Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

CATEGORII DOCUMENTE





loading...

AgriculturaAsigurariComertConfectiiContabilitateContracte
EconomieTransporturiTurismZootehnie

Insolventa - Scurte referinte de ordin istoric

afaceri

+ Font mai mare | - Font mai mic







DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
Insolventa - Scurte referinte de ordin istoric
Caracterizarea mediilor de afaceri moderne
Organele societatii cu raspundere limitata - Adunarea asociatilor
Proiectarea unor tinute vestimentare cu accente etno, prin raportarea la materialul textil
Organizarea si functionarea IMM-urilor - Particularitatile manageriale ale IMM-urilor
AFACERI PE WEB (E-BUSINESS)
Organizarea si servirea meselor festive
Riscurile - Tipuri de riscuri in antreprenoriatul de productie
AFACEREA, INTREPRINDEREA ECONOMICA SI FINANTELE
Planul de marketing - Definirea mediului de marketing

Insolventa - Scurte referinte de ordin istoric

Din punct de vedere etimologic si istoric, notiunea de “faliment” a fost, pina in sec. XX, cea care a desemnat esecul in afaceri. Termenul se pare ca provine din limba latina. Fallo, fallere insemna a rata sau, dupa unii autori, “a insela, a nu izbuti, a gresi” . Falitul, care isi insela creditorii, se insela si pe sine insusi, intrucit, odata ce era trimis in faliment, el devenea un proscris, fiind exclus din breasla. De altfel, falitul era considerat automat infractor, fiind condamnat la inchisoare (fallitus ergo fraudator).




Germenii procedurii falimentului se pot regasi in dreptul roman. Executarea silita, asa cum o stim in prezent, dar si procedura insolventei, isi au sorgintea in procedura de venditio bonorum (devenita, ulterior, distractio bonorum). In faza initiala de alicare a Lex duo decim tabularae, debitorul care nu isi achita datoria era pedepsit sever, putind fi vindut ca sclav de catre creditor, inchis la inchisoarea datornicilor sau chiar omorit . Ulterior, s-a observat ca aceste pedepse nu isi ating scopul, ca sunt practic, inutile, daca nu sunt insotite de masuri reparatorii, intrucit ceea ce interesa creditorul era sa-si incaseze creanta, si numai in subsidiar sa il pedepseasca pe debitor, pentru a da un exemplu si celorlalti, care sa-si achite datoriile pentru a evita sa ajunga in aceeasi situatie. Prin legea Poetelia Papiria s-a inlaturat posibilitatea omorarii debitorului pentru neplata datoriilor. In loc de a impune exclusiv pedepse debitorului, creditorii, in colectiv, intrau in posesia bunurilor debitorului, pe care le vindeau in bloc, prin intermediul unui mandatar, aceluia care oferea pretul cel mai mare, pret din care creditorii, intr-o ordine de preferinta asemanatoare cu cea reglementata in prezent, isi insuseau partea care li se cuvenea. Dupa finalizarea procedurii de venditio bonorum, debitorul era exclus din viata profesionala si chiar cea sociala, fiind decazut din drepturile civile. Raspunderea civila si-a pierdut astfel caracterul exclusiv sanctionator (aflictiv), fiind orientata catre repararea prejudiciului. Din procedura de venditio bonorum s-au dezvoltat, ulterior, atit institutia executarii silite, cit si cea a falimentului.

Prabusirea Imperiului Roman a dus, insa, la faramitarea puterii politice romane. Vechile institutii ale dreptului roman, desi revitalizate, pentru o vreme, de Justinain, au cazut in uitare timp de peste 1.300 de ani, pina la redescoperirea sa in perioada marilor coduri ale secolului XIX. Vechiul drept roman a fost, practic, inlocuit cu un drept cutumiar, creat pentru uzul comerciantilor. Pe teritoriul Italiei, fenomenul dezintegrarii imperiului roman a dus la formarea statelor-cetati italiene (Venetia, Genova, Florenta, Pissa, Milano). In locul dreptului roman uniform, statele-cetati adopta reguli proprii de drept, indeosebi cutumiare. Comerciantii, pentru a-si apara drepturile, se organizeaza in corporatii si bresle care, cu timpul, vor dobandi autonomie administrativa, judecatoreasca si chiar legislativa. Corporatia ii cuprindea pe comerciantii si meseriasii din aceeasi ramura de activitate si era condus de un consul ales din randurile lor, asistat de consilieri. Urmand exemplul autoritatilor civile, consulul emitea norme interne bazate pe obiceiuri care serveau la rezolvarea litigiilor ivite intre membrii corporatiei. Cu timpul, normele interne emise de consuli au fost adunate in culegeri numite statute. Sunt cunoscute statutele din Pissa (1305), Verona (1318), Bergamo (1475), Bologna (1509) etc. In formularea unor reguli proprii activitatii comerciale, un rol important l-au avut targurile medievale italiene, franceze, germane, spaniole etc. Incepind cu sec. XII, in plina epoca a cruciadelor, apare un drept al targurilor cu reguli aplicabile tuturor comerciantilor participanti la aceste tirguri, indiferent de originea lor, precum si o procedura speciala de solutionare a litigiilor dintre comercianti. Datorita legaturilor comerciale cu negustorii din Franta si cei din tarile nordice, in special prin participarea la targuri, regulile comerciale italiene patrund si in aceste tari, mai cu seama in domeniul maritim. Decaderea comertului italian, va duce insa la diminuarea rolului dreptului statuar in reglementarea activitatii comerciale[3].

