Amintiri din copilarie

caracterizarea lui Nica

Continuator, peste timp, al intaiului nostru povestitor, umanistul Ion Neculce, Ion Creanga ocupa un loc aparte in galeria marilor clasici prin originalitatea si universul artistic al operei sale.

Plamadita din nostalgia dupa epoca de aur a copilariei, „Amintiri din copilarie” se dezvolta pe tema formarii unei personalitati.

TIPOLOGIE

Nica reprezinta tipul copilului din satul patriarhal romanesc. Insusi autorul subliniaza aceasta : „Asa eram eu la varsta cea fericita si asa cred ca au fost toti copiii”. Chiar si numele pe care il poarta, fiind unul raspandit in spatiul romanesc, se constituie un argument ca personajul central reprezinta o categorie.

TIPOLOGIE PRIN PARALELISM

In literatura romana, alte personaje surprinse in devenirea lor sunt : Danut, din romanul „La Medeleni” de Ionel Teodoreanu, Ionut din primul volum al trilogiei „Fratii Jderi” de Mihail Sadoveanu si Guguta din ciclul de povestiri cu acelasi nume, semnate de scriitorul basarabean Spiridon Vangheli.

MODALITATI DE CONSTRUIRE A PERSONAJULUI

Portretul lui Nica este construit prin autocaracterizare, prezentare de catre alte personaje si prin caracterizare indirecta reiesind din nume, origine sociala, fapte, limbaj si alte atitudini.

·         Autocaracterizarea

Autorul – narator afirma despre sine cu jovialitate si autoironie ca era „vesel ca vremea cea buna si sturlubatic si copilaros ca vantul in turburarea sa”, precum si „slavit de lenes”.

Ion Creanga prezinta direct doar putine detalii despre copilul „prizarit” care a fost. El lasa pe cititorul – ascultator sa-si creeze singur o imagine generala a copilului lipsit de griji : „Ce-i pasa copilului cand mama si tata se gandesc la neajunsurile vietii”.

·         Caracterizarea de catre alte personaje

De catre alte personaje, Nica este caracterizat uneori cu duiosie, alteori cu suparare pricinuita de sotiile copilului.

Smaranda Creanga i se adreseaza cu dragoste materna :”Iesi copile cu parul balai si rade la soare, doar s-o indrepta vremea”.

Suparandu-se, tatal il caracterizeaza drept foarte lenes :”o tigoare

de baiet „.

Fiind de o zgarcenie proverbiala, matusa Mariuca isi numeste „talhar” nepotul surprins cand culegea cirese fara voia ei.

·         Caracterizarea indirecta

Indirect, intamplarile la care participa Nica sau pe care le provoaca, dezvaluie un copil neastamparat, inteligent, sociabil, etc. Astfel, el nu renunta la dorinta de a se scalda in pofida rugamintii mamei, stabileste o strategie pentru a scapa de pupaza si participa alaturi de alti copii la evenimentele traditionale, cum este uratul.

 

Relatia cu alte personaje

Relatia dintre Nica si alte personaje este, dupa cum se poate constata, variata.

Intre el si parinti exista o dragoste profunda. Cu tatal sau se joaca, desi acesta este aproape intotdeauna obosit, iar mama este dispusa sa faca orice sacrificii ca sa isi dea copilul la scoala :”Mama insa era in stare sa toarca in furca si sa invat mai departe”.

Prezentare detaliata a personajului

 

Daca portretul fizic al lui Nica este compus din putine elemente, profilul moral dezvaluie numeroase calitati.

Acestea sunt prezentate preponderent prin procedee indirecte.

Imaginativ fiind, baitul isi creeaza prin joc un intreg univers, in care batul devine „un cal din cei mai strasnici”.

In pofida multelor nazdravanii pe care le face, Nica se dovedeste un copil cu mult bun simt: ii este teama ca satenii il vor condamna pentru furtul de cirese sau ca vor afla de intamplarea cu pupaza, facandu-se astfel de rusine.

Capitolul al patrulea ni-l infatiseaza pe Nica in ipostaza de adolescent. Aceasta postura dezvaluie sensibilitatea personajului care se desparte cu greu de satul natal, „ca pruncul dezlipit de la sanul mamei sale”.

Structura sufleteasca delicata este evidentiata insa in toate cele patru capitole prin rememorarile pe care acestea le contin referitor la casa parinteasca sau la satul Humulesti: „Stau cateodata si-mi amintesc ce vremi si ce oameni erau prin partile noastre…”; „…eu, cand ma gandesc (…) la casa parinteasca din Humulesti, (…) parca-mi salta si acum inima de bucurie „;”… satul Humulesti, in care m-am trezit, nu-i un sat laturalnic…”; „Cum nu se da scos ursul din barlog, taranul de la munte stramutat la camp si pruncul dezlipit de la sanul mamei sale, asa nu ma dam eu dus din Humulesti…”.

