Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

CATEGORII DOCUMENTE





AnimaleArta culturaDivertismentFilmJurnalismMuzica
PescuitPicturaVersuri

Filosofie analitica. De la «jocurile de limbaj» la teoria actelor de limbaj

diverse

+ Font mai mare | - Font mai mic







DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
DESPRE IUBIRE
Dimensionarea depozitului frigorific pentru materia prima
Nebunie in Dubai
Termometrul - Tipuri de termometre
Caracterizarea principalelor tipuri de proprietati ale marfurilor
Modelul factorilor comuni
Calculator de bord
CPI
Diagrama Gantt
PROIECT TEHNICIAN IN GASTRONOMIE - ANALIZA ORGANIZARII PROCESULUI DE PRODUCTIE LA SC.ANAHOTELS.SA, UNITATEA HOTEL EUROPA

Filosofie analitica. De la «jocurile de limbaj» la teoria actelor de limbaj

“Pentru un raspuns care nu se poate exprima, nu se poate exprima nici intrebarea.



Enigma nu exista.

Daca in genere se poate pune o intrebare, atunci se poate si raspunde la ea.”

“Despre ceea ce nu se poate vorbi trebuie sa se taca.”21

(Ludwig Wittgenstein)

Filosofia analitica – miscare filosofica complexa aparuta la inceputul secolului al XX-lea, intemeiata de B. Russell (1872-1970) si G.E. Moore (1873-1958) – isi propune sa realizeze o cunoastere a lumii in ansamblul ei in competitie cu cunoasterea stiintifica si cea comuna. In viziune analitica, adevaratul obiect al filosofiei ar fi limbajul, iar unica sa metoda – analiza logica a acestuia.

Toate problemele filosofice sunt, prin urmare, reduse la probleme de limbaj, filosofia devenind o activitate de clarificare a gandirii prin analiza logica a limbajului. Expresia acestui program este sintetizata in celebrul 'Tractatus Logico – philosophicus' al lui L. Wittgenstein: “Scopul filosofiei este clarificarea logica a gandurilor. Filosofia nu este o doctrina, ci o activitate. (…) Rezultatul filosofiei nu sunt “propozitiile filosofice”, ci clarificarea propozitiilor. Filosofia trebuie sa clarifice si sa delimiteze riguros gandurile, care altfel sunt, ca sa zicem, tulburi si confuze.”[2]

In consecinta, limbajul, din mijloc de a privi spre lucruri, devine el insusi tinta privirii filosofului care inlocuieste transparenta obisnuita a limbajului cu o opacitate programatica si intentionata. Russell sustine ca studiul gramaticii ar fi capabil sa arunce mai multa lumina asupra problemelor filosofice decat presupun de obicei filosofii, iar Wittgenstein declara ca limbajul mascheaza gandirea; in conditiile in care cele mai multe intrebari si propozitii ale filosofilor ar fi un rezultat al neintelegerii logicii limbajului nostru, intreaga filosofie este redusa la critica limbajului. Dupa R. Carnap, problemele ce preocupa filosofia nu ar trebui sa se refere la natura ultima a existentei, ci la structura semiotica a limbajului stiintei.

Pentru a se inlatura numeroase dificultati ce apar in definirea cunoasterii, este acceptata, programatic sau tacit, ideea ca modelul exemplar de cunoastere nu poate fi propus decat de cea stiintifica. In demersurile sale, stiinta se indeparteaza cel mai mult de interese, ocazii, presiuni conjuncturale, mentalitati culturale, cucerindu-si procesual o independenta robusta fata de opinii, credinte, prejudecati, inclinatii subiective ce apartin cercetatorilor. De aceea, acordand cunoasterii stiintifice statutul de prototip al obiectivitatii cognitive, pot fi stabilite – ca exigente elementare ale oricarei cunoasteri cu pretentii de validitate – doua cerinte: comunicarea intersubiectiva si testarea intersubiectiva. Primul criteriu deosebeste cunostintele de simplele impresii senzorial-perceptive (care sunt stari interioare, trairi personale incomunicabile) si indica


sarcini de cercetare in legatura cu rigorile limbajului, cu un accent aparte pe relatia de desemnare – deci, pe raportul dintre semnele lingvistice si ceea ce acestea vizeaza, desemneaza (sensul, semnificatia, referinta).

“Cea de-a doua cerinta a cunoasterii obiective este testabilitatea sau controlul intersubiectiv al enunturilor si sistemelor de enunturi ce pretind a reprezenta cunoasterea. Se spune de obicei ca un enunt sau un sistem de enunturi sunt intersubiectiv testabile atunci cand ele pot fi puse in relatii clare de concordanta sau incompatibilitate cu alte enunturi a caror valoare de cunoastere va putea fi stabilita intr-un fel ce nu depinde de dorintele si preferintele agentilor cunoasterii, adica intr-un mod obiectiv.”[3] Aceste repere epistemologice sunt intens si generos cultivate de orientarile analitice, cu un accent aparte de R. Carnap – ceea ce si explica cumva reactia sa foarte dura fata de metafizica. In acest sens, formularea de principiu al lui Wittgenstein este mai mult decat limpede si programatica: “Metoda corecta a filosofiei ar fi propriu-zis aceasta: a nu spune nimic altceva decat ceea ce se poate spune, deci propozitii ale stiintelor naturii – deci ceva ce nu are de a face cu filosofia – si apoi, intotdeauna cand un altul ar vrea sa spuna ceva metafizic sa i se demonstreze ca nu a dat nici o semnificatie semnelor respective din propozitiile sale.”[4]

·        Atomismul logic, dezvoltat de B. Russell si L. Wittgenstein in cadrul scolii analitice de la Cambridge, reprezinta o epistemologie empirista la care Russell a ajuns pornind de la cercetarile sale din domeniul logicii matematice si al fundamentelor matematicii. Russell a plecat de la ideea ca, dincolo de structura aparenta a limbajului vorbit, exista o structura profunda, constituita din forme standard sau canonice care pot si trebuie sa fie descoperite prin studii de sinteza. Analiza logica a limbajului urmareste sa reduca notiunile complexe la constituentii lor simpli si propozitiile la formele lor canonice. Filosofia devine cercetarea formelor canonice ale diferitelor tipuri de propozitii si o incercare de a descoperi relatiile sistematice de dependenta dintre acestea. Prin analiza, se ajunge la stabilirea unui nivel ultim, al propozitiilor absolut simple (“de baza” sau “atomare”), care nu mai pot fi descompuse in alte propozitii, dar din care, cu ajutorul conectorilor propozitionali, se pot forma propozitii complexe. Propozitiile atomare sunt formate din elemente a caror semnificatie este cunoscuta din experienta, deoarece desemneaza obiecte, insusiri sau relatii direct preceptibile cu ajutorul organelor de simt; se sustine ca propozitiilor atomare le corespund, in realitate extralingvistica, fapte atomare, formate, la randul lor, din obiecte individuale, proprietati si relatii ale lor. Un fapt atomar consta in posedarea de catre un obiect a unei proprietati, sau intr-o relatie dintre doua sau mai multe obiecte. Intre propozitii si fapte exista o corespondenta stricta; faptele sunt zugravite de catre propozitii, iar relatia dintre o propozitie si faptul exprimat este o relatie de identitate formala, structurala sau logica.

Componentele unei propozitii sunt nume ale caror semnificatii sunt tocmai componentele corespunzatoare ale faptului. In doctrina atomismului logic, esentiala este ideea de limbaj logic perfect, idee bazata pe corespondenta stricta dintre componentele propozitiei si cele ale faptului atomar. Din propozitiile atomare se pot forma (sau deriva), conform regulilor logicii propozitionale, propozitii mai complexe, numite moleculare, si, similar, din fapte atomare se pot constitui fapte moleculare corespunzatoare acestor din urma propozitii.

In conceptia gnoseologica propriu-zisa a atomismului logic se face o distinctie neta intre cunoasterea directa si cunoasterea prin descriere. Vom spune ca dispunem de cunoasterea directa a ceva de care luam cunostinta fara mijlocirea vreunui procedeu deductiv sau a adevarurilor esentiale. Astfel, spune Russell, prin recursul la experienta senzoriala imediata se poate realiza cunoasterea directa. Cunoasterea indirecta (sau prin descriere) se bazeaza pe cea directa, care ofera intelesul initial al termenilor folositi intr-o propozitie.

