratatului CE, la care se adauga articolele 6 si 95. Articolul 174 este cel care traseaza obiectivele politicii de mediu si contine scopul acesteia - asigurarea unui inalt nivel de protectie a mediului tinand cont de diversitatea situatiilor existente in diferite regiunii ale Uniunii.

Instrumentul cel mai important de validare a politicilor de mediu in U.E. este Agentia Europeana a Mediului, operational din 1993, cu sediul in Danemarca. Prin asigurarea implementarii si aplicarii efective a acquis-ului de mediu, se realizeaza protectia sau dezvoltarea mediului natural si se creaza noi oportunitati de ocupare a fortei de munca.

Documentele care stau la baza politicii de mediu a UE sunt Programele de Actiune pentru Mediu (PAM), primul dintre ele fiind adoptat de catre Consiliul European in 1972 si fiind urmat de alte cinci. Aceste programe de actiune sunt, de fapt, o combinatie de programe pe termen mediu corelate printr-o abordare strategica si constau intr-o tratare verticala si sectoriala a problemelor ecologice.

Primele doua programe de actiune pentru mediu, PAM 1 (1973-1977) si PAM 2 (1977-1981) reflecta o abordare sectoriala a combaterii poluarii si promoveaza nevoia de protectie a apei si a aerului, prin introducerea unor standarde minime de poluare.

PAM 3 (1982 -1986) si PAM 4 (1987-1992) reflecta evolutia politicilor comunitare la acel moment si dezvoltarea „pietei interne”, astfel incat obiectivele de mediu sa fie corelate cu cele ale pietei. Abordarea calitativa se schimba, iar obiectivele de mediu incep sa fie vazute ca instrumente de crestere a performantei si competitivitatii economice. In plus, PAM 4 promoveaza abordarea integrata a politicii de mediu si introduce conceputul „dezvoltarii durabile”.

Al cincilea Program de Actiune pentru Mediu (1993 -2000), numit si „Catre o dezvoltare durabila” a transformat dezvoltarea durabila in strategie a politicii de mediu.

Principalele elemente de noutate aduse de PAM 5 sunt schimbarea directiei politicii de mediu catre o politica bazata pe consens, prin consultarea partilor interesate in cadrul procesului de luare a deciziei, precum si trecerea de la o abordare bazata pe control la una bazata pe prevenire si operationalizata prin utilizarea de instrumente economice si fiscale.

Al saselea Program de Actiune pentru Mediu (2001-2010), numit si „Alegerea noastra, viitorul nostru” este consecinta procesului de evaluare globala a rezultatelor PAM 5 (realizata in anul 2000) si stabileste prioritatile de mediu pe parcursul prezentei decade. Au fost identificate astfel patru arii prioritare, ce definesc directiile de actiune ale politicii de mediu:

schimbarea climatica si incalzirea globala – are ca obiectiv reducerea emisiei de gaze ce produc efectul de sera cu 8% fata de nivelul anului 1990 (conform protocolului de la Kyoto);

protectia naturii si biodiversitatea – are ca obiectiv indepartarea amenintarilor la adresa speciilor pe cale de disparitie si a mediilor lor de viata in Europa;

sanatatea in raport cu mediul – are drept obiectiv asigurarea unui mediu care sa nu aiba un impact semnificativ sau sa nu fie riscant pentru sanatatea umana;

conservarea resurselor naturale si gestionarea deseurilor – are ca obiectiv cresterea gradului de reciclare a deseurilor si de prevenire a producerii acestora.

PAM 6 prevede si dezvoltarea a sapte strategii tematice, ce corespund unor aspecte importante ale protectiei mediului, precum: protectia solului, protectia si conservarea mediului marin, utilizarea pesticidelor in contextul dezvoltarii durabile, poluarea aerului, mediul urban, reciclarea deseurilor, gestionarea si utilizarea resurselor in perspectiva dezvoltarii durabile. Abordarea acestor strategii este una graduala, fiind structurata in doua faze: prima, de descriere a starii de fapt si de identificare a problemelor; a doua, de prezentare a masurilor propuse pentru rezolvarea acestor probleme.

Pana in momentul de fata au fost initiate primele sase strategii, dupa cum urmeaza:

Calitatea aerului – strategie initiata prin programul „Aer curat pentru Europa” (CAFE), lansat in martie 2001 si care are in vedere dezvoltarea unui set de recomandari strategice si integrate, in vederea combaterii efectelor negative ale poluarii aerului asupra mediului si sanatatii umane; acestea trebuie prezentate Comisiei la sfarsitul anului 2004 sau inceputul lui 2005 si vor fundamenta strategia de combatere a poluarii aerului.

