Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

 
CATEGORII DOCUMENTE






Gradinita

FORME DE ORGANIZARE A PROCESULUI DE INVATAMANT

didactica pedagogie

+ Font mai mare | - Font mai mic


DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
Educatia psihomotrica a prescolarilor
Pedagogia - teorie si stiinta a educatiei
PROGRAMUL NATIONAL DE DEZVOLTARE A COMPETENTELOR DE EVALUARE ALE CADRELOR DIDACTICE (DeCeE)
METODICA PREDARII EXPUNERII COMPUNERII
CUM INVATA ADULTII
PROIECT DE JOC
Principiul constructiei componentiaie si ierarhice a structurilor intelectuale
EDUCATIA INTERCULTURALA
Predarea ca act comunicational
PLANIFICARE CALENDARISTICA ANUALA - Tehnologia Informatiei si a Comunicatiilor

TERMENI importanti pentru acest document

: schema aptitudine psihomotrica : forme de organizare a instruirii proiect : eugenia sincan referate lectura : proiect de lectie exercitii cu cele patru operatii recapitulare metode moderne :

FORME DE ORGANIZARE A PROCESULUI DE INVATAMANT

1. Definire si tipologie

Formele de organizare a instruirii sunt structuri organizatorice de realizare efectiva a predarii si invatarii in cadrul organizat al educatiei institutionalizate. Desfasurarea procesului de invatamant se realizeaza prin doua principale categorii de forme: didactice (lectia, excursia didactica, activitatea practica cu caracter didactic, activitatea didactica in cabinete de specialitate etc.) si extradidactice, fie din cadrul scolii (cercurile pe materii, activitatile educative adiacente lectiilor), fie din afara scolii (participarea elevilor la cercuri tehnice, artistice, stiintifice, tabere de pregatire “la varf” a unor capacitati de exceptie din randul educatilor, actiuni cu caracter educativ general, toate organizate de alte institutii decat scoala).

Forme de organizare a instruirii integrate in lectie sau complementare lectiei

M. Ionescu inventariaza trei moduri de organizare a activitatii didactice acreditate de practica pedagogica si activitati incadrandu-se in acestea:

Activitati frontale

Activitati de grup dirijate

Activitati individuale

Lectia

Seminarul

Activitatea de laborator

Activitatea in cabinete pe specialitati

Vizita

Excursia

Vizionarea de spectacole

Consultatii

Meditatii in scop de recuperare

Exercitii independente

Vizita in grupuri mici

Cercul de elevi

Intalniri cu specialisti

Concursuri

Sesiuni de comunicari si referate

Redactarea revistelor scolare

Dezbateri pe teme de specialitate

Intalniri cu oameni de stiinta, scriitori, specialisti

Serate literare

Munca independenta si studiul individual

Efectuarea temelor pentru acasa

Elaborarea de compuneri si alte lucrari scrise si practice

Rezolvarea de exercitii

Efectuarea unor desene, scheme

Lucrari practice la coltul naturii, la punctul geografic

Lectura de completare

Studiul in biblioteci

Intocmirea referatelor

Elaborarea de proiecte, modele

Pregatirea si sustinerea unor comunicari

Pregatirea pentru examen

Elaborarea materialului didactic

Pornind de la criteriul locului de desfasurare a activitatii, M. Ionescu propune si o clasificare a formelor de organizare a activitatii didactice complementare lectiei

Activitati desfasurate in scoala, in afara clasei

Activitati extrascolare

Organizate in mediul scolar

Organizate de alte institutii cu functii educative

Organizate in mediul scolar

Organizate de alte institutii cu functii educative

Consultatii, meditatii, cercuri pe materii, sezatori literare, jocuri si concursuri scolare, serbari scolare, cenacluri, intalniri cu personalitati ale culturii, stiintei

Activitati de educatie rutiera, sanitara, vizionari de spectacole

Excursii, vizite didactice, vizionari de spectacole, filme tematice etc.

Tabere nationale, judetene de documentare si creatie, emisiuni radio si TV etc.

Dintre formele, lectia este considerata forma de baza a procesului de invatamant.

2. Lectia – forma de baza in organizarea procesului de invatamant

            Denumirea de lectie provine din latinescul lectio = citire, lectura, care face trimitere la ipostaza medievala a acestei forme de activitate scolara (citire cu voce tare in fata auditoriului de invatacei). A. Manolache si D. Muster (in: Dictionar de pedagogie, EDP, Bucuresti, 1979) definesc lectia ca “activitate a elevilor sub indrumarea profesorului in vederea asimilarii cunostintelor si formarii deprinderilor prevazute de o tema din programa scolara si intr-un timp determinat (ora de clasa, de regula 50 minute); se constituie ca unitate de munca didactica valorificand “interactiunea factorilor procesului de invatamant - scop, elev, profesor, continut, metode, tehnologie didactica; este forma de baza de organizare a procesului de invatamant”. M. Ionescu, 1995, p.225 delimiteaza conceptul astfel “lectia este o unitate didactica fundamentala, o forma a procesului de invatamant prin intermediul careia o cantitate de informatie este perceputa si asimilata activ de elevi intr-un timp determinat, pe calea unei activitati intentionate, sistematice, cu autoreglare, provocand in sfera bio-psihica a acestora o modificare in sensul formarii dorite”. C. Moise (1996, 2000) atribuie lectiei sensul de  “unitate de activitate didactica sau un microproces instructiv-educativ, desfasurat de profesor impreuna cu elevii, urmarind realizarea unor obiective proprii, axate pe continuturi precise din programa, prin metode definite si in limita unei ore scolare (50 minute)”. Lectia a fost lansata si consacrata in plan universal de catre J.A. Comenius. O data consacrata, s-a impus si a devenit forma de baza a organizarii activitatii scolare, prezenta si astazi. Ea prezinta urmatoarele trasaturi prin care se diferentiaza de alte forme de organizare:

  • Gruparea elevilor pe case, in functie de varsta si nivel de pregatire;
  • Organizarea continutului invatamantului pe discipline distincte, cu programe proprii, esalonate pe ani de studiu prin planul de invatamant;
  • Organizarea instruirii pe ani scolari cu o structura bine precizata;
  • Normarea succesivitatii studiilor prin trecerea elevilor dintr-un an de studiu in altul superior, pe criteriul promovarii pe baza rezultatelor scolare;
  • Desfasurarea activitatii dupa un orar sub forma de lectii, cu toti elevii clasei respective.