“Principiul fundamental al analizei propozitiilor ce contin o descriere este urmatorul: pentru a fi inteligibila, orice propozitie trebuie sa fie compusa numai din elemente constitutive de care avem cunostinta.”[5] “Propozitiile empirice – noteaza Russell –, in afara de atunci cand obiectul lor este eventual lingvistic, sunt adevarate in virtutea ocurentelor care nu sunt lingvistice. De aceea, examinand adevarul empiric, avem de-a face cu un raport intre evenimente lingvistice si evenimente non-lingvistice, sau mai curand cu o serie de raporturi cu un grad de complexitate crescanda.”[6]

In opinia lui B. Russell sarcina epistemologiei este aceea de a stabili propozitiile care constituie cunoasterea noastra intr-o anume ordine logica inauntrul careia ultimele propozitii sunt admise datorita raportului logic pe care il au cu cele precedente. De aici nu rezulta in mod necesar ca acestea trebuie sau pot sa fie deduse logic din primele; necesar e doar ca primele enunturi sa poata oferi temeiuri care sa ne permita a gandi si accepta ca cele din urma au posibilitatea, sansa de a fi adevarate. Aceste enunturi de baza nu sunt simple postulate arbitrare, ci, dimpotriva, sunt fundamentate prin/de catre evenimente observate; ele joaca acelasi rol pe care il si “propozitiile protocolare” in pozitivismul logic, insa, observa critic Russell, acestea din urma sunt vagi si nesatisfacatoare datorita parti pris-ului lingvistic al autorilor. Totodata, Russell subliniaza ca intreaga cunoastere trebuie gandita in termenii adevarului, si nu invers, ceea ce atrage dupa sine consecinta ca o propozitie poate fi adevarata chiar daca inca nu avem nici o proba pro sau contra; aceasta este o alta delimitare de pozitivismul logic pe care il califica drept agnosticism metafizic. Russell admite inferente nedemonstrative care pot intemeia enunturile de baza.

In aprecierea de ansamblu a atomismului, se poate retine contributia reprezentantilor lui la dezvoltarea logicii matematice, a semanticii logice, a logicii filosofice, precum si la elaborarea si aplicarea analizei logice a limbajului. Intre criticile (serioase si numeroase) care i-au fost aduse retinem pe acelea care arata ca: presupusul limbaj ideal este o fictiune care nu satisface exigentele cunoasterii stiintifice si comune; nu exista cunoastere absolut directa si nici un nivel ultim, ca baza absoluta a intregii cunoasteri; intre limbaj si realitate nu exista o corespondenta stricta; conceptele si ideile abstracte nu sunt eliminabile prin analiza, ci se dovedesc, in orice situatie, ca fiind indispensabile in cunoastere. Totusi, in aceasta varianta a filosofiei analitice, exista inca punti de legatura cu problematica ontologica traditionala, caci, desi se preocupa de posibilitatea construirii unui model idealizat al limbajului stiintei, atomismul logic mai lasa loc pentru aspiratia filosofiei de a ne oferi oarecare cunoastere asupra lumii, desi nu in sensul procurarii unor informatii, ci in sensul surprinderii structurii ei generale. Chiar din cele spuse mai sus se poate observa o asemenea deschidere spre filosofie, chiar daca sumara si firava: presupunerea existentei unor izomorfisme intre structura expresiilor propozitionale si structura lumii lasa loc pentru preocupari ontologice. B. Russell afirma chiar ca refuzul cunoasterii metafizice nici nu ar fi in acord cu teza ca exista propozitii lingvistice. Nu trebuie uitat ca limbajul este un fenomen empiric, si, sugereaza Russell, studiul sintaxei ar putea sa ofere o suma apreciabila de cunostinte privitoare la structura lumii.

·        De fapt, cele mai potrivnice concluzii privitoare la filosofie au fost trase de empirismul logic. Aceasta varianta a filosofiei analitice a aparut si s-a dezvoltat in deceniile al treilea si al patrulea ale secolului nostru in randul unor oameni de stiinta interesati de problemele teoretice ale propriei lor specialitati, ceea ce explica in buna masura predilectia pentru problematica filosofica generata de catre stiinta. Intre trasaturile principale ale empirismului logic, retinem: atentia aproape exclusiva acordata cunoasterii stiintifice proprie fizicii puternic matematizate a secolului XX, atitudinea antimetafizica si reducerea filosofiei la clarificarea limbajului, prin analiza logica, la ceea ce s-a numit logica stiintei; conceptia empirist-humeista despre cauzalitate; conceptia empirista despre semnificatie si criteriul acesteia s.a.

Tema principala a empirismului logic, ca de altfel a intregii filosofii analitice, este cea a semnificatiei. Se distinge intre semnificatia cognitiva, singura care intereseaza in analiza stiintei, si semnificatia noncognitiva, care este cea emotionala, proprie artei, moralei si religiei.

“Pentru un mare numar de cuvinte – majoritatea cuvintelor folosite in stiinta –, semnificatia lor poate fi indicata printr-o referinta la altele. (…) Fiecare cuvant al limbajului este raportat la altele si, in ultima analiza, la cuvinte care intervin in ceea ce se numeste enunturi observationale sau enunturi protocolare”,

adica enunturi plasate la inceput, asupra datului imediat, asupra a ceea ce este trait imediat. Pentru reprezentantii acestei orientari, enunturile cu sens – deci cele care pot avea o valoare de adevar – sunt fie analitice – cand adevarul sau falsitatea se stabilesc pe cale logica, prin apel la legile gandirii corecte, cum este cazul tautologiilor –, fie sintetice – cand sunt verificabile experimental. Enunturile filosofice, intrucat nu se preteaza nici unei verificari logice, nici uneia experimentale, sunt considerate ca lipsite de sens. De aici decurge atribuirea unor alte rosturi filosofiei. Totodata, intrucat enunturile analitice sunt considerate a nu aduce plus de informatii despre situatii reale, avand continuturi tautologice, putem spune ca esenta empirismului logic consta in sustinerea ideii ca fundamentul stiintei autentice este reprezentat de cunoasterea observationala. Propozitiile protocolare sau de observatie sunt acele propozitii care exprima informatii despre realitate pe care le dobandim prin perceptie. Toate celelalte propozitii ale sistemului unei stiinte trebuie sa poata fi reduse la sau deduse din propozitiile protocolare. Cateva citari mai extinse din afirmatiile lui Carnap sunt elocvente in privinta celor afirmate pana acum.

“In domeniul metafizicii, spune Carnap, analiza logica a dus la un rezultat negativ: pretinsele sale propozitii sunt cu desavarsire lipsite de sens…; noi sustinem ca ceea ce se numesc propozitii (enunturi) in metafizica nu constituie, pur si simplu, decat pseudopropozitii in fata criticii analizei noastre logice.”

R. Carnap distinge “doua feluri de pseudopropozitii: cele unde figureaza cuvinte despre care s-a admis din greseala ca ele ar avea un sens; cele ce se compun din cuvinte individual prevazute cu sens, dar asamblate impotriva regulilor sintaxei; care nu creeaza o fraza prevazuta cu sens”. Prin urmare “…lucrurile sunt de asa natura incat nu pot exista propozitii prevazute cu sens in metafizica. Este o consecinta chiar a obiectivului pe care ea si-l propune: a descoperi si a descrie o cunoastere inaccesibila stiintei experimentale. Si, intr-adevar, deoarece sensul unei fraze consta in operatiile verificarii sale, o propozitie nu spune decat ceea ce este verificabil in ea si nu poate, asadar, sa afirme decat un fapt experimental. Daca ar exista ceva dincolo de experienta, acest «ceva», prin esenta sa insasi, n-ar putea fi nici enuntat, nici gandit, nici cerut.”[7]

Iata, deci, o serie de afirmatii (sau mai curand negatii) categorice care pun, cu acuitate, problema rolului filosofiei.

“…Ce va ramane filosofiei, daca toate propozitiile care afirma ceva sunt de natura experimentala si apartin, din acest motiv, stiintelor realului?!; ramane metoda analizei logice”,

raspunde R. Carnap. Aplicarea ei negativa conduce la eliminarea cuvintelor “care nu semnifica nimic” si a pseudopropozitiilor “care nu semnifica mai mult”. In aplicarea ei pozitiva, “ea serveste sa expuna caracterul logic al conceptiilor si propozitiilor care au un sens; ea serveste sa confere o baza logica stiintei realului si matematicii”. In concluzie, “in loc de a-si folosi inteligenta in adevaratul sau domeniu (stiinta) sau de a abate spre arta o nevoie de a transpune, metafizicianul confunda cele doua tendinte, in asa fel incat opera sa nu contribuie cu nimic la cunoastere si nu da nici sentimentului vietii decat o expresie insuficienta (mediocra)”. Limitand dramatic rolul filosofiei la “analiza logica a limbajului stiintei”, R. Carnap sustine ca “anumiti filosofi au sugerat ca nu trebuie sa se exagereze hiatusul dintre sarcina oamenilor de stiinta intr-un domeniu dat si cea a filosofului stiintelor, a carui reflectie se refera la acelasi domeniu; (…) desi munca omului de stiinta si cea a filosofului stiintelor constituie doua sarcini teoretic diferite, in practica campurile lor de studiu interfereaza foarte des”. Mai mult, se pretinde ca “este greu de conceput ca un filosof al stiintelor sa realizeze o opera semnificativa daca nu este prea bine la curent cu descoperirile stiintifice ale timpului sau”, intrucat “oricine studiaza filosofia stiintelor nu poate pretinde a ridica problema de fond referitoare la conceptele si la metodele unei stiinte, daca nu are cunostinte aprofundate in domeniul ei”[8].

