Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

CATEGORII DOCUMENTE





AnimaleArta culturaDivertismentFilmJurnalismMuzica
PescuitPicturaVersuri

Falsificationismul lui Karl R. Popper si epistemologii post-popperiene

diverse

+ Font mai mare | - Font mai mic







DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
SCHEMA REPERELOR IN CADRUL PLUTONULUI CERCETARE
Mori pentru macinarea deseurilor din mase plastice
Iisus Hristos in Islamism
Despre o estetica a reconstructiei
Falsificationismul lui Karl R. Popper si epistemologii post-popperiene
Prezentarea procesorului β -banda de asamblare cu 5 etaje
Cum sa aranjam o masa perfecta
Love SMS
ADEVERINTA MEDICALA STAMPIATA
Viadrus G 100L

Falsificationismul lui Karl R. Popper si epistemologii            post-popperiene

“Conceptia mea se sprijina pe o asimetrie intre verificabilitate (Verifizierbarkeit) si falsificabilitate, care decurge din forma logica a enunturilor generale; acestea nu pot fi derivate din enunturi singulare, dar pot fi contrazise de catre acestea. Prin inferente pur deductive (cu ajutorul asa-numitului “modus tollens” al logicii clasice), se poate, asadar, conchide de la adevarul enunturilor singulare la “falsitatea” enunturilor generale. Acesta este singurul mod strict deductiv de inferenta care inainteaza, pentru a spune asa, in “directie inductiva”; adica, de la enunturi singulare la enunturi generale.”[1]



(Karl R. Popper)

K.    Popper (1902-1994) adopta o pozitie de principiu fata de empirismul logic:

“analistii limbajului cred ca nu exista probleme filosofice veritabile sau ca problemele filosofiei, daca exista, sunt probleme ale folosirii limbajului sau al intelesului cuvintelor. Eu cred, dimpotriva, ca exista cel putin o problema filosofica ce ii intereseaza pe toti oamenii care gandesc. Este problema cosmologica: problema intelegerii lumii – inclusiv a noastra insine, si a cunoasterii noastre, ca parti ale lumii.”[2]

Filosofia si stiinta se raporteaza la aceasta problema cu intentii si mijloace proprii, pe cai specifice, importante fiind rezultatele si nu fixarile metodologice. Daca nu adept si practicant al unui pluralism metodologic, sigur un spirit tolerant fata de avantajele diferitelor metode si tehnici de cercetare, K. Popper isi fixeaza ca obiectiv investigarea cresterii cunoasterii stiintifice, tocmai pentru ca dezvoltarea istorica a stiintei ofera deschideri favorabile unui discurs epistemologic de amploare, astfel incat dificultatile precis localizate ale cercetarilor analitice sa poata fi depasite cu alt aparat conceptual si cu alte principii teoretice.

·        Critica inductivismului. Popper considera ca problema intemeierii cunoasterii nu poate primi solutii multumitoare. Enunturile stiintifice – incepand de la cele observationale si pana la cele generale, culminand cu legile teoretice – sunt pur si simplu acceptate de comunitatea de cercetare, dar nu pot fi validate, testate riguros pentru a le intemeia si dovedi adevarul. Asadar, in opinia sa, cunostintele stiintifice nu pot fi confirmate prin (de catre) enunturile de baza – care sunt, de fapt, propozitii simple ce traduc, fixeaza in limbaj date observationale, iar aceste observatii nu sunt niciodata pure, doar constatative, ci sunt predeterminate de cunostinte anterioare. Popper afirma ca metoda inductiva este un mit, in masura in care intretine iluzia intemeierii cunoasterii de la simplu la complex, a validarii teoreticului prin empiric si observational; inductia stiintifica trebuie intotdeauna suspectata de un regres la infinit, intrucat, fiind incompleta, nu poate oferi temeiuri de necontestat:

“este (…) departe de a fi ceva de la sine inteles ca suntem indreptatiti sa inferam enunturi universale din enunturi singulare, oricat de numeroase ar fi acestea; o concluzie trasa in acest fel se poate dovedi oricand falsa; dupa cum se stie, oricate lebede albe am observa, aceasta nu ne indreptateste sa tragem concluzia ca toate lebedele sunt albe.”[3]

Aceeasi dificultate este intalnita si atunci cand, pe baza principiului inductiei, se verifica valabilitatea enunturilor generale, a ipotezelor si sistemelor teoretice prin recurs la enunturi singulare.

