Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

CATEGORII DOCUMENTE





loading...

AgriculturaAsigurariComertConfectiiContabilitateContracte
EconomieTransporturiTurismZootehnie

Reorganizarea judiciara

afaceri

+ Font mai mare | - Font mai mic







DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
Consecintele deschiderii procedurii insolventei, in general
Masina de ambalat in vid MULTIVAC A300/51E (cod 001.325)
GAMA COMPLETA DE PRODUSE GERFLOR
Lipitori pentru Germania
PIETE DE MARFURI - Functionarea pietei energetice, de marfuri, de transport
Scopul procedurii insolventei
Caracterizarea mediilor de afaceri moderne
AFACERI PE WEB (E-BUSINESS)
Prezentarea generala a industriei pesticidelor
Insolventa - Scurte referinte de ordin istoric

Reorganizarea judiciara

§1. Precizari prealabile



Nota de fundamentare a proeictului Legii insolventei argumenteaza ca proiectul isi propunea consolidarea eficientei procedurii de reorganizare prin: (i) instituirea obligatiei ca persoanele indreptatite sa propuna un plan sa isi anunte din timp intentia lor, indicand si premizele pe care le au in vedere pentru construirea planului, astfel incat administratorul judiciar sa poata evalua bazat pe elemente concrete sansele de reorganizare; (ii) instituirea obligatiei debitorului de a consulta creditorii atunci cand preconizeaza participarea lor la realizarea planului; (iii) imbunatatirea sistemului de vot, prin stabilirea unor grupe de vot care sa reflecte interesul creditorilor in procedura, prin eliminarea unor grupe de creditori sau prin eliminarea conditiei de acceptare a planului de catre 50% dintre creditori; (iv) clarificarea conceptului de reorganizare, demers pentru care legea a prevazut expres faptul ca planul va putea prevedea fie restructurarea si continuarea activitatii debitorului, fie lichidarea unor bunuri din averea acestuia, fie o combinatie a celor doua variante de reorganizare, lichidarea partiala sau totala fiind realizata conform prevederilor art. 114-119 din lege.

Asa cum am aratat si supra, Legea insolventei incurajeaza debitorul sa ceara sau sa fie de acord cu deschiderea procedurii, in timp ce creditorul este descurajat sa faca acelasi demers.

In schimb, situatia este diametral opusa in privinta reorganizarii.

Debitorul este fie descurajat sa ceara reorganizarea, fie restrictionat sever in privinta indrituirii sale de a cere reorganizarea. Atentia legiuitorului se orienteaza prioritar catre eventualul plan de reorganizare propus de administratorul judiciar sau de catre creditori. Este rezonabila asertiunea ca, daca o intreprindere insolventa are, totusi, sanse de restructurare, atunci aceasta intreprindere trebuie sa treaca sub controlul altcuiva decit debitorul, intrucit debitorul si-a adus intreprinderea in stare de insolventa si nu mai beneficiaza de increderea creditorilor ca se va redresa prin forte proprii sau atrase. De aici si reticenta legii fata de intentia sau planul de reorganizare ale debitorului.

Debitorul onest, atit cu creditorii sai, cit si cu sine insusi, va cere deschiderea procedurii insolventei cind insolventa este iminenta, daca exista sanse de reorganizare judiciara, caz in care, practic, va recunoaste criza in care se afla si isi va avertiza creditorii asupra iminentei catastrofei, cerindu-le sansa reorganizarii judiciare. Daca starea de insolventa s-a instalat déjà, este de presupus ca si sansele unei reorganizari s-au diminuat catre disparitie, iar debitorul onest va cere direct falimentul.

In orice caz, trebuie observat ca reorganizarea judiciara, in sine, este o modalitate exceptionala a procedurii. Majoritatea covirsitoare a cazurilor de insolventa se traduc prin proceduri simplificate de faliment, fie pentru ca legea prevede deschiderea procedurii direct ca faliment stricto sensu (comercianti persoane fizice, societati dizolvate), fie pentru ca legea prevede falimentul dupa o scurta perioada de observatie, fara posibilitatea reorganizarii (societati fantoma, societati fara bunuri, societati fara activitate etc., adica imens de multele cazuri de IMM-uri care fie nu au facut fata concurentei, fie au scurtcircuitat mediul de afaceri si, pentru acest motiv, trebuie sa fie eliminate din acest mediu) .

§2. Persoanele indrituite sa propuna un plan

Legea insolventei stabileste, in art. 94, trei categorii de persoane indrituite sa propuna un plan, respectiv, debitorul, administratorul judiciar si unul sau mai multi creditori care detin separat sau impreuna un minim de 20% din valoarea totala a creantelor inscrise in tabelul definitiv al creantelor. Un plan poate fi propus si de doua dintre categoriile de persoane indrituite, in colaborare.

Dreptul de a propune un plan este limitat de lege in raport de fiecare dintre cele trei categorii de persoane indrituite. Astfel : (i) debitorul va putea propune un plan de reorganizare in 30 de zile de la afisarea tabelului definitiv de creante[2], dar numai dupa prealabila aprobare de catre adunarea generala a actionarilor/asociatilor   si numai daca nu ii este interzisa sau refuzata reorganizarea; (ii) administratorul judiciar poate propune un plan in acelasi interval de timp, dar numai daca si-a manifestat aceasta intentie in raportul « cauzal », raport in care a indicat posibilitatea reorganizarii debitorului ; (iii) creditorii pot propune un plan in acelasi interval de timp, daca si-au manifestat aceasta intentie fie prin cererea de deschidere a procedurii, fie, in cazul celorlalti creditori, pana la adoptarea raportului « cauzal » si daca detin cel putin 20% din valoarea creantelor cuprinse in tabelul definitiv.

106. Debitorul poate propune un plan daca, pe de o parte, indeplineste conditiile formale pozitive prevazute in Legea insolventei si, in acelasi timp, nu este oprit de la un astfel de demers de un impediment legal.

Conditiile de forma ale reorganizarii pretinse de debitor se refera atit la forma si termenul depunerii cererii (intentiei) de reorganizare, cit si la formalitatile si termenul de depunere ale planului insasi. Astfel :

(i) intentia de reorganizare se depune fie odata cu cererea de deschidere a procedurii, fie in termen de 10 zile de la inregistrarea cererii; daca cererea de deschidere a procedurii a apartinut creditorilor, atunci intentia de reorganizare se depune in termen de 10 zile de la data deschiderii procedurii, cu conditia insa ca debitorul sa nu fi contestat ca ar fi fost in stare de insolventa;

(ii) intentia de reorganizare se formuleaza sub forma unei declaratii prin care debitorul isi arata intentia de a formula un plan de reorganizare, declaratie in care va antama fie restructurarea activitatii, fie lichidarea, in tot sau in parte, a averii, in vederea stingerii datoriilor sale; la declaratia de intentie, debitorul va trebui sa ataseze si o “descriere sumara” a modalitatilor pe care le are in vedere pentru reorganizarea activitatii;

(iii) planul in sine poate fi depus fie odata cu cererea de deschidere a procedurii, fie ulterior deschiderii procedurii, dar nu mai tirziu de 30 de zile de la data afisarii tabelului definitiv al creantelor; depunerea planului in acelasi timp cu cererea de deschidere a procedurii nu numai ca denota seriozitate din partea debitorului (care se prespune ca, inainte de deschiderea procedurii, a negociat cu creditorii principali, cu sindicatul si cu potentialii investitori), dar este si un demers care poate da celeritate procedurii, intrucit pot fi scurtate la maxim termenele procedurale si, implicit, perioada de observatie, care este o perioada de asteptare si de sacrificii atit pentru debitor, cit si pentru creditori;

(iv) planul de reorganizare judiciara a unei societati comerciale trebuie aprobat in prealabil de adunarea generala a asociatilor/actionarilor ; a se observa ca, in cazul societatilor pe actiuni, cererea de deschidere a procedurii este semnata de reprezentantul legal al debitoarei dar este aprobata, in prealabil, de consiliul de administratie al societatii iar daca debitorul intentioneaza sa propuna un plan de reorganizare, acesta trebuie aprobat in prealabil de adunarea generala a actionarilor; asadar, in cazul societatilor pe actiuni, daca debitorul intentioneaza sa depuna planul de reorganizare odata cu cererea de deschidere a procedurii, este necesara atit aprobarea cererii de deschidere a procedurii de catre consiliul de administratie, cit si aprobarea planului de reorganizare de catre adunarea generala a actionarilor, in acelasi timp.

Impedimentele la reorganizarea solicitata de debitor sunt multiple. Astfel, debitorului a carei afacere a mai facut in cei 5 ani anteriori obiectul unui reorganizari, nu i se permite reorganizarea judiciara (art. 30 si art. 94 alin.4 din Legea insolventei). La fel, debitorul care a fost condamnat sau ai carui administratori, directori si/sau asociati au fost condamnati pentru bancruta frauduloasa si alte infractiuni economice prevazute de art. 94 alin.4 din Legea insolventei nu i se permite reorganizarea. De asemenea, debitorul trebuie sa ceara in termen deschiderea procedurii, sub sanctiunea considerarii cererii sale ca fiind tardiva, cu tot cortegiul de consecinte neplacute ale tardivitatii cererii, inclusiv refuzul dreptului de a cere reorganizarea . Daca, in cazul judecarii cererii creditorului de deschidere a procedurii, debitorul contesta ca ar fi in stare de insolventa si ulterior, contestatia i se respinge, atunci debitorului nu i se mai permite sa ceara reorganizarea judiciara. In fine, sanctiunea nedepunerii in termenul legal a actelor si informatiilor prevazute de art. 28 trecerea la faliment in procedura simplificata, asa cum rezulta din art. 28 alin.2 din Legea insolventei. Textul legal dispune ca omisiunea depunerii actelor in termen va fi considerata o “recunoastere a starii de insolventa a patrimoniului” debitorului (din nou sintagma gresita de la art. 3 pct.6), cu consecinta trecerii la procedura simplificata. In realitate, insasi cererea de deschidere a procedurii este o recunoastere a starii de insolventa, asa cum s-a vazut in cap. III si cap.V, iar procedura simplificata se deschide si ea, ca si procedura generala, pe baza recunoasterii starii de insolventa. Intentia art. 30 este aceea de a-l opri pe debitor de la a formula o cerere de reorganizare judiciara, pentru a-l sanctiona pentru faptul ca, desi i s-a acordat in trecut sansa reorganizarii, nu a profitat sau nu a fost demn de aceasta sansa, ajungind din nou in insolventa. Cel putin aparent, acest impediment la reorganizare nu se extinde si la celelate persoane indrituite sa propuna un plan de reorganizare a debitorului (administrator judiciar, creditor). Dar art. 1 alin.2 lit.f) impune, totusi, trecerea la faliment in procedura simplificata, daca debitorul se afla in situatia de la art. 30, negind si celorlalti potentiali titulari ai dreptului de a propune un plan sansa de a incerca reorganizarea judiciara a debitorului. Intre art.30 si art. 1 alin.2 lit.f) din Legea insolventei exista, cel putin aparent, o contradictie. Intentia legiuitorului este insa evident aceea ca, daca debitorul a mai facut obiectul unei proceduri de reorganizare in cei 5 ani anteriori datei hotaririi de deschidere a procedurii, intreprinderea sa este condamnata la faliment. Cu totul alta este situatia debitorului care a fost condamnat pentru “falsificare” sau pentru infranctiuni prevazute de Legea nr.21/1996 a concurentei (infractiunea poate fi savirsita inclusiv de debitorul persoana juridica) sau a debitorului persoana juridica ai carui administrator, directori si/sau asociati (??!) au fost condamnati pentru infractiuni de bancruta, gestiune frauduloasa, inselaciune, delapidare, fals ori infractiuni prevazute in Legea nr.21/1996 etc., in ultimii 5 ani anteriori deschiderii procedurii. In acest caz, precum si in celelalte situatii in care debitoruli ii este interzis sa ceara reorganizarea, ceilalti titulari ai dreptului de a propune un plan pot incerca reorganizarea judiciara a debitorului.