Orientarea empirist-logica din filosofia cunoasterii este marcata de o serie de dificultati si limitari de principiu. Ei ii sunt caracteristice: dogma semnificatiei empirice, a dihotomiei dintre limbajul de observatie (lipsit de incarcatura teoretica si independent de teorie) si limbajul teoretic, reducerea matematicii la un formalism fara substanta extralingvistica, absolutizarea modalitatii inductive de fundare a stiintei, conceptia humeista despre cauzalitate si lege s.a. Mai mult: demonstratia lui Quine ca distinctia analitic-sintetic nu este posibila decat intr-un limbaj artificial, construit, intrucat in diferitele limbaje – ca ipostaze reale ale limbii – nu exista sinonime absolute, a fost punctul culminant care a ruinat fundamentele empirismului logic, provocandu-i o criza din care nu a iesit. In aceeasi directie actioneaza si argumentele lui Popper:

“Atata vreme cat prin expresia «lipsit de sens» nu se intelege prin definitie nimic altceva decat “ceea ce este de domeniul stiintei empirice”, caracterizarea metafizicii prin termenul «lipsit de sens» este banala; caci metafizica a fost definita de cele mai multe ori ca ceva neempiric.”

Dorinta de a declara filosofia ca ocupandu-se cu pseudo-probleme este, desigur, oricand realizabila caci

“nu avem decat sa concepem «sensul» intr-un mod destul de stramt, pentru a declara despre toate intrebarile incomode ca nu putem gasi in ele nici un «sens»”[9].

·        Empirismul pragmatic este reprezentat de Willard van Orman Quine (n.1908) care a dezvoltat o teorie holista despre cunoasterea stiintifica. In contrast cu atomismul logic si empirismul logic timpuriu, care s-au concentrat asupra corelarii cuvintelor si/sau enunturilor cu experienta, W. v. O. Quine sustine ca adevarata unitate a semnificatiei empirice este stiinta in ansamblul ei.

“Sugestia mea opusa”, spune Quine, “care isi are originea, esential, in doctrina lui Carnap asupra lumii fizice”, “este ca anunturile noastre asupra lumii externe infrunta tribunalul experientei sensibile nu in mod individual, ci numai ca o unitate corporativa.”

Totalitatea cunostintelor, de la cele factuale pana la cele mai profunde si generale, “constituie o tesatura alcatuita de om, care se ciocneste cu experienta numai de-a lungul marginilor”;

 “stiinta totala este asemenea unui camp de forte ale carei conditii-limita le constituie experienta. Un conflict cu experienta la periferie ocazioneaza reajustari in interiorul campului… Reevaluarea anumitor enunturi implica reevaluarea altora din cauza interconexiunilor lor logice.”[10]



Se sustine astfel ca stiinta are o dubla dependenta: fata de experienta si limbaj, si ca devine lipsit de sens sa cautam o granita intre enunturile sintetice, care sunt valabile contingent, pe baza experientei, si enunturile analitice, care sunt valabile in general. Se respinge astfel o dogma a empirismului care consacra dihotomia analiticului si sinteticului. Respingand “granita imaginara” dintre analitic si sintetic, Quine se declara adeptul unui “pragmatism mai complet”, sustinand ca

“fiecare om are o mostenire stiintifica plus un baraj continuu al stimulilor senzoriali, iar consideratiile care il ghideaza in deformarea mostenirii lui stiintifice, pentru a corespunde cu provocarile senzoriale continue, sunt, in cazul cand sunt rationale, pragmatice.”[11]

De aceea, empirismul pragmatic poate fi apreciat pentru efortul de a introduce noi criterii, ce tin de activitatea oamenilor, in evaluarea domeniului stiintific.

·        «Jocurile de limbaj». Teoria actelor de limbaj – dezvoltata pe terenul filosofiei analitice de catre J. L. Austin (1911–1960), John Searle (n.1932) – depaseste cadrele lingvisticii, avand contributii decisive in interpretarea cuplului categorial «limba -vorbire» dintr-o perspectiva pragmatica.

Orientarea analitica este programatic antimetafizica. In prima sa faza (B. Russell, G. Frege, L. Wittgenstein, R. Carnap s.a.), pun accent pe analiza logica a limbajului. In Tractatus logico-philosophicus, Wittgenstein afirma ca numai propozitiile susceptibile de verificare empirica sunt purtatoare de sens. Fara a reduce cunoasterea veritabila la un cult pozitivist al faptelor de observatie, Wittgenstein exploreaza limitele a ceea ce poate fi spus, formulat – in calitate de cunostinta – prin limbaj, acceptand, totodata, ca exista inexprimabil; metafizica, etica si estetica releva inexprimabilul, si nu intra in sfera cunoasterii propriu-zise. Cel “de-al doilea Wittgenstein” renunta la proiectul unui limbaj logic ideal, punand accent pe analiza “jocurilor de limbaj”; actele lingvistice obisnuite – integrate ca practici concrete, forme de viata, activitati umane curente – se supun, aidoma oricarei activitati ludice, unor norme precise care nu mai pot fi investigate pornind de la ideea de calcul logic, ci pe baza modelului mult mai flexibil al jocului. Daca in prima faza cercetarea limbajului urmarea sa faca din acesta un instrument de aprehensiune a realului cat mai riguros posibil, in faza a doua analiza incearca sa surprinda caracteristicile limbajului comun.

“Pentru noi, intelesul unei expresii este caracterizat de folosirea pe care i-o dam. Intelesul nu este un insotitor mintal al expresiei” [12]; trebuie, deci, “sa ne gandim la cuvinte ca la instrumente caracterizate prin folosirea lor” [13]

in cele mai felurite contexte; absenta rigorii logice in manuirea cotidiana a limbajului nu mai trebuie suspectata neaparat ca lipsa (regretabila!) de claritate. Modelul jocurilor de limbaj porneste de la premisa (evidenta empiric) ca

“in general noi nu folosim limbajul potrivit unor reguli stricte – si nici nu l-am invatat dupa reguli stricte. Pe de alta parte, in discutiile despre noi comparam mereu limbajul cu un calcul care se desfasoara dupa reguli stricte. Acesta este un fel foarte unilateral de a privi limbajul. In practica, noi folosim foarte rar limbajul ca pe un asemenea calcul. Caci nu numai ca nu ne gandim la regulile de folosire – la definitii etc. – atunci cand folosim limbajul, dar atunci cand ni se cere sa dam asemenea reguli, nu suntem, in cele mai multe cazuri, in stare sa o facem. Nu suntem in stare sa circumscriem clar conceptele pe care le folosim; nu pentru ca nu cunoastem definitia lor adevarata, ci pentru ca nu exista nici o «definitie» adevarata a lor. A presupune ca trebuie sa existe asa ceva ar fi la fel cu a presupune ca, ori de cate ori copiii se joaca cu mingea, ei joaca un joc in conformitate cu reguli stricte.”[14]

Wittgenstein evita o caracterizare sistematica a jocurilor de limbaj, oferind, in schimb, sugestii de localizare teoretica. “Cate specii de fraze exista? Poate afirmatia, interogatia, comanda? – Exista in acestea nenumarate feluri; exista moduri nenumarate si deosebite de intrebuintare a tot ce numim «semne», «cuvinte», «fraze». Si aceasta diversitate, aceasta multiplicitate nu are nimic statornic, nici dat o data pentru totdeauna; insa noi tipuri de limbaj, noi jocuri de limbaj se nasc, am putea spune, in timp ce altele imbatranesc.” Interogatiile sunt insotite de o formulare cu valoarea de principiu:

“Cuvantul «joc de limbaj» trebuie sa faca sa reiasa aici ca vorbirea limbajului face parte dintr-o activitate sau forma de viata.” [15]

Acest model se refera la exercitiul permanent al mintii umane, intermediata de semne, in circumstante diverse, fluctuante, singulare de actiune si viata. Jocurile de limbaj pot fi intelese drept

“cai de a folosi semnele, mai simple decat cele in care folosim semnele limbajului nostru de toate zilele, limbaj care este extrem de complicat. Jocurile de limbaj sunt formele de limbaj cu care incepe un copil sa foloseasca cuvintele. Studiul jocurilor de limbaj este studiul formelor primitive de limbaj sau al limbajelor primitive. Daca dorim sa studiem problemele adevarului si ale falsitatii, ale acordului sau dezacordului judecatilor cu realitatea, ale naturii asertiunii, presupunerii si intrebarii, va fi foarte avantajos daca vom privi la forme primitive de limbaj in care aceste forme de gandire apar fara fundalul derutant al unor procese de gandire foarte complicate. Cand privim la asemenea forme simple de limbaj, atunci ceata mintala ce pare sa invaluie folosirea noastra obisnuita a limbajului dispare. Vedem activitati, reactii ce sunt distincte si transparente. Pe de alta parte, noi recunoastem in aceste procese simple forme de limbaj care nu sunt despartite printr-o falie de cele ce sunt mai complicate. Vedem ca putem construi formele complicate din cele primitive, adaugand treptat forme noi.”[16]

·        Studiul performativelor. Modelul «jocurilor de limbaj» intermediaza accesul analizei teoretice in complexitatea utilizarilor comune ale limbajului. J. L. Austin – unul din reprezentantii de frunte ai scolii de la Oxford – dezvolta, in perspectiva deschisa de Wittgenstein, o taxinomie a actelor de limbaj; premisa de baza recunoaste ca totdeauna contextul actiunii este cel care lumineaza discursul; desi autorul nu afirma explicit, teoria sa poate fi subsumata pragmaticii in sens general – ca studiere a limbajului in masura in care acesta serveste actiunile. Contributia teoretica a lui Austin este legata de descoperirea importantei performativelor; acestea sunt enunturi deosebite de simplele constatari, descrieri s.a. prin faptul ca se prezinta ca o facere si un act. Performativele sunt o categorie aparte:

“A) nu «descriu», nu «raporteaza» nimic, nu constata absolut nimic, nu sunt «adevarate sau false»”; “B) enuntarea frazei este (inseamna si – n.n.) executarea unei actiuni (sau a unei parti din aceasta executie)”.