“Conceptia mea – noteaza Popper – (…) este in neta opozitie cu toate incercarile de logica inductiva; ea poate fi caracterizata ca o teorie despre metoda deductiva a testarii.”[4]

Mentionam ca accentul este pus nu pe confirmarea cunostintelor, ci pe infirmarea lor. Daca enunturile de baza nu sunt niciodata suficiente si concludente pentru adevarul unei teorii, ele ofera – in schimb – informatii sigure pe baza carora o teorie se dovedeste falsa. Deci confirmarile observationale ale unor legi teoretice nu probeaza nimic: indica doar faptul ca aceste legi au rezistat testelor si deci nu au fost (inca) infirmate. Insa intotdeauna infirmarea, adica incompatibilitatea, divortul dintre enunturi generale si informatiile observationale, dovedeste falsitatea cunostintelor teoretice.

·        Testarea critica. In constructia epistemologica popperiana, criteriul care stabileste statutul stiintific al unei legi sau teorii il constituie falsificabilitatea, conceputa inauntrul unei conceptii deductiviste. Teoria sa despre metoda deductiva a testarii este vadit entiempirista, mai ales in ceea ce priveste refuzul existentei constatarilor observationale pure.

“Metoda testarii critice a teoriilor, a selectiei lor pe baza rezultatelor testelor, este, dupa parerea mea – precizeaza K. Popper – intotdeauna urmatoarea: din ideea noua, inca neintemeiata in nici un fel – o anticipare, o ipoteza, un sistem teoretic sunt deduse, pe cale logic-deductiva, consecinte. Aceste consecinte sunt comparate unele cu celelalte si cu alte enunturi, stabilindu-se astfel ce relatii logice (de exemplu echivalenta, derivabilitate, compatibilitate, contradictie) exista intre ele. Pot fi deosebite patru directii de realizare a testarii unui sistem teoretic: compararea logica a consecintelor una cu alta, prin care sistemul este cercetat din punctul de vedere al consistentei sale interne; examinarea formei logice a teoriei cu scopul de a stabili daca ea are caracterul unei teorii a stiintei empirice, deci daca nu este, de exemplu, tautologica; compararea cu alte teorii, pentru a stabili, intre altele, daca teoria ce urmeaza a fi testata, in cazul ca ar trece cu succes testele, ar putea fi evaluata ca un progres stiintific; in sfarsit, testarea teoriei prin «aplicarea empirica» a consecintelor derivate din ea.”[5]

Acest ultim test este comun si variantelor empiriste, inclusiv contemporane, in masura in care se au in vedere acele consecinte practice derivate sau derivabile ce se ataseaza enunturilor teoretice. Dar, in timp ce la empiristi accentul cade pe verificabilitate – din aceste motive orizontul elaborarilor teoretice ale stiintei fiind redus la nivelul inductiei –, procedeul in cauza este, la K. Popper, tot deductiv: din sistemul teoretic vor fi desprinse (prin utilizarea unor enunturi deja admise) predictii usor aplicabile; o pondere aparte au cele care nu pot fi deduse din alte constructii teoretice deja admise, sau, mai mult, vin in contradictie cu acestea; daca consecintele singulare vor fi verificate prin aplicatii practice si experimente, rezulta ca, pe moment, nu avem motive sa le respingem; daca, insa, sunt falsificate, adica primesc un verdict negativ, acest fapt va afecta si sistemul din care au fost deduse. Consecintele verificate, deci cele care primesc verdictul pozitiv in aplicatii, nu pot dovedi nimic despre “adevarul”, nici macar “probabilitatea”, teoriilor din care sunt deduse; deci nu se poate infera, pe cale inductiva, de la enunturile singulare la adevarul teoriei. Sistemul teoretic care rezista testelor deductive severe este coroborat; este si trebuie acceptat pentru ca inca nu a fost depasit de dezvoltarea progresiva a cunoasterii, dar pozitivitatea testarii poate fi, mai devreme sau mai tarziu, rasturnata.

“Numim o teorie coroborata atat timp cat ea a trecut cu succes aceste teste. Relatiile fundamentale care stau la baza aprecierii (evaluarii) pe care o numesc coroborare sunt compatibilitatea si incompatibilitatea. Incompatibilitatea o consider o falsificare a teoriei, in timp ce numai compatibilitatea nu justifica atribuirea unui grad pozitiv de coroborare teoriei; simplul fapt ca o teorie nu a fost inca falsificata nu poate fi considerat ca suficient. Caci se pot oricand construi un numar oricat de mare de teorii care sunt compatibile cu orice sistem dat de enunturi de baza acceptate. (Aceasta remarca este valabila si pentru toate sistemele “metafizice”.)”[6]

Iata de ce, atunci cand se renunta la testarea in continuare a enunturilor stiintifice, considerandu-le ca definitiv verificate, se iese din “jocul” stiintific; ipotezele confirmate nu pot fi, desigur, abandonate fara temeiuri, dar trebuie operata inlocuirea lor cu alte ipoteze, derivate din aceeasi teorie, pana se atinge falsificarea lor.