In toate situatiile in care debitorului ii este interzis sau oprit sa ceara reorganizarea dar, in acelasi timp, le este permis administratorului judiciar sau creditorilor sa o ceara, legea creeaza mijlocul perfect pentru ca intreprinderea debitorului sa fie separate de acesta, intrucit controlul afacerii debitorului va trece, prin implmentarea planului, la terti investitori sau la creditori.

107. Creditorii pot propune un plan de reoganizare daca detin cel putin 20% din valoarea creantelor. Legea insolventei are in vedere trei baze diferite de aplicare a acestui procent de 20%. Astfel :

(i) in cazul prevazut in art. 33 alin.4 teza a doua, procentul de 20% se aplica asupra totalului masei credale; a se observa ca ne aflam la momentul deschiderii procedurii, cind nu se stie care va fi totalul masei credale, ci numai valoarea creantelor inscrise in contabilitatea debitorului si pe care acesta a acceptat sa le arate; fiind vorba de un debitor care contesta ca ar fi in insolventa, este greu de crezut ca debitorul va fi de accord sa furnizeze la timp aceste informatii judecatorului-sindic, pentru ca acesta sa poata adopta solutia trecerii la procedura generala, in loc de trecerea la faliment ca sanctiune aplicata debitorului pentru negarea starii de insolventa; pe de alta parte, nimic nu garanteaza ca, in urma verificarii creantelor si a solutionarii contestatiilor la tabelul preliminar, procentul de 20% apreciat de judecatorul-sindic la momentul deschiderii procedurii va ramine neschimbat; implicit, textul admite o potential falsificare a vointe creditorilor in sensul evitarii falimentului, mai ales in cazul in care creditorul in cauza este un afiliat al debitorului;

(ii) in cazul prevazut de art. 94 alin.1 lit.c), procentul de 20% se aplica totalului creantelor inscrise in tabelul definitiv al creantelor; acest tabel este singurul criteriu care da indreptatire creditorilor sa participe la procedura si singurul criteriu exact de stabilre a procentului de 20%;

(iii) in cazul prevazut de art.60 alin.2, procentul de 20% se aplica totalului creantelor inscrise in tabelul preliminar al creantelor; a se observa ca suntem la momentul raportului “cauzal”, care trebuie depus in maxim 60 de zile de la data deschiderii procedurii; termenul raportului, la care se pot adauga prelungirea termenului prevazut pentru notificarea creditorilor si termenul necesar tinerii adunarii creditorilor, sunt insuficiente pentru a permite elaborarea, notificarea si afisarea tabelului preliminar, astfel ca este foarte probabil ca, pina la adunarea creditorilor care voteaza fie trecerea la faliment, fie continuarea procedurii generale, sa nu existe creditori indreptatiti sa is idea un astfel de vot (??!); desigur ca ne aflam la un moment cu mult anterior afisarii tabelului definitiv al creantelor, motiv pentru care nu se poate aplica criteriul prevazut de art. 94 alin.1 lit.c), dar nici criteriul tabelului preliminar nu se poate aplica; in mod practic, s-ar putea apela la prezumtia din art. 66 alin.3 (creantele necontestate sunt prezumate ca fiind valabile), in sensul ca totalitatea creantelor prezentate spre a fi admise, precum si a celor care exista in contabilitatea debitorului sunt prezumate ca acceptate si, deci, totalul lor poate fi luat in calcul pentru aplicarea porcentului de 20%.

Creditorul petent in cererea de deschidere a procedurii poate propune un plan de reorganizare chiar si in cazul in care nu detine un asemenea portofoliu de creante fata de debitor, daca acest creditor isi va fi declarat intentia de reorganizare a debitorului in conditiile art. 31 alin.1 lit.d) din Legea insolventei, precizind, cel putin la nivel de principiu, modalitatea in care intelege sa participe la reorganizare. Acest creditor va putea, totusi, sa propuna un plan de reorganizare, chiar si in lipsa unei astfel de declaratii formulate odata cu cererea de deschidere a procedurii, daca, singur sau impreuna cu alti creditori, detine un minim de 20% din valoarea creantelor.

In conditiile art. 60 alin.2 din Legea insolventei, creditorii care detin cel putin 20% din totalul creantelor inscrise in tabelul preliminar al creantelor contra debitorului pot bloca trecerea la faliment anuntindu-si intentia de a propune un plan de reorganizare, chiar daca administratorul judiciar propune, in raportul sau “cauzal”, trecerea la faliment. Si acesti creditori pot propune un plan de reorganizare in termenul legal, de 30 de zile de la afisarea tabelului definitive al creantelor. Daca creditorii respectivi sunt persoane afiliate debitorului sau care actioneaza in mod concertat cu debitorul in scopul tergiversarii trecerii la faliment, ceilalti creditori, in adunarea creditorilor convocata special pentru analiza raportului “cauzal”, vor putea vota, iar judecatorul-sindic va putea decide, totusi, trecerea la faliment, constatind ca intentia de reorganizare este falsa sau manifesta un abuz de drept.

A se observa ca, in mod cu totul exceptional (dar si total suprinzator fata de scopul procedurii simplificate), in cazul in care, in procedura simplificata, administratorul judiciar sau creditorii “descopera” ca intreprinderea debitorului are, totusi, sanse de redresare, ei pot bloca trecerea la faliment, in conditiile prevazute de art. 54 alin.1 din Legea insolventei, provocind continuarea perioadei de observatie si, implicit, o potentiala reorganizare judiciara pe baza unui plan depus fie de administratorul judiciar, fie de creditori, fie de ambele persoane indrituite sa propuna un plan, in colaborare.

In functie de modalitatile de realizare a planului, se poate pune problema unor modificari ale actelor constitutive ale debitorului. Asa cum se stie, in mod obisnuit, modificarea actelor constitutive este de competenta adunarii generale a actionarilor/asociatilor, in mod exceptional o astfel de modificare putind fi dispusa printr-o hotarire judecatoreasca (art. 204 din Legea societatilor comerciale). Chiar si in cazul procedurii de reorganizare, in mod obsinuit actionarii sau asociatii sunt chemati sa decida, in adunarea generala, asupra diferitelor chestiuni ce tin de realizarea planului, dar care presupun modificari ale actelor constitutive ale societatii. Dar, in conditiile art. 95 alin.7 din Legea insolventei, actele constitutive ale societatii pot fi modificate, fara acordul asociatilor sau actionarilor acesteia, prin planul propus de creditori, daca, in mod cumulativ, (i) planul concurent al debitorului ofera o recuperare mai redusa a creantelor debitorului[7] (ii) in caz de faliment, asociatilor/actionarilor debitorului nu li s-ar cuveni nimic din distribuire; (iii) asociatii/actionarii debitorului refuza sa participe la planul propus de creditori. Inregistrarea mentiunii de modificare a actelor constitutive se va face, in acest caz, in baza hotaririi de confirmare a planului de catre judecatorul-sindic. Asadar, in acest caz, modificarea actelor constitutive este decisa, practic, de creditori, cu confirmarea judecatorului-sindic. Controlul societatii trece, in acest fel, in totalitate la creditori, inclusiv sub raportul controlului decizional in adunarea generala a actionarilor.

Dispozitia citata este un aspect particular al unei institutii mai vaste, reglementata pentru prima data in legislatia noastra prin Legea insolventei. Este vorba despre preluarea prin procedurile de insolventa. 

Principiile guvernarii corporatiste impun responsabilizarea managementului societatii, in interesul prioritar al actionarilor si al celorlalte persoane care graviteaza in jurul societatii (salariati, creditori sau clienti dependenti intr-o mai mare sau mai mica masura de societate, comunitate locala, fisc, denumiti in teoria guvernarii corporatiste stakeholders). Legea sau statutul societatii trebuie sa permita controlul managementului, iar acesta trebuie structurat, conform principiilor guvernarii corporatiste, pe mai multe paliere (prin consiliul de administratie sau de supraveghere, prin jocul concurentei comerciale, prin mecanismele pietei de capital, prin procedurile de insolventa).

Piata de capital, prin reglementarile si infrastructura sa, pune la dispozitia investitorilor un mecanism important de control care le da posibilitatea sa-si lichideze rapid investitiile, fie prin refuzul de a mai finanta proiectele de restructurare sau dezvoltare a activitatii emitentului care presupun majorari de capital social, deci noi emisiuni de titluri, fie prin lichidarea stocului de actiuni sau alte titluri detinute, in cazul in care si-au pierdut increderea in managementul emitentului. Refuzul finantarii din partea investitorilor reprezinta o presiune considerabila pentru manageri, fiind foarte dificil ca societatea sa stranga un capital suplimentar de la terti. De asemenea, pierderea increderii in managementul emitentului poate declansa mecanismele de preluare ostila (hostile take-over). O societate cu activitate slaba din cauza managementului ineficient poate fi dobandita de catre investitorii care si-au dat seama de adevaratul sau potential, care ulterior preluarii vor restructura societatea pentru a opera activitatea acesteia in conditii de eficienta sau a o revinde in profit. Preluarile implica achizitionarea actiunilor unei societati de catre o alta, in schimbul numerarului sau al dividendelor societatii achizitoare si nu trebuie confundata cu fuziunea sau divizarea, care reprezinta preluarea sau transferul pe cale amiabila, de intelegere intre actionarii societatilor in cauza, a activelor si pasivelor societatii care urmeaza sa dispara ca efect al fuziunii sau divizarii. In locul implicarii active a investitorilor dispersati in supravegherea si controlul societatii cotate, preluarile, care presupun achizitionarea pachetului majoritar de actiuni, ofera solutia implicarii directe in controlul societatii, inclusiv prin schimbarea echipei manageriale.

Amenintarea cu preluarea forteaza administratia in functie sa actioneze in interesul actionarilor, prin maximizarea valorii firmei. In special pe pietele de capital din Statele Unite si Marea Britanie functioneaza adevarate piete pentru controlul societatilor cotate. Controlul societatilor cotate este supus licitarii permanente. De altfel, pe aceste piete dezvoltate de capital exista adevarati « vinatori de control », specializati in preluari urmate de revinzarea cu profit a pachetelor de control dupa ce societatea preluata va fi fost restructurata. Scaderea increderii in managementul societatii duce la scaderea valorii societatii. Preluarea se justifica in cazul in care valoarea firmei scade nu din cauza lipsei perspectivelor, ci din cauza ineficientei managementului, caz in care e necesara o noua administratie care sa readuca valoarea societatii la potentialul sau firesc. Dupa re-eficientizarea societatii, pachetul de control poate fi re-vindut, cu profit. De aceea, amenintarea cu preluarea incurajeaza administratia sa actioneze in interesul actionarilor prin maximizarea valorii firmei.

Preluarile sunt, totusi, mecanisme costisitoare de inlocuire a administratiei si de indreptare a neajunsurilor administrative. Ele submineaza atat administratia firmei achizitoare, cat si pe cea a firmei vizate, si nu sunt automat aducatoare de imbunatatiri ale rentabilitatii societatii. Experienta anilor optzeci a facut ca oferta de preluare sa fie vazuta ca o modalitate foarte directa si costisitoare de a inlocui citiva administratori incompetenti, care ar fi putut fi obtinuta mai eficient prin mijloace de control intern. Preluarile reflecta numai interesele actionarilor. Achizitiile se produc pe baza unor licitatii care urmaresc maximizarea valorii actiunilor societatii vizate. Nu se iau in considerare interesele furnizorilor, cumparatorilor, angajatilor sau alt altor mandatari.