Este vorba de acele enunturi care (in imprejurari corespunzatoare) nu descriu ceea ce ar trebui sa fac, ceea ce sunt in curs de a face, nici nu afirma ca fac, ci “inseamna ca fac”. Termenul «performativ» din «enunturi performative» “indica faptul ca a emite enuntul inseamna a actiona”[17].

·        Actele de limbaj. Situandu-si explicit discursul teoretic pe terenul filosofiei limbajului, Searle isi propune sa lamureasca statutul actelor de limbaj (= acte lingvistice, de vorbire). Ipoteza pe baza careia sunt operate caracterizarile si explicatiile afirma ca

“a vorbi o limba consta in a adopta o forma de comportament guvernat de reguli, si aceste reguli sunt de o mare complexitate”[18];

prin urmare, se presupune ca limbajul trebuie inteles drept

“comportament intentional”: “in primul rand, a vorbi o limba inseamna a realiza acte de limbaj, acte precum: a formula afirmatii, a da ordine, a pune intrebari, a face promisiuni s.a.m.d., si, intr-un plan mai abstract, acte ca: a se referi, a predica; in al doilea rand: aceste acte sunt in general facute posibile prin evidenta anumitor reguli care administreaza intrebuintarea elementelor lingvistice, si se realizeaza conform acestor reguli”.

Ratiunea pentru care centrul de interes este constituit din actele de limbaj decurge, pur si simplu, din faptul ca orice comunicare de natura lingvistica implica acte de natura lingvistica: “unitatea de comunicare lingvistica nu este – cum se presupune in general – simbolul, cuvantul sau fraza, nici chiar o ocurenta a simbolului, cuvantului sau a frazei, ci insasi producerea sau emisiunea simbolului, cuvantului sau frazei in momentul in care se realizeaza actul de limbaj. A considera ocurenta ca fiind un mesaj inseamna a o considera ca ocurenta produsa sau emisa. Mai precis, producerea sau emiterea unei ocurente de la fraza in anumite conditii este un act de limbaj, si actele de limbaj (unele dintre ele vor fi studiate mai departe) sunt unitati minimale de baza ale comunicarii lingvistice.”[19]

Emiterea de sunete si legatura acestora cu sensul este privita din unghiul comunicarii lingvistice – ceea ce presupune, pe de o parte, integrarea limbajului in sfera comportamentelor intentionate, si, pe de alta parte, integrarea teoriei limbajului intr-o teorie a actiunii. In masura in care limbajul este supus regulilor, poseda trasaturi formale ce se preteaza unei cercetari independente, insa orice teorie pur formala este prin forta lucrurilor incompleta – ca si cum s-ar studia, de pilda, base-ball-ul ca sistem formal de reguli, si nu ca joc. Abordarea limbajului din punctul de vedere al actelor de limbaj scoate in prim-plan tocmai natura speciala a intentiilor ce se potrivesc comportamentelor lingvistice, fara insa a fi vorba de integrarea acestora in ceea ce Saussure numeste “vorbire” (parole). “Pretind totusi ca un studiu corespunzator al actelor de limbaj este un studiu al limbii (langue). Si aceasta afirmatie este adevarata pentru un motiv important care trece dincolo de teza conform careia comunicarea implica in mod necesar actele de limbaj. Consider ca analitic adevarata propozitia urmatoare despre limbaj: tot ceea ce este posibil a intentiona sa se semnifice poate fi spus.”[20] Se poate ca o limba anume sa nu dispuna de o sintaxa sau de un vocabular atat de bogat incat sa-mi permita sa spun tot ceea ce intentionez sa fac cunoscut (sa semnific) in limba respectiva, insa, in principiu, nimic nu ma impiedica sa completez aceasta limba insuficienta sau sa gasesc alta mai bogata, astfel incat sa pot spune ceea ce doresc sa semnific.

·        Principiul exprimabilitatii. In cercetarile sale initiale, Searle formuleaza principul de exprimabilitate (prin) care stabileste ca se poate totdeauna sa fie spus ceea ce se vrea sa se spuna; ceea ce se intentioneaza a fi spus poate fi spus, sau, in formularea lui Searle: Whatever can be meant can be said.

“Orice limba dispune de un ansamblu finit de cuvinte si de constructii sintactice prin intermediul carora ne putem exprima, dar daca o limba data, sau orice limba in genere, opune exprimabilului o limita superioara, daca exista ganduri pe care ea nu ingaduie a le exprima, acesta este un fapt contingent, iar nu un adevar necesar.”[21]

Potrivit acestui principiu, nu exista ramasita inexprimabila, nu pot fi intalnite intentii care, cel putin in principiu, sa reziste la a fi comunicate. Mentionam, insa, ca Searle propune sa nu confundam ceea ce intentioneaza un locutor sa semnifice cu tipurile de efecte pe care urmareste sa le produca asupra auditorilor sai; pe de alta parte, principiul de exprimabilitate nu presupune in nici un fel ca tot ceea ce poate fi spus este si/sau poate fi, prin chiar aceasta, accesibil intelegerii altora. Acest principiu stabileste apriori – in maniera unei relatii analitice intre concepte, si nu in calitate de proprietate accidentala a intentiei de comunicare – ca orice intentie semnificanta poate sa-si gaseasca o exprimare exacta in limbaj; astfel spus, afirma ca sensul pe care locutorul il da enuntarii sale poate sa fie totdeauna explicitat prin marci lingvistice, chiar daca pentru aceasta trebuie ca sa imbogateasca limba; deci, pentru orice semnificatie X, si pentru orice locutor L, ori de cate ori L vrea sa semnifice (intentioneaza sa transmita, doreste sa comunice etc.) X, este posibil sa existe o expresie E, astfel incat E sa fie expresia exacta sau formularea exacta a lui X. In deschiderea acestui principiu, John R. Searle analizeaza cu predilectie actele de limbaj care poseda un sens literal (sau serios, grav); in aceasta categorie intra cazurile in care locutorul “vrea sa spuna ceea ce spune” (He means what he says), avand, in acelasi timp, intentia de a produce un efect asupra auditorului prin intermediul recunoasterii acestei intentii de catre auditor.[22] Intentia este privita – pe baza filosofiei spiritului, in care studiul starilor mentale legitimeaza teoria actelor de limbaj – ca definiens al sensului; mai mult: intentia insasi se adapteaza la uzajul conventional al frazei. Intr-o alta formulare, aceste idei sunt explicitate astfel: “cazurile cele mai simple de semnificatie sunt cele in care locutorul enunta o fraza voind sa spuna exact si literal[mente] ceea ce spune. In acest caz, locutorul are intentia de a produce la auditor un anume efect ilocutionar, si are intentia de a produce acest efect facand sa i se recunoasca de catre auditor intentia de a-l produce; in plus, el are intentia de a face sa se recunoasca aceasta intentie de catre auditor in virtutea cunoasterii pe care acesta o poseda despre regulile ce guverneaza enuntarea frazei.” [23]

Forma generala a actelor ilocutionare este notata F(p); F marcheaza forta ilocutionara, adica modul in care propozitia este “luata”, primita, interpretata; p desemneaza continutul propozitional, adica actiunea sau starea de lucruri predicata in fiecare act de limbaj cu o forta determinata. Diferentele in ce priveste energia de impact psiho-semantic specifica unor moduri distincte de folosire a limbajului sunt evidente curente. Tocmai din acest motiv Searle ne avertizeaza ca metafora “fortei” (din expresia “forta ilocutionara”) este inselatoare, prin aceea ca sugereaza o dispunere graduala a tipurilor de acte ilocutionare pe axa unui continuum al unei forte unice; or, in fapt, exista mai multe continuitati distincte care se incalcesc. O alta sursa de confuzie, inrudita si aliata cu prima, consta in tendinta de a confunda verbele ilocutive cu tipurile de acte ilocutionare; de exemplu, exista tendinta de a gandi ca, acolo unde exista doua verbe ne-sinonime, trebuie in mod necesar sa se delimiteze doua specii diferite de acte ilocutionare. Or, Searle accentueaza faptul ca distinctia dintre verbele ilocutionare si actele ilocutionare trebuie mentinuta; de fapt, de pe o asemenea pozitie va dezvalui carentele clasificarii lui Austin. “Ilocutiunile fac parte din limba, in opozitie cu limbile particulare. Verbele ilocutionare apartin totdeauna unei limbi particulare.” [24]