Testarea teoriilor concurente conduce la selectia acelora care au rezistat severitatii sistematice a testelor, dovedind ca “am invatat din greselile noastre si am sporit astfel cunoasterea noastra stiintifica”[7]. Testarea are ca scop respingerea, infirmarea unei teorii. Prin aceasta, Popper se indeparteaza net de ceea ce numeste atitudinea dogmatica, specifica variantelor verificationiste, justificationiste sau inductiviste.

“Atitudinea dogmatica este legata in mod evident de tendinta de a verifica legile si schemele noastre conceptuale, cautand sa le aplicam si sa le confirmam, chiar pana la punctul de a neglija infirmarile, in timp ce atitudinea critica este printre cele gata sa schimbe legile, sa le testeze, sa le respinga, sa le falsifice, daca este posibil.”[8] Pentru Popper, “certitudinea absoluta, este o idee limita”, iar “certitudinea obiectiva pur si simplu nu exista”[9].

De aceea, urmarirea ei trebuie abandonata in favoarea cresterii cunoasterii. Prin urmare, in conceptia lui K. Popper, intreaga cunoastere stiintifica are un caracter ipotetic: legile si teoriile stiintei nu ofera adevaruri stabilite in mod sigur pe date pozitive de observatie, nu sunt certitudini; mai mult: ceea ce e considerat ca “dat” al experientei, fiind surprins in limbajul observational, sunt ajustari afectate de caracterul ipotetic al teoriilor pe care vor sa le confirme. Teoriile si enunturile stiintifice nu pot fi declarate ca “adevarate”, ci doar “presupuse” a fi adevarate; scopul lor este cautarea adevarului, acesta fiind doar un ideal care directioneaza cercetarea, descoperirea sa avand numai o valoare normativa.

“Noi cautam adevarul, dar s-ar putea sa nu stim cand l-am descoperit; nu avem nici un criteriu al adevarului, dar suntem totusi calauziti de ideea de adevar ca principiu normativ; si, desi nu exista criterii generale pe baza carora am putea recunoaste adevarul – poate cu exceptia adevarului tautologic –, exista ceva in genul unor criterii ale progresului spre adevar.”[10] Ca atare, “toate legile, toate teoriile raman esentialmente experimentale, sau presupuneri, sau ipoteze, chiar atunci cand nu ne mai simtim in stare sa ne indoim in privinta lor”[11].



Preocuparea este de a le gasi punctele vulnerabile, iar acestea nu pot fi depistate, de regula, decat in cele mai indepartate consecinte logice, respectiv la nivelul enunturilor – test sau al enunturilor de observatie. Mentionam, insa, ca falsificarea nu este facuta de catre enunturi de baza razlete. “Aceasta o facem numai atunci cand a fost gasit un efect reproductibil care falsifica teoria; cu alte cuvinte, daca a fost formulata si coroborata o ipoteza empirica de un nivel mai scazut de generalitate, care descrie un asemenea efect.”[12]

·        Falsificabilitate si falsificare. Popper incearca sa expliciteze diferentele dintre «falsificabil» – ce se refera la ceea ce poate fi respins in maniera empirica – si «falsificabilitate» – care indica respingerea empirica. Termenul tehnic «falsificabilitate» este “un concept pur logic si se raporteaza numai la structura logica a enunturilor si claselor de enunturi. Nu are, in schimb, nici un raport cu problema cunoasterii, daca se recunoaste ca unul sau altul din rezultatele experimentale eventuale constituie respingeri.” [13] Deci anumite enunturi sau teorii sunt falsificabile daca exista cel putin un falsificator potential, adica un enunt de baza posibil care sa fie in contradictie logica cu ele; este important de a nu pretinde ca enuntul de baza sa fie adevarat, iar falsificarea efectiva sa fie de o asemenea evidenta incat sa constranga pe oricine sa admita ca teoria vizata este efectiv respinsa si ca, prin urmare, ea este falsa.

«Falsificabil», ca termen logico-tehnic, este luat in sensul unui criteriu de demarcatie; acest concept pur tehnic se refera la “falsificabilitatea in principiu”, se bazeaza pe o relatie logica intre teoria in cauza si clasa enunturilor de baza (sau de falsificatori potentiali) pe care ii descriu. Totodata, termenul «falsificabil» poate fi privit si in sensul ca teoria in discutie ar putea sa fie falsificata in mod definitiv, in maniera concludenta si demonstrabila (“in mod demonstrabil falsificabila”). Este evident ca o teorie falsificabila in primul sens nu este numaidecat falsificabila in al doilea sens. Cand e vorba de falsificatorii potentiali, se foloseste, de regula, termenul de «falsificabilitate», iar cand se vizeaza o teorie “in mod demonstrabil falsificabila” [14] este mai indicat termenul «falsificare». Primul sens surprinde posibilitatea logica a unei falsificari de principiu; al doilea sens – o problema experimentala, efectiva si concludenta a falsificarii unei ipoteze.