In perioada moderna, post-renascentista, dezvoltarea comertului a impus inlocuirea dreptului statuar si consuetudinar cu un drept scris. Prima tara in care s-a trecut de la dreptul cutumiar la legi scrise, aplicabile pe intreg teritoriul tarii, a fost Franta. Un prim act care prefigura marile monumente legislative ale Frantei il constituie edictul lui Carol al IX-lea din 1563, prin care au fost create jurisdictiile consulare, aplicabile numai comerciantilor (prototipul tribunalelor de comert franceze, existente si in prezent). Au urmat cele doua ordonante ale lui Colbert emise de Ludovic al XIV-lea. Prima ordonanta, cea din 1673, avea ca obiect comertul terestru si cuprindea reguli aplicabile tuturor celor care faceau comert, indiferent de calitatea lor. Cea de-a doua ordonanta, cea din 1681, privea comertul pe mare si consacra reguli specifice acestui gen de comert.

Dreptul comercial, ca ramura de drept, a luat nastere, propriu-zis, odata cu adoptarea Codului comercial francez, din 1807[4]. Desprinse din dreptul civil, reglementarile reunite sub formula Codului comercial, au fost concepute pe baza sau in jurul notiunii de fapt de comert. Faptul de comert, savirsit cu titlu de profesiune, confera autorului calitatea de comerciant. Dupa dobindirea acestei calitati, orice obligatie ce ar rezulta din exercitiul comertului va avea caracter comercial, cu exceptia actelor de natura strict civila (adoptie, casatorie, acceptarea unei mosteniri). Redactorii Codului comercial francez au construit aceasta reglementare in ideea de a o face corespunzatoare cerintelor productiei, schimbului si circulatiei.

Sub influenta ideilor revolutiei franceze din 1789, dar si fortate de cuceririle lui Napoleon, care a facut din Republica Franceza un imperiu (?!), multe tari cu traditie in comert au preluat Codului comercial francez, unele adoptindu-l ca lege comerciala proprie (Italia, Belgia, Olanda, Spania, Egipt). In Italia, la aproape 80 de ani de la nostrificarea Codului comercial francez, dupa realizarea unitatii politice, a fost adoptat Codul comercial italian (1882), mult mai elaborat si mult mai evoluat decit Codul comercial francez, care, in treacat fie spus, nu se ridica la nivelul Codului civil din 1804. Codul comercial italian este modelul Codului comercial roman din 1887, in vigoare si in prezent. Interesant este ca, in 1942, Italia lui Mussolini a adoptat un nou cod civil, care a integrat codul comercial sub o reglementare unitara a dreptului privat. Sistemul dreptului comercial din Germania are la baza codul comercial adoptat in 1897, intrat in vigoare in 1900. Sistemul german neaga solutia Codului comercial francez a construirii dreptului comercial in jurul faptului de comert (sistemul obiectiv), preferind sistemul vechiului drept cutumiar al statutelor, care organiza dreptul comercial in jurul calitatii de comerciant, a breslasului (sistemul subiectiv). Reglementare comerciala germana este aplicabila numai persoanelor care au calitatea de comerciant. Sistemul de common-law, aplicabil in tarile de sorginte anglo-saxona (Anglia, SUA, Australia, partea anglo-saxona a Canadei), sistem care are la baza precedentul judiciar si cutuma juridica, este aplicabil atat comerciantilor, cat si necomerciantilor. Sub influenta dreptului comunitar european si a globalizarii, vechle precepte ale sistemului de common-law incep sa fie abandonate in favoarea unor legi speciale, menite a reglementa unele institutii fundamentale ale dreptului afacerilor (companii, piata de capital, insolventa etc.). Spre exemplu, in SUA exista o reglementare cu caracter federal, Codul comercial uniform al Statelor Unite (US Commercial Code).

Conceptiile privind tratamentul comerciantilor in dificultate a urmat o interesanta evolutie.

In perioada statutelor oraselor italiene Genova, Florenta si Venetia, procedura avea un caracter sanctionator, chiar penal si, in acelasi timp, corporatist, aplicindu-se numai comerciantilor. Falimentul discredita total si iremediabil comerciantul. Actul final al excluderii profesionale si sociale a falitului era distrugerea simbolica, in prezenta tuturor negustorilor, a bancii, adica a mesei pe care erau expuse marfurile comerciantului falit. Aceasta operatiune de distrugere a bancii (banca rotta) se afla la originea denumirii de bancruta, care desemneaza generic faptele grave savarsite de falit si sanctionate penal[5].

O prima reglementare care a pus bazele institutiei falimentului o reprezinta Ordonanta din 1673 emisa de Ludovic XIV. Aceasta Ordonanta, inspirata de reglementarile italiene, privea comertul terestru, insa cuprindea si dispozitii referitoare la “Falimente si bancrute”.

Prima reglementare completa si sistematica a falimentului s-a realizat insa prin Codul Comercial francez din 1807[6]. Regimul falimentului consacrat de Codul comercial francez era foarte dur, in comparatie cu ceea ce inseamna in prezent procedura insolventei. Falimentul, in sistemul acestui cod comercial, era instituit urmarind 3 finalitati : (i) asigurarea platii creantelor creditoriilor ; (ii) pedepsirea falitului ; (iii) asanarea mediului de afaceri prin extragerea comerciantului falit din acest mediu. Codul Comercial francez reglementa o procedura de lichidare a bunurilor falitului si de distribuire a sumelor rezultate intre creditorii falitului. In acest scop, toate bunurile falitului erau puse sub sechestru ; falitul era complet desesizat de patrimoniul sau comercial si, in acelasi timp,  era inchis la inchisoarea datornicilor sau arestat la domiciliul pe durata procedurii. Falitul era decazut din drepturile profesionale si civile si, de obicei, era trimis la inchisoarea datornicilor sau chiar sanctionat penal pentru infractiunea de bancruta . Conceptia referitoare la faliment a Codului comercial francez a fost preluata si de Codul comercial italian din 1882 si, prin intermediul sau, si de Codul comercial roman din 1887.