“In prelungirea principiului de exprimabilitate, ipoteza potrivit careia actul de limbaj este unitatea de baza a comunicarii presupune ca exista totdeauna o serie de conexiuni analitice intre notiunea de act de limbaj, ceea ce locutorul vrea sa semnifice, ceea ce fraza enuntata semnifica, intentiile locutorului, ceea ce auditorul intelege, si natura regulilor carora li se supun elementele lingvistice.”[25]

·        Tipologia lui Austin. Pe baza experimentala[26], Austin desprinde cinci categorii de acte ilocutionare (in care integreaza si prin care dezvolta problema performativelor): 1) verdictive – care consta in a se deprinde cu ceea ce a fost pronuntat (pe cale oficiala sau nu), pornind de la dovezi sau ratiuni, subiectul unei valori sau al unui fapt (verbe: “a se achita”, “a hotari”, “a evalua”, “a descrie”, “a analiza”, “a estima”, “a data”, “a clasifica”, “a judeca”, “a caracteriza”); 2) exercitive – atunci cand se formuleaza o judecata, favorabila sau nu, asupra unei conduite sau asupra justificarii sale; aceasta judecata priveste mai curand ceea ce trebuie sa fie decat ceea ce este; verbe: “a ordona”, “a comanda”, “a prescrie”, “a pleda”, “a implora”, “a recomanda”, “a implora”, “a sfatui” etc.; 3) promisive: a obliga pe cel care vorbeste sa adopte o anumita conduita; verbe: “a promite”, “a face legamant”, “a stabili”, “a incheia un contract”, “a garanta”, “a imbratisa o cauza”, “a jura”; 4) expozitive – folosite in explicarea unui punct de vedere, a unei conduite de argumentare, in clarificarea intrebuintarii si referintei cuvintelor; “a afirma”, “a nega”, “a insista”, “a ilustra”, “a raspunde”, “a raporta”, “a accepta”, “a se opune la”, “a ceda”, “a descrie”, “a clasifica”, “a identifica”, “a (se) numi”; 5) cele comportative includ ideea unei reactii la conduita si destinul altuia, precum si ideea atitudinilor si exprimarii atitudinilor cu privire la conduita anterioara sau iminenta a cuiva; “a se scuza”, “a multumi”, “a deplange”, “a complimenta”, “a felicita”, “a ura bun venit”, “a aplauda”, “a critica”, “a lauda”, “a blestema” s.a.m.d.

Searle formuleaza sase obiectii fata de acest punct de vedere: o confuzie persistenta intre verbe si acte; unele verbe nu sunt verbe ilocutionare; categoriile de acte se mascheaza unele pe altele; exista prea mare eterogenitate intra-categoriala; multe din verbele incluse intr-o categorie nu satisfac definitia data respectivei categorii; ceea ce este si mai grav: nu exista un principiu coerent de clasificare.

·        Criterii pentru o noua taxinomie. Searle acorda o mai mare atentie modului de intemeiere a tipologiei; in acest sens, identifica cel putin douasprezece dimensiuni de variatie semnificative in functie de care actele ilocutionare pot sa difere unele de altele. Aceste criterii de diferentiere sunt luate ca elemente de baza in prefigurarea unei alte taxinomii decat cea a lui Austin.




1.      O diferentiere de scop al (sau hotarare a) actului (sau tipului de act) poate fi specificata de la caz la caz; de pilda, ordinul se distinge inauntrul actelor de limbaj prin incercarea de-l face pe auditor sa faca (indeplineasca) ceva; scopul unei descrieri consta in a fi o reprezentare (adevarata sau falsa, precisa sau imprecisa) a ceva; promisiunea tinteste ca obligatia de a face (savarsi) ceva sa fie asumata de catre locutor etc.

2.      Deosebirea de directie a adaptarii intre cuvinte si lume este evidenta: de pilda, asertiunile sunt centrate pe adecvarea continutului propozitional la starile reale, in timp ce promisiunile au ca scop ilocutionar aducerea lumii la o conformitate cu cuvintele. Directia ajustarii, potrivirii, este totdeauna o consecinta a scopului ilocutionar, si poate porni de la cuvinte catre lume (in afirmatii, descrieri, asertiuni sau explicatii) sau de la lume catre cuvinte (in intrebari, ordine, juraminte, promisiuni).

3.      Diferenta de stare psihologica exprimata surprinde conditia de sinceritate a actelor de limbaj. “Credinta regrupeaza nu numai afirmatiile, asertiunile, observatiile si explicatiile, ci si postularile, declaratiile, deductiile si argumentele. Intentia va regrupa promisiunile, juramintele, amenintarile si angajamentele. Dorinta si vointa vor regrupa cererile, ordinele, comenzile, intrebarile, rugamintile, pledoariile, implorarile si descantecele. Placerea nu regrupeaza din cauza aceasta tot atata – complimentele, felicitarile, cuvintele de bun sosit si alte cateva.” [27]

Aceste trei dimensiuni – scopul ilocutionar, directia de adaptare (= ajustare) si conditia de sinceritate – sunt considerate de Searle ca pivoti de baza in construirea taxinomiei actelor ilocutionare. Celelalte criterii, desi au o functie secunda, merita sa fie semnalate.

4.      Diferenta de forta sau de intensitate in prezentarea scopului ilocutionar este evidenta in alegerea neintamplatoare a unor verbe (“sugerez”, “insist”, “jur”, “cred” s.a.).

5.      Diferenta de statut sau de conditie (a locutorului si, respectiv, a auditorului) in calitate de elemente care determina forta ilocutionara a enuntarii indica anumite variabile de inevitabila contextualizare psiho-socio-culturala a actelor de limbaj.

6.      Deosebirea in privinta manierei in care enuntarea se rataseaza intereselor proprii locutorului sau auditorului induce subdiviziuni utile analizei actelor de comunicare obisnuita; de pilda, daca luam in considerare diferentele dintre laudarosenii si lamentatii, dintre felicitari si condoleante, este sensibila opozitia dintre ceea ce este conform sau nu cu interesele distincte ale locutorului si auditorului.

7.      Diferentele care tin de raportul enuntarii cu restul discursului scot in prim-plan modul in care anumite expresii performative (“eu deduc”, “trag concluzia”, “raspund”, “obiectez” s.a.m.d.) folosesc la situarea segmentelor lingvistice in anumite relatii semantice cu inlantuirile ce le urmeaza (= context intern), precum si cu contextul inconjurator. “Dincolo de simplul fapt de a afirma o propozitie, se poate sa se afirme sau ca obiectie la ceea ce careva altul a spus, sau ca raspuns la o problema anterioara, sau ca deductie din anumite premise in timpul demonstratiei” etc. “Totusi”, “in plus” si “deci” isi asuma si asemenea functii de legatura discursiva.

8.      Deosebirea de continut propozitional determinat printr-un marcator de forta ilocutionara: “diferenta dintre un raport si o predictie, de exemplu, se intemeieaza pe faptul ca o predictie trebuie sa tinteasca viitorul, in timp ce un raport poate sa se sprijine pe trecut sau pe prezent”. Acestor deosebiri le corespund conditii de continut propozitional.

9.      Searle 0sesizeaza si diferente intre acte care trebuie totdeauna sa fie acte de limbaj si acte care pot sa fie implinite ca acte de limbaj, fara insa ca acest fapt sa (le) fie necesar. Astfel, putem clas[ific]a, evalua, diagnostica si trage concluzii, fara a fi nevoie sa spunem, orice ar fi de clas[ific]at, evaluat s.a.m.d. “Pot de-a dreptul sa ma plasez in fata unui edificiu si sa-i estimez inaltimea, sa diagnostichez tendinta voastra schizofrenica, sau sa conchid ca vecinul meu este completamente beat. In toate aceste cazuri, nici un act de limbaj, fie acesta un act de limbaj intern, nu este indispensabil.” [28]

10.  Diferenta intre acte a caror indeplinire pretinde o institutie extra-lingvistica si cele a caror executare nu o cer nu coincide cu diferentele de statut sau conditie sociala (cf. criteriului 5). “Pentru a binecuvanta, a excomunica, a boteza, a declara vinovat, a arbitra un ofsaid al centrului inaintas, a paria pe un trei fara atu sau a declara razboi nu este suficient ca un locutor oarecare spune unui oarecare auditor «eu binecuvantez, excomunic» etc. Trebuie ca macar sa ocupe o pozitie determinata intr-o institutie extra-lingvistica.”[29] In schimb, pentru a afirma ca ploua sau pentru a face promisiunea unei vizite este suficienta respectarea regulilor limbii.

11.  Searle mai are in vedere diferente intre acte al caror verb ilocutionar corespondent are o folosire performativa si acte al caror verb ilocutionar corespunzator nu are o asemenea utilizare. De pilda, in timp ce “a afirma”, “a promite”, “ ordona”, “a conchide” se preteaza la uzaj performativ, actul de a se lauda (sau de a ameninta) nu poate fi indeplinit doar spunand “eu ma laud” (sau “eu amenint”). In acelasi timp, anumite verbe au puterea de a marca ceea ce se poate numi stilul particular in care este indeplinit (implinit) un act ilocutionar. Astfel, diferenta intre a aduce la cunostinta si a se increde nu implica obligatoriu o diferenta de scop ilocutionar, nici de continut propozitional, ci numai o diferenta a stilului in care se desfasoara actul ilocutionar.