Lectia nu a fost insa ferita de critici care au vizat in special:

  • Uniformizarea conditiilor de timp si spatiu instructional;
  • Aspectul livresc si catehetic al instruirii;
  • Masificarea si depersonalizarea instruirii (toti accedand la aceleasi continuturi si conformandu-se aceluiasi scenariu didactic);
  • Lipsa de adecvare la particularitatile individuale ale elevilor (toti elevii desfasoara aceeasi activitate);
  • Magistrocentrismul in predare, respectiv autoritarismul relatiei profesor-elev;
  • Rigiditatea sistemului de promovare: indiferent de aptitudini si performante, elevii trebuie sa parcurga in acelasi ritm toate etapele procesului de formare;
  • Inactivismul metodelor pedagogice: in centrul activitatii este profesorul care prezinta cunostintele: elevul le recepteaza, el fiind un „obiect” al educatiei, un element inert;
  • Secventialitatea exagerata a cunostintelor si valorilor prin organizarea continuturilor pe discipline care fragmenteaza realitatea, impiedicand formarea unei viziuni realiste, integrative asupra unei realitati in ffapt continue, unice;
  • Artificialitatea nepermisa a contextului didactic atat prin valorile promovate (rupte uneori de viata reala) si interactiunile umane rigide, prescrise, impersonale.

Criticile inventariate au condus pe de o parte la propunerea de alternative la aceasta forma traditionala, iar pe de alta parte la regandirea cadrului tehnic al lectiei, la perfectarea sa strategica, la multiplicarea tipologiilor in scopul cresterii adecvarii sale la situatii diverse. Dintre cele mai reprezentative tentative de inovare a formelor instruirii amintim: sistemul monitorial (Bell si Lancaster), metoda centrelor de interes (Ovide Decroly), Planul Dalton (Helen Parkhurst), sistemul proiectelor (William Kilpatrick), metoda Winnetka (Carlton Washburne), metoda activitatii pe grupe (Roger Cousinet, Celestin Freinet)

Lectia se mentine ca forma de baza a instruirii prin respectarea unui numar de conditii didactice:

1.       Sa aiba un scop didactic precis, fapt ce rezulta din necesitatea de a le contura elevilor un anumit interes si usureaza mobilizarea si mentinerea lor in activitate. Scopul didactic principal (sau obiectivul didactic fundamental) este axat pe una dintre preocuparile principale din procesul de invatamant, respectiv: predarea, consolidarea, sistematizarea, aplicarea continuturilor cuprinse in programa, evaluarea rezultatelor elevului, precum si formarea unor atitudini, calitati morale, capacitati intelectuale, fizice, practice etc. Din scop deriva obiectivele operationale ale lectiei. Lipsa acestor precizari de ordin intentional (scop si obiective) expune elevul la un consum inutil de energie, ajungand la niste rezultate intamplatoare.

2.       Sa vizeze un echilibru rezonabil intre aspectul instructiv si cel educativ al procesului didactic. Incalcarea acestui echilibru se concretizeaza prin rezultate incomplete, in raport cu obiectivele procesului paideutic. De pilda, accentul exagerat sau exclusiv pe instructie si neglijarea aspectului educativ in scop restrans (ceea ce se intampla mai frecvent) conduce fie la o atitudine incerta a elevului fata de invatatura, fie la inexistenta unor capacitati ferme, formate prin exersare sistematica. La randul sau, neglijarea laturii instructive conduce la un formalism “educativ” fara sustinere de continut, data fiind slaba inzestrare a elevilor cu informatie.

3.       Sa beneficieze de o elaborare metodica suficienta. Aceasta consta din organizarea continutului pe fiecare etapa a sa, corelarea fiecarei etape cu metodele, procedeele si mijloacele de invatamant necesare. Nerespectarea acestor deziderate face loc, de regula, improvizatiei, aparuta unoeri sub pretextul creativitatii celui care infaptuieste lectia.

4.       Sa se coreleze in modul cel mai convenabil activitatea individuala cu cea colectiva. Cerinta emana din principiul accesibilitatii si considerarii particularitatilor de varsta si individuale; cele ale varstei orienteaza activitatea colectiva, iar potrivit celor individuale lectia trebuie astfel organizata incat sa permita fiecarui elev din clasa intelegerea si insusirea continuturilor predate.

5.       Proiectarea, realizarea lectiei si evaluarea rezultatelor ei sa se produca intr-o viziune sistemica. Altfel spus, lectia sa fie conceputa astfel incat sa se integreze intr-un sistem de relatii, prin raportare la obiective, metode, mijloace. Drept urmare, pe de o parte ea sa se integreze precis in contextul altor forme de organizare, pe de alta parte sa reprezinte o veriga in lantul sau ansamblul lectiilor din cadrul fiecarei materii de invatamant. Este cerinta care reflecta conformitatea necesara cu principiul sistematizarii si continuitatii.

3. Tipologia lectiei

In plan european, lectia a fost teoretizata pentru prima oara in mod sistematic, de catre Comenius (1592-1670) caruia i se datoreaza si o prima structura a lectiei, cuprinzand 3 etape:

1.       propositio, continand prezentarea si propunerea spre receptare, intelegere, insusire a unui volum de continuturi didactice;

2.       explicatio, semnificand dezvoltarea analitica, confruntarea opiniilor, generalizarea, sistematizarea noilor achizitii;

3.       aplicatio recurgerea la exemple, transpunerea in rezolvari de probleme, activitati aplicative etc.