In perioada clasica a dreptului comercial, falimentul era, deci, conceput ca o procedura de executare silita colectiva contra comerciantului care si-a inselat creditorii prin neplata la scadenta a datoriilor. In aceasta conceptie, comerciantul este vazut ca o piesa in angrenajul unor raporturi juridice cvasiinfinite ca numar, care poate provoca, prin neplata la scadenta a datoriilor sale, reactii in lant care sa-i afecteze si pe creditori, comercianti si ei si debitori, la rindul lor, in cadrul acelorasi raporturi juridice cvasiinfinite ca numar. Comerciantul falit, pentru ca nu isi va fi platit la scadenta datoriile, isi va fi pierdut astfel credibilitatea. Intr-o astfel de stare, el nu mai poate beneficia de credit sau incredere de la ceilalti comercianti si, deci, trebuie eliminat din centrul acestor raporturi juridice, pentru a nu-i afecta si pe ceilalti. In aceasta conceptie clasica, comerciantul, luat individual, nu conta. Conta colectivitatea celorlalti comercianti, sanatatea si celeritatea circuitului juridic si economic colectiv, creditul.

In legislatia moderna, falimentul nu mai este decit o modalitate a procedurii insolventei , iar cel supus procedurii insolventei nu mai este denumit falit, ci debitor. Din ce in de mai mult debitorul devine centrul atentiei legiuitorului, inclusiv al celui comunitar european, colectivitatea creditorilor avind un rol din ce in ce mai estompat. Ma grabesc sa adaug ca Legea nr.85/2006 privind procedura insolventei este un fericit exemplu de exceptie de la aceasta tendinta.



In secolul trecut, conceptia clasica referitoare la faliment a fost treptat abandonata. Concurenta si globalizarea au determinat aparitia crizelor financiare neimputabile intreprinzatorului. Insolventa a devenit, in astfel de cazuri, tratabila. Debitorul, in conditiile in care tribunalul declara scuzabila aparitia starii sale de insolventa, poate continua sa-si administreze afacerea, printr-o reproganizare judiciara sau, dupa lichidare, poate fi lasat sa inceapa o noua afacere (asa numitul « fresh new start »). Reorganizarea, daca este posibila, nu este o masura exclusiv in favoarea debitorului, ci si in favoarea creditorilor, care pot avea mai multe sanse sa-si recupereze creantele in urma unei reorganizari. Intr-adevar, cota falimentara ar putea fi mult mai mica sau chiar inexistenta decit partea ce i s-ar cuveni din reorganizare, sa spunem, fiscului sau furnizorilor de utilitati, avind in vedere ca la distributie primii in ordinea de prioritate sunt creditorii privilegiati. In plus, disparitia unui partener de afaceri, a unui contribuabil, a unui angajator etc. nu este intotdeauna benefica statului, comunitatii locale, salariatilor, bancilor, furnizorilor de utilitati etc. Daca in trecut falimentul era un accident individual al comerciantului sau o consecinta a unei gestiuni gresite ori frauduloase, in prezent falimentele ating sectoare economice intregi. Falimentele sunt provocate uneori de evenimente nationale/internationale, de conjuncturi politice sau economice nefavorabile. Intreprinderea debitorului poate sa dispara daca nu exista nici o persoana interesata sa achizitioneze intreprinderea acestuia si sa-i asigure, printr-o mai buna gestiune, redresarea. Din punctul de vedere al salariatilor concediati ca urmare a falimentului, acestia isi vor gasi locuri de munca noi doar daca vor fi capabili sa-si reconverteasca pregatirea profesionala, mutatie dificila de cele mai multe ori (mai ales pentru persoane care au trecut de virsta unor noi inceputuri ori care sunt mono – calificati) si insotita intotdeauna de sacrificii (decalari profesionale, schimbari de domiciliu etc.). De aici a rezultat ideea procedurii de redresare sau reorganizare judiciara, care sa asigure supravietuirea comerciantului care merita sa fie salvat. Prima lege care, la nivel mondial, a introdus o astfel de procedura, este US “Bankruptcy reform act” din 1978, lege care, in prezent, este integrata in US Commercial Code (formind obiectul capitolului XI din acest cod). Aceasta reglementare a constituit modelul legilor de reorganizare judiciara, inclusiv a celei franceze. Intr-adevar, prin Legea din 1985, Franta a introdus pentru prima data procedura “redresarii judiciare”, alaturi de lichidarea judiciara (care a inlocuit clasicul faliment). Se intelege ca pentru cazul cand procedura reorganizarii sau a redresarii judiciare nu este posibila sau nu da rezultate, urmeaza sa se aplice procedura falimentului (care este o lichidare judiciara), cu consecinta disparitiei comerciantului care a esuat in afacerea sa.

In noua conceptie, procedura insolventei apare ca o procedura care permite intreprinzatorului aflat in dificultate sa esueze in mod organizat.