Sensibilitatea personajului este dezvaluita si de latura sa contemplativa. Descrierea facuta naturii prezinta un copil care a perceput artistic frumusetile mediului inconjurator :

„Ozana cea frumos curgatoare si limpede ca cristalul in care se oglindeste cu mahnire de veacuri Cetatea Neamtului”;

„…uriesii munti cu varfurile ascunse  in nouri, de unde purced izvoarele si se revarsa paraiele cu rapajune, sopotind tainic”.

            Surprinzandu-se in trei etape ale varstei, de cand incepuse   „a merge copacel” si pana ajunsese „holtei, din pacate„, Ion Creanga realizeaza cu har dumnezeiesc, daruire artistica si angajare afectiva propriul portret pe care il dedica tuturor copiilor, afirmand ca „ asa au fost toti copiii”.

NICA

Amintiri din copilarie de Ion creanga

Opera lui Creanga, Amintiri din copilarie, constituie una din culmile prozei romanesti. Faptele de viata selectate de autor compun imaginea copilariei universale. Aceste fapte sunt consemnate pe baza memoriei involuntare. Totul este lucrat cu migala si fiecare rand din aceasta opera inseamna un triumf nu numai al mestesugului, ci si al artei.

In acest prim roman al copilariei taranesti din literatura noastra este vorba de ispravile unui copil de 13-14 ani trecute de mult si devenite frumoase prin ceata amintirii. Frumusetea cartii sta in totala dezinvoltura cu care omul matur povesteste propria-i copilarie, identificandu-se pana la un punct cu mentalitatea varstei respective, dar privind-o cu nemarginita simpatie si umor.

Intamplarile sunt reprezentate scenic, iar autenticitatea trairii merge pana la identificarea cu personajele, pentru ca autorul isi „joaca” rolul sau de copil si ne invita, cu bonomie, sa gustam farmecul varstei de aur a omului dintotdeauna si de pretutindeni.

Amintiri din copilarie  sunt impartite in patru capitole distincte, cu povestiri independente, ce au o rotunjime perfecta. Asta inseamna ca diferitele episoade ale cartii decurg unele din altele, scriitorul povestind, la persoana I si dintr-o perspectiva subiectiva, intamplarile propriei sale vieti.

Ion Creanga infatiseaza satul natal, Humulesti, ca pe cel mai frumos si mai important loc din lume. Asa  se explica de ce la fiecare inceput si sfarsit de capitol din cele patru cuprind referiri la casa parinteasca, la oameni, la frumusetile si rezonanta istorica a locurilor care imprejmuiesc Humulestii; un adevarat elogiu adus oamenilor si locurilor.

„Stau cateodata si-mi aduc aminte ce vremuri si ce oameni mai erau prin partile noastre, pe cand  incepusem si eu, dragulita-doamne, a ma ridica baietas la casa parintilor mei, in satul Humulesti, din targ drept peste apa Neamtului; sat mare si vesel, impartit in trei parti care se tin tot de una: Vatra Satului, Delenii si Bejenii”.

Acest sat era matricea unui popor, cel roman, si autorul isi exprima mandria de-a apartine prin nastere acestui univers vechi, razasesc: „S-apoi Humulestii si pe vremea aceea nu era numai asa un sat de oameni fara capatai, ci sat vechi razasesc, intemeiat in toata puterea cuvantului; cu gospodari tot unul si unul, cu flacai voinici si fete mandre, care stiau a invarti hora, dar si suveica, de vuia satul de vatale in toate partile, cu biserica frumoasa si niste preoti si dascali, poporani ca aceia de faceau cinste satului lor”.

Nica este centrul acestui univers si demersul narativ comenteaza un personaj care se initiaza in legile vietii. El pleaca de-acasa in cautarea unui rost.

Astfel se intelege de ce cartea se deschide (cap.1) cu elogiul adus parintelui Ion Humulesteanu, („Doamne, ce om vrednic si cu bunatate mai era”…”si sfatuia pe oameni sa deie copiii la invatatura”) ca intemeietor de scoala, prin „chilia durata…la poarta bisericii”. Acolo s-au adunat o multime de baieti si fete printre care se afla si Nica „baiet prizarit, rusinos si fricos si de umbra sa”.

Autorul nu urmareste o ordine cronologica a desfasurarii evenimentelor, ci selectarea acelor date care constituie momente de referinta in formarea eroului. Invatatura devine rostul vietii lui Nica, iar anii de scoala, itinerariul spre cunoastere. De aici descrierea primilor dascali, a metodelor primitive de educatie; evocarea primilor colegi ai lui Nica: asistam la multe discutii purtate intre parintii lui Creanga cu privire la invatatura copilului lor mai mare; facem cunostinta cu David Creanga, bunicul povestitorului, care-l sfatuieste pe Stefan al Petrii: „Nu-i rau, mai Stefane, sa stie baietul tau oleaca de carte; din carti culegi si multa intelepciune; si la drept vorbind, nu este numai asa o vaca de muls pentru fiecare”.