'Acordul intre teorie si observatie nu foloseste la nimica atata timp cat teoria nu este testabila si atata timp cat acordul nu este stabilit ca rezultat al unor incercari serioase de a o testa. Dar a testa o teorie inseamna a incerca sa-i gasim punctele slabe. Adica a incerca sa o respingem. Iar o teorie este testabila numai daca poate fi (in principiu) respinsa.

Criteriul falsificabilitatii sau respingerii (criterion of refutability) separa teoriile empirice de cele ne-empirice; ca principiu al testabilitatii, acest criteriu activeaza o presupozitie:

'a testa o teorie, la fel ca si a testa o piesa a unei masinarii, inseamna a incerca sa o strici. Astfel, o teorie despre care stim dinainte ca nu poate fi stricata sau respinsa nu este testabila,' [15]

·        Stiinta si metafizica. Unele din explicitarile lui K. Popper sunt foarte transante, apreciind ca, in sens strict, nu exista de fapt o metoda stiintifica; deci, nu exista o materie, disciplina, ramura a cunoasterii (=cercetarii), ci doar probleme si de dorinta de a le rezolva. Botanica, chimia s.a., de pilda, au doar unitate administrativa. In fapt, nu exista o metoda pentru descoperirea stiintifica, apta sa decida daca o teorie este adevarata – potrivit unei metode de verificare –, sau sa determine daca o ipoteza este posibila sau probabil adevarata.

'Teoriile stiintifice se deosebesc de mituri numai prin aceea ca ele sunt criticabile si modificabile in lumina criticii. Dar ele nu pot sa fie verificate, nici reprezentate ca probabile.”[16] “Orice critica rationala a unei teorii consta in a supune criticii pretentia sa de a fi adevarata si capabila sa rezolve problemele pentru solutionarea carora a fost imaginata.”[17]

 Adevarul (absolut) este doar un scop si deopotriva o norma implicita a eficientei critice.

Explicatia este un ansamblu de enunturi, din care unele descriu o stare de lucruri ce urmeaza a fi explicat (explicandum-ul), in timp ce altele – enunturile explicative propriu-zise – formeaza explicatia in sensul strict al termenului, constituind explicans-ul explicandum-ului; explicans-ul trebuie sa fie testabil independent, si sa implice logic explicandum-ul; in acelasi timp, trebuie sa fie adevarat, chiar daca, in general, nu este stabilit ca adevarat; in orice caz, poseda anumite date independente care pledeaza in favoarea sa.

“Scopul stiintei este de a descoperi unele explicatii satisfacatoare pentru tot ceea ce ne uimeste si pretinde o explicatie.”[18] Insa Popper nu crede in existenta explicatiilor ultime. Intre stiintele empirice si speculatiile pseudo-stiintifice, non-stiintifice sau metafizice demarcatia nu este riguroasa. Semnul distinctiv al teoriei stiintifice consta doar in testabilitate, respingere sau falsificabilitate. Insa stiinta este, totusi, profund marcata de idei metafizice, mai ales in ipostaza de idei regulative pentru evolutia stiintei insesi.

“Nu cred – marturiseste K. Popper – ca metafizica sa fie vida de sens, si nu cred ca se pot elimina toate elementele metafizice pe care le contine stiinta; ele sunt prea strans legate de tot restul.”[19]

Eliminarea anumitor elemente metafizice din corpul stiintei este, fara indoiala, posibila. Sub acest aspect, intre falsificabilitate si verificarea empirica exista totdeauna o asimetrie logica esentiala; viciul verificationismului consta in faptul de a fi non-critic, si, deci, de a incuraja – atat la creatorii cat si la receptorii unei teorii – atitudini noncritice, riscand astfel sa distruga atitudinea rationala (= cea a rationamentului critic). Inductia erijeaza repetitia in norma pentru justificarea credintelor intemeiate pe regularitatile aparente ale naturii. De aceea, inductia este – mai bine zis, cuprinde – si o presupozitie metafizica nemarturisita, 'o conjectura asupra lumii” care, din faptul ca realitatea nu este total haotica, infereaza anumite regularitati structurale; in fapt, inductia insasi ramane “o ipoteza de cosmologie metafizica”.[20]

K. Popper nu atribuie si nu recunoaste stiintei nici o autoritate ultima; cunoasterea stiintifica este, deci, marcata de slabiciunile si de miopia omului, fiind, totusi, cea mai indreptatita sa lumineze si sa elibereze omul. Spiritul critic popperian refuza superstitia, inclusiv pe aceea care idolatrizeaza stiinta. De aceea, pe langa recunoasterea unor presupozitii metafizice in chiar articulatiile discursului stiintific, recunoaste utilitatea unor programe metafizice pentru (si in) dezvoltarea stiintei insesi, precum si legitimitatea unor “enunturi pur existentiale”[21], fara valoare pentru stiinta.