Incercarile de protectie a afacerii debitorului aflat in in dificultate au mers, poate, prea departe. Dreptul francez a construit, incepind cu 1984, o reglementare de ordin general menita a preveni sau reglementa amiabil dificultatile financiare ale intreprinderii, rezultatele acestei reglementari fiind notabile. Ca si in medicina, este, intr-adevar, mai bine si mai ieftin sa previi decit sa tratezi. Insa, in 2006, in Franta, a fost emisa o lege privind procedura salvgardarii intreprinderii, lege care nu mai are in centrul sau protectia creditorului, ci salvarea debitorului, chiar cu pretul sacrificarii drepturilor unor creditori[9]. La capatul acestei evolutii, legislatia insolventei a devenit, din pacate, din ce in ce mai complexa, fara sa ajunga vreodata la rezultate satisfacatoare, si din ce in ce mai indulgenta cu debitorul , ajungand sa pericliteze ideea de credit, ca incredere in comercianti (iar principiul fundamental al dreptului comercial este protectia creditului), ba chiar sa aduca atingere uneori fundamentelor dreptului. Georges Ripert spunea inca din 1936 ca aceasta tendinta a dus la instaurarea unui “drept de a nu-si plati datoriile” (?!! – n.n.) in favoarea debitorului falit .

Importanta deosebita a procedurilor de insolventa a fortat Comisia Europeana sa emita propriile reglementari in materie de insolventa, pina in prezent fiind in vigoare un Regulament si patru Directive, menite in special sa rezolve probleme relative la insolventa transfrontaliera si la protectia salariatilor din intreprinderile insolvente.

6. Trasaturile generale ale dreptului procedurilor de insolventa pot fi sintetizate dupa cum urmeaza :

a) Elementul esential al procedurii insolventei il reprezinta starea de insolventa. Iminenta sau aparitia starii de insolventa marcheaza inceputul perioadei de restrictie a drepturilor debitorului, restrictie specifica procedurii insolventei. Cu exceptia cazurilor in care este aplicabila procedura simplificata de faliment, dupa o asa-numita faza de observatie, care permite constientizarea gravitatii dificultatilor cu care se confrunta intreprinderea debitorului, tribunalul va decide fie redresarea, fie cesiunea, fie lichidarea intreprinderii debitorului. Acestor masuri li se alatura diferitele restrictii impuse debitorului (care nu mai are dreptul de a-si administra liber intreprinderea) si o disciplina colectiva aplicabila tuturor creditorilor (care nu mai pot continua urmaririle silite individuale pornite contra debitorului). Dar starea de insolventa poate influenta atit soarta actelor juridice ale debitorului incheiate in perioada anterioara deschiderii procedurii (asa-numita perioada suspecta), in sensul ca unele dintre acestea sunt invalidate, cit si soarta debitorului sau a conducatorilor sai in perioada ulteriora inchiderii procedurii, in sensul ca debitorul sau conducatorii sai sunt afectati de unele decaderi din drepturi sau interdictii profesionale.

b) Procedura insolventei este o procedura colectiva, avind caracter concursual. Colectivitatea creditorilor este organizata, acestia constituindu-se in asa-numita « masa credala », care se manifesta prin adunarea si comitetul creditorilor. Cu foarte stricte exceptii, actiunile judiciare sau extrajudiciare, precum si urmaririle silite pentru recuperarea creantelor contra debitorului sunt oprite odata cu deschiderea procedurii insolventei.

c) Procedura insolventei este esentialmente judiciara, ea desfasurindu-se sub controlul judiciar al judecatorului-sindic.

d) Procedura insolventei este transparenta, creditorii, priviti individual, cit si colectivitatea lor organizata (adunarea creditorilor, comitetul creditorilor) avind dreptul la informatie asupra tuturor aspectelor procedurii.

e) Procedura insolventei este o procedura a compromisului si a sacrificiului. Debitorul si creditorii sunt nevoiti sa suporte limitari ale drepturilor lor, unele chiar foarte drastice. Spre exemplu, furnizorii de utilitati sunt obligati sa continue sa furnizeze utilitati debitorului, daca acesta este un consumator captiv al acelor utilitati, cu toate ca datoriile de dinainte de deschiderea procedurii nu vor putea fi platite decit la distributiile viitoare, daca din aceste distributii va mai ramine ceva dupa plata creditorilor privilegiati.

f) Procedura insolventei este general aplicabila, orice debitor care desfasoara activitati economice sub forma de intreprindere fiind o tinta potentiala a acestei proceduri daca se afla in stare de insolventa. De la acest principiu, legea excepteaza, mai mult sau mai putin legitim, o serie de debitori, in special intreprinderi de stat sau societati comerciale privatizate.

Procedura insolventei este o procedura concursuala si colectiva pe care legea o instituie pentru acoperirea datoriilor debitorului aflat in insolventa, procedura la care toti creditorii sunt chemati sa participe pentru a-si putea acoperi creantele contra debitorului. In momentul deschiderii procedurii, debitorul « intra sub protectia Tribunalului », fiind astfel protejat de actiunile creditorilor pentru recuperarea creantelor, inclusiv de eventualele sicane sau presiuni pe care creditorii le-ar putea exercita asupra debitorului prin executari individuale. Caracterul colectiv, concursual, al procedurii insolventei impune consecinta opririi urmaririlor silite individuale ale creditorilor contra debitorului.