·        Pe baza acestor criterii, Searle distinge cinci moduri generale de a folosi limba, cinci categorii de acte ilocutionare. Clasificarea sa are puncte comune cu cea propusa de Austin, fiind insa mult mai riguros intemeiata. Desi considera ca verbele pot fi un ghid important in desprinderea caracteristicilor dominante ale unui tip, Searle porneste de la premisa ca actele ilocutionare apartin limbii, fiind, asadar, moduri generale de utilizare integrate sistemului, si, de aceea, nu pot fi reduse la concretizarile (actualizarile) insusite de verbele ilocutionare ale unei limbi particulare. Metoda sa este empirica nu atat prin origine, ci prin capacitatea de analiza si ordonare a faptelor de limba; intemeierea sa tine de filosofia spiritului, chiar daca formularea postulatului are o evidenta si/sau aparenta de ordin empiric:

“spunem altuia cum sunt lucrurile (asertive), incercam sa-l determinam pe celalalt sa faca unele lucruri (directive), ne angajam sa facem unele lucruri (promisive), ne exprimam sentimentele si atitudinile (expresive) si provocam schimbari in lume prin enuntarile noastre (declaratii).”[30]

1.      Actele ilocutionare din clasa celor asertive au ca scop angajarea responsabilitatii locutorului in legatura cu existenta unei stari de lucruri, fata de adevarul propozitiei exprimate; toate pot fi judecate in termenii adevarului sau falsitatii; directia de ajustare (su)pune cuvintele in fata starilor de lucruri; starea psihologica exprimata este credinta. “Este important de subliniat ca unele cuvinte precum “credinta” sau “angajament” (commitment) sunt aici destinate sa marcheze dimensiunile; sunt, ca sa ma exprim astfel, mai curand determinabile decat determinante”; [31] gradatia lor poate tinde catre zero, putand fi chiar nula; astfel, exista deosebiri intre “a sugera (ca)”, “a emite ipoteza (ca)”, si, pe de alta parte, “a sustine (ca)” sau “a jura (ca)”. Tocmai pentru ca criteriul de baza consta in scopul ilocutionar, putem explica de ce si cum numeroase verbe performative denota ilocutii care par a putea fi judecate dupa dimensiunea adevar–fals, fara ca totusi sa fie “afirmatii” pure si simple; aceasta aparenta se datoreaza faptului ca verbele respective marcheaza trasaturile fortei ilocutionare care se adauga scopului ilocutionar. De exemplu, “a (se) lauda” si “a se vaita” vadesc asertiuni, dar cu insusirea aditionala care se atribuie intereselor locutorului (cf.conditia 6); “a conchide” si “a deduce” sunt tot asertive, cu insusirea aditionala ca marcheaza anumite relatii intre actul ilocutionar si restul discursului sau al contextului enuntarii (cf.conditia 7).

Searle include in categoria asertivelor majoritatea actelor ilocutionare expozitive si verdictive din clasificarea lui Austin, intrucat acestea poseda acelasi scop, diferentiindu-se numai prin caracteristici de forta ilocutionara.

2.      Clasa actelor directive (care arata directia) este specificata prin faptul ca scopul ilocutionar al verbelor consta in aceea ca fixeaza tentative din partea locutorului de a-l pune (deprinde) pe auditor sa faca ceva; acomodarea este directionata de la lume catre cuvinte: starile de lucru sunt (mai bine zis: trebuie) potrivite unor invitatii, sugestii, insistente s.a.m.d. de a face; conditia de sinceritate consta in a voi sau a dori. Verbe adecvate: “a cere”, “a ordona”, “a comanda”, “a implora”, “a pleda”, “a ruga”, “a solicita”, precum si “a invita”, “a se permite”, “a se sfatui”. Searle mai include, ca subcategorie, intrebarile, intrucat sunt incercari ale locutorului de a-l face pe auditor sa raspunda, adica de a-l face sa indeplineasca un act de limbaj.

3.      Searle accepta definitia pe care Austin o da actelor locutionare promisive:

“promisive sunt deci actele ilocutionare al caror scop este de a obliga locutorul (si aici, in grade variate) sa adopte o anumita conduita viitoare” [32];

accentul cade pe adaptarea lumii la cuvinte; conditia de sinceritate este data de intentie. Rezerva lui Searle este doar in legatura cu anumite verbe (precum: “a fi pregatit sa”, “a avea intentia sa”, “a favoriza” s.a.) care nu apartin numai acestei clase. Trebuie subliniat ca, desi directia de ajustare (potrivire, adaptare) este aceeasi ca si la actele directive, nu poate fi vorba de aceeasi categorie, intrucat scopurile difera sensibil: in timp ce promisiunea obliga locutorul la savarsirea a ceva, actele ilocutionare directive atrag, ademenesc auditorul cu, spre, catre deprinderea de a face ceva, insa fara a-l obliga sau constrange sa faca.

4.      Scopul ilocutionar al clasei actelor expresive este de a exprima starea psihologica, specificata in conditia de sinceritate, in raport cu o stare de lucruri vizata in continutul propozitional. Paradigme verbale: “a multumi”, “a felicita”, “a se scuza”, “a prezenta condoleante”, “a compatimi” s.a. In aceasta clasa nu poate fi vorba de o directie de ajustare: indeplinind un act ilocutionar expresiv, locutorul nu incearca sa faca lumea sa se conformeze cuvintelor, nici ca acestea din urma sa se conformeze lumii; insa, in fapt, adevarul propozitiei exprimate este presupus.

5.      Declaratiile se caracterizeaza prin faptul ca indeplinirea reusita ca acte ilocutionare provoaca punerea in corespondenta, pentru fiecare caz in parte, a continutului propozitional cu realitatea: daca savarsesc cu succes actul de a va desemna ca presedinte, atunci veti fi (sau chiar sunteti) presedinte s.a.m.d.

“Declaratiile provoaca o modificare a statutului sau a situatiei obiectului sau a obiectelor la care este facuta referinta numai in virtutea faptelor ca declaratia a fost indeplinita cu succes”; de aceea, “declaratiile constituie efectiv o incercare de a restitui limbajul conform cu lumea”. [33]

In majoritatea cazurilor, declaratiile presupun ca regulilor constitutive ale limbii sa li se adauge un sistem de reguli ce apartin unei institutii extra-lingvistice (Biserica, Legea, Proprietatea privata, Statul etc.) in care locutorul si auditorul ocupa o anumita pozitie; de fapt, pentru indeplinirea unor acte ilocutionare in situatii institutionale, nu este suficienta competenta lingvistica si simpla stabilire a faptelor, ci este necesar recursul la o autoritate pentru a hotari asupra a ceea ce sunt faptele; evaluarea lor si decizia releva fie o supunere a discursului la realitate (caz in care declaratiile coincid cu enunturile asertive), fie o modelare a realului in functie de paradigme valorico-normative fixate lingvistic.

Principiul de exprimabilitate instituie si constituie analiza tipologica a enuntarii cu sens literal, atribuindu-i o valoare paradigmatica; insa, pe de alta parte, este evident ca implica o subevaluare a enuntarii non-literale, aceasta fiind expediata ca mod de exprimare ne-esential si irelevant sub raport teoretic.

·        Actele de limbaj indirecte sunt cele in care un act ilocutionar este implinit prin indeplinirea unui alt act ilocutionar. Posibilitatea acestora este explicata prin faptul ca locutorul comunica auditorului mai mult ceea ce nu spune in mod efectiv sprijinindu-se pe informatia arierplanului (lingvistic si non-lingvistic) pe care o au in comun, precum si pe capacitatile generale de rationalitate si de inferenta proprii auditorului. Mai precis: modelul explicativ al aspectului indirect al actelor de limbaj indirecte cuprind o teorie a actelor de limbaj, anumite principii generale de conversatie cooperativa si un arierplan de informatii factuale fundamentale pe care locutorul si auditorul le au in comun, precum si capacitatea auditorului de a face inferente.

Searle pune serios sub semnul intrebarii opinia – cu oarecare raspandire si credibilitate in randul cercetatorilor – care sustin posibilitatea interpretarii sensului unei fraze in afara oricarui context:

“in general, notiunea de sens literal al unei fraze nu are aplicatie decat relativ la un ansamblu de asumptiuni contextuale sau de arierplan” [34].

Tocmai aceasta raportare a intentionalitatii discursive la un set de presupozitii si contexte factuale permite utilizarea postulatului exprimabilitatii si pentru explicarea actelor de limbaj al caror sens este evident non-literal. Abaterile de la rigorile sintactico-semantice ale discursului literal (direct, grav, serios, complet) pot fi grupate in patru clase.

6.      Alocutiunile indirecte (cf. J. Heringer) cuprind acele cazuri in care, cu ajutorul unei singure enuntari, sunt indeplinite in realitate doua acte de limbaj; de pilda, printr-o fraza cu infatisare interogativa se testeaza capacitatea auditorului de a savarsi ceva anume, intentia latenta a intrebarii fiind, de fapt, un ordin s.a.; deci, intentia primara a locutorului se implineste prin intermediul (by way of) actului secundar (= enuntat efectiv); in cazul ironiei, locutorul spune ceva, insa vrea sa spuna (si sa fie receptat) contrariul a ceea ce spune.