Scoala germana, prin J. Fr. Herbart (1776-1841) lanseaza un model de structura a lectiei alcatuita din 4 etape, cu denumirea generica de trepte psihologice:

1.       claritatea – prezentarea continuturilor si patrunderea acestora in campul clar al constiintei elevilor; receptarea cu claritatea necesara, prin abordarea lor analitica;

2.       asocierea, adica activitatea de readucere in minte a continuturilor mai vechi, aflate in relatie cu cele noi; stabilirea legaturilor dintre ele, pentru a rezulta aperceptia, respectiv includerea noilor date in contextul celor mai vechi;

3.       sistemulmoment in care elevul trebuie sa mediteze asupra noilor achizitii, sa le adanceasca si generalizeze, sa stabileasca definitii, reguli, legi;

4.       metoda, adica revenirea la concret, pentru aplicarea generalizarilor, dar si pentru exersarea gandirii reflexive (vezi Herbart, 1976).

In secolul XX asistam la o diversificare a structurilor lectiei si la aparitia unor tipuri adiacente acestora, in functie de necesitatile procesului de instruire.

Pe baza analizei literaturii dezvoltate pe aceasta tematica stricta, putem conchide asupra numarului de patru sau cinci tipuri ca fiind cel mai frecvent exprimat. Cele patru sunt: lectia cu scop didactic principal de predare de informatie; lectie cu scop didactic de formare de deprinderi si priceperi de lucru; lectie cu scop didactic principal de consolidare si sistematizare; lectie cu scop didactic principal de evaluare (verificare si apreciere). In varianta celor cinci tipuri se adauga acestei liste lectia combinata, sau mixta, considerand-o cu mai multe scopuri didactice pe acelasi plan.

C.Moise, Didactica curs IDD, 2000 descrie astfel structura tipurilor de lectie:

I.                   Lectia mixta se compune din succesiunea urmatoarelor secvente:

1. Un moment organizatoric este destinat punerii in ordine a instrumentelor de lucru ale clasei si aspectelor de amanunt, privind prezenta, disciplina, indeplinirea obligatiilor, in cadrul clasei, de catre fiecare elev; durata este invers proportionata cu experienta scolara a elevilor.

2. O etapa destinata, incheierii procesului de invatare inceput in lectia anterioara, constand din verificarea celor invatate. In multe situatii poate avea doua aspecte:

a.       verificarea rezultatelor de ordin aplicativ ale elevilor (teme scrise, desene, teme de ordin practic); este posibil sa se faca o verificare completa, atunci cand temele sunt scurte, iar rezolvarile sunt strict identice; in alte cazuri, instructorul (invatatorul, profesorul) are obligatia de a controla si evalua caietele de teme ale elevilor, in afara orelor de clasa;

b.       verificarea continuturilor lectiei in general: chestionarea, a 3-4 sau mai multi elevi, in functie de natura materiei si inzestrarea didactico-materiala a scolii; la materii din categoria celor umaniste, dialogul este mai putin productiv, putand fi ascultati 3-4-elevi; la cele de tip real, adaugand si prezenta mijloacelor didactice in cabinetele de specialitate, numarul celor ascultati poate fi simtitor mai mare. Este etapa care, prin traditie, se incheie cu nota pentru toti cei ascultati; azi, insa, se pune accent si pe functia formativa a evaluarii, ceea ce ingaduie finalizarea notarii si pe baza mai multor verificari consecutive.

3. Prezentarea, explicarea, invatarea subiectului nou cuprinde mai multe momente, fiecare trebuind sa satisfaca un deziderat precis, adica:

a.       introducerea in “atmosfera” noului subiect de predat, moment destinat legaturii cu lectiile anterioare, raspunzand exigentelor principiului sistematizarii si continuitatii; se poate realiza fie prin conversatie, cand consideram ca elevii au destule informatii pentru a putea raspunde la intrebari, fie prin expunere din partea profesorului cand elevii nu pot face fata dialogului;

b.       formularea titlului, a obiectivelor si a sarcinilor de lucru pentru elevi, a unui eventual plan, pe baza caruia sa se desfasoare prezentarea noului subiect;

c.       tratarea potrivit titlului si planului anuntat; se desfasoara de obicei pe secvente, intr-o inlantuire pe cat posibil logica, fiecare secventa putandu-se incheia cu o eventuala concluzie; dupa caz, se poate proceda la reluarea fiecarei secvente de catre elevi pentru repetare sau exersare, in alternare cu predarea;

d.       intrebari ale elevilor catre propunator, in legatura cu ceea ce s-a predat, cu rostul de a ne asigura de limpezimea suficienta a receptarii continuturilor.

4. Fixare si consolidare. Poate sa constea: fie dintr-o reluare mai larga, prin intrebari recapitulative, insotite de exersare - atunci cand exersarea nu s-a facut pe fiecare secventa a predarii; fie din una foarte succinta, prin cateva intrebari care doar sa refaca traiectoria lectiei, cand exersarea a fost efectuata in paralel cu predarea.

5.Tema pentru acasa, putand fi intitulata si “obligatii viitoare”, reprezinta deschiderea spre etapa verificarii din lectia urmatoare. O viziune normala asupra acestei verigi pretinde sa i se dea si atentia cuvenita, in clasele mici fiind indicata, pe langa lamurirea completa a temei, chiar inceperea rezolvarii acesteia inca din clasa.

Tipul mixt al lectiei este, pe drept, cel mai utilizat in clasele primare. Poate fi intalnit frecvent in gimnaziu, dar pastrarea aceluiasi statut in liceu nu ar fi normala. In privinta metodelor prin care ea se infaptuieste, ele pot fi oricare din sistem, data fiind reprezentarea aici a tuturor activitatilor didactice.