Protectia solului – primul pas in aceasta directie a fost facut in aprilie 2002, prin publicarea, de catre Comisia Europeana, a unei comunicari cu titlul „Catre o strategie tematica pentru protectia solului”; in cadrul acesteia, problema protectiei solului este pentru prima data tratata independent si sunt prezentate problemele existente, precum si functiile si trasaturile distinctive ale unei politici de mediu in aceasta directie.

Utilizarea pesticidelor in contextul dezvoltarii durabile – strategie ce demareaza in iunie 2002, prin comunicarea Comisiei: „Catre o strategie tematica pentru utilizarea pesticidelor in contextul dezvoltarii durabile” – comunicare prin care sunt stabilite urmatoarele obiective: minimizarea riscurilor la adresa sanatatii si mediului rezultate din utilizarea pesticidelor, imbunatatirea controlului asupra utilizarii si distributiei pesticidelor, reducerea nivelului substantelor daunatoare active prin inlocuirea lor cu alternative mai sigure, incurajarea obtinerii de recolte fara utilizarea pesticidelor, stabilirea unui sistem transparent de raportare si monitorizare a progresului, inclusiv dezvoltarea de indicatori adecvati.

Protectia si conservarea mediului marin: aceasta strategie este initiata prin comunicarea omonima a Comisiei (octombrie 2002), cu scopul de a promova utilizarea marilor in contextul durabilitatii si conservarea ecosistemelor marine, inclusiv a fundurilor oceanelor, estuarelor si zonelor de coasta, acordand o atentie speciala ariilor cu un grad mare de biodiversitate.

Reciclarea si prevenirea deseurilor – lansata in mai 2003, aceasta strategie reprezinta prima tratare separata a aspectelor reciclarii si prevenirii producerii de deseuri, iar prin comunicarea aferenta sunt investigate modalitatile de promovare a reciclarii produselor (atunci cand este cazul) si sunt analizate optiunile cele mai potrivite sub aspectul raportului cost-eficacitate.

Mediul urban – aceasta strategie are deja identificate patru teme prioritare in sensul dezvoltarii durabile, prin influenta lor asupra evolutiei mediului in spatiul urban.

Mediu si sanatate (SCALE) - aceasta strategie este cea mai recenta actiune in domeniu si are in vedere relatia complexa si direct cauzala existenta intre poluarea, schimbarea caracteristicilor mediului si sanatatea umana. SCALE este rezultatul preocuparii constante a Comisiei Europene in aceasta directie si a fost initiata in iunie 2003, fiind elaborata prin colaborarea DG Mediu cu DG Cercetare si DG Sanatate. Elementul de noutate al acestei strategii este centrarea pe sanatatea copiilor – care reprezinta cel mai vulnerabil grup social si cel mai afectat de efectele poluarii mediului – spre deosebire de restul legislatiei de mediu, care este bazata pe norme si standarde pentru adulti.

Politica de mediu, fiind una dintre cele mai complexe politici comunitare, in special datorita caracterului sau trans-sectorial si al interferentei directe cu cresterea economica, se confrunta cu un set de probleme specifice. Adesea, ele decurg din incercarea de a balansa interesele economice cu cele de mediu si de a le transforma din interese contradictorii in interese complementare.

Acquis-ul comunitar de mediu este o colectie de norme, standarde si practici propuse de Uniunea Europeana tocmai pentru a populariza standardele europene si a crea premisele obtinerii unui mediu mai curat. Acquis-ul incorporeaza aproximativ 300 de directive, reglementari, regulamente si amendamente. Acestea sunt obligatorii pe teritoriul Uniunii Europene.

POLITICA REGIONALA

Politica regionala include tot teritoriul Uniunii Europene si cetatenii ei. In orice tara membra a UE sunt inegalitati intre regiunile tarii, dar acest lucru este mai evident la nivelul Uniunii. Cetatenii, de asemenea, resimt aceste inegalitati, atat din punct de vedere economic, cat si social, prin nivelul si conditiile de trai diferite de la o regiune la alta.

De aceea, scopul politicii regionale consta in stimularea activitatii economice in regiunile mai putin favorizate, unde investitiile sectorului privat trebuie suplimentate de sprijinul public. In cea mai mare parte acest sprijin este asigurat de statele membre, in baza schemelor nationale de asistenta regionala. Totodata, problemele sunt destul de mari pentru a fi alocat sprijin comunitar intr-un efort combinat de solidaritate, care sa faca ca toate regiunile si locuitorii lor sa beneficieze integral de avantajele Pietei Unice si de Uniunea Economica si Monetara.