7.      Referintele sunt acte indirecte atunci cand locutorul foloseste descrierea unui obiect numai pentru a-i ingadui auditorului sa recunoasca despre cine sau despre ce vorbeste; se prea poate ca descrierea sa fie falsa atunci cand este raportata la obiectul sau, fara, insa, a compromite definitiv succesul referintei; de fapt, aspectul sub care se face referinta poate fi secundar, si totusi, capabil sa asigure recunoasterea obiectului, facand astfel trimitere la un alt aspect (primar, definitoriu) care, cu toate ca nu este marcat lingvistic (= nu apartine sensului literal), garanteaza reusita referintei, chiar daca se dovedeste astfel ca ceea ce este efectiv exprimat este inadecvat.

Aceste tipuri de discurs procedeaza prin adaugire cumulativa; in si prin ele un locutor vrea sa spuna ceea ce spune si inca ceva in plus.



8.      In enuntarea metaforica, insa, locutorul spune ceva, dar vrea sa spuna altceva; sensul vizat este in dezacord cu sensul literal, dar fara a fi inteles ca adaos al acestuia; in consecinta, pentru a intelege metafora, locutorul trebuie ca, simultan, sa se detaseze de sensul literal si sa exploateze indicii care ii permit sa infereze predicatia corespunzatoare intentiei sale primare. Searle insista asupra distinctiei dintre sensul enuntarii locutorului (speaker’s utterance meaning) si sensul cuvantului sau al frazei (word, or sentence, meaning); refuzand sa localizeze elementul metaforic la nivelul frazei sau al expresiilor enuntate, precizeaza ca acesta trebuie cautat in sfera intentiilor posibile ale locutorului; principiile comunicarii metaforice sunt astfel retrase de sub actiunea teoriei competentei semantice in sensul traditional al termenului.

“Din punctul de vedere al auditorului, problema pe care o (im)pune teoria metaforei consta in a explica cum poate intelege sensul enuntarii locutorului, chiar daca nu pricepe decat o fraza, ale carei cuvinte au un sens determinat, si care are un sens determinat. Din punctul de vedere al locutorului, problema este de a explica cum poate pretinde sa spuna altceva decat ceea ce semnifica cuvintele si fraza pe care le enunta.”

In aceeasi maniera, discursul de fictiune (4) permite enuntatorului sa nu-si asume intreaga sa spusa.

“Aproape toate sferele de fictiune marcante transmit un «mesaj» sau «mesaje» care sunt transmise prin text, dar nu sunt in text.”[35]

Imaginatia si produsele sale joaca in viata sociala a oamenilor un rol care nu poate fi neglijat; sub acest aspect, se poate observa ca actele de limbaj serioase (care nu apartin fictiunii) pot sa fie transmise prin texte de fictiune, chiar daca respectivul act de limbaj nu este reprezentat in text.

·        Alte ipoteze privind comunicarea indirecta. Cele patru mari tipuri de fracturare a literalitatii discursului – numite generic acte de limbaj indirecte – presupun, intr-o forma sau alta, un anume raport intre actul ilocutionar primar al locutorului – act care nu este literal[mente] exprimat in enuntarea sa – si actul ilocutionar secund[ar] – exprimat efectiv. “Se indeplineste indirect actul ilocutionar primar indeplinind actul ilocutionar secundar.”[36] Intr-o formulare sugestiva – ilocutii cu «intentie secunda» –, Joëlle Proust surprinde exact spiritul distinctiei operate de Searle, si, in acelasi timp, scoate in relief dimensiunea intentionala care permite intemeierea teoriei generale a sensului pe o filosofie a spiritului. Aceste fenomene lingvistice rebele la descriptie si integrare teoretica au fost investigate din diferite unghiuri. Astfel, David Gordon si George Lakoff emit ipoteza ca in legatura care uneste actul marcat in/prin fraza cu actul comunicat este vorba de implicatii operate de catre locutor pe baza unor postulate de conversatie; acestea sunt formalizate si incorporate in teoria semanticii generative. Se presupune ca raportul dintre cele doua tipuri de acte are caracter sistematic, putand fi desprins un algoritm care permite calcularea valorii enuntarii pornind de la sensul literal si de la context. Searle considera ca in analiza actelor de limbaj cu «intentie secunda» (= “indirecta”) pot fi operate generalizari, insa aceste generalizari nu trebuie tratate ca reguli sau postulate conversationale (= interactive), intrucat nu au nici o putere explicativa, marginindu-se la reformularea a ceea ce trebuie explicat; prin urmare, nu cunoasterea regulilor face posibila formularea si intelegerea ilocutiunilor indirecte, ci strategiile de inferenta desfasurate de locutor si, respectiv, auditor pe baza informatiilor si capacitatilor cuprinse in arierplan.

Pornind de la premisa ca vorbirea este o forma de comportament rational, H. Paul Grice are in vedere modul in care situatiile discursive sunt reglate de norme care slujesc finalitatea interlocutiva; printre altele, regulile jocului de comunicare presupun “principiul cooperativ” (prin) care (se) distribuie reciprocitatea rolurilor in conversatie.

Asemenea ipoteze pot fi banuite de inflatie terminologica (= teoretica), pentru simplul motiv ca limbajul este o forma de comportament dirijat prin reguli constitutive ce trebuie asumate in orice situatie discursiva. Joëlle Proust observa ca “maximele de conversatie ale lui Grice, cel putin unele, sunt din acest punct de vedere continute analitic in conceptul de scop ilocutionar”[37]. Privite altfel, pot fi admise ca precepte empirice, deci ca regularitati observabile cu modulatii contextuale. Din punctul de vedere sustinut de Searle, ipoteza arierplanului – cu tot ceea ce implica: inferente empirice, presupozitii, cunostinte, capacitati s.a. – este suficienta pentru a restitui actelor ilocutionare concretetea cotidiana, fara a mai fi necesar recursul la erijarea generalizarilor in corsete normative. Aceasta situare teoretica justifica integrarea actelor de limbaj indirecte (= cu «intentie secunda») intr-o teorie generala a sensului construita pe modelul comunicarii directe, respectiv pe taxinomia ilocutiunilor in care sensul intentionat primeste marci lingvistice nedistorsionate. Pe de alta parte, notiunea “informatie de arierplan” (background information) permite articularea ilocutionarului la o teorie generala a intentionalitatii; aceasta notiune depaseste sensibil ceea ce se numeste “constiinta contextului”, si evita regresul la infinit prezent ori de cate ori se incearca stabilirea setului de variabile pe care semanticianul are obligatia de a le integra in proiectul conditiilor de satisfacere ale frazei enuntate; informatia de arierplan se refera la sfera unui savoir-faire biologic si cultural care determina comportamente intentionale specifice, adica la scheme de actiune si cunoastere, capacitati, practici si inclinatii prediscursive; intrucat intentionalitatea in limba isi are radacinile in acest teren prediscursiv, nu i se poate face o descriptie pur algoritmica. Acest construct conceptual permite atat explicarea sensului literal cat si a indirectivitatii, pentru simplul motiv ca totdeauna comprehensiunea sensului solicita recursul la informatia contextuala (in sens larg, arierplanul) pentru a i se da conditii de satisfacere determinate.

·        Precizarile lui Chomsky. Searle porneste de la premisa ca functia esentiala a limbajului este comunicarea. In aceasta privinta, Noam Chomsky constata: “exista realmente o traditie in intregime respectabila () care considera drept o deformare grosolana «conceptia instrumentalista» potrivit careia limbajul este «in mod fundamental» un mijloc de a comunica sau de a parveni la anumite scopuri. Limbajul este conform acestei traditii, «in mod fundamental» un sistem de exprimare a gandirii.” In masura in care Searle include in conceptul de “comunicare” si comunicarea omului cu sine insusi – adica, noteaza Chomsky, “gandirea verbalizata” –, distinctia dintre cele doua puncte de vedere – pe care Searle le dispune antinomic – dispare; daca folosim limbajul pentru a comunica cu noi insine, nu facem decat sa ne exprimam gandurile. “Admit deci cu Searle – continua Chomsky – ca exista o legatura esentiala intre limbaj si comunicare, daca se ia termenul «comunicare» in sens larg – ceea ce mi se pare a fi o initiativa nelalocul ei, caci notiunea de «comunicare» este in cazul acesta vidata de caracterul sau esential si interesant.”[38]

Dezacordul lui Chomsky cu Searle se concentreaza in jurul legaturii esentiale postulate de Searle intre limbaj si comunicare, intre sens si actele de limbaj. Asa cum am observat, Searle – in deschiderea ideilor lui Wittgenstein, Austin, Grice, Strawson s.a. – este sceptic in privinta posibilitatii de a intelege frazele independent de rolul acestora in comunicare si, in consecinta, studiaza sensul in functie de ceea ce locutorul vrea ca auditorul sa creada sau sa faca. Dar – observa Chomsky –,

“in nenumarate circumstante complet normale – cercetarea, conversatia curenta, etc –, limbajul este folosit in sens propriu, frazele au sensul lor strict, oamenii cred in ceea ce spun sau scriu, insa nu exista nici o intentie de a aduce auditorul (care nu este presupus sa existe sau chiar este presupus a nu exista) la a crede cutare lucru sau sa intreprinda cutare actiune. In exemple la fel de curente, sensul poate sa fie analizat cu dificultate in termenii intentiilor locutorului in raport cu un auditor, chiar daca este posibil de a o face in cazurile in care exista intentia de a comunica.”