Procedura insolventei este, insa, o procedura de sacrificiu, care limiteaza capacitatea juridica a debitorului si restrange drepturile creditorilor. Din aceasta cauza, ea nu se poate deschide decat daca sunt indeplinite unele conditii de fond si de forma stricte, referitoare la persoanele carora le este aplicabila procedura colectiva, caracteristicile creantei neplatite la scadenta care pot duce la aplicarea procedurii, starea de insolventa a debitorului, hotararea judecatoreasca de deschidere a procedurii etc.

Debitorul este, din momentul deschiderii procedurii, desesizat de afacerea sa. Libertatea sa de decizie asupra propriei afaceri este drastic limitata. Pe planul dreptului civil, debitorul persoana fizica sufera o adevarata capitis deminutio, intrucit el nu mai poate incheia acte juridice de sine-statator ci, ca si in cazul persoanei fizice lipsite de capacitate de exercitiu, legea ii substituie debitorului in actele sale juridice un reprezentant legal, mai precis, administratorul judiciar sau lichidatorul. Persoana juridica, desi are organe proprii care sa ii exercite drepturile, dupa deschiderea procedurii isi vede substituite aceste organe proprii fie cu administratorul judiciar/lichidatorul fie, in cazul in care si-a declarat intentia de reorganizare si dreptul de a-si administra afacerea nu i s-a ridicat, cu administratorul special. Administratorul special, atunci cind debitorul si-a pastrat dreptul de a-si administra afacerea, isi desfasoara activitatea sub supravegherea administratorului judiciar. Iar administratorul judiciar este, din punct de vedere judiciar, sub controlul judecatorului-sindic si, din punct de vedere managerial si comercial, sub controlul creditorilor, exercitat prin comitetul creditorilor. Asadar, creditorii preiau de la debitor sau, dupa caz, de la asociatii/actionarii debitorului persoana juridica practic intreg controlul activitatii acestuia. Intr-un sens larg, instituirea procedurii insolventei este, in sine, o preluare ostila a societatii in cauza, din moment ce controlul se transfera de la actionari la creditori. Intr-adevar, rolul asociatilor/actionarilor societatii aflata in insolventa este redus pina la estompare. Practic, de la data deschiderii procedurii insolventei, adunarea generala a asociatilor/actionarilor (AGA) isi vede suspendate atributiile principale. AGA se mai poate implica doar in desemnarea administratorului special ori in procedurile de majorare a capitalului, fuziune sau divizare necesare pentru implementarea unui plan de reorganizare. In cadrul procedurii, eventualele drepturi ale asociatilor/actionarilor sunt exercitate de catre administratorul special, consacrat de Legea insolventei drept mandatar al acestora. Pentru esecul afacerii, insolventa reprezinta o forma extrema de control al comportamentului managerial. Atata timp cat debitorul isi achita obligatiile la scadenta, controlul asupra afacerii ramane in mainile actionarilor si ale administratiei debitorului. Daca insa debitorul nu isi indeplineste obligatiile la scadenta, atunci controlul este transferat de la actionari la creditori, prin intermediul managerilor procedurilor de insolventa.




Actele juridice, platile si operatiunile debitorului incheiate dupa data deschiderii procedurii, cu exceptia celor curente, sunt nule daca nu sunt autorizate de judecatorul-sindic in prealabil. Sunt supuse unei potentiale actiuni in anulare si unele acte juridice ale debitorului incheiate inainte de deschiderea procedurii, in cursul « perioadei suspecte » (perioada imediat anterioara hotararii de deschidere a procedurii).

Procedura insolventei poate antama si raspunderea, patrimoniala sau penala, a managerilor societatii debitoare, daca acesteia se fac vinovati de aducerea societatii in stare de insolventa. “Amenintarea” cu o astfel de perspectiva poate impune, sub raport psihologic, un control al activitatii manageriale, o prudenta de bonus pater familias in gestiunea afacerilor debitoarei. Legislatia romana a insolventei este insa rareori aplicata marilor companii, datorita, spre exemplu, multiplelor exceptari legale aplicabile societatilor de stat privatizabile.

La rindul lor, creditorii sufera serioase limitari sau restrictii ale drepturilor atasate, in mod obisnuit, creantei lor. In primul rind, toti creditorii, inclusiv cei care beneficiaza de garantii reale, sunt tinuti de efectul suspensiv de executare pe care il implica deschiderea procedurii, ei nemaiavind dreptul sa incerce isi recupereze in mod individual si separat creantele, ci numai dreptul la distributiile de sume efectuate in cadrul procedurii insolventei ; la fel, toti creditorii (cu unele exceptii nesemnificative in cazul creditorilor beneficiari de garantii reale) sunt tinuti de efectul de « inghetare » a valorii creanteli lor la valoarea nominala a acesteia din data deschiderii procedurii, ei nemaiavind dreptul sa adauge creantei dobinzi, penalitati sau alte costuri. In al doilea rind, acei creditori care nu si-au declarat in termen legal creanta contra debitorului, nu beneficiaza de niciunul dintre drepturile acelor creditori care au fost inscrisi pe tabelul creantelor (“creditorii indreptatiti sa participe la procedura”, asa cum ii defineste Legea nr.85/2006 privind procedura insolventei[12]). Legea insolventei creeaza numai conditiile participarii creditorilor la procedura insolventei, fiind obligatorie notificarea creditorilor, cunoscuti sau necunoscuti, referitoare la deschiderea procedurii, dar creditorii care, pina la expirarea perioadei de inregistrare a declaratiilor de creanta, nu s-au inscris la masa credala, sunt straini de procedura. Creditorii ale caror creante sunt contestate sunt, practic, exclusi de la procedura, pe perioada solutionarii contestatiei acesti creditori contestati neavind plenitudinea drepturilor creditorilor indreptatiti sa participe la procedura. In al treilea rind, ordinea de preferinta normala aplicabila intre creditorii unui debitor aflat in cursul activitatii sale normale, este serios amendata in cadrul procedurii insolventei deschisa fata de acel debitor. Spre exemplu, creantele privilegiate, chiar beneficiare de garantii reale, sunt preferite de “super-privilegiul” cheltuielilor de procedura. Creanta privilegiata a statului este preferita de “super-pivilegiul” creantelor salariale. Pe de alta parte, exista anumite creante care „scapa” procedurii, cum ar fi creantele creditorilor beneficiari de garantii reale, care pot solicita judecatorului-sindic sa-i autorizeze sa continue sau sa incepa o executare silita individuala a bunurilor asupra carora poarta garantia lor. Creantele ulterioare deschiderii procedurii, inclusiv cele rezultate din operatiuni curente, se inscriu la masa credala pe masura exigibilitatii lor, fiind trecute in tabelurile suplimentare de creante. Daca rezulta din activitatile curente ale debitorului, aceste creante pot fi achitate chiar in cursul procedurii, cu titlu de « plati curente », indiferent de ordinea de preferinta instituita pentru eventualitatea lichidarii.