·        Ipoteticism epistemologic. Este important de retinut faptul ca, inlocuind verificabilitatea cu ideea de coroborare, Popper instituie un pivot al dezvoltarii stiintei, precizand ca neverificabilitatea teoriilor este metodologic importanta. Trebuie, de asemenea, observat ca teoria lui Popper are ca punct de plecare istoria stiintei, marcata de serii si succesiuni de infirmari ale unor cunostinte stiintifice al caror adevar era in afara oricaror indoieli. “Nu a existat vreodata o teorie atat de bine intemeiata ca teoria lui Newton – scrie K. Popper – si nici nu este probabil ca va mai exista; dar teoria lui Einstein ne-a facut sa consideram teoria lui Newton ca o simpla presupunere sau ipoteza.”[22]

Analizand problema inductiei, se situeaza in prelungirea pozitiei lui H u m e:

“Oricat de mare ar fi numarul enunturilor de observatie, nu va putea justifica pretentia unei teorii universale de a fi adevarata”[23].

Propozitiile observationale pot justifica doar falsitatea unei legi sau teorii. Este, aici, o reactie impotriva inductivismului. Popper asaza la baza falsificationismului sau – fertil, de altfel, pentru a explica progresul cunoasterii, mai ales in stiinta contemporana – o separatie neta intre inductie si deductie. Aceasta ruptura situeaza pozitia lui Popper inauntrul unui conventionalism deductivist. “Enunturile de baza sunt acceptate ca rezultat al unei decizii sau intelegeri; in acest sens, ele sunt conventii”[24] – precizeaza Popper. Prin urmare, stiinta se afla sub zodia ipoteticismului (termen folosit si de autor pentru a-si defini conceptia epistemologica), fiind eludate astfel, continuturile reflectorii ce vizeaza domenii de realitate obiectiva, cunostintele procurate pe cale inductiva. Desigur, exista o diferenta esentiala intre limbajul si abstractizarea specifice nivelului empiric si, pe de alta parte, constructivitatea logica, idealizanta a teoriilor stiintifice. Dar separatia neta a acestora esueaza intr-o subapreciere a problemei confirmarii enunturilor teoretice, a adevarului pe care acestea le exprima. In acest sens, Mircea Flonta sesizeaza ca “teoriile care nu au fost infirmate de fapte explica anumite fapte si, in acest sens, reprezinta, cum recunoaste si Popper, un jalon in progresul spre adevar. A spune ca o teorie explica cu succes un anumit domeniu de fapte nu inseamna, pana la urma, a spune altceva decat ca teoria este sustinuta de aceste fapte si este, in acest sens, confirmata.”[25] Se pare, deci, ca, la Popper, coroborarea nu este decat un alt mod in care este pusa problema intemeierii cunoasterii. Sigur, Popper respinge credinta intr-o intemeiere ultima, intr-o confirmare definitiva, solida care sa excluda, din principiu, orice posibilitate de infirmare. Insa, daca anumite enunturi sau teorii sunt acceptate si privite cu incredere de o comunitate stiintifica in virtutea faptului ca au rezistat cu succes testelor de falsificare – asadar, pentru motivul ca nu au fost infirmate –, aceasta nu exclude atat adevarul respectivelor enunturi sau teorii, ci doar absenta unor argumente infailibile care sa-l impuna definitiv; deci, coroborarea este opusa nu atat adevarului, cat temeiurilor acestuia – temeiuri care nu rezista unei analize critice lucide. Sub ideea de coroborare se afla deghizat un spirit sceptic fin, critic, de buna calitate, care refuza stagnarea cunoasterii. De altfel, Popper insusi marturiseste:




“Problema fundamentala a teoriei cunoasterii este: Putem oare sa cunoastem intr-adevar ceva? (sau, in formularea lui Kant: Ce pot sa cunosc?).