Pentru ca mecanismul preluarii sa poata functiona eficient, investitorii trebuie, totusi sa beneficieze, in vederea atingerii acestui scop, de o piata a valorilor mobiliare solida si eficienta, pe care circula titluri cu un grad mare de lichiditate. Or, aceasta piata este inca in stadiul incipient la noi, fapt pentru care este cert ca eficienta unei astfel de afaceri, cel putin in acest moment, ar fi scazuta. Este deja o oportunitate pierduta societatile de stat cotate pe fosta piata extrabursiera, unde asemenea masuri ar fi putut duce la restructurare si eficienta. Statul roman a preferat insa privatizarile, a caror efecienta, pe ansamblu, este discutabila. In prezent, aceste societati sunt supuse unui masiv proces de delistare. In Romania, piata pentru controlul corporatiilor (piata preluarilor) este aproape inexistenta, datorita concentrarii structurilor de putere si lichiditatii scazute a pietelor. In plus, reglementarile referitoare la preluare nu sunt clare, fiind foarte frecvent schimbate, sub masca armonizarii cu reglementarile europene. Totusi, aceasta piata se poate dezvolta in cadrul fazei post-privatizare de realocare de capital si restructurare. Este esential ca mecanismele de monitorizare si control sa fie intarite pentru a preveni tranzactiile abuzive, delictele de initiat si manipularea pietei.

Controlul managementului poate fi exercitat de investitorii « externi » si prin intermediul procedurilor de insolventa.

Gradul de indatorare a intreprinderii este un instrument de control, deoarece indatorarea limiteaza libertatea de administrare si conducere. Creditorii, mai ales bancile si creditorii bugetari care acorda intreprinderii in cauza esalonari, refinantari sau ajutoare de stat, impun debitorului, intr-o maniera foarte severa, o conduita foarte stricta. Bancile, spre exemplu, impun ca toate operatiunile de incasari si plati ale debitorului lor, atit cele curente, cit si cele neobisnuite, sa se desfoasare prin conturi deschise de debitor la aceste banci. Aceste restrictii se impun pentru necesitatea ca banca sa aiba o continua monitorizare a operatiunilor debitorului si, in caz de nevoie, pentru ca banca sa-si traga din cont, prin debitare automata, sumele pe care debitorul i le datoreaza. In caz de nerespectare a obligatiilor impuse de creditori, creantele acestora devin scadente imediat, dindu-le dreptul la executare silita sau, dupa caz, la deschiderea procedurii insolventei. Controlul afacerii debitorului este, practic, in miinile acestor creditori, intrucit operatiunile financiare sunt in permanenta monitoarizare a acestora si sub amenintarea cu executarea silita sau cu falimentul, orice act sau operatiune importanta a debitorului fiind supusa unei aprobari prealabile din parte bancii . Atata timp cat debitorul isi achita principalele obligatii ce decurg din datorii, controlul asupra sa ramane in mainile actionarilor si ale administratiei. Daca o firma nu isi indeplineste obligatiile, atunci controlul este transferat de la actionari la creditori, nu numai din momentul deschiderii procedurii ci si dinainte de deschiderea procedurii, din perioada in care debitorul era doar in starea prealabila insolventei si incheia conventii cu creditorii de genul celor mai sus exemplificate. Creditorii sunt cei care controleaza afacerea debitorului, in modalitatea controlului si supravegherii activitatii acestuia din perioada prea-insolventa, sau prin intermediul managerilor procedurilor de insolventa, in perioada de insolventa. Intr-adevar, activitatea managerilor procedurilor de insolventa este controlata, sub raport jurisdictional, de judecatorul-sindic, iar sub raport “comercial”, de adunarea creditorilor si comitetul creditorilor.



Procedura insolventei poate antama si raspunderea, patrimoniala sau penala, a managerilor societatii, daca acesteia se fac vinovati de aducerea societatii in stare de insolventa. “Amenintarea” cu o astfel de perspectiva poate impune, sub raport psihologic, un control al activitatii manageriale, o prudenta de bonus pater familias in gestiunea afacerilor firmei. Dar aceasta modalitate de control isi poate dovedi eficienta doar atunci cand la baza deciziilor manageriale stau criterii de concurenta, iar falimentul este perceput ca o masura tot atat de normala ca si decesul persoanei fizice. Legislatia romana a falimentului este rareori aplicata marilor companii, datorita, spre exemplu, multiplelor exceptari legale aplicabile societatilor de stat privatizabile. Pe de alta parte, legislatia si practica judiciara din Romania lasa la indemina debitorului o intreaga varietate de modalitati de a evita sau deturna procedurile colective de la scopul lor legitim.

Insolventa este o provocare, mai ales in cazul marilor firme insolvabile care reprezinta o sursa de locuri de munca si o puternica infrastructura sociala in zonele respective. Protectia drepturilor creditorilor este mecanismul de baza care da posibilitatea intaririi constrangerilor bugetare. Debitorii ar trebui sa fie convinsi ca ei vor trebui sa faca fata obligatiilor pentru a face dovada unui comportament responsabil. Creditorii ar trebui de asemenea sa aiba siguranta ca-si pot recupera creantele pentru a putea pune la dispozitia societatilor comerciale capitalul de imprumut respectiv. In ciuda unei cresteri a capacitatii de imprumut a bancilor si a credibilitatii sectorului privat, finantarea imprumuturilor corporatiste va ramane la un nivel scazut daca nu va exista o protectie suficienta a drepturilor creditorilor. In caz de insolventa, atunci cind restructurarea esueaza, trecerea automata si rapida la faliment in vederea lichidarii se impune, pentru a permite anticiparea mecanismelor falimentului si transformarea falimentului intr-o amenintare credibila.

Preluarile ostile prin piata de capital sunt putin probabile in Romania, in prezent, dar pot fi organizate preluari ostile mult mai energic si cu mult mai multa frecventa in procedurile de insolventa. Cele doua modalitati utilizabile in acest scop sunt preluarea prin plan de reorganizare si preluarea prin lichidarea in bloc[9]. Cele doua tipuri de preluari sunt ostile fata de debitor/actionarii sai majoritari, dar fata de creditori, care controleaza firma aflata in procedura de insolventa, sunt preluari amiabile, negociate. Creditorii pot utiliza pentru preluare fie fonduri proprii (inclusiv creanta cu care sunt inscrisi in tabelul creditorilor), fie fonduri atrase. Creanta inscrisa in tabelul definitiv se poate converti in actiuni, initiativa venind din partea creditorilor[10]. Reorganizarea propusa de debitor are, oricum, foarte mici sanse in practica, intrucit el este in insolventa, deci intr-o stare de minima credibilitate din partea creditorilor si a mediului de afaceri, iar reorganizarea propusa de administratorul judiciar se bazeaza fie pe investitii ale tertilor, fie pe aranjamente cu creditorii, foarte rar fiind bazate pe noi angajamente financiare ale actionarilor existenti ai debitorului. De aici concluzia ca creditorii interesati in preluarea afacerii debitorului au cale libera si facila catre acest final. Mecanismele procedurii insolventei nu trebuie, insa, utilizate abuziv in scopul facilitarii unor preluari ale controlului. Practica a aratat ca diverse scheme dubioase au implicat actionari semnificativi, manageri externi si uneori chiar si creditori in actiuni care au condus firme care nu erau realmente insolvabile la situatia de a fi declarate in faliment.

Administratorul judiciar este si el o persoana indrituita sa propuna un plan de reorganizare, desi calitatea sa de organ al procedurii, care este tinut de obligatia de impartialitate, ar putea fi pusa in discutie, atit la sustinerea planului, cit si la implentarea sa. Chestiunea este delicata, mai ales ca, pentru realizarea planului, administratorul este remunerat cu un onorariu de succes aplicabil asupra sumelor distribuite creditorilor. O situatie deosebita poate apare in cazul in care judecatorul sindic decide, in baza art. 98 alin.3 teza a doua, sa ceara unui practician in insolventa sa evalueze sansele unui plan de reorganizare propus de administratorul judiciar. Daca evaluarea va fi defavorabila, administratorul judiciar este expus schimbarii, fie in perioada de observatie (pentru cazul in care un alt plan concurent este inca posibil), fie ca urmare a trecerii la faliment, motiv pentru care judecatorul-sindic ar trebui sa aiba retineri in a numi un astfel de evaluator, pentru a nu pune administratorul judiciar, specialist in insolventa si el, ca si evaluatorul numit de judecatorul-sindic, intr-o astfel de situatie nedorita. 

Din art. 59 alin.3 din Legea insolventei rezulta ca, in raportul sau „cauzal”, administratorul judiciar trebuie sa isi manifeste o pozitie ferma referitoare la sansele reorganizarii. Daca raportul arata ca activitatea debitorului poate fi redresata pe baza de plan, atunci in acelasi raport el va trebui sa precizeze fie ca recomanda planul propus de debitor, la intocmirea caruia colaboreaza sau nu cu debitorul, fie ca intentioneaza sa propuna un alt plan, “singur” sau impreuna cu unul sau mai multi creditori. In caz contrar, se va trece la faliment, omisiunea pronuntarii asupra reorganizarii putind fi sanctionata cu inlocuirea administratorului judiciar cu un alt lichidator provizoriu. Trecerea la faliment poate fi blocata doar in ipoteza in care creditorul/creditorii care detin cel putin 20% din creantele inscrise in tabelul preliminar al creantelor isi manifesta intentia de a depune un plan (art. 60 alin.2) sau in ipoteza in care, intre timp, s-a confirmat un plan de reorganizare (art.60 alin.4)[11].

Un raport asemenator este prevazut si la art. 54 din Legea insolventei, cu exceptia faptului ca termenele implicate sunt mai reduse, intrucit se presupune ca debitorul ar trebuie sa treaca la faliment in procedura simplificata. Ca si in procedura generala, insa, si in acest caz raportul administratorului judiciar poate propune intrarea in faliment sau continuarea perioadei de observatie din procedura generala, ceea ce este cu totul paradoxal. A se observa ca, prin raportul pe care trebuie sa il depuna in baza art. 54 din Legea insolventei (raport denumit si “raportul de 30 de zile”, pentru a fi diferentiat de raportul „cauza”), administratorul judiciar poate face reversibila starea de faliment in procedura simplificata, din moment ce el poate propune “continuarea perioadei de observatie din procedura generala”. Perioada de observatie are ca efect si indrituirea debitorului, a administratorului judiciar si a creditorilor de a propune un plan, ceea ce, in mod evident, rastoarna principiile acceptate ca stind la baza reglementarii referitoare la falimentul simplificat.

Administratorul judiciar poate utiliza, pentru finantarea executarii planului, fonduri din vinzarea de active excedentare, majorari de capital social (aporturi noi de la actionarii debitorului), fuziuni sau divizari, dar si finantari de la terti, cum ar fi fondurile de investitii cu capital de risc (venture capital).

§3. Continutul minim al planului

Planul de reorganizare trebuie sa contina, in esenta, informatii relative la debitor, la managementul acestuia si la actionarii sai semnificativi, prezentarea activului, evaluarea patrimoniului, sursele de finantare pe perioada reorganizarii, previziunea situatiilor financiare (cash flow) si programul de plata a creantelor in perioada de reorganizare.

Din definitia planului de reorganizare, prevazuta de art. 3 pct. 20 din Legea insolventei, rezulta ca planul ar trebui sa prevada, impreuna sau separat, (i) restructurarea operationala sau financiara a debitorului, (ii) restructurarea corporativa a debitorului prin modificarea structurii de capital social si (iii) restringerea activitatii prin lichidarea unor bunuri din averea debitorului.