Avind in vedere aceste restrictii ale drepturilor creditorilor, restrictii care nu opereaza unitar sau egalitar, unul dintre obiectivele majore ale procedurii insolventei este acela de a media sau arbitra intre creditorii cu interese divergente. Organele procedurii au aceasta sarcina, de a media sau, dupa caz, arbitra, intre creditori.

Finalitatea procedurii insolventei este stabilita de art. 2 din Legea insolventei, conform caruia scopul Legii insolventei este instituirea unei proceduri colective pentru acoperirea pasivului debitorului aflat in insolventa. Asadar, procedura insolventei, este o procedura colectiva instituita pentru a asigura mijloacele adecvate pentru acoperirea pasivului debitorului, mijloace considerate de lege ca fiind reorganizarea judiciara si falimentul. Cele doua modalitati ale procedurii insolventei, reorganizarea judiciara si falimentul, sunt subsumate acestui scop. Pentru atingerea scopului procedurii, atit creditorii, cit si debitorul sunt tinuti sa suporte aceleasi sacrificii ale drepturilor lor obisnuite.

Procedura insolventei incepe cu o hotarire a judecatorului-sindic de deschidere a procedurii care initiaza, de principiu, o perioada de observatie. In aceasta perioda, in decursul careia nimic ireversibil nu se intimpla cu averea debitorului, este realizat inventarul bunurilor debitorului si se intocmeste tabelul de creante. Inventarul este necesar pentru a sti care este dimensiunea „averii” debitorului, adica asa-numita masa activa. Tabelul creantelor se intocmeste pentru a se afla care este „masa pasiva” a debitorului. In cadrul procedurii simplificate de faliment, perioada de observatie fie lipseste (procedura insolventei se deschide direct ca procedura de faliment stricto sensu), fie se intinde pe o perioada scurta de timp, de maxim 60 de zile.

Procedura reorganizarii judiciare are ca finalitate redresarea activitatii debitorului reconstructia patrimoniului sau si asigurarea mijloacelor banesti necesare acoperirii datoriilor catre creditori in vederea iesirii sale din situatia de insolventa. Procedura reorganizarii judiciare presupune modificari ale unor creante asupra debitorului, restructurarea financiara, functionala si actionariala a acestuia sau restringerea activitatii acestuia prin vinzarea de bunuri sau active. Lichidarea pe baza de plan este reglementata, in forma actuala a legii, ca o modalitate a reorganizarii judiciare si nu ca o modalitate in sine a procedurii insolventei. Reorganizarea judiciara, este, in principiu, straina ideii de executare silita[13].

Procedura falimentului, care se desfasoara, in marea majoritate a cazurilor, dupa regulile procedurii simplificate, are ca scop lichidarea averii debitorului in vederea realizarii aceluiasi deziderat, si anume acoperirea pasivului debitorului. Procedura falimentului este o forma foarte speciala de executare silita colectiva impotriva debitorului, instituita in vederea lichidarii averii acestuia si pentru plata datoriilor sale. In timp ce executarea silita obisnuita presupune existenta unui titlu executoriu, deschiderea procedurii colective fata de debitor poate fi si rezultatul unei cereri formulata de un creditor care nu are titlu executoriu iar in tabelul creditorilor care vor participa la impartirea sumelor rezultate din averea debitorului pot fi inscrisi si creditori ce nu beneficiaza de un titlu executoriu. Pe de alta parte, lichidarea se poate realiza si prin intermediul vinzarii prin negociere directa, al tranzactiilor incheiate de lichidator cu avizul prealabil al judecatorului-sindic, al incasarii creantelor debitorului etc., ceea ce nu reprezinta forme tipice de executare silita. In plus, procedura falimentului beneficiaza de regula conform careia toate bunurile instrainate in cadrul procedurii insolventei trec la dobinditor libere de orice sarcina. De remarcat ca regula este deopotriva valabila pentru vinzarile efectuate in perioada de observatie sau in perioada de reorganizare judiciara. Spre deosebire de instrainarile aferente procedurilor de insolventa, cele aferente executarii silite de drept comun beneficiaza numai de efectul stergerii garantiilor reale, nu si de efectul stergerii altor sarcini, cum ar fi o servitute sau o locatiune de imobil.