Am incercat acum 35 de ani, in cartea de fata (Logica cercetarii – n.n.), sa raspund la aceasta intrebare. Raspunsul meu nu este pesimist, relativist sau “sceptic” (in sensul folosirii moderne a cuvantului “sceptic”). El arata ca putem invata din greselile noastre. O apropiere de adevar este posibila. Acesta este raspunsul pe care l-am dat pesimismului gnoseologic. Dadeam insa si un raspuns optimismului gnoseologic: Cunostintele sigure ne sunt refuzate. Stiinta noastra este formulare si critica a conjecturilor (Kritisches Raten); o retea de ipoteze, o tesatura de presupuneri.[26]

·        Thomas S. Kuhn sesizeaza ca

“investigatiile traditionale asupra metodei stiintifice urmareau sa descopere un set de reguli care sa permita fiecaruia dintre cei care le urmeaza sa realizeze o cunoastere bine intemeiata. Eu am incercat sa insist, dimpotriva, asupra faptului ca, desi stiinta este practicata de catre indivizi, cunoasterea stiintifica este intrinsec un produs de grup si ca nici eficienta sa specifica nici modul in care se dezvolta nu vor fi intelese fara o raportare la specificitatea grupurilor care o produc.”[27]

Modul sau e a intelege si de a practica filosofia stiintei are o larga audienta, atat pentru faptul ca are virtuti operationale pentru practica stiintifica imediata, cat si pentru ca s-a impus, cel putin ca terminologie, si in alte domenii: istoria literaturii, a muzicii, istoria politicii si ideologiilor etc. Conceperea dezvoltarii stiintei ca o succesiune de perioade dominate fiecare de o traditie si punctate de intreruperi necumulative se preteaza la ajustari relevante pentru sfere de activitate culturala foarte diferite. In acelasi sens actioneaza si nucleul semantic al conceptului de “paradigma” care are unele zone de indeterminare in semnificatii. Astfel, intrucat acest concept este elaborat in contextul unei analize multidimensionale a stiintei, el are dimensiuni teoretico-metodologice: paradigma ca sistem de aplicatii standard al unei teorii, de optiuni epistemologice si metodologic-instrumentale; sociologice: paradigma ca “matrice disciplinara” ce asigura coeziunea unei comunitati stiintifice; istorice: paradigma ca realizare stiintifica exemplara ce determina o traditie coerenta intr-o disciplina anume. Interferenta acestor linii semantice este profitabila pentru analiza multor alte domenii extrastiintifice, unde subiectivitatea are un cuvant de spus.

Kuhn propune un mod nou, radical deosebit de cele care au circulat in literatura epistemologica, de a vedea stiinta, cu implicatii destructurante si restructurante pentru filosofia stiintei, metodologia istoriei stiintei, dar si pentru intelegerea naturii activitatii in stiintele deja mature. Pentru el este clara o concluzie: exista o discrepanta intre filosoful stiintei, care ofera modele, eventual normative, privitoare la ce trebuie sa fie stiinta, si modul in care cercetarea stiintifica a fost practicata in diferitele epoci, culturi sau cum este practicata astazi. Teoria sa va cauta sa umple exact aceasta fisura, dand mai mult credit afirmatiilor facute de oamenii de stiinta, chiar atunci cand acestea nu au putut fi integrate de viziunile speculative asupra stiintei.

Exista suficiente puncte de contact intre teoria sa si falsificationismul lui K. Popper. Astfel, ambii considera ca pentru caracterizarea naturii si dinamicii unei stiinte naturale conceptul de teorie stiintifica este central. Aceasta, formata dintr-un sistem de enunturi, este supusa testarii, adica se determina raportul logic dintre propozitiile teoriei si cele observationale. Daca testele empirice nu valideaza enunturile derivate din teorie, ceea ce la Popper se numeste falsificare, are loc abandonarea acesteia. Criteriile logice si empirice decid in situatia teoriilor rivale. In cazul succesiunii unor teorii, este posibil ca acea veche sa fie considerata ca un caz particular al celei mai noi.

·        Stiinta normala. Cei care practica o anumita specialitate stiintifica (grupul stiintific sau comunitatea) se disting prin urmatoarele caracteristici: au avut o formatie si initiere profesionala asemanatoare, au asimilat aceeasi literatura tehnica, ajung la o relativa deplinatate a comunicarii si consensului, intrucat se identifica sub raport teoretic; au, cu alte cuvinte, aceleasi referentialuri teoretico-metodologice si de psihologia cercetarii. Paradigmele sunt modele de practica stiintifica acceptate si considerate ca exemplare de grupul disciplinar; ele prefigureaza solutii concrete, intalnindu-se, de aceea, in lucrarile clasice si in manuale. Aceste probleme si rezolvari exemplare au o functie normativa, in masura in care cunoasterea tacita pe care o includ orienteaza solutionarea de noi probleme si, in general, adaptarea neproblematica la diferite situatii experimentale. Deci, intr-o anumita masura, noul se lasa asimilat de paradigma fara dificultati aparte. De aceea, oamenii de stiinta considera fundamentele practicii lor stiintifice ca fiind asigurate si in afara oricarui pericol. Acesta este stadiul de stiinta normala: stiinta, asa cum rezulta din functionarea si aplicarea concreta a matricii disciplinare (paradigma), ni se prezinta ca o

“incercare perseverenta si pasionata de a «potrivi» natura in tiparele conceptuale oferite de educatia profesionala”[28].