Capitolul se incheie cu descrierea scolii de la Brosteni, imbolnavirea de raie de la caprele Irinucai si pravalirea bolovanului de pe coasta care darama bordeiul „babei”.

Astfel, inceputul si sfarsitul operei dobandesc semnificatii de simbol, situand eroul in lumea celor ce se initiaza in stiinta de carte.

Parte a doua se deschide cu reluarea evocarii calde a satului natal, simbolizat de aceasta data prin casa parinteasca, loc al nasterii sale si leagan al copilariei fericite: „Nu stiu altii cum sunt, dar eu, cand ma gandesc la locul nasterii mele, la casa parinteasca din Humulesti…parca-mi salta si acum inima de bucurie. Si, Doamne. Frumos era pe atunci caci si parintii, si fratii, si surorile imi erau sanatosi, si casa ne era indestulata si copiii si copilele megiesilor erau de-a pururi in petrecere cu noi, de parca era toata lumea a mea”.

Autorul marturiseste cu veneratie dragostea sa nesfarsita fata de mama, cea care il va orienta cu atatea staruinte spre invatatura.

Scriitorul matur analizeaza, in aceste capitole, cu luciditate, procesul anevoios al devenirii intelectuale a personajului. Nica ne apare din perspectiva naratorului „o tigoare de baiet”, „cobait”, „slavit de lenes”, „un pierde vara” etc. Aceasta pentru ca, pe de o parte, el strabate un drum nebatatorit de inaintasii sai, pe de alta parte, alegand acest drum, s-a dezradacinat de „vatra”, nemaicunoscand nici rosturile a-lor sai.

Plecarea la scoala din Brosteni, calauzit de bunicul David Creanga, inseamna prima ruptura de „vatra satului”. Ca in Povestea lui Arap Alb, pregatirea pentru drum se desfasoara dupa un adevarat ritual care marcheaza insemnatatea calatoriei in viata eroului: „Iar marti de dimineata puse tarnitele si desagii pe cai, si leganu-i frumusel cu capastrul; pe cel de-al doilea de coada celui dintai, pe cel de-al treilea de coada celui de-al doilea, pe cel de-al patrulea de coada celui de-al treilea…”.

Calatoria inceputa intr-o dimineata  in care era „un pui de ger de crapau lemnele” echivaleaza cu introducerea intr-o lume necunoscuta. Intamplari neprevazute, primejdii ivite de unde nu te astepti asalteaza viata eroului; caderea in Ozana, tunsul pletelor, ramasul in gazda la Irinuca, umplerea de raie capreasca, daramarea bojdeucii si fuga cu pluta pe Bistrita. Dar Humulestii raman pana la urma elementul de referinta, astfel ca revenirea in matca satului inseamna sfarsitul unui destin ca protectie a universului in care s-a nascut. Aceasta idee sta la baza intelegerii semnificatiei episoadelor cuprinse in capitolul al II-lea, care infatiseaza diferitele intamplari din copilaria lui Nica, petrecuta in Hmulesti (si carora scriitorul nu le-a conferit o ordine cronologica): jocurile din casa parinteasca, obiceiurile de Anul Nou, furatul cireselor, pupezei din tei, la scaldat, cearta cu mos Chirpec, ciubotarul etc.

Trecerea de la un moment la altul se face printr-o formula populara foarte obisnuita: „Si tocmai  mi-te! Indata dupa  cea cu ciresele, vine alta la rand”.

 Incheierea e anuntata de regula printr-o maxima, ca pentru a incadra faptul relatat intr-o categorie mai larga; „Iaca asa se poate insela omul de multe ori, cand nici n-a gandit, daca nu stie a judeca bine. Insa iar ma-ntorc si zic: tot patitu-i priceput”.

Chiar daca diaconul si institutorul Creanga a devenit orasean, el a ramas cu sufletul alaturi de cei din mijlocul carora s-a ridicat.

Fara aceasta identificare a sa cu Humulestii, cum insusi ne-o spune in incheierea capitolului al II-lea: „Ia, asa am fost eu, in lumea asta, un bot cu ochi, o bucata de huma insufletita din Humulesti…”, scriitorul Creanga n-ar fi devenit „o expresie monumentala a naturii umane in ipostaza ei istorica ce se numeste poporul roman”(G. Calinescu).

Aceste intamplari ale copilariei (vezi citatul „Hai mai bine despre copilarie sa povestim, caci ea singura este vesela si nevinovata”. Sau „Asa eram eu la varsta cea fericita, si asa cred ca au fost  toti copiii, de cand e lumea asta si pamantul.”), rememorate, din perspectiva omului matur, nu intereseaza decat in masura in care ele au contribuit la formarea sa ca om, in masura in care i-au dat o imagine asupra lumii, imbogatindu-i experienta.

Se poate observa ca mai toate intamplarile povestite sfarsesc prin