II.                Lectia de comunicare / insusire de noi cunostinte

            In viziunea celor care nu o vor mixta, deosebirea de structura fata de cea anterioara consta din: suprimarea verigii referitoare la verificarea continuturilor predare anterior; extinderea etapei destinate activitatii de predare pana la aproape intreaga durata a lectiei, motiv din care o putem numi etapa fundamentala; atribuirea unui timp minim fixarii si temei pentru acasa. Este tipul utilizat in clasele mari, in cazurile concrete de introducere intr-un capitol nou sau la inceputul unei perioade scolare specifice (semestru, an) sau, in clasele mari liceale, chiar si in alte cazuri. Ca metode utilizate in acest tip de lectie pot fi mentionate oricare dintre cele de predare, adecvate la varsta si posibilitatile elevilor. Cele mai cunoscute variante ale acestui tip de lectie sunt (Cucos, 2002, p. 308):

  • Lectia introductiva – are rolul de a oferi o imagine de ansamblu asupra unei discipline sau a unui capitol si de a-i sensibiliza pe elevi in scopul receptarii noilor continuturi;
  • Lectia prelegere – practicabila doar la clasele liceale terminale, cand continutul de predat este vast, iar puterea de receptare a elevilor e adecvata intelegerii acestuia;
  • Lectia seminar – presupune dezbaterea unui subiect in timpul orei pe baza studiului prealabil de catre elevi a unor materiale informative; se realizeaza de asemenea la clase mai mari unde nivelul de pregatire si interesul elevilor pentru disciplina sunt ridicate;
  • Lectia programata – este conceputa pe baza manualului sau textului programat sau pe baza unor programe de invatare computerizate.

III.               Lectia de formare de priceperi si deprinderi – se aplica in domenii diverse ale cunoasterii (desen, muzica, lucru manual, educatie fizica, gramatica, literatura, tehnica, matematica etc); isi concentreaza demersul tot intr-o etapa fundamentala – formarea unor deprinderi specifice – aceasta etapa durand aproape intreaga ora de clasa. Structura acestui tip de lectie include:

Moment organizatoric

1.       precizarea temei si a obiectivelor de realizat;

2.       reactualizarea sau insusirea unor cunostinte necesare desfasurarii activitatii;

3.       prezentarea, explicarea, demonstrarea de catre educator a actiunii de invatat;

4.       executarea actiunii de catre elevi, mai intai sub control strict si cu corectare pas cu pas;

5.       executarea independenta, in serie de catre elevi a actiunii;

6.       aprecierea performantelor elevilor, observatii asupra executiei;

7.       indrumari pentru viitor.

Este lectia specifica disciplinelor cu continut practic, dar si unora de felul scrierii, gramaticii, matematicii elementare. Ca metode dominante pot fi considerate: demonstratia cu actiuni, in partea de prezentare a modelului; exercitiul, in partea de efectuare in serie de catre elevi.

IV. Lectia de consolidare si sistematizare

  • Este denumita frecvent si prin sintagma lectie de recapitulare, data fiind forma in care apare de regula, respectiv reluarea materiei predate in mai multe lectii anterioare. Structura orientativa a acestui tip de lectie:
    Moment organizatoric;
  • Precizarea continutului a obiectivelor a unui plan de recapitulare. Este de dorit ca aceasta etapa sa se realizeze in doi timpi: inaintea desfasurarii propriu-zise a orei, apoi la inceputul orei sau a orelor recapitulative;
  • Recapitularea continutului pe baza planului stabilit – aceasta este o etapa fundamentala, destinata clarificarii si eliminarii confuziilor constatate de profesor, stabilirii unor conexiuni prin largirea contextului cunoasterii si diversificarea perspectivelor de abordare a continutului parcurs si realizarii unor scheme sau sinteze care sa puna in relatie tot ceea ce reprezinta esentialul la nivelul continutului analizat;
  • Realizarea de catre elevi a unor lucrari pe baza cunostintelor recapitulate – in cazul lectiilor de consolidare de deprinderi, aceasta etapa ocupa ponderea cea mai mare in structura lectiei si se concretizeaza, in functie de specificul disciplinei, prin: rezolvare de exercitii si probleme, analize gramaticale, analize literare, realizarea unor lucrari avand caracter tehnic;
  • Aprecierea activitatii elevilor;
  • Precizarea si explicarea temei.

Dupa natura achizitiilor consolidate si sistematizate se disting urmatoarele variante de lectie:

            Varianta 1.Lectie de consolidare si sistematizare a unor continuturi preponderent teoretice. Structura orientativa a etapei fundamentale consta (C.M.) din:

  • reamintirea titlurilor care vor face obiectul recapitularii; reamintirea surselor care au fost propuse spre a fi consultate de elevi si a planului recapitularii;
  • recapitularea propriu-zisa, prin parcurgerea planului anuntat, cu enuntarea unor eventuale concluzii partiale;
  • stabilirea unor concluzii si corelatii mai largi, pe intregul celor recapitulate;
  • aprecieri, observatii, indrumari pentru viitor.

Trebuie remarcat ca aprecierile nu se insotesc obligatoriu de note, lectia fiind destinata consolidarii, iar nu notarii (notele se pot atribui numai elevilor cu participare deosebita). Metoda cea mai frecvent utilizata este conversatia euristica, azi putandu-i-se alatura si altele ca: problematizarea, studiul de caz, de regula subordonate ei.

            Varianta 2.Lectia de consolidare prin exercitii, (C.M.) are in vedere reluarea si consolidarea deprinderilor. Structura orientativa a etapei fundamentale consta din:

  • prezentarea pe scurt a aspectelor de consolidat, cu semnalarea obiectivelor prioritare;
  • reluarea aspectelor teoretice implicate;
  • efectuarea unor prime exemplificari, pentru stabilirea legaturii intre aspectul teoretic si cel aplicativ;
  • efectuarea exercitiilor in serie de catre elevi;
  • analiza, aprecierile asupra exactitatii rezolvarilor (fara obligativitatea notarii);
  • revenire la aspectul teoretic, pentru eventuale noi precizari.

Materiile la care se utilizeaza aceasta varianta pot fi: matematica, gramatica, fizica, pentru partea aplicativa, iar metoda de baza este exercitiul, avand subordonate metodele demonstratiei si conversatiei.

Dupa cantitatea achizitiilor abordate in lectie distingem urmatoarele variante:

            Varianta 3. – Lectia de repetare curenta – se realizeaza dupa cateva lectii de comunicare in care au fost abordate cunostinte de baza, fara de care nu sunt posibile intelegerea altor continuturi si formarea altor deprinderi care urmeaza a fi predate.

            Varianta 4. – Lectia de recapitulare pe baza unui plan dat – se realizeaza la finalul unor capitole sau teme mari di programa.