Aplecarea sistematica asupra domeniului de obiecte ce cade sub incidenta paradigmei duce la acumulari factuale si performante cognitive menite sa precizeze mai puternic paradigma insasi. Anumite probleme sunt din principiu rezolvabile; de aceea, spune Kuhn, stiinta normala e aidoma unui joc de puzzle sau rezolvarii cuvintelor incrucisate. Anomaliile create de situatii neasimilabile paradigmatic creeaza, daca sunt “severe si indelungate”, stari de incertitudine: ataca paradigma si solicita schimbarea ei; dar

“de indata ce a dobandit statutul de paradigma, o teorie stiintifica este invalidata numai daca exista o alternativa sa-i ia locul”.[29]

Iesirea din criza se produce numai prin inventarea unei noi teorii.

·        Incomensurabilitatea teoriilor. De fapt, conceptia lui Kuhn este o reactie violenta impotriva viziunilor cumulationiste asupra cunoasterii stiintifice. Progresul exista, dupa el, numai inauntrul unei paradigme, rupturile violente si trecerile la noi structuri teoretice fiind marcate de incomensurabilitate. Modelele teoretice sunt, asadar, independente si incomensurabile, intrucat au presupozitii diferite, sisteme explicative diferite si vizeaza domenii de realitate fara legatura profunda unele cu altele. Este, prin aceasta, respinsa conceptia lui Popper despre progresul stiintific inteles ca apropiere de adevar. Aceasta teza a lui Kuhn omite faptul ca intre teorii succesive exista o zona de comunicare in care argumentele decid pentru cea care are functii explicative mai puternice, fiind, deci, un progres incontestabil. Pe de alta parte, este greu de presupus ca stiinta normala – care poate sfarsi in rutina profesionala – nu este preocupata de masura in care corespunde spiritului critic si rational manifestat de adevarata stiinta. De aceea, chiar daca aspectele psiho-sociologice pot fi si sunt relevante in privinta genezei, aplicarii sau chiar elaborarii teoriei stiintifice, stiinta, ca activitate rationala, trebuie investigata epistemologic si din perspectiva unor modele de inteligibilitate, ceea ce nu inseamna, nicidecum, optiunea pentru constructii aprioriste. Simptomatica este chiar revenirea lui Kuhn asupra termenului “paradigma”. “El a fost introdus in Structura revolutiilor stiintifice pentru ca eu, in calitate de istoric si autor al cartii, examinand apartenenta cercetarilor la o comunitate stiintifica, nu am putut descoperi suficiente reguli impartasite in comun care sa explice caracterul neproblematic al activitatii de cercetare desfasurate de catre grup. Am tras concluzia ca exemple impartasite in comun de practica stiintifica fructuoasa ar putea inlocui lipsa regulilor. Aceste exemple constituiau paradigmele grupului stiintific si, ca atare, erau esentiale pentru o cercetare caracterizata prin continuitate. Din nefericire, ajuns pana aici, am permis extinderea aplicarii termenului la toate angajamentele impartasite in comun ale grupului, la toate componentele a ceea ce vreau acum sa numesc matrice disciplinara.”[30] Din imprecizia intelesurilor paradigmei au rezultat numeroase aspecte subiectiviste in interpretarea progresului stiintific. Curatat insa de sensuri neavenite, acest termen este capabil sa surprinda o stare de fapt care nu poate fi contestata: atat elaborarile teoretice, cat si testarea adevarului lor se desfasoara in contexte social-istorice si psiho-sociale, si, de aceea, isi integreaza totdeauna referentialuri colective.



·        Imre Lakatos. Alan F. Chalmers sesizeaza ca

'nici accentul pus de inductivismul naiv pe derivarea inductiva a teoriilor pornind de la observatie, nici schema falsificationista a conjecturilor si respingerilor nu sunt capabile sa surprinda geneza si dezvoltarea teoriilor efectiv complexe'. [31]

Tratarea teoriilor ca structuri stabile provine din convingerile sedimentate istoric de eficienta explicativa a unor paradigme, precum si din indispensabila preocupare de a stapani aria semantica a termenilor stiintifici prin definitii. Aceste structuri organizate logic si conceptual nu trebuie, insa, mitizate, ci tratate ca structuri deschise care - prin anumite «chei» si prescriptii interne - propun «programe» de cercetare, isi [auto]regleaza dezvoltarea si extensia.