Art. 95 din Legea insolventei este, insa, mult mai vast, textul preconizind un numar de indicatii obligatorii ale planului, un program de plata a creantelor, o serie de mentiuni obligatorii ale planului si, in fine, mai multe alternative de realizarea a planului.

Indicatiile obligatorii ale planului sunt :

(i) perspectivele de redresare in raport cu posibilitatile si specificul activitatii debitorului, cu mijloacele financiare disponibile si cu cererea pietei fata de oferta debitorului ;

(ii) modalitatea de selectie, desemnare si inlocuire a administratorilor si directorilor ;

(iii) programul de plata a creantelor, definit de art. 3 pct.22 ca fiind « tabelul de creante mentionat in planul de reorganizare care cuprinde cuantumul sumelor pe care debitorul se obliga sa le plateasca creditorilor, prin raportare la tabelul definitiv de creante si la fluxurile de numerar aferente planului de reorganizare, […] precum si termenele la care debitorul urmeaza sa plateasca acester sume ». Programul de plata a creantelor, confirmat odata cu intregul plan de reorganizare, nu este altceva decit un tabel definitiv al creantelor modificat. Termenele de plata din programul de plata sunt esentiale intrucit depasirea acestora poate insemna esecul planului de reorganizare, judecatorul-sindic putind dispune trecerea la faliment daca aceste termene sunt depasite.

Planul trebuie sa contina urmatoarele mentiuni obligatorii :

(i) categoriile de creante care nu sunt defavorizate ; votul creditorilor care fac parte din aceasta categorie este prezumat favorabil planului, intrucit instituirea reorganizarii judiciare nu ii prejudiciaza pe creditorii in cauza ;

(ii) tratamentul categoriilor de creante defavorizate ; notiunea de « categorie de creanta defavorizata » este definita de art. 3 pct.21, conform caruia se prezuma a fi defavorizata categoria de creante pentru care planul prevede o modificare, in sensul reducerii cuantumului, al garantiilor si al altor accesorii, al reesalonarii sau al reducerii valorii actualizate a creantei sub valoarea admisa in tabelul definitiv al creantelor ; a se observa ca legea vorbeste de categoria de creante, si nu de creanta concreta, ceea ce inseamna ca modificarile creantei exemplificate de art. 3 pct.21 se pot aplica numai unei clase (categorii) de creante in mod egalitar, fiind interzisa modificarea unei creante concrete in alte conditii decit cele aplicate in mod generic categoriei din care face parte creanta respectiva.

Planul va trebui sa specifice in detaliu « masurile adecvate » de aplicare a sa.

Legea insolventei prevede, in art. 95 alin.6, un numar foarte mare de potentiale « masuri adecvate ». Dintre aceste « masuri adecvate», unele sunt, in realitate, consecinte generice ale reorganizarii (pastrarea conducerii afacerii sale de catre debitor, sub controlul si supravegherea administratorului judiciar[12]), altele sunt interdictii ale unor operatiuni [lit. K – « planul de reorganizare nu poate prevedea conversia creantelor bugetare in titluri de valoare » ; lit.L, lit.a) – « prohibirea emiterii de actiuni fara drept de vot »], altele sunt explicatii ale unei masuri propriu-zise de realizare a planului (lit. F – « lichidarea partiala sau totala a activului debitorului in vederea executarii planului se face potrivit art. 116-120 », adica textele referitoare la lichidare in cadrul procedurii falimentului), iar altele sunt obligatii impuse unor terti (lit. L, cu referire la persoanele prevazute la lit. C si lit. D, adica la persoanele catre care se transmit active sau la societatea care rezulta din fiziune).

In realitate, planul trebuie sa prevada alternativ, ca masuri de realizare a sa :

(i) continuarea activitatii debitorului prin restructurarea operationala si/sau financiara a debitorului, schimbarea actionariatului sau modificarea capitalului social; reducerea capitalului social poate fi necesara pentru “scoaterea” pierderilor din bilant, urmata de majorarea capitalului social fie prin noi aporturi ale actionarilor existenti, fie prin noi aporturi ale unor terti investitor; emiterea de parti sociale sau actiuni noi reprezinta un efect al noilor aporturi si nu masuri in sine de realizare a planului, asa cum considera, in mod gresit, legiuitorul, in art. 95 alin.6 lit. J; daca debitorul este un emitent de valori mobiliare in sensul Legii nr.297/2004 privind piata de capital, emiterea noilor actiuni este supusa dispozitiilor Legii pietei de capital, inclusiv cele referitoare la oferta publica de valori mobiliare; “titlurile de valoare” presupuse de implementarea planului pot fi emise si in favoarea unor creditori, cu conditia ca acestia din urma sa fie de acord cu aceasta emisiune; acordul creditorilor trebuie sa fie expres si dat in forma scrisa; creantele bugetare nu pot fi convertite in actiuni ca masura de realizare a planului ; in lipsa de astfel de masuri de finantare, planul trebuie sa prevada alte resurse financiare, precizind sursa de provenienta a acestora;

(ii) fuziunea sau divizarea debitorului; fuziunea presupune disparitia ca persoana juridica a societatii absorbite (sau a celei contopite); daca debitorul este societatea absorbanta, atunci planul de reorganizare se continua, el presupunind atit o majorare de capital social cu capitalul social al societatii absorbite, ci si o majorare a masei credale (creditorii celor doua sau mai multe societati participante lafuziune se reunesc in tabelul creantelor fata de debitor), ceea ce prespune ca tabelul creantelor se modifica masiv prin programul de plata a creantelor; daca, in schimb, debitorul este societatea care urmeza a dispare ca efect al fuziunii, atunci apare o problema teoretica si practica deosebita : procedura insolventei se inchide pentru disparitia personalitatii juridice a debitorului, ceea ce inseamna ca o hotarire de deschidere a procedurii si o hotarire de confirmare a planului pot fi anihilate prin votul combinat al creditorilor, al actionarilor debitorului si al actionarilor societatii absorbante (care este o societate in bonis sau o alta societate in insolventa); dupa realizarea fuziunii, procedura se inchide in cazul in care societatea absorbanta este o societate in bonis; divizarea este prefigurata si ea (sub formula de la art.95 alin.6, lit. C, “transmiterea tuturor sa a unora dintre bunurile averii debitorului catre una ori mai multe persoane […] juridice, constituite anterior sau ulterior confirmarii planului”) ca o masura adecvata de realizare a planului; intr-adevar, “transmiterea” la care se refera art. 95 alin.6 lit. C poate fi o transmitere in schimbul unui prêt (vinzare sau locatiune) sau o transmitere cu titlu de aport la capitalul social al unei alte societati, pentru care debitorul va primi actiuni sau parti sociale;

(iii) restrangerea activitatii prin lichidarea unor bunuri din averea debitorului (lichidarea totala sau partiala) sau prin distribuirea acestora catre creditori, in contul creantelor; legea impune ca lichidarea sa se efectueze conform reglementarilor referitoare la lichidarea in caz de faliment; dispozitia este o greseala conceptuala, intrucit planul este confirmat de judecatorul-sindic, dupa ce va fi fost votat de creditori; a relua toate procedurile de vinzare din cadrul lichidarii este antieconomic si contrar principiului celeritatii; a se observa ca vinzarea in bloc si vinzarea de imobile prin negociere directa presupun un nou vot in adunarea creditorilor si o noua dispozitie de vinzare data de catre judecatorul-sindic; in plus, in cazul vinzarilor de imobile prin negociere directa este obligatorie si asa-numita procedura de supraofertare, procedura care, in mod evident, prelungeste inutil perioada de realizare a planului;

(iv) esalonarea, scutirea de dobinzi si alte costuri, remiterea totala sau partiala de datorie, modificarea sau stingerea garantiilor reale; remiterile de datorie au efecte benefice asupra debitorilor dar, deoarece se contabilizeaza ca venituri, pot conduce la obtinerea unui profit impozabil, de unde un potential risc de esec al planului.

Principala componenta a planului o reprezinta planul de afaceri.

Planul de afaceri trebuie sa prevada sursele de finantare ale reorganizarii si fluxurile sale financiare (cash flow). Un plan de reorganizare judiciara este serios si poate fi luat in calcul la vot de catre creditori doar in cazul in care el prezinta credibilitate, adica denota sanse reale de realizare. Trecutul recent al intreprinderii trebuie sa poata duce la opinia ca intreprinderea e redresabila. Spre exemplu, nu este serioasa o ipoteza de realizare in viitor a unui profit, daca in ultimul an pierderile au fost mari si s-au acumulat rapid. In analiza potentialului de reusita a planului, creditorii votanti analizeaza si modul in care se comporta debitorul in perioada de observatie, interval in care gestiunea intreprinderii trebuie sa fie ireprosabila. Estimarea sanselor de reusita a planului are in vedere, in principal, profitul si excedentul de trezorerie previzionate, precum si un minim de lichiditati estimate care sa permita concluzia ca planul va putea duce atit la plata datoriilor curente, rezultate din continuarea procedurii, cit si la achitarea, conform programului de plati, a datoriilor anteriorare deschiderii procedurii.

Pentru elaborarea planului de reorganizare sunt utile studii de piata pentru sectorul in care activeaza sau isi propune sa activeze debitorul, care sa reliefeze tendintele pietei si ale preturilor, analiza evolutiei preconizate a costurilor salariale si ale principalelor materii prime si utilitati, rapoarte tehnice privind diagnosticul echipamentelor societatii, gradul de uzura, randamentele estimate, sumele necesare pentru reparatii si pentru dotare cu noi echipamente si licente, o structura a costurilor fiecarui produs prognozat a se fabrica, estimari privitoare la evolutia pretului imobilelor pentru a fundamenta anumite vanzari, estimari ale evolutiei cursului valutar, ale evolutiei fiscalitatii, estimari privind investitiile de mediu necesare respectarii reglementarilor comunitare, restrictiile legale ce pot afecta produsele societatii, marcile, brevetele etc. Previziunile fluxurilor de numerar (cash flow) sunt credibile daca sunt sustinute prin angajamente bancare de creditare a societatii conditionate de aprobarea planului de reorganizare, cresteri de capital sau imprumuturi ce urmeaza a fi acordate de catre actionari/asociati ori de catre terti investitori, oferte ferme de cumparare a unor active din partea unor cumparatori identificati, oferte de creditare a societatii de catre salariati sau participarea acestora la capital etc. Opinia fundamentata a administratorului judiciar, daca este favorabila, cintareste greu in balanta opiniilor creditorilor, putind influenta pozitiv votul in adunarea creditorilor. De asemenea, judecatorul-sindic are posibilitatea ca, la momentul solutionarii cererii de admitere in principiu a planului, sa desemneze un un practician in insolventa care sa isi exprime opinia privind posibilitatea de realizare a planului (art.98 alin.3, teza a doua).

Perioada de realizare a planului nu poate fi mai mare de 3 ani de la data confirmarii. La recomandarea administratorului judiciar, perioada de realizare a planului poate fi prelungita cu cel mult 1 an, cu conditia ca recomandarea sa fie data in cel mult 18 luni de la data confirmarii si prelungirea sa fie acceptata prin votul a cel putin doua treimi dintre creditorii aflati in sold la acea data.

Procedura confirmarii planului

Proiectul de plan se depune, in copie, in termenul legal de 30 de zile de la data afisarii tabelului creantelor, la grefa instantei si la registrele in care este inregistrat debitorul (registrul comertului sau registrul societatilor agricole). O copie a proiectului de plan va fi comunicata, dupa caz, debitorului, administratorului special si comitetului creditorilor. A se observa ca, in acest caz, nu sunt aplicabile dispozitiile art. 7 referitoare la comunicarea actelor procedurii prin Buletinul procedurilor de insolventa.