            Varianta 5.Lectia de sinteza. Este utilizata in situatiile de reluare a unor continuturi mai intinse, pe un semestru sau chiar an scolar. Etapa fundamentala are, in principiu, aceleasi secvente ca si varianta IV.1, cu deosebirea ca metodele expozitive pot capata pondere predominanta, din necesitatea parcurgerii unor cantitati mari de continuturi.

IV.              Lectia de evaluare (verificare si apreciere)

Urmareste in principal constatarea nivelului de pregatire al elevilor, dar si actualizarea cunostintelor in noi cadre de referinta si semnificare, cu consecinte importante asupra viitoarelor trasee de invatare.

Structura acestui tip de lectie:

  • Precizarea continutului ce urmeaza a fi verificat;
  • Verificarea continutului (in cazul unei verificari orale, aceasta etapa poate fi o buna ocazie pentru sistematizarea cunostintelor, corectarea unor confuzii etc.);
  • Aprecierea rezultatelor (daca in cazul verificarii orale sau practice aprecierea se face la sfarsitul orei, in cazul verificarii scrise acest moment se v consuma in urmatoarea intalnire a profesorului cu elevii);
  • Precizari cu privire la modalitatile de completare a lacunelor si de corectare a greselilor si sugestii in legatura cu valorificarea continuturilor actualizate in activitatea viitoare.

            Poate sa vizeze continutul unuia sau mai multor capitole sau chiar al unui semestru intreg. Poate avea variantele de principiu: verificare orala, scrisa, practica. Verificarea orala se organizeaza pe aproximativ aceeasi structura ca lectia de consolidare a informatiei (vezi varianta IV.1.), diferenta constand in metoda predominanta, (se utilizeaza conversatia examinatoare, in loc de cea euristica) si in faptul ca atribuirea notelor devine obligatorie. Varianta scrisa este cea destinata tezei (acum semestriala), a carei etapa fundamentala consta din: prezentarea si explicarea subiectelor, tratarea lor, colectarea si inventarierea lucrarilor, urmand, in afara lectiei, corectura dupa ghid si returnarea tezelor, in timpul cel mai scurt posibil - din acelasi motiv ca si cel exprimat in cazul extemporalului. Varianta practica este strict diferentiata pe fiecare specialitate, fiind greu de propus si descris o structura generica.

            Trebuie sa reamintim, in final, ca aceste exemplificari nu trebuie considerate obligatorii, ci doar cadre generale, pe fondul carora pot fi concepute o multitudine de variante si nuante. Ceea ce intereseaza, insa, la fel de intens este si inoportunitatea de a cadea in extrema neluarii in consideratie a nici unui reper sau a nici unei reguli, sub pretextul creativitatii (vezi si M.Ionescu, 1995, p.237 si 2001, p.196 si urm.).

4. Proiectarea lectiei

            Proiectarea didactica reprezinta procesul deliberativ, la nivel macro sau micro, de fixare mentala a pasilor ce vor fi parcursi in realizarea instructiei si educatiei. Mai poarta si denumirea de design instructional (Gagne si Briggs).

In functie de perioada de timp luata ca referinta, se pot distinge doua variante ale proiectarii: proiectarea globala si proiectarea esalonata (Vlasceanu, 1988, p. 250). Proiectarea globala are ca referinta o perioada mai mare de instruire – ciclu sau an de studii si opereaza cu obiective, continuturi si criterii de evaluare mai largi, ce au in vedere activitatile din institutiile scolare. Concretizarea acestui tip de proiectare se realizeaza prin dimensionarea planurilor de invatamant si a programelor analitice. Proiectarea esalonata se materializeaza prin elaborarea programelor de instruire specifice unei discipline si apoi unei lectii, aplicabile la o anumita clasa de elevi. Proiectarea globala creeaza cadrul, limitele si posibilitatile proiectarii esalonate. Cadrul didactic realizeaza o proiectare esalonata, prin vizarea unei discipline sau a unui grup de discipline, relationandu-se la trei planuri temporale: anul scolar, semestrul scolar, ora scolara.

Proiectarea unei discipline pentru un an sau semestru scolar se realizeaza prin planificarea esalonata pe lectii si date temporale exacte, de predare a materiei respective. Documentul orientativ in realizarea acestei operatii este programa scolara.

Proiectarea unei lectii este operatia de identificare a secventelor instructionale ce se deruleaza in cadrul unui timp determinat, de obicei, o ora scolara. Documentul care ordoneaza momentele lectiei cu functiile adiacente are un caracter tehnic si normativ si se numeste proiect de lectie, sau proiect de tehnologie didactica, plan de lectie sau proiect pedagogic, fisa tehnologica a lectiei, scenariu didactic etc. Proiectarea inseamna actiunea de anticipare sau prefigurare a activitatii ce reprezinta continutul lectiei, corelata cu metodele, procedeele, mijloacele si secventierea in timp a acestei activitati. Printr-o redare sintetica a opiniilor emise de autorii care s-au preocupat special de aceasta problema (R. Gagne si L. Briggs, 1977; I.T. Radu, 1986; I.Cerghit, 1983; I.Jinga si I.Negret, 1982 si 1994; M.Ionescu, 1982) putem schita un aproximativ algoritm al proiectarii in discutie.

Pasul 1: Proiectarea continuturilor pe ansamblu (vezi I.Cerghit, lucr.cit.) se axeaza pe consultarea planificarii calendaristice, prin raportare la programa. Este secventa prin care se determina titlul, locul si corelatiile esentiale ale lectiei, in suita celorlalte.

Pasul 2: Precizarea finalitatilor. Mai multi autori, mai multe deziderate:

a). I. Cerghit pretinde sa se stabileasca mai intai un scop al lectiei, care sa exprime sintetic tot ceea ce trebuie realizat pe ansamblul ei. Exemplificari: “formarea conceptului de…”; “deprinderea rezolvarii problemelor de tip…”; “formarea mandriei patriotice” (I.Cerghit, lucr.cit.), la care noi am putea adauga “introducerea elevului in domeniul..”; “familiarizarea activa a elevului cu..”etc.

b). M. Ionescu (1982) socoteste necesara si delimitarea obiectivului didactic fundamental, care ne va orienta asupra tipului (categoriei) in care se incadreaza lectia: predare, consolidare, evaluare etc.

c). Toti autorii sunt de acord ca este necesara stabilirea unor obiective concrete, speciale, strict axate pe continutul lectiei (de unde si propunerea de a fi denumite obiective nominale). Odata stabilite si nuantate pe categorii (cognitive, afective, psihomotorii), obiectivele trebuie corelate si cu statutul de operationale sau doar aproximativ operationale, pentru a sti in ce fel vom urmari realizarea lor: prin masurare imediata sau prin tatonare in timp.