Politica de dezvoltare regionala (PDR) nu a fost intotdeauna in centrul preocuparilor Comisiei Europene, ea este una dintre cele mai noi politici comune care a fost infiintata prin Tratatul de la Maastricht. In anii ‘70 – ’80, ea se rezuma la un transfer de fonduri de la bugetul comunitar catre politicile regionale ale fiecarui stat membru. Politica regionala a Uniunii, cu adevarat independenta de state, exista in mod real din 1989 incoace. Bugetul politicii regionale este aproape egal cu cel al Polticii agicole comune (cca. 347,4 mld. EURO (preturi curente) pentru perioada 2007-2013, care constituie 35,7% din bugetul comunitar). Sumele colosale au reusit sa revigoreze numeroase regiuni, care si-au insusit de o maniera mult mai autonoma politicile de dezvoltare economica si sociala.

Politica de dezvoltare regionala a devenit pe parcurs o politica a solidaritatii. Ea are si o directie bine determinata: crearea locurilor de munca si cresterea competitivitatii anume in zonele mai putin dezvoltate si care se confrunta cu dificultati structurale. De aici rezulta ca politica regionala cuprinde cateva politici structurale: politica de coeziune si politica structurala.

Politica de coeziune – cuprinde activitatile ce se refera la dezvoltarea economica prin reducerea decalajelor intre diferite regiuni si micsorarea migratiei dinspre zone mai putin favorizate spre cele mai dezvoltate. Proiectele ce tin de aceste activitati sunt finantate prin Fondul de Coeziune (creat in 1993). O treime din acest Fond, in perioada 2004-2006, a fost utilizat pentru finantarea proiectelor din statele noi membre. Acest Fond acorda finantare directa si pentru proiecte individuale in scopul dezvoltarii retelelor de transport si protectiei mediului.

Exista trei tipuri de Fonduri Structurale si fiecare isi are propria arie tematica si functioneaza in stransa legatura. Aceste Fonduri finanteaza doar proiecte de dezvoltare regionala si nicidecum individuale:

Fondul European pentru Dezvoltare Regionala (FEDR) sprijina infrastructura, investitiile pentru stimularea intreprinderilor mici si crearii locurilor de munca si asistenta pentru dezvoltarea locala;

Fondul Social European (FSE) ajuta somerii si grupurile dezavantajate sa se reintegreze pe piata fortei de munca si sprijina pregatirea lor profesionala;

Fondul de Coeziune(FC) finanteaza actiuni de dezvoltare durabila: domeniile retelelor transeuropene de transport, mediu si energie regenerabila.

La fiecare trei ani Comisia Europeana prezinta un raport referitor la progresele inregistrate in realizarea coeziunii economice si sociale si in ce masura politicile comunitare au contribuit la aceasta.




[1] Csaba G.Kiss Europa Centrala,natiuni,minoritati Presti Szalon-Kriterion 1993,pag.38.

[2] Politici europene. http://www.infoeuropa.ro/jsp/page.jsp?cid=60&lid=1.

[3]Politica in domeniul concurentei, Fisa de sector.http://www.infoeuropa.ro/docs/Fisa_de_sector- Politica_in_domeniul_concurentei.pdf

[4] General Report on the Activities of the European Union.,Competition. http://europa.eu/generalreport/en/2006/rg27.htm

[5] Politica industriala, Uniunea Europeana. www.infoeuropa.ro.

[6] D.Miron, Economia integrarii europene, Ed.Economica, Bucuresti, 2002, pag.166.

[7] Suta N., Integrarea Economica Europeana, Ed.Economica, Bucuresti, 1999, pag.223; si Prisecaru P., Politici comune ale Uniunii Europene, Ed.Economica, Bucuresti, 2004, pag.121.

[8] Prisecaru P., Politici comune ale Uniunii Europene, Ed.Economica,Bucuresti,2004, pag. 23; si Jinga I. si Popescu A., In ce consta Politica agricola comuna?, Euro-Dispecer – program realizat de MIE in parteneriat cu TVR, Ministerul Integrarii Europene, Ed.a II-a,2006, pag.23; si Suta N., Integrarea Economica Europeana, Ed. Economica, Bucuresti, 1999, pag 165.

[9] Baldwin E.Richard, The June 2003 CAP Reform, Graduate Institute of International Studies, Geneva, October 2003.

[10] Suta N., Integrarea Economica Europeana, Ed. Economica, Bucuresti, 1999, pag.216.

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 357
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2014. All rights reserved