Procedura colectiva, dupa cum se observa, are un caracter de remediu sau, dupa caz, de executare silita. Atit falimentul, cit si reorganizarea judiciara, urmaresc insa acelasi scop final, adica acoperirea pasivului debitorului prin plata sau alte modalitati de stingere a datoriilor, inclusiv prin disparitia personalitatii juridice a debitorului. Deschiderea procedurii colective nu duce direct la plata pasivului ci mediat, prin intermediul modalitatilor acesteia, respectiv, al reorganizarii juridicare si/sau al falimentului. In plus, in cadrul procedurii colective nu se ajunge decit rareori la plata intregului pasiv al debitorului supus acestei proceduri.

Procedura insolventei este o masura de asanare a intreprinderii de dificultatile financiare cu care se confrunta, de redresare a sa, iar in caz de imposibilitate de redresare, de lichidare a activelor si de eliminare de pe piata a intreprinderii in cauza.

Orice dificultate financiara durabila si grava a unei intreprinderi reuneste interese care, la prima vedere, par ireconciliabile :

-interesul debitorului aflat in dificultate este de a obtine reesalonari ale platilor ori remiteri de datorie care sa-i permita redresarea cat mai rapid posibil; cum insa disparitia unei intreprinderi este tot atat de naturala ca si decesul unei persoane fizice, cand o astfel de intreprindere nu mai are nici o sansa de redresare, lichidarea va deveni necesara;

-pentru creditori, esential este de a fi platiti cat mai complet posibil ; creditorii, insa, datorita calitatii creantei acestora (privilegiata, garantata cu garantii reale, chirografara, subordonata), nu sunt pe pozitii de egalitate, care se mentine doar in cadrul fiecarei clase de creditori, si nu au aceleasi interese ; creditorii profesionisti (bancile), fiind si cei ce isi preconstituie garantii, sunt relativ avantajati, in timp ce creditorii chirografari raman cu putine sanse de a-si vedea creantele platite ;

-pentru stat si pentru colectivitatea locala disparitia intreprinderii inseamna marirea numarului de someri, fapt ce impune instituirea unui mecanism de solidaritate sociala care sa acopere sau sa reduca riscurile sociale.

In conditiile economiei de piata, in sistemul careia concurenta normala, libera si loiala reprezinta axul central, riscul afacerii este egal pentru toti, fiecare intreprinzator avind, in proportia data de valoarea investitiei sale si de piata relevanta, aceleasi sanse de cistig si pierdere. Presupunind ca investitorii, ca profesionisti, au capacitatea de a evalua riscul investitional si resursele necesare pentru a-si asuma acest risc, statul trebuie sa garanteze functionalitatea economiei de piata si, in mod fundamental, libera concurenta pe aceasta piata.

O economie de piata functionala si libera concurenta presupun un mecanism unic si universal aplicabil de organizare a esecului in afaceri. Ca si fiscalitatea, procedura insolventei trebuie sa aiba caracter general aplicabil si egal pentru toti cei ce participa la relatiile de afaceri si la jocul concurentei.

Legislatia romaneasca aplicabila procedurilor de insolventa, incepind cu 1995, a dat prioritate, initial, masurilor de redresare a debitorului, in dauna scopurilor normale ale procedurilor de insolventa. In paralel, legislatia speciala a reglementat numeroase modalitati de evitare a falimentului sau a consecintelor normale ale acestuia, in favoarea societatilor de stat (foste intreprinderi socialiste, supuse procesului de privatizare), a regiilor autonome, a institutiilor publice, a fiscului etc. Este vorba de reglementarile in domeniul privatizarii, al procedurii de recuperare a creantelor AVAS, precum si de reglementarile aplicabile in cazul unor societati de stat aflate in dificultate financiara. Aceste masuri de evitare a falimentului se traduc prin proceduri speciale de restructurare sau lichidare, similare falimentului, dar fara transparenta si garantiile procesuale ale acestuia, fiind insotite de stergeri de datorii, esalonari, obligarea furnizorilor de utilitati de a continua contractul cu societatea in cauza etc. Evolutia ulterioara a legislatiei romanesti a insolventei s-a caracterizat prin trei tendinte: (i) orientarea scopului instituirii procedurilor de insolventa catre acoperirea datoriilor fata de creditori ; (ii) generalizarea procedurilor de insolventa; (iii) simplificarea si accelerarea modalitatilor de eliminare de pe piata a debitorilor ce detin intreprinderi neviabile. Legea nr.149/2004 de modificare a fostei Legi nr. 64/1995 privind reorganizarea judiciara si falimentul a marcat cele mai importante reconfigurari ale procedurii romanesti de insolventa, foarte multe dintre solutiile acestei legi fiind pastrate in actuala Lege a insolventei. In sensul celor trei tendinte enuntate mai sus, Legea nr.149/2004 si-a propus, pe linga simplificarea si eficientizarea procedurii colective, si eliminarea dispozitiilor legale de exceptare de la aplicarea procedurilor de insolventa. Statutul de economie functionala de piata acordat Romaniei reclama generalitatea aplicarii procedurilor de insolventa si corelarea acestora cu legislatia concurentei, in special cu cea referitoare la ajutorul de stat. Legea nr.149/2004 isi propunea, de altfel, sa implementeze acquis-ul comunitar in domeniul procedurilor de insolventa.