Avind in vedere ca proiectul planului se depune la grefa instantei si se inregistreaza in registrul comertului, rezulta ca orice persoana interesata si, in special creditorii si salariatii debitorului, pot consulta proiectul de plan in vederea votarii lui sau, dupa caz, a contestarii lui.

Desi ar putea parea ca depunerea planului in termenul legal si publicizarea lui prin depunerea la grefa si la registrele unde este inregistrat debitorul ar fi suficiente pentru o confirmare a planului intr-o perioada rezonabila de timp, in realitate, lucrurile sunt mult mai complexe. Pentru ca reorganizarea ceruta de debitor sa aiba sanse, cererea debitorului trebuie introdusa inainte de instalarea insolventei, mai précis, in stadiul de insolventa iminenta sau, in orice caz, in stadiul incipient al insolventei cind numarul creditorilor si tensiunea in rindurile acestora cauzata de jena financiara a debitorului nu sunt prea mari. Intentia de reorganizare trebuie insotita si de indicarea unui practician in insolventa, cunoscator al afacerii debitorului, care sa fie numit administrator judiciar si care sa faciliteze procedura confirmarii planului. Intentia de reorganizare trebuie sa se concretizeze nu intr-o simpla declaratie, ci trebuie sa fie insotita de o schita sau chiar de un plan de reorganizare, care sa formeze convingerea creditorilor ca intentia debitorului este serioasa. In fine, debitorul trebuie sa fie in masura sa dovedeasca existenta unor fluxuri de numerar suficiente pentru acoperirea necesitatilor curente ale afacerii sale, precum si pentru acoperirea, intr-o proportie cit mai mare si intr-un timp cit mai scurt, a datoriilor scadente ale debitorului. A se observa ca, in privinta fluxurilor de numerar, debitorul ar trebui sa se abtina de la a obtine bani din vizari de active inainte de deschiderea procedurii insolventei, pentru a nu se expune unei actiuni in anulare care ar compromite reorganizarea. In lipsa unor astfel de conditii prealabile, sansele ca planul debitorului sa se realizeze sunt minime. In privinta planului propus de administratorul judiciar sau de creditori, toate informatiile si demersurile necesare planului debitorului trebuie obtinute intr-un termen foarte scurt, de maxim 30 de zile de la afisarea tabelului definitiv (in cazul creditorilor), sau chiar de 60 de la deschiderea procedurii (in cazul administratorului judiciar). Un plan in aceste conditii trebuie sa aiba premise foarte favorabile pentru a fi implementat, adica afacerea debitorului sa aiba perspective foarte solide de redresare, singura conditie a succesului find indepartarea debitorului de la conducerea afacerii sale. Altfel, esecul planului de reorganizare nu mai este doar un esec al debitorului, ci si al administratorului judiciar sau al creditorului care l-a propus, cauzind foarte multe consecinte neplacute acestora, inclusive indepartarea administratorului judiciar de dosarul respectiv, in care nu va mai fi numit lichidator judiciar, sau falimentul creditorului, antrenat de angajarea in esecul reorganizarii debitorului.

In practica, foarte rar – sau aproape deloc – se intilnesc situatii in care banci sau alte institutii financiare sa accepte sa finanteze o reorganizare judiciar, deorece normele de prudenta bancara sunt, in mod exagerat, foarte stricte cu debitorii aflati in insolventa. Nu exista inca, in Romania, institutii financiare sau fonduri cu capital de risc specializate care sa se implice in reorganizari judiciare, desi piata reorganizarilor este - sau poate fi – considerabila. De aceea, sursele de finantare ale reorganizarii sunt, in majoritatea covirsitoare a cazurilor, vinzarea de active si infuzia de capital. Vinzarea totala a activelor, in bloc, este foarte “atractiva”, in cazul in care afacerea debitorului este localizata in zone cu potential de dezvoltare imobiliara ridicat. Afacerea respectiva este fie relocata, fie lichidata in totalitate, cu consecinte favorabile fata de creditori, dar cu posibila disparitie a debitorului (ceea ce este paradoxal, intrucit planul de reorganizare trebuie sa propuna continuarea afacerii debitorului).




Este evident faptul ca, daca un debitor este insolvabil sau daca nu mai exista piata pentru produsele debitorului, sansele de reorganizare sunt minime, 

Art. 98 alin.2 din Legea insolventei reglementeaza o procedura de admitere a planului (denumita “admitere in principiu” in vechea reglementare), care presupune citarea si audierea persoanelor care au propus planul, a debitorului, a administratorului judiciar si a comitetului creditorilor.

Procedura admiterii planului este inutila si complicata, mai ales ca persoanele respective sunt nu numai citati, ci si audiati, iar in practica sunt citati la sedinta respectiva toti membrii comitetului creditorilor, si nu doar comitetul creditorilor in sine, ca entitate. Asa cum am aratat si in cap. V, sunt cazuri in practica in care s-au desfiintat, prin admiterea unor contestatii in anulare pentru nelegala citare hotariri date in recurs fara citarea membrilor in comitetul creditorilor. Judecatorul sindic efectueaza o verificare pur formala a indrituirii persoanei in cauza de a propune planul si a continutului minim al planului, chestiuni care pot fi foarte simplu verificate si de un secretar al sedintei adunarii creditorilor. Judecatorul sindic nu are nici macar dreptul de a alege intre mai multe planuri de reorganizare, el neputind face altceva decit sa transmita adunarii creditorilor spre votare toate eventualele planuri depuse.

Este adevarat ca, la solutionarea cererii de admitere in principiu, judecatorul sindic poate cere unui practician in insolventa sa isi spuna parerea asupra sanselor de realizare a planului, dar dispozitia legala respective mai mult incurca decit sa ajute. Daca planul este depus de administratorul judiciar, practicianul in insolventa despre care vorbeste art. 98 alin.3 teza a doua poate fi altul, dar in acest caz ar apare o chestiune de eficienta a administratorului judiciar si de veridicitate a constatarilor sale din raportul cauzal. Daca verdictul celuilalt practician in insolventa este nefavorabil, primul este expus schimbarii prin trecerea la faliment. Daca planul este propus de debitor sau creditori, este inutila aprecierea unui alt practician in insolventa, fiind suficienta opinia administratorului judiciar din raportul sau cauzal sau dintr-un raport separat, cerut de judecator in legatura cu planul propriu zis.

In mod normal, decizia asupra planului ar trebui sa apartina creditorilor, judecatorul sindic limitindu-se la a verifica formal conditiile de valabilitate ale hotaririi adunarii creditorilor si a omologa, apoi, planul de reorganizare, care nu este altceva decit un contract judiciar intre persoana care proprune planul (debitor, administrator judiciar, creditor) si creditorii inscrisi in tabelul definitiv al creantelor. Interventia dubla a judecatorului-sindic este de natura a complica procedura de confirmare a planului care, si asa, este complexa si deosebit de dificila.

Hotarirea de admitere a planului este supusa recursului. Respingerea cererii de admitere a planului sau, dupa caz, desfiintarea in recurs a hotaririi de admitere a planului duce automat la falimentul debitorului.

Dupa admiterea planului se urmeaza o noua – si inutila – publicitate referitoare la acesta. Art. 99 alin.2 prevede ca judecatorul va dispune ca, in termen de 5 zile de la admitere, un anunt referitor la propunerea planului (??! - n.n., Gh. P.) se va publica in Buletinul procedurilor de insolventa, cu indicarea celui care l-a propus, a datei cind se va vota asupra planului (care nu va fi mai mare de 25 de zile de la data admiterii planului) si a faptului ca se va putea vota prin corespondenta, precum si a datei de confirmare a planului, care nu va depasi 15 zile de la data exprimarii votului asupra planului. Nu se stie de ce legiuitorul a simti nevoie unei a doua publicari a planului si a celui care l-a propus, din moment ce o astfel de publicare a fost déjà efectuata inainte de admiterea planului. Nu se stie nici de ce se mai vorbeste inca de anuntul referitor la propunerea planului, din moment ce suntem déjà in faza ulterior admiterii acestuia. De altfel, textul mai contine doua paradoxuri incredibile, intrucit admite implicit ca adunarea creditorilor poate avea loc inainte de afisarea tabelului definitiv si ca actionarii ar putea vota asupra planului. Astfel:

-art. 99 alin.1 dispune ca, dupa admiterea planului, judecatorul sindic va da dispozitie administratorului judiciar sa convoace adunarea creditorilor si debitorul. Data este fixate in functie de un termen maxim de 25 zile, dar termenul este calculat in asa fel incit data adunarii sa nu fie fixata mai inainte de afisarea tabelului definitiv de creante (subl.n., Gh. P.). Ipoteza este absurda, intrucit pina la afisarea tabelului definitiv al creantelor nu exista creditori care sa fie indreptatiti sa participe la votul asupra planului de reorganizare. In realitate, textul contine mai multe reminiscente ale vechii reglementari a reorganizarii din fosta Lege nr.64/1995, care permitea concluzia ca votul asupra planului s-ar fi putut da inainte de afisarea tabelului definitiv al creantelor. Asadar, termenul de 25 de zile curge de la data admiterii planului, orice alta solutie fiind absurda;

-art. 99 alin.3 dispune ca actionarii (subl.n., Gh. P.) si creditorii cu titluri de valoare la purtator vor trebuie sa depuna originalele la administrator [] sub sanctiunea decaderii din dreptul de a vota; dar dreptul de vot asupra planului apartine doar creditorilor indreptatiti sa participe la procedura, nu si actionarilor, ceea ce face inexplicabil textul legal citat. 

Modul in care se desfasoara votul in adunarea generala este reglementat de art. 99. In prealabil, trebuie precizat ca nu orice creditor poate participa la acest vot. Creditorii straini de procedura si creditorii cu creante inscrise provizoriu in tabelul creantelor nu au drept de vot. Daca sunt contestatii care impiedica afisarea, intr-un timp rezonabil, a tabelului definitiv al creantelor, in asa fel incit sa se poata publica, admite si vota un plan de reorganizare, judecatorul-sindic va dispune trecerea creantei respective pe tabel, ca creanta inscrisa provizoiru. Creditorul in cauza nu va avea drept de vot in adunarea creditorilor referitoare la votul asupra planului.

Pe de alta parte, spre deosebire de celelalte tipuri de adunarea a creditorilor, in cazul carora nu este posibil votul prin corespondenta, in cazul adunarii creditorilor convocata pentru votul asupra planului votul prin corespondenta este permis de art. 99 alin.2.

Adunarea creditorilor este convocata, organizata si prezidata de administratorul judiciar. La sedinta de vot asupra planului este convocat si debitorul (in mod normal, debitorul este doar invitat la adunarile creditorilor).

Adunarea creditorilor convocata pentru votul asupra planului se concretieaza intr-o hotarire, supusa acelorasi conditii de valabilitate ca si celelalte hotariri ale adunarii creditorilor si, deci, si unei eventuale actiuni in anulare, care va fi solutionata de judecatorul-sindic odata cu cererea de confirmare a planului.

Dinamica votului in adunarea creditorilor este complexa. Aplicarea mecanica a textului legal poate duce fie la blocaje, fie la formarea unor majoritati false.

Astfel, conform art. 100 din Legea insolventei, la inceputul sedintei de vot, administratorul judiciar va informa creditorii prezenti despre voturile valabile primite in scris.

Fiecare creanta beneficiaza de un drept de vot[14], pe care titularul acesteia il exercita in categoria de creante din care face parte creanta respectiva.

Legea creeaza trei categorii de baza de creante si o categorie suplimentar, care voteaza separat: (i) creditorii cu creante garantate; (ii) creditorii bugetari; (iii) furnizorii de utilitati sau de materii prime pentru care debitorul este consumator captiv; (iv) ceilalti creditori chirografari.