·        Notiunea «program de cercetare» introdusa de Lakatos este flexibila si eficienta in a surprinde acele dominante care orienteaza, intr-o anumita perioada, lucrarile comune ale oamenilor de stiinta. Un program de cercetare are un nucleu dur - alcatuit dintr-un set restrans de principii si ipoteze generale - pe baza caruia se constituie si dezvolta o centura protectoare compusa din ipoteze auxiliare, menite sa blocheze eventualele falsificari. Euristica negativa nu accepta nici o respingere sau modificare a nucleului dur. Euristica pozitiva este formata din reguli si linii de conduita care prefigureaza directiile dezvoltarii programului de cercetare, stimuland extinderea si reorganizarea teoriilor periferice prin instrumente matematice si/sau mijloace experimentale din ce in ce mai complexe.

Lakatos pune accent pe elementul conventional prezent intr-un program de cercetare si pe necesitatea acceptarii nucleului dur de catre membrii unei comunitati stiintifice; acest nucleu este nefalsificabil numai prin decizia metodologica a protagonistilor; supunerea sa la teste observationale trebuie sa-i urmareasca in mod sistematic confirmarea. Euristica negativa exprima tocmai exigenta mentinerii intacte a nucleului dur pe toata durata desfasurarii unui program de cercetare. Euristica pozitiva, in schimb, opereaza transformari in centura protectoare pentru a-si integra respingerile observationale, astfel incat sa poata spori puterea explicativa si capacitatea predictiva a nucleului dur in fata fenomenelor reale.

·        Paul Feyerabend - de formatie fizician - pune sub semnul intrebarii insesi preocuparile epistemologiei actuale in sensul identificarii unor rigori ale metodei stiintifice.

'Ideea ca stiinta poate, si trebuie, sa fie organizata dupa reguli fixe si universale este in acelasi timp utopica si daunatoare. Este utopica intrucat implica o conceptie prea simpla despre aptitudinile omului si circumstantele care le incurajeaza, sau cauzeaza, dezvoltarea. Si este daunatoare prin faptul ca tentativa de a impune anumite reguli nu reuseste sa ne sporeasca calificarile profesionale decat in detrimentul umanitatii din noi. Printre altele, o asemenea idee este prejudiciabila stiintei, intrucat neglijeaza conditiile fizice si istorice complexe care influenteaza in realitate schimbarea stiintifica'. 'Toate metodologiile isi au propriile limite, si singura «regula» care supravietuieste este «Totul este bun».'[32]

K.Popper incearca sa introduca prin falsificationism un nou criteriu apt sa separe «stiinta» de «non-stiinta»; el are serioase indoieli cu privire la posibilitatea circumscrierii unor rigori universal valabile ale metodei stiintifice; totusi, apreciaza ca o teorie nu este efectiv stiintifica decat daca (si in masura in care) este susceptibila de a fi respinsa prin testari empirice.

Th. Kuhn rezuma evolutia stiintei in anumite faze: pre-stiinta, stiinta normala, criza, revolutie, o noua stiinta normala, noi crize, s.a.m.d. Sensurile paradigmei pot fi integrate intr-o viziune mult mai subtila si fertila prin ideea «programului de cercetare» a lui Lakatos.

Structurile teoretice isi integreaza in variate optiuni epistemologice deschiderea catre practica si istoria stiintei. Acest pluralism metodologic sfarseste prin Feyerabend intr-un soi de «dadaism» epistemologic:

'nu exista idee, oricat de veche si absurda ar fi, care sa nu fie capabila sa faca sa progreseze cunoasterea noastra'.[33]

Demistificarea metodei provine din

'convingerea ca anarhismul' - prezent mai ales in filosofia politica - 'este cu certitudine un excelent remediu pentru epistemologie si pentru filosofia stiintelor'. [34]

Punand sub semnul intrebarii primatul valoric al cunoasterii stiintifice, P.Feyerabend reabiliteaza si legitimeaza in climat post-modern mizele cognitive si culturale ale poeziei si mitului. Paradigma rationalitatii stiintifice este astfel inserata in cadre mult mai largi de perceptie/valorizare culturala si de conceptualizare epistemologica.


Lecturi obligatorii:

1              Karl R. Popper, Mitul contextului, Editura Trei, 1998, cap.4

1                    Thomas S. Kuhn, Tensiunea esentiala, Edit. stiintifica si enciclopedica, 1982, cap.12








Politica de confidentialitate

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 1373
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2019 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site