Pasul 3: Analiza resurselor. Autorii care se refera la acest indicator (I.Jinga, I.Negret, 1982) au in vedere ce are la dispozitie proiectantul, pentru realizarea lectiei. Resursele pot fi: de continut (pe ce informatie, pe ce deprinderi se va sprijini; din ce isi va extrage informatia); umane (cu ce elevi lucreaza, la ce nivel se afla); materiale (ce spatiu, ce timp); didactice (ce aparatura, ce mijloace, materiale didactice, metode specifice sau posibil de adaptat la continutul lectiei, deci cu care se poate aborda continutul in conditiile date).

Pasul 4: Elaborarea continuturilor. Desi foarte putine surse mentioneaza explicit aceasta componenta a algoritmului (vezi S.Constantin, 1983), ni se pare de mare importanta luarea lor in considerare. Sa nu uitam ca intr-o lectie, oricare ar fi ea, punerea in ordine a continuturilor nominalizate reprezinta unul dintre elementele cele mai palpabile si, in acelasi timp, cu o pozitie centrala in economia pregatirii profesorului pentru lectie. Acceptand linia trasata de alti autori, vom gasi necesare, in interiorul acestei secvente, doua deziderate de atins, respectiv doua activitati care le aduc la indeplinire: a. inventarierea acestor continuturi, prin sprijinire pe manual si programa (ce volum de informatie rezulta si cate dintre ele sunt strict noi pentru elevi); b. plasarea lor intr-o structura logica (care vor avea rol de idei sau notiuni ancora; care vor trebui explicate mai pe larg; care mai sumar; in ce fel se vor inlantui unele cu altele, potrivit principiului sistematizarii si continuitatii).

Autoevaluare:

Reflectati asupra consecintelor unei elaborari doar de principiu (nu de amanunt) a continuturilor!

Pasul 5: Elaborarea strategiilor. In procesul didactic, strategia este conceputa ca un sistem de metode, procedee si auxiliarele lor, puse in valoare in activitatea de conlucrare dintre educator si educat, in vederea realizarii obiectivelor educatiei. In demersul de fata, autorii includ in strategie:

-          modul de imbinare a celor 3M (metode, mijloace, materiale didactice) in cadrul lectiei pe care o pregatim;

-          modul de conlucrare a celor doi actori ai procesului didactic (educatorul si educatul) pe tot parcursul lectiei;

Pasul 6: Elaborarea instrumentelor de evaluare semnifica anticiparea necesara a felului in care educatorul va evalua atat prestatia elevului, cat si propria activitate, prin raportare la nivelul de reusita al lectiei. In ce priveste elevul, pot fi prevazute ca instrumente de evaluare fie intrebarile de sondaj pe tot parcursul lectiei, fie teste docimologice diverse, fie lucrari aplicative, fie rezolvari de probleme, exercitii etc. Pentru evaluarea educatorului, la randul sau, instrumentele ce pot fi proiectate se inscriu in doua categorii: indirecte, care coincid cu cele aferente evaluarii elevului, socotind ca rezultatele acestuia din urma oglindesc si calitatea activitatii educatorului; directe, constand din: autoevaluare pe parcursul intregii lectii; autoanaliza retrospectiva, bazata pe refacerea mentala rapida a lectiei, imediat dupa terminarea ei.

Autoevaluare:

Dupa opinia dvs. care este ordinea necesara in proiectarea elementelor: obiective, continut, metode?

            Incheierea fireasca a activitatii de proiectare trebuie sa constea din insusi proiectul lectiei. El poate avea o forma mai detaliata sau mai sumara. Forma cea mai detaliata, elaborata in scris, cuprinde doua parti distincte: partea generala sau “capul proiectului” si o parte care detaliaza desfasurarea lectiei propriu-zise. Partea generala trebuie sa precizeze: data; obiectul (materia de invatamant); clasa, subiectul lectiei; obiectivul didactic fundamental (care sa faca trimitere la tipul lectiei); scopul si obiectivele nominale, cu precizarea posibilitatii de operationalizare a acestora din urma (nominale); metode si procedee de utilizat (in prim plan se au in vedere metodele cel mai des utilizate in lectie, iar in plan secund cele cu prezenta episodica); mijloacele de invatamant de folosit; locul desfasurarii lectiei (interesand cand acest loc este o sala de clasa obisnuita sau un cabinet de specialitate). La randul ei, partea analitica trebuie sa constea din prezentarea intregii lectii, pe etapele ei si respectand un numar de indicatori. Formula de descriere va depinde de tipul in care se incadreaza lectia si va avea ca reper una dintre structurile orientative prezentate mai sus, ele putand fi nuantate de catre propunator si dupa multitudinea de “factori variabili”, adica: metoda dominanta, mijloacele utilizate etc. (vezi si Stela Iancu, 1986). Teoria didactica actuala sugereaza chiar si anume rubrici ale descrierii analitice a lectiei, in interesul preciziei de detaliu: spre exemplu, o rubrica (coloana din proiect) pentru etapele lectiei; alta pentru obiectivele nominale urmarite; alta pentru timpul afectat fiecarei etape; alta pentru continuturile abordate in fiecare etapa; alta pentru activitatea elevului in conlucrare cu propunatorul; alta pentru mijloacele utilizate (Stela Iancu, lucr.cit.)