Categoria suplimentara de creante se justifica atit pentru caracteristicile special ale creantelor respective (debitorul este consumator captiv pentru produsele furnizate de titluarul creantei respective), cit si datorita necesitatii crearii unei certitudini a votarii planului de reorganizare. Un plan va fi socotit acceptat de o categorie de creante daca in categoria respectiva planul este acceptat de o majoritate absoluta din valoarea creantelor. Daca majoritatea nu poate fi obtinuta in cadrul categoriei respective, atunci este utila crearea unei categorii suplimnetare de creditori, care sa poata vota planul.

Categoriile care, direct sau indirect, controleaza, sunt controlate sau se afla sub control comun cu debitorul, in sensul legislatiei pietei de capital, pot participa la sedinta, dar pot vota cu privire la plan doar in cazul in care acesta le acorda mai putin decat ar primi in cazul falimentului. Asadar, nu au drept de vot creditorii afiliati debitorului, pentru ca, altfel, s-ar putea falsifica majoritatea necesara aprobarii planului.

Creditorii care nu sunt defavorizati sunt prezumati a vota pentru plan. Un vot impotriva aprobarii planului din parte acestora ar fi lipsit de interes, deci ar urma sa fie ignorant. In orice caz, va trebui ca cel putin o categorie de creditori defavorizati sa accepte planul.

Categoria de creante defavorizate este definite de art. 3 pct. 21 ca fiind creante propuse a fi modificate prin plan, fie prin reducerea cuantumului, fie prin reducerea garantiilor sau a accesoriilor, fie prin reesalonare sau prin reducerea valorii actualizate a creantelor sub valoare nominala de la data deschiderii procedurii.

De asemenea, nici una dintre categoriile care respinge planul nu trebuie sa primeasca mai putin decit ar primi in faliment, iar in cazul in care o categorie defavorizata respinge planul, nici o categorie inferioara nu primeste mai mult decit ar fi primit in faliment.

Creditorii bugetari pot acorda inlesniri la plata in conditiile art. 125 din Codul de procedura fiscala. Planul de reorganizare nu este supus acestor dispozitii, intrucit, pe de o parte, procedura de confirmare a sa este reglementata de o lege speciala in raport de Codul de procedura fiscala si, pe de alta parte, conformarea este o procedura judiciara, care nu se poate confunda cu procedura administrativa a inlesnirilor la plata. Asadar, si creditorii bugetari pot vota planul, chiar daca in plan se prevad esalonari, reduceri de dobinzi si penalitati si chiar stergeri de datorii. Fiind vorba de o procedura judiciara, transparenta si supusa votului creditorilor, inseamna ca eventualele ajustari ale creantelor bugetare contra debitorului nu reprezinta o forma de ajutor de stat care sa fie supusa unei aprobari prealabile din partea autoritatilor din domeniul concurentei sau care sa fie interzise.

In practica, foarte rar se intimpla ca creditorii bugetari sa accepte ca creanta bugetara sa fie platita intr-o proportie ma mica de 100%. Asadar, aceste creante trebuie trecute in programul de plata cu intreaga valoare, pentru a nu risca un vot negativ asupra planului. In acest caz, trebuie ca cel putin una dintre categoriile defavorizate sa accepte planul. Cum si creditorii garantati sunt greu de convins sa accepte modificari ale crantelor lor, rezulta ca, de obicei, se creeaza o categorie suplimentara dintre creditorii furnizori de utilitati, care vor fi defavorizati prin plan si care, in acelasi timp, sa fie convinsi sa accepte planul. Fiind vorba de furnizori de utilitati, acest lucru nu va fi foarte greu, intrucit furnizorii de utilitati isi pot pastra astfel un client si, in acelasi timp, nu sunt nevoiti sa distruga infrastructura necesara aprovizonarii debitorului. 

Confirmarea planului de reorganizare intervine in baza unei hotariri a judecatorului sindic, care va verifica in sedinta publica, in prezenta tuturor creditorilor, a debitorului si a administratorului judiciar, daca hotarirea adunarii creditorilor referitoare la votul asupra planului a fost legal luata, daca s-au respectat conditiile referitoare la majoritatea in cadrul celor trei/patru categorii de creante si majoritatile in cadrul fiecarei categorii in parte, daca s-au respectat conditiile referitoare la creantele defavorizate si, in fine, daca planul asigura un tratament corect si echitabil fiecarei creante defavorizate.

Un singur plan de reorganizare poate fi confirmat.

Hotarirea de confirmare a planului este si ea, ca orice alta hotarire a judecatorului syndic, supusa recursului. Respingerea cererii de confirmare sau desfiintarea hotaririi de confirmare a planului duce automat la falimentul debitorului.

§5. Perioada reorganizarii judiciare

Coordonatele esentiale ale perioadei reorganizarii judiciare pot fi rezumate dupa cum urmeaza :

a. Hotarirea judecatorului sindic de confirmare a planului de reorganizare face trecerea la faza definitiva, de tratament judiciar a procedurii insolventei, in modalitatea reorganizarii judiciare. Dupa confirmarea planului, debitorul este in perioada reorganizarii judiciare.

b. Planul confirmat este un titlu executoriu in contra debitorului, dar si in contra creditorilor, inclusiv a celor care au votat contra planului. Masurile propuse in plan se impun cu caracter executoriu debitorului, care va trebui sa ia masurile organizatorice, financiare, de personal, de marketing si structurale prevazute in plan.

c. Primul efect al confirmarii planului este acela ca intreprinderea debitorului se reorganizeaza conform planului. In mod evident, activitatea debitorului continua, in conditii similare celor impuse debitorului in perioada de observatie. Dupa momentul confirmarii planului, afacerea debitorului se realizeaza conform planului, chiar daca afacerea preconizata in plan nu mai respecta liniile obisnuite ale activitatii debitorului de dinainte de deschiderea procedurii.

d. Cel de-al doilea efect al confirmarii planului este acela ca creantele si drepturile creditorilor si ale celorlalte parti interesate[15] se modifica astfel cum se prevede in plan. Modificarea acestor creante este ireversibila. In cazul intrarii in faliment dupa confirmarea unui plan de reorganizare, titularii acestor creante vor putea participa la distribuiri numai cu valoarea creantelor prevazute in programul de plati, mai putin cota incasata in timpul reorganizarii (art.110 din Legea insolventei) . Desi creanta in sine se modifica ireversibil ca urmare a confirmarii palnului, garantia aferenta creantei nu se stinge si nici nu se modifica prin plan, ci numai prin acordul expres, prealabil si dat in aceeasi forma in care este facuta conventia de garantiei, al creditorului. De altfel, creditorii conserva actiunile lor contra co-debitorilor si a fidejusorilor, pentru intreaga valoare a creantelor lor, chiar daca au votat planul (art.102) , iar garantiile reale si personale constituite pentru indeplinirea obligatiilor asumate prin planul de reorganizare raman valabile in favoarea creditorilor pentru plata sumelor datorate acestora potrivit planului de reorganizare (art.111). In plus, conform art. 112 alin.(1) din Legea insolventei, creditorii nu sunt obligati sa restituie sumele incasate in cursul reorganizarii.

e. Reorganizarea judiciara poate dura maximum 3 ani (putind fi prelungita, dupa procedura prevazuta de art. 95 alin.4, cu inca un an).

f. Legea insolventei prevede doua mari categorii de planuri de reorganizare: (i) planuri bazate pe reducerea activului debitorului (respectiv lichidarea partiala sau totala a acestuia), in vederea achitarii in totalitate a creantelor restante si (ii) planuri care prevad reorganizarea operationala si/sau financiara a debitorului, avand drept urmare o restituire a obligatiilor fata de creditori in cuantum cel putin egal cu cel pe care l-ar fi obtinut in caz de faliment.

g. In ambele variante, esential este tratamentul corect si echitabil al fiecarui titular de creante, atit la momentul confirmarii planului, cit si pe parcursul perioadei de reorganizare.

117. Afacerea debitorului continua in perioada reorganizarii judiciare, conform regulii business as usual.

Art. 103 din Legea insolventei dispune ca debitorul isi va conduce activitatea, sub supravegherea administratorului judiciar si in conformitate cu planul confirmat, pina cind judecatorul sindic va dispune motivat, fie incheierea procedurii insolventei si luarea tututor masurilor pentru reinsertia debitorului in activitatea comerciala[18], fie incetarea reorganizarii si trecerea la faliment. Intreprinderea debitorului va fi condusa de administratorul special, sub supravegherea administratorului judiciar (daca debitorul nu a fost desesizat). Actionarii nu pot interveni in conducerea activitatii sau in administrarea averii debitorului, cu exceptia cazurilor expres si limitativ prevazute de lege si in planul de reorganizare. Actionarii pot interveni in viata societatii supuse reorganizarii judiciare doar in cazul in care sunt necesare adunari generale prin care fie sa fie aprobate situatiile financiare anuale, fie sa se modifice actele constitutive, in conditiile planului. Fostii administratori ai debitorului, de dinainte de deschiderea procedurii nu mai au nici o tangenta cu viata societatii de dupa confirmarea planului de reorganizare, cu exceptia cazului in care debitorul a fost desesizat inainte de confirmarea planului sau in cursul reorganizarii, pentru cazurile exceptionale in care debitorul trebuie sa isi exercite acele drepturi procesuale cu caracter exorbitant pe care i le confera Legea insolventei si judecatorul-sindic a decis sa le incredinteze acestora un mandat ad-hoc de reprezentare a debitorului.

Regula business as usual respectiva se aplica in limite similare cu cele aplicabile continuarii activitatii debitorului in perioada de observatie. Actele juridice si platile curente sunt facute de debitor, prin administratorul special (sub controlul si supravegherea administratorului judiciar), sau de administratorul judiciar, daca debitorul a fost desezizat. Actele neobisnuite se incheie in conditiile stabilite prin plan sau, dupa caz, cu acordul prealabil al judecatorului-sindic sau, respectiv, al comitetului creditorilor.

Finantarea reorganizarii, garantiile constituite in perioada de reorganizare, vinzarile de active propuse prin plan, toate acestea se efectueaza in conditiile stabilite prin plan, dar unele dintre acestea fac necesara fie interventia adunarii creditorilor, fie interventia adunarii generale a actionarilor. Spre exemplu, vinzarile de active, chiar daca sunt prevazute prin plan, trebuie sa parcurga formalitatile (complicate si complet inutile) prevazute de lege pentru lichidarea acestora in caz de faliment. Finantarea planului prin majorarea de capital social, cu sau fara cooptarea unui tert investitor, necesita modificari ale actelor constitutive ale debitorului, ceea ce presupune, de obicei, o adunare generala a actionarilor, daca nu sunt indeplinite conditiile art. 95 alin.7 din Legea insolventei pentru ca modificarea actelor constitutive sa fie decisa de adunarea creditorilor. Vinzarile de active nepropuse in plan sunt operatiuni juridice neobisnuite care nu pot fi efectuate decit cu prealabila aprobare a judecatorului sindic sau a comitetului creditorilor.