Exceptarile de la aplicarea procedurii insolventei si ajutoarele de stat mascate sub forma subventiilor, privatizarile, amnistiile fiscale aferente acestora etc. nu au fost, insa, eliminate in totalitate. Procedurile de privatizare, preferate si in prezent de legiuitorul roman si insotite permanent de masuri de favoare fiscala, nu s-au incheiat inca. Pe de alta parte, legiuitorul roman prefera si acum lichidarile speciale ale societatilor de stat care au esuat in privatizare, in locul procedurilor de faliment. In locul unor proceduri transparente de colectare si de cheltuire a banului public, si ma refer la procedurile de lichidare prin faliment a activelor contribuabililor ce nu-si achita datoriile scadente catre fisc si a institutiei ajutorului de stat, legiuitorul si fiscul prefera proceduri individuale de executare, netransparente, controale fiscale organizate in asa fel incit contribuabilul sa fie din start suspectat de evaziune fiscala si esalonari de datorii catre fisc, amnisitii fiscale si subventii directe sau mascate in favoarea eternelor intreprinderi socialiste de stat si a unei anumite clienteli politico-economice.



Y. Guyon, Droit des affaires, tome 2, 9e edition, Economica, Paris, 2003, p.7; St. D. Carpenaru, op.cit, 2007, p.610. In franceza, termenul care traduce cuvintul din limba latina “fallo, fallere” este faillir (a nu reusi, a rata); in engleza, termenul echivalent este to fail.

A. Negoianu, Insolvabilitatea in vechile legiuiri romane, Institutul de Arte Grafice “Vremea”, Bucuresti, 1931.

Yves Guyon, Droit des affaires, tome II, Droit des enterprises en dificulte, Economica, Paris, 1999, p.5 si urm.

Stanciu D. Carpenaru, Drept comercial roman, Editia a VI-a, Universul Juridic, 2007, p.11.

Termenul de “banca rotta” explica si cuvintul din limba engleza pentru faliment, adica “bankruptcy”.

St. D. Carpenaru, op.cit., 2007, p.610.

Prototipul comerciantului ajuns in faliment este domnul Biroteau, personajul central al cartii lui Balzac, Gloria si decadenta lui Cesar Biroteau. O figura aparte in galeria personajelor nefericite ajunse in inchisoarea datornicilor datorita falimentului este domnul William Dorrit, tatal de familie din Mica Dorrit, de Charles Dickens. Dupa o indelungata sedere in inchisoarea datornicilor Marshalsea, unde si-a crescut chiar nenumaratii copii, printre care si Mica Dorrit (Amy Dorrit), domnul Dorrit a fost « salvat » de o mostenire neasteptata si a fost eliberat din inchisoare. Ulterior, a plecat, cu toata familia, in - pe atunci - recent descoperita Australie (actiunea se petrece la mijlocul sec. XIX), unde face avere. Figura falitului nefericit este, de altfel, o prezenta familiara in romanele lui Dickens. Personajul domnului Mickawber din David Copperfield, si el un “client” de lunga durata al inchisorii datornicilor l-a avut ca model, dupa unii critici, chiar pe tatal lui Charles Dickens.

De altfel, in legislatia franceza notiunea de faliment are o semnificatie si mai restrinsa, in sens de sanctiune aplicata persoanelor care au determinat incetarea de plati a debitorului persoana juridica. Echivalentul francez al falimentului din legea noastra este “lichidarea judiciara”. In Franta nu exista o legislatie a insolventei, ci o legislatie a “intreprinderilor in dificultate”.

Asa-numitul “drept al intreprinderilor in dificultate”, formula pe care o utilizeaza fara exceptie doctrina franceza, isi propune patru finalitati, in aceasta ”ordine de preferinta” : prevenirea dificultatilor intreprinderii, redresarea intreprinderilor aflate in situatii compromise, lichidarea intreprinderilor ale caror dificultati financiare sunt iremediabile si sanctionarea conducatorilor culpabili. A se observa ca protectia creditorilor nu mai apare pe lista de prioritati a dreptului francez al intreprinderilor in dificultate.

Yves Guyon, op.cit., p.5

Georges Ripert, Le droit de ne pas payer ses dettes, 1936, cit. de Y. Guyon, op.cit., p.5

Legea nr.85/2006 privind procedura insolventei, publicata in M.Of. nr. 359/21.04.2006. In continuare, in text, Legea insolventei.

In doctrina (Ion Turcu, Tratat de insolventa, CH Beck, 2006, p.548, apud Ion Bacanu, Cap.XV, Procedura reorganizarii judiciare si falimentului, in S. Zilberstein, V.M. Ciobanu, Tratat de executare silita, Lumina Lex, 2001, p.556) s-a aratat ca reorganizarea judiciara ar fi o forma de executare silita „estompata”, care se aseamana, sub anumite aspecte, cu executarea voluntara si cu contractul judiciar. Pentru distinctia intre procedura insolventei, vazuta la modul generic, si executarea silita, a se vedea I. Turcu, op.cit., p.548. Putin mai sus, la p.367, autorul constata, insa, un paradox : „contrar aparentelor si mentalitatii generate de spiritul Codului comercial din secolul al XIX-lea, legislatia actuala a insolventei se caracterizeaza, in primul rand, prin protectia impotriva urmaririi silite private, in detrimentul unei politici economice sanatoase si a ocrotirii locurilor de munca, dar si al combaterii fraudelor, a transferurilor ilicite si a economiei subterane”.



loading...







Politica de confidentialitate

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 2152
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2019 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site