Indiferent de disciplina predata, proiectul de lectie trebuie sa faca referiri la componente multiple:

1.Obiectul de studiu                                                               2.Clasa                                  

3.Tema                                                                       4.Tipul de lectie                     

5.Nivelul capacitatilor de invatare ale elevilor         

6.Obiectivul/e general/e fundamental/e

7.Obiectivele operationale      (enumerate in ordinea importantei lor sau in succesiunea in care apar in lectie ; sunt numerotate de la 1…n : O1 , O2 , ….On);

8.Strategia didactica: metode si procedee, mijloace didactice, forma de organizare a activitatii elevilor, timpul.

9.Bibliografia.

            Aceasta forma amanuntita a proiectului poate fi practicata doar cu titlu de exercitiu, in primii ani de activitate la catedra, fara ca ea sa devina o preocupare formala si cronofaga in acelasi timp (de pilda, sa se intocmeasca proiect scris pentru fiecare clasa concreta si in fiecare zi). Exercitiul se considera satisfacator daca, dupa un timp, proiectantul reuseste sa anticipeze, cu destula rapiditate, activitatea ce urmeaza sa fie desfasurata cu fiecare clasa de elevi. Este ceea ce ingaduie ca, in acea situatie, proiectul de lectie sa ia forma unei schite, care sa fie detaliata numai mental, inainte de intrarea la clasa.

            Ioan Jinga si Ion Negret (1994) considerau ca un proiect pedagogic este bine gandit daca:

® sub raportul continutului : 1. precizeaza obiectivele instruirii in maniera operationala , in termeni de comportament observabil si testabil ; 2. precizeaza atatea obiective cate pot fi atinse in timpul afectat activitatii didactice respective ; 3. precizeaza obiectivele operationale ale materiei de studiu ; 4. acopera continuturile esentiale ale materiei de studiu ; 5. permite diferentierea instruirii in functie de pregatirea si ritmul celor care invata ; 6. precizeaza sarcini de lucru pentru realizarea fiecarui obiectiv.

® Sub raportul formei : 1. are dimensiune rezonabila ; 2. este redactat intr-o forma clara, permite urmarirea modului in care fiecare obiectiv poate fi transformat intr-un rezultat masurabil;  3. contine numai specificatiile care privesc demersul de la obiective la rezultate ; 4. ofera posibilitatea de a face „economie de scris”, fara a fi in dauna efortului de gandire ; 5. permite, in timp, renuntarea la scrierea unor specificatii si simplificarea manierei de redactare.

            Elementele de mai sus constituie tot atatea criterii in functie de care se poate evalua calitatea proiectului pedagogic. Acestora le adaugam altele trei : 1. masura in care fiecare componenta (continut, metodologie, strategii didactice, evaluare) din structura proiectului serveste elementului central, adica, obiectivelor; 2. obiectivele proiectului sunt generatoare ale unui demers actional  posibil , credibil, care poate conduce la succes ; 3. intre elementele componente ale proiectului se stabileste o continuitate , o coerenta datorita raportului de interdependenta reciproca dintre acestea, din care va rezulta succesul actiunii proiectate .

Ceea ce i se cere proiectului nu este o logica in abstract, ci o adecvare la logica concreta a situatiei de instruire a resurselor de formare, prin comparare cu obiectivele urmarite si cu specificul continutului predarii-invatarii. Calitatea unui proiect deriva din capacitatea acestuia de a se adecva, de a fi cel mai indicat sau oportun intr-o situatie concreta. Proiectul-sablon nu prezinta valoare instrumentala intr-o actiune educativa care se vrea eficienta decat intr-o foarte mica masura.

Daca este obligatoriu ca un proiect sa cuprinda o suma de elemente structurale (a se vedea aceste elemente in schema generala a unui proiect), este, de asemenea, obligatoriu ca pentru fiecare element in parte sa se specifice alt continut (in functie  de scopul pentru care este destinat proiectul) de catre un formator sau altul. In cazul in care profesorul cu putina experienta va apela la proiecte elaborate de catre colegii sai (de scoala, de breasla etc.), el va trebui sa reziste 'ispitei' sau dorintei de a prelua sau copia instrumentele respective,  propunandu-si doar transpunerea lor in conditiile cu care se confrunta. Singurul mod de raportare la un 'proiect model' este acela de a-i surprinde logica specifica, de a sesiza elementele particulare pe care le propune, de a identifica situatia in care se poate aplica proiectul, de a urmari individualizarea si diferentierea unor modalitati de actiune.

            Atunci cand un proiect este gandit si realizat din perspectiva exigentelor (criteriilor) enuntate anterior, el dobandeste caracteristicile unui instrument de lucru modern si operational, necesar activitatilor cotidiene ale formatorului .

Elementul central in raport cu care se concepe orice proiect este reprezentat de obiectivele pe care formatorul isi propune sa le materializeze Din considerentul mentionat, prima etapa in realizarea proiectarii didactice consta in stabilirea obiectivelor educationale, iar din aceasta decurg si celelalte: analiza resurselor, elaborarea strategiei, elaborarea sistemului de evaluare a activitatii.

V. Bunescu (1998) preciza aspectele pe care le implica proiectarea riguroasa: 'stabilirea clara a obiectivelor, selectarea riguroasa a partii din continutul concret impus de tema lectiei, a demonstratiilor, experientelor si exercitiilor etc., a metodelor, procedeelor si strategiilor de mare randament (corespunzatoare nivelului elevilor cu care lucreaza), a mijloacelor de invatamant adecvate si, cu mare rigoare, de asemenea, succesiunea logica a momentelor pe care le presupune actul invatarii'.

Indiferent care este scopul vizat de catre cadrul didactic, demersul proiectiv necesita parcurgerea unor etape:

1.        analiza caracteristicilor situatiei concrete in care formatorul va actiona; se vor identifica resursele disponibile si problemele potentiale cu care, profesorul se va confrunta;

2.        definirea precisa a obiectivelor actiunii educative posibila si realista dupa parcurgerea analizei precedente;

3.       precizarea etapelor, a momentelor de actiune prin raportare la obiective si prin valorificarea specificului continutului vizat;

Eugenia Sincan prezenta succint etapele proiectarii didactice evidentiind, pentru un plus de claritate, sub forma unor recomandari directe, operatiile corecte pe care este necesar sa le efectueze profesorul.