Din dispozitiile art. 112 alin.(3) din Legea insolventei rezulta ca actele efectuate in intervalul dintre data confirmarii planului si data intrarii in faliment, care respecta prescriptiile art. 49 alin.1-2 (acte curente si acte neobsinuite autorizate) si prescriptiile planului de reorganizer,e sunt valabile si opozabile creditorilor, chiar daca se va fi trecut, ulterior, la faliment. Celelalte acte ale debitorului sunt prezumate ca fiind facute in frauda creditorilor si vor fi anulate, cu exceptia cazului in care co-contractantul dovedeste buna sa credinta la momentul incheierii actului. A se observa ca, desi se vorbeste si in acest caz de prezumtia de frauda si este vorba tot de o actiune in reintregirea patrimoniului debitorului, nu se poate aplica, prin analogie, intregul regim juridic al actiunii in anularea actelor incheiate de debitor in perioada suspecta, intrucit cocontractantul are dreptul, in cazul prevazut de art. 112 alin.3, sa dovedeasca buna sa credinta si sa obtina respingerea actiunii in anulare. De altfel, suntem in prezenta unor acte juridice ulterioare deschiderii procedurii, si nu anterioare acesteia. In plus, bunul vindut sau transferat altfel decit prin vinzare nu poate fi recuperat de la sub-dobinditor, indiferent de buna sau reaua sa credinta, decit prin mijloacele de drept comun.

Spre deosebire de actele oneroase, actele cu titlu gratuit, efectuate intre data confirmarii planului de reorganizare si intrarea in faliment, sunt nule (art. 112 alin.2).

Cu exceptia contractelor cu furnizorii de utilitati si a clauzelor contrare din planul de reorganizare, regimul juridic al contractelor in curs de executare este aplicabil, mutatis mutandis, si perioadei de reorganizare. Asadar, dispozitiile art. 86, precum si cele derogatorii de regula din art. 86 alin.1, respectiv, art. 97-92 din Legea insolventei, sunt aplicabile in mod corespunzator si reorganizarii.

Pentru furnizorii de utilitati, Legea stabileste un regim juridic preferential nejustificat si, in orice caz, cu totul imprecis. Art. 104 dispune ca, prin derogare de la art. 38, judecatorul-sindic poate sa dispuna, la cererea furnozorului, ca debitorul sa depuna o cautiune la o banca, drept conditie pentru indatorirea furnizorului de a-i presta serviciile sale pe perioada reorganizarii. Cautiunea este de maxim 30% din costul acestor servicii prestate debitorului si neachitate ulterior deschiderii procedurii. Practic, prin efectul acestui art. 104, se pierde beneficiul art. 38, conform caruia daca debitorul este un consumator captiv al serviciilor prestate de un furnizor de utilitati, acesta din urma nu poate opri furnizarea de utilitati. Desi, prin definitie, debitorul este un consumator captiv pentru serivciile furnizorului respectiv, se observa ca legea pune la dispozitia furnizorului un mijloc de a se elibera de contract, din moment ce se poate institui o cautiune de o asemenea anvergura. In plus, este neclar criteriul de aplicare a procentului de maxim 30%. Este vorba de toate serviciile prestate debitorului si neachitate ulterior deschiderii procedurii, atit cele anterioare, cit se cele ulterioare deschiderii procedurii? Daca ar fi asa, atunci cautiunea de 30% ar fi un bun prilej de a bloca planul, avind in vedere ca suma constituind cautiunea poate fi considerabila. Daca este vorba de creantele rezultind din furnizari de utilitati anterioare deschiderii procedurii, atunci se ridica alte probleme majore. Spre exemplu, ar avea debitorul dreptul, dupa deschiderea procedurii, sa faca plati de creante anterioare deschiderii procedurii? Raspunsul este afimativ, dar platile respective sunt neobisnuite, putind fi facute doar cu autorizarea judecatorului-sindic sau a comitetului creditorilor. Nu cred ca o astfel de plata ar fi interesul debitorului si nici al confirmarii planului, pentru ca furnizorii de utilitati pot fi o categorie (clasa) separata de creditori care, prin votul lor ar putea influenta in mod decisiv soarta confirmarii planului. Plata acestor creante ar elimina clasa creditorilor respectivi. In plus, putem sa ne intrebam daca plata cautiunii ar putea fi impusa de creditorii – furnizori de utilitati ca o conditie a votului asupra planului. In acest caz, daca se stabileste prin plan un procent mai mic de plata decit cautiunea (spre exemplu, in programul de plati se prevad plati de la 0 la 29% in favoarea creditorilor respectivi, iar cautiunea este de 30%), ce sens mai are cautiunea? In alta ordine de idei, se vorbeste in text de o cautiune care nu va depasi 30% din „costul” serviciilor respective. Conjectural, s-ar putea sustine ca nu este vorba de creanta in sine, ci de pretul de cost al furnizorului pentru producerea si livrarea seriviilor respective, fara marja sa de profit si fara penalitati (??!). In fine, ne putem intreba care este regimul cautiunii : este cautiunea dedicata acoperirii eventualelor pierderi ale furnizorului de utilitati? Daca se trece la faliment, cautiunea se distribuie furnizorului, in contra ordini de preferinta prevazute de art. 123? Legea nu este clara si ar fi hazardanta o solutie, in lipsa oricarei referinte jurisprdentiale.



Plata creantelor anterioare deschiderii procedurii se efectueaza conform programului de plati, in conditiile si la termenele prevazute in plan.

Creditorii anteriori deschiderii procedurii isi exercita drepturile rezultate din calitatea lor de creditori indreptatiti sa participe la procedura, in aceleasi conditii cu cele impuse pentru perioada de observatie. Drepturile colective ale acestora se exercita direct, in adunarea creditorilor, si prin reprezentanti, in comitetul creditorilor. Creditorii nu isi pierd nici unul dintre drepturile individuale recunoscute pentru intreaga procedura a insolventei, cu exceptia celor care sunt modificate, restrinse sau sterse prin planul de reorganizare.

Creditorii ulteriori deschiderii procedurii, salariatii si fiscul au o pozitie similara celei pe care o au in perioada de observatie.

Indiferent de categoria din care fac parte, creditorii au dreptul la tratament echitabil pe toata perioada de reorganizare. Pentru a se stabili daca exista tratament echitabil al creditorilor, se evalueaza activele debitorului, comparind situatia acestora in conditiile continuarii activitatii cu situatia lor in conditiile opririi activitatii si a vanzarii in lichidare a bunurilor.

Platile cuvenite administratorului judiciar, expertilor, practicianului in insolventa chemat sa isi exprime pararea asupra sanselor de realizare a planului etc., se fac la momentele prevazute de lege, cu exceptia cazului in care acestia ar accepta in scris alte termene de plata. Planul trebuie sa precizeze in programul de plati cum va fi asigurata aceasta plata (art. 102 alin.4). Plata va putea fi facuta trimestrial, „pe baza de acte legale”. Nu este deloc clar despre ce plata este vorba : plata sumelor cuvenite administratorului judiciar si a persoanelor auxiliare care concura la procedura sau a plata prevazuta in plan pentru toate creantele, anterioare sau ulterioare deschiderii procedurii? Dincolo de formularea neindeminatica a textului, este clar ca platile pentru operatiunile curente sunt plati curente, platile pentru creantele ulterioare deschiderii procedurii sunt plati curente, iar platile pentru creantele anterioare deschiderii procedurii sunt plati care sunt incluse in programul de plati, care poate sa prevada plati trimestriale, dar nu in mod obligatoriu la acest interval de timp. Platile acestea din urma pot fi facute si lunar sau semestrial, anual, bienal etc.

Pentru succesul planului de reorganizare este necesar sa fie identificate si aplicate un set de masuri de urgenta care sa vizeze, in principal, restructurarea financiara (esalonate pe maxim un trimestru), si un program de activitati cu caracter de permanenta (esalonat pe o durata de 3 ani) care privesc domeniul organizatoric, managerial si tehnologic.

Aparent, daca termenele si sumele propuse in planul confirmat sunt respectate, planul este considerat respectat. Totusi, sub aceasta aparenta de normalitate a executarii planului se pot ascunde mari probleme ale debitorului, astfel ca, in judecata asupra succesului planului, trebuie analizate rentabilitatea activitatii de exploatare, conformitatea cu planul a preturilor produselor vandute si a activelor valorificate, evolutia costurilor efective comparativ cu cele prevazute in plan, realizarea obiectivelor necesare continuarii activitatii (obtinerea, prelungirea sau confirmarea autorizatiilor, permiselor, avizelor eliberate de organele administrative de mediu, sanitare, sanitar-veterinare, munca, etc.), pastrarea nucleului de salariati calificati in operatiunile de baza etc. In lipsa acestor semnale pozitive dinspre afacerea debitorului, creditorii ar trebui sa pregateasca cererea de trecere la faliment.

Sursele de finantare pe perioada reorganizarii pot fi noile aporturi ale actionarilor existenti sau a actionarilor noi, cooptati in vederea implementarii planului, creditele bancare sau diferite alte scheme de finantare, precum si vanzarea unora dintre activele debitorului. In cazul in care debitorul este un emitent de valori mobiliare, noile aporturi necesita majorarea de capital social, operatiune care presupune o oferta publica de valori mobiliare. Daca unii dintre actionarii existenti participa la majorarea capitalului social, potentiala depasire a pragului de detinere de actiuni emise de debitor va fi considerata o depasire neintentionata, in sensul art. art. 205 din Legea nr. 297/2004 privind piata de capital, si nu va avea nici una dintre obligatiile aferente depasirii intentionate a pragului de detinere (notificarea CNVM, oferta publica etc.).

Modificarea planului este posibila, cu conditia ca modificarea sa fie necesara pentru succesul planului si ca formalitatile aferente confirmarii planului sa fie respectate si in cazul confirmarii modificarii (publicare, admitere, votare in adunarea creditorilor, republicare, confirmare).

In practica Tribunalului Bucuresti se admite ca un plan poate fi modificat numai in perioada de 30 de zile de la data afisarii tabelului definitiv in care trebuie depus si planul in sine. O astfel de solutie este excesiva, intrucit este posibil ca un plan sa fie implementat cu succes daca, spre exemplu, se invedereaza necesara o vinzare de active sau o investitie a unui tert, neprevazute initial in plan. Daca majoritatea creditorilor, pe categorii de creante si, in cadrul fiecarei categorii, majoritatea creantelor ca valoare, sunt de acord cu modificarea, nu exsita motive intemeiate pentru respingerea de plano a modificarii planului. Este adevarat ca legea nu prevede posibilitatea modificarii planului, dar argumentul nu este deloc pertinent, intrucit :

- daca legea nu interzice modificarea planului, inseamna ca o permite ;

- planul este un contract judiciar intre debitor, pe de o parte, si creditorii sai, pe de alta parte ; daca partile sunt de acord cu modificarea sa, judecatorul sindic trebuie sa admita modificarea, in caz contrar el contravenind vointei partilor ;

- scopul procedurii insolventei si, implicit, al reorganizarii judiciare, este acoperirea creantelor contra debitorului, asa cum rezulta din art. 2 din legea insolventei ; daca creditorii considera ca prin modificarea planului pot dobindi un grad mai mare de recuperare a creantelor lor, comparativ cu sansele de recuperare in caz de faliment, inseamna ca scopul procedurii insolventei este atins printr-o astfel de modificare a planului, iar judecatorul sindic nu se poate opune la modificare fara a incalca principiul realizarii drepturilor particpantilor la procedura, pe care i-l impune art.5 din Legea insolventei. 

Debitorul sau, dupa caz, administratorul judiciar, trebuie sa raporteze trimestrial comitetului creditorilor asupra modului in care se executa planul si, in special, asupra situatiei financiare a averii debitorului si asupra cheltuielilor efectuate „pentru bunul mers al activitatii” (art. 106 alin.1 si 2). Rapoartele trimestriale, ulterior aprobarii lor de catre comitetul creditorilor, se inregistreaza la grefa tribunalului si se notifica de catre debitor sau, dupa caz, de catre administratorul judiciar, tuturor creditorilor. In termen de 5 zile de la sedinta comitetului creditorilor in care se prezinta si se dezbate raportul, comitetul creditorilor poate convoca adunarea creditorilor pentru a prezenta creditorilor masurile luate de debitor si efectele acestora. Adunarea creditorilor se convoaca atunci cind este necesara o hotarire a acestora pentru implementarea masurilor propuse (spre exemplu, aprobarea unui aranjament financiar sau, dupa caz, aprobarea unei tranzactii cu bunurile debitorului) sau daca, in urma analizarii raportului, comitetul creditorilor constata ca exista rsicul de esec al planului sau de pierderi din averea debitorului si, cu toate acestea, nu considera necesara introducerea unei cereri de aprobare a incepereii falimentului, in conditiile art. 105. In acest caz, oricare dintre creditori va putea formula o asemenea cerere.