Pana a ajunge la situatii mai complicate (aluziile, insinuarile, ironia si metafora), trebuie observat ca situatia simpla – postulata de Searle ca paradigmatica (cea in care locutorul enunta o fraza voind sa spuna exact si literal[mente] ceea ce spune, iar auditorul intelege intocmai sensul comunicat) – este adesea falsa:

“enuntatorul poate sa vrea sa spuna exact si literal[mente] ceea ce spune, dar fara a avea intentiile pe care i le atribuie Searle. Intentiile reale ale enuntatorului pot sa varieze considerabil, chiar in «cazurile cele mai simple», si ele nu aduc uneori nici o lamurire asupra sensului cuvintelor sale.”[39]

Searle insusi intuieste asemenea dificultati atunci cand se delimiteaza de interpretarile lui H. P. Grice si P.F.Strawson. In prelungirea “Logicii de la Port-Royale”, Grice analizeaza notiunea de “semnificatie non-naturala” in maniera urmatoare: a spune ca un locutor L a vrut sa semnifice ceva prin X, inseamna ca L a avut intentia ca, enuntand X, sa produca un efect asupra unui auditoriu A gratie recunoasterii de catre A a acestei intentii. Intrucat – sumar spus – efectul poate fi de simpla intelegere de catre auditor a ceea ce spune locutorul, Strawson reformuleaza problema astfel: L are intentia de a-l face pe A sa creada ceva, aducandu-l pe A in situatia de a recunoaste intentia lui L de a-l face pe A sa creada ceva; intentia ilocutionara este astfel mai bine precizata. Searle aduce in plus fata de aceste doua variante precizarea ca semnificatia unei fraze este determinata prin reguli; deci, intentia marcata lingvistic este recunoscuta de auditor in virtutea [re]cunoasterii regulilor constitutive care stapanesc enuntarea frazei. Insa, cu toate aceste nuante interpretative, dificultatile nu sunt inlaturate, ci doar proliferate in alte formule intemeiate factual, prin exemplificari limitate si ajustate pentru a confirma presupozitiile modelului. Observatiile critice ale lui Chomsky ni se par valide; nu putine sunt cazurile in care limbajul nu este utilizat strict in sensul comunicarii; nu poate fi afirmata coincidenta vointei de comunicare cu sensul vizat si cu sensul literal; dupa cum, intelegerea de catre auditor a sensului literal nu asigura in mod necesar accesul la intentia atribuita de catre locutor; mai mult, chiar notiunea de “sens literal” apartine unui spatiu conceptual pe care teoria actelor de limbaj il respinge: cel in care se considera posibila analiza semnificatiei frazei independent de folosirile sale contextuale; de aceea, “sensul literal” pare a fi, in teoria actelor de limbaj, un reziduu metafizic.

·        Presupozitiile lingvistice. Se poate spune ca, in timp ce Searle foloseste modelul comunicarii directe si ideea de “sens literal” ca paradigme pentru interpretarea unor categorii de “abateri” (alocutiunea indirecta, referinta, enuntarea metaforica, discursul de fictiune), Oswald Ducrot porneste invers: introduce sursele de perturbare in chiar articulatia literalitatii, ceea ce implica un alt mod de a intelege constituirea sensului. Daca [pre]supozitiile, continuturile implicite, liniile de sens ne-spuse, dar pre-supuse nu sunt simple efecte accidentale – puse adesea pe seama imprejurarilor – ale actelor de vorbire, ci sunt cuprinse in insasi organizarea limbii, este evident ca limba

“este mai mult decat un simplu instrument pentru a comunica informatiile: ea comporta, inscris in sintaxa si lexic, un intreg cod de raporturi umane”.[40]

Prin definitie, se presupune ca o informatie codificata este, pentru cel care stie sa descifreze codul, o informatie manifesta, care se da[ruie] ca atare, se manifesta, se expune, intrucat ceea ce este spus prin cod este spus in totalitate sau nu este spus deloc. Or, in mod frecvent, este activa nevoia de a spune ceva si de a face ca si cum nu s-ar spune ceea ce se spune; raspunderea enuntarii poate fi, deci, refuzata discret; o intreaga psihologie si sociologie a implicitului ce se afla in relatiile sociale dezvaluie inevitabilitatea unor tabu-uri lingvistice, precum si personalizarea contextuala a informatiei si atitudinii. Pe de alta parte, orice afirmatie explicita poate deveni tema unei discutii posibile, astfel incat evidenta lor primara dispare sub contraargumente, rastalmaciri, insinuari, contraziceri s.a.m.d.;

“formularea unei idei este prima etapa, si decisiva, catre punerea sa in discutie”[41] ;

de aceea, mijloacele de expresie nu sunt interesate sa etaleze intentiile si ideea, pentru a nu li se atribui un obiect ce se preteaza la contestare. Prin urmare, folosirea limbajului nu probeaza [in]totdeauna si in totalitate prezenta si/sau eficienta unei codificari stricte – ceea ce, pe de alta parte, dovedeste ca limbajul insusi nu poate fi asimilat unui cod. Procedurile de valorificare a implicitului pot sa se intemeieze pe continuturile enuntului (premise necesare, dar neformulate – cum este cazul propagandei, publicitatii s.a.; ordonare silogistica a unor convingeri sau conventii oratorice; lacune in mesaj care isi ating tinta etc.) sau pe faptul enuntarii (subintelesurile contextuale ale discursului).

“Problema generala a implicitului () consta in a sti cum se poate spune ceva fara sa se accepte in schimb tot pe atata responsabilitatea de a-l fi spus, ceea ce inseamna sa beneficieze in acelasi timp de eficacitatea vorbirii si de inocenta tacerii.” Strategia este simpla: “locutorul isi reduce responsabilitatea la semnificatia literala, care () poate totdeauna sa se prezinte ca independenta. Cat priveste semnificatia implicita, aceasta poate, cu o anumita infatisare, sa fie pusa in sarcina auditorului: acesta este considerat sa o constituie, printr-un soi de rationament, pornind de la interpretarea literala, interpretare din care va trage apoi, pe raspunderea sa, consecintele posibile.” [42]

Identificarea surselor implicitului – in continutul textual sau in procesul de enuntare – nu are in vedere daca semnificatia implicita raspunde unei intentii a locutorului sau doar unei interpretari a destinatarului; este vorba de o simpla schematizare logica. O alta clasificare – psihologica – este operata luandu-se in considerare nu numai forma demersului discursiv, ci si locul in care este initiata bifurcarea semnificatiei. Din acest unghi, Ducrot distinge diferite ipostaze ale continuturilor semnificante implicite: 1) cele care sunt manifestari involuntare, 2) se datoreaza unei manuiri (chiar manipulari) stilistice, 3) deriva dintr-o retorica a conotatiei, prin suprapunerea peste limbajul obisnuit a unui cod secund, sau 4) se datoreaza impresiei curente ca efectiv se traieste mai mult decat ceea ce este formulat, deci ca nu exista o suprapunere intre semnificatia atestata si semnificatia exprimata. Sub denumirea de “presupozitie”, Ducrot cuprinde atat form[ul]ele discursive ale implicitului, cat si implicitul non-discursiv. Definirea acestei notiuni poate urma doua linii:

“se poate, pe de o parte, sa se considere presupozitiile unui enunt ca fiind, in mod fundamental, conditiile impuse pentru ca intrebuintarea sa sa fie normala (cu sarcina, de altfel, de a defini aceasta normalitate)”; “dar se poate de asemenea sa se considere ca presupozitiile unui enunt sunt, in mod fundamental, elemente ale continutului sau, componentele semnificatiei sale”[43] .

Dezvoltarea acestor ipoteze – prin exemplificari succesive si disocieri analitice – permit lui Ducrot conturarea unui punct de vedere lingvistic alternativ la teoria lui Searle; performantele sunt evidente mai ales in interpretarea sensului literal din unghiul implicitului discursiv, dar si interpretarea generala a conditiilor de validare a sensului in termeni mai flexibili decat cei ai regulilor constitutive si arierplanului din conceptia lui Searle. Daca Austin si Searle grefeaza filosofia lingvistica pe (cu) o teorie a actiunii, Ducrot se margineste la sesizarea lingvistica specializata a modurilor in care este folosit limbajul.

Aceste jonctiuni teoretice intre filosofia analitica, lingvistica si pragmatica sunt fertile pentru teoria comunicarii.


Lecturi obligatorii:

1                    R. Carnap, Depasirea metafizicii prin analiza logica a limbajului, in antologia Filosofie contemporana, Edit. Garamond, f.a.;

1                    Ilie Parvu, Filosofia comunicarii, SNSPA, 2000, Sectiunea a II-a, cap.

1                    Ludwig Wittgenstein, Caietul albastru, Humanitas, 1993








Politica de confidentialitate

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 1850
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2019 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site