Etapa

Operatiile

Precizarea obiectivelor

1. Inainte de a face orice altceva , stabiliti cat mai concret cu putinta , „ce va sti si ce va sti sa faca” elevul la sfarsitul activitatii.

2.Verificati daca ceea ce ati stabilit este in consens cu programa de invatamant .

3.Verificati daca ceea ce ati stabilit este realizabil in timpul disponibil.

Analiza resurselor

4. Analizati si selectati continutul invatarii.

5. Analizati si organizati capacitatile de invatare ale elevilor.

6. Analizati resursele materiale disponibile.

Elaborarea strategiei

7. Alegeti metodele de invatare potrivite.

8. Alegeti materialele didactice necesare.

9. Alegeti mijloacele de invatamant de care aveti nevoie.

10. Combinati metodele , materialele si mijloacele in strategii didactice fixate pe obiectivele operationale.

11. Imaginati in intregime „scenariul” desfasurarii activitatii didactice.

Elaborarea sistemului de evaluare a activitatii

12. Elaborati sistemul de evaluare a instruirii (testul formativ, evaluarea calitatii si eficientei activitatii ).

Proiectarea pe unitati de invatare

Factorii de decizie care tuteleaza reforma actuala a sistemului de invatamant romanesc promoveaza si un alt tip de proiectare – proiectarea bazata pe unitati de invatare. Aceasta constituie o varianta a macroproiectarii ce poate fi plasata intre nivelul proiectarii activitatii semestriale si proiectarea unei lectii, avand ca referinta continuturi mai vaste reunite prin aceleasi tipuri de obiective. Unitatea de invatare constituie o entitate supraordonata lectiei, cuprinzand un sistem de lectii structurate dupa un sistem de referinta corelativ, cel al obiectivelor cadru sau al obiectivelor de referinta (Cucos, 2002).

            Daca in sistem traditional se pleca de la continuturi (Ce voi preda astazi?), noua viziune isi propune sa dea satisfactie altor interogatii ce vizeaza obiectivele sugerate de programa, precum si standardele de performanta minimale, medii, maximale, dupa caz (Unde trebuie sa ajung?).

            Proiectarea pe unitati de invatare prezinta (cf. Cucos, 2002, p. 325) urmatoarele caracteristici:

  • Constituie un cadru complementar de realizare a proiectarii, neinlocuind proiectul de lectie, putand fiinta ca modalitate suplimentara de proiectare curriculara ce se poate adecva unor situatii specifice de invatare;
  • Presupune o viziune asamblista, integrativa, unitara a continuturilor care urmeaza sa se edifice plenar in actul de predare – invatare – evaluare;
  • Reprezinta o matrice procedurala ce ingaduie intr-o masura mai mare integrarea si corelarea unor ipostaze didactice moderne (metode, resurse mijloace);
  • Constituie o incitare pentru profesor, implicandu-l creativ in raportare la elementele curriculare.

In conditiile in care programa nu mai atribuie obiectivelor continuturi strict circumscrise intr-o succesiune data si ea, profesorul trebuie sa organizeze continuturile in jurul unor teme majore precizate de programa. O unitate de invatare reprezinta o structura didactica deschisa si flexibila care are urmatoarele caracteristici:

  • Determina formarea la elevi a unui comportament specific, generat prin integrarea unor obiective de referinta;
  • Este unitara din punct de vedere tematic;
  • Se desfasoara in mod sistematic si continuu pe o perioada de timp;
  • Se finalizeaza prin evaluare.

Proiectarea unitatii de invatare incepe prin parcurgerea urmatoarei scheme care precizeaza elementele procesului didactic intr-o succesiune logica, in vederea atingerii obiectivelor de referinta. Elementele preocesului sunt aceleasi oricare ar fi unitatea de invatare vizata


            Identificarea unei unitati de invatare se face prin tema acesteia. Materia anului scolar este impartita in unitati de invatare stabilite pe baza lecturii programei si utilizand surse diverse. In conditiile noului curriculum parcurgerea programei si a manualelor nu mai este in mod obligatoriu lineara. Programa trebuie parcursa in mod necesar de toti dar intr-un mod contextualizat si adaptat la contexte concrete. In privinta continuturilor programei profesorul poate interveni prin regruparea lor sub temele unitatilor de invatare pe care le-a stabilit. Asupra unor unitati sau elemente de continut din manual profesorul poate interveni prin adaptare, inlocuire, omitere, adaugare sau poate utiliza alte materiale-suport, conform algoritmului sugerat prin urmatoarea schema:


            Spre deosebire de proiectarea centrata pe lectie, proiectarea unitatii de invatare are urmatoarele avantaje:

-          creeaza un mediu de invatare coerent in care asteptarile elevilor devin clare pe termen mediu si lung;

-          implica elevii in proiecte de invatare personale pe termen mediu si lung – rezolvare de probleme complexe, luare de decizii complexe – cu accent pe explorare si reflexie;

-          implica profesorul intr-un proiect didactic pe termen mediu si lung cu ragaz pe ritmurile de invatare proprii elevilor;

-          da perspectiva lectiilor printr-o relatie neliniara intre ele, situandu-le in secvente diferite ale unitatii de invatare.

Lectia este inteleasa ca o componenta operationala pe termen scurt a unitatii de invatare. Daca unitatea de invatare ofera intelegerea procesului din perspectiva strategica, lectia ofera intelegerea procesului din perspectiva operativa. Proiectul unitatii de invatare trebuie sa ofere o derivare simpla a lectiilor componente. Ca urmare, trecerea de la unitatea de invatarea la o lectie componenta trebuie sa permita o replicare in acelasi timp functionala (de ce), structurala (cu ce) si operationala (cum) a unitatii de invatare la scara temporala mai mica si intr-un mod subordonat. In conformitate cu noile reglementari, proiectarea demersului didactic presupune urmatoarele operatii:

  1. lectura atenta a programei si contextualizarea sau adaptarea acesteia;
  2. realizarea planificarii calendaristice la nivel de an si semestru scolar;
  3. proiectarea secventiala (pe unitati de invatare).

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 564
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2014. All rights reserved