121. Sanctiunea pierderilor aduse averii debitorului sau a esecului planului este trecerea la faliment.

Trecerea la faliment in urma unei proceduri de reorganizare se dispune in trei cazuri. Astfel, (i) daca debitorul nu se conformeaza planului, suntem in prezenta unui esec al planului care justifica trecerea la faliment; (ii) daca desfasurarea activitatii debitorului produce pierderi averii sale, se poate dispune, de asemenea, inceperea procedurii falimentului ; (iii) in fine, daca in cei trei (sau, dupa caz, patru) ani care reprezinta perioada maxima a procedurii de reorganizare, planul nu se realizeaza, se trece, de asemenea, la faliment.

Sanctiunea ne-platii la termen a acestor creante este in mod evident trecerea la faliment, intrucit ne aflam in prezenta unui esec al planului. Dar din lege nu rezulta nici o referinta asupra importantei omisiunii de plata si nici asupra momentului in care neplata creantelor la termenul stabilit in programul de plati se considera un esec al planului, pentru a se putea considera ca suntem in prezenta unui esec si ca se poate aplica sanctiunea trecerii la faliment. O simpla depasire a termenului, daca nu releva o situatie generalizata de imposibilitate de plata a creantelor si, in consecinta, de continuare a implementarii planului, nu poate duce automat la trecerea la faliment. Consider ca, asa cum insolventa nu inseamna dificultati pasagere de plata, ci lipsa acuta de lichiditati, conjugata cu imposibilitatea de a face fata datoriilor scadente, nici neplata unei creante sau intirzierea pasagera a platilor nu inseamna esecul planului, neputind justifica masura grava a trecerii la faliment. Omisiunea unor plati la termen si inregistrarea de pierderi temporare nu semnifica automat esecul planului. Indicatorii economico-financiari, fluxul de numerar, contul de profit si pierderi si bilantul previzionate, care reflecta starea financiara a debitorului dupa aplicarea masurilor prevazute in plan pot reliefa o imbunatatire a lichiditatii prin gestionarea mai buna a capitalului de lucru, o restrangere a portofoliului de produse sau activitati la cele profitabile si competitive sau o crestere a profitabilitatii (prin renegocierea pretului de vanzare, reorientarea spre alte piete, reducerea costurilor de productie), in ciuda dificultatilor pasagere in executarea planului, pot fi elemente care sa permita evitarea trecerii la faliment. In lipsa acestor semnale pozitive, insa, orice dificultate in efectuarea platilor si orice pierdere adusa averii debitorului trebuie sa conduca, inevitabil, la faliment.

Trecerea la faliment se dispune de catre judecatorul-sindic, prin incheiere motivata.

Legitimarea procesuala activa in cererea de trecere la faliment apartine, in toate cele trei cazuri, administratorului judiciar, comitetului creditorilor, oricarui creditor, precum si administratorului special. Formularea cererii de aprobare a intrarii in faliment nu suspenda executarea planului si nici continuarea activitatii debitorului, pina la pronuntarea asupra sa, prin incheiere. Daca ritmul de erodare prin pierderi a averii debitorului este galopant, pentru a se putea salva cit mai mult din averea debitorului, orice petent in cererea de aprobare de intrare in faliment poate cere suspendarea provizorie a executarii planului si, implicit, a activitatii debitorului, pina la solutionarea cererii.

Legea insolventei dispune, in art. 102 alin.1, ca insusi planul de reorganizare judiciara confirmat de judecatorul-sindic este considerat a fi „o hotarire judecatoreasca definitiva si irevocabila” (?? – n.n., Gh.P.). Planul, odata confirmat, modifica creantele si drepturile creditorilor si ale celorlalte persoane interesate. Titlul executoriu pentru executarea silita a acestor creante contra debitorului este sentinta de confirmare a planului (?? – n.n.). Dincolo de modul confuz in care este redactat textul[19], este de observat ca reorganizarea respectiva a esuat, fiind urmata de faliment. Asadar, nu ne mai aflam in ipoteza unei reorganizari.



De altfel, intr-una dintre variantele initiale ale proiectului se propunea chiar renuntarea la reorganizarea judiciara in favoarea unor masuri extrajudiciare de preventie a insolventei, dupa modelul societatilor din domeniul bancar.

In doctrina (Br. Stefanescu, loc.cit., p.23) s-a spus ca debitorul nu ar mai avea dreptul de a propune un plan inainte de afisarea tabelului definitiv, asa cum era posibil in reglementarea anterioara. Considera ca nimic nu se opune ca planul sa fie depus inainte de termenul fixat de lege, care este un termen de decadere, si nu un termen prohibitiv. De altfel, asa cum se va arata mai jos, este chiar indicat ca debitorul sa depuna, odata cu cererea de deschidere a procedurii, un plan propriu-zis de reroganizare si nu numai o descriere sumara a directiilor reorganizarii, asa cum cere expres legea.

Indirect din acest text ar rezulta ca, in cazul celorlalte persoane juridice, carora nu le este interzisa reorganizarea, o asemenea aprobare prealabila nu ar fi necesara.

Cerinta nu trebuie extrapolata la celelalte situatii in care se propune un plan de reorganizare a unui debitor societate comerciala (planul propus de administratorul judiciar si planul propus de creditori).

Textul art. 94 alin.4 din Legea insolventei are in vedere doar debitorul persoana juridica, nu si debitorul persoana fizica, intrucit acesta nu poate cere reorganizarea judiciara, fiind supus direct falimentului.

Unii autori contesta justetea sanctiunii trecerii la faliment fata de debitorii onesti care nu si-au declarat in termen intentia de reorganizare. A se vedea I. Adam, C. N. Rusu, op.cit., p.261.

Daca nu exista un plan concurent al debitorului, atunci prima conditie a aplicabilitatii reglementarii citate nu se mai cere. A decide altfel ar insemna sa intepretam textul in sensul in care sa nu se aplice, ceea ce este prohibit de regulile de intepretare juridica.

Banca nu se poate, insa, implica in managementul debitorului si nici nu poate depasi limitele rezonabile ale controlului si supravegherii, intrucit risca o raspundere pentru datoriile debitorului in calitate de conducator de fapt al afacerii acestuia, in baza art. 138 din Legea insolventei.

In acest caz nu se « cumpara » societatea, ci activele sale patrimoniale, libere de orice sarcini, ipoteci si datorii. Vinzarea in bloc se aproba de catre creditori, cu majoritatile cerute de lege. Vinzarea in bloc presupune active in stare functionala. Asadar, se vind fie intreprinderea (afacerea) debitorului, fie parti din ea. Cumparatorul poate sa vrea activele pentru orice scop, inclusiv pentru a schimba total destinatia acestora, dar afacerile mari, specializate, nu se cumpara pentru a fi demolate, ci pentru a fi operate in continuare sau pentru a fi revindute. Este vorba, deci, tot de o preluare, iar investitorii interesati pot fi concurenti ai debitorului, fonduri de venture capital etc.

Planul propus de debitor/administratorul judiciar nu poate duce la conversia creantei in actiuni, fara acordul creditorilor.

Ipoteza este complet absurda, intrucit un plan de reorganizare nu poate fi depus decit dupa afisarea tabelului definitiv. Pentru a intra in procedura de confirmare, planul trebuie depus, iar depunerea planului se situeaza, de obicei, la un moment ulterior afisarii tabelului definitiv, mai précis, in cele 30 de zile ulterioare. Chiar daca planul este depus mai devreme, votul asupra sa nu poate fiind dat decit de catre debitorii care sunt inscrisi in tabelul definitiv. Cu atit mai putin un plan poate fi confirmat in cele 60 de zile de la data deschiderii procedurii.

Legea omite, de altfel, sa trateze ipoteza in care fie creditorii, fie administratorul judiciar au propus si urmeaza sa implementeze planul, precum si ipoteza in care debitorul este desesizat si administrarea afacerii sale trece la administratorul judiciar, fara a se elimina sau intrerupe reorganizarea.

Dispozitia, parvenita in lege ca urmare a scandalului Rafo, este excesiva sau, in orice caz, insuficient gindita. Scopul acestei prohibitii pare a fi acela de a bloca ajutoare de stat mascate sub forma unor planuri de reorganizare. Intr-adevar, conversia creantelor bugetare in actiuni emise de contribuabil este, de cele mai multe ori, un ajutor de stat. Dar nu orice ajutor de stat este ilegal sau interzis. In conditii de transparenta, cu acordul creditorului bugetar si sub controlul judiciar al judecatorului-sindic, conversia creantelor bugetare in actiuni nu este un ajutor de stat ilegal. Refuzul conversiei in actiuni se poate dovedi antieconomic, in cazurile in care numai prin conversia respectiva debitorul – si, implicit, salariatii sai – ar putea fi salvat.

Nu este vorba de un vot in personam, ci de un drept de vot care se exercita in functie de valoarea creantei, majoritatea necesara pentru aprobarea planului fiind cea de la art. 100 alin.4 (majoritatea absoluta din valoarea creantelor din categoria respectiva). Asadar, nu este vorba de o inversare a regulii majoritatii ca valoare a creantei in favoarea regulii “un om – un vot”, ci de aceeasi regula, dar neindeminatic formulata.

Nu este foarte clar cine sunt aceste „celelalte parti interesate”. Poate actionarii? Poate expertii neplatiti inainte de confirmarea planului?

Dispozitia poate parea injusta, intrucit o indulgenta a creditorului la adresa debitorului sau un calcul rezonabil situate la data votului asupra planului care prevede modificarea creantei poate sa se traduca intr-o stergere in parte a creantei. Dar trebuie sa retinem ca prin plan nu se poate prevedea o cota de plata a unei categorii de creante care sa fie mai mica decit cota falimentara prevazuta pentru categoria respectiva de creante, in caz contrar planul neputind fi confirmat. Asadar, creditorul in cauza nu este prejudiciat, intrucit el va lua din distributiile efectuate in procedura de faliment tot atit cit ar fi luat si in cazul in care nu ar fi existat plan. Dispozitia citata se justifica, de fapt, pe considerentul ca creditorul respectiv nu se poate imogati fara just temei, in devafoarea celorlalti creditori sau a actionarilor debitorului.

A se observa ca textul legal citat deroga de la principiul accesorium sequitur principalem, intrucit permite supravietuirea unei obligatii de garantie in limitele sale initiale, ciar si in caz de stingere sau reducere a cunatumului obligatiei principale.

Este vorba fie de activitatea economica pe care o realiza debitorul in mod obisnuit inainte de deschiderea procedurii, fie de cea care rezulta din modificarile impuse de plan. Pentru ca debitorul supus reorganizari nu este numai comerciantul, ci si alti debitori care desfasoara activitate economica sub foma de intreprindere, restringerea referintei din text la „asctivitatea comerciala a debitorului” este nejustificata.

Planul este declarat … hotarire judecatoreasca. Planul, desi e o hotarire judecatoreasca, nu poate fi el insusi pus in executare, considerindu-se ca hotarirea de confirmare este titlu executoriu. Se vorbeste de executare silita, cind creantele la care se refera planul esuat urmeaza, in realitate, sa fie lichidate prin faliment, stricto sensu.



loading...







Politica de confidentialitate

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 1999
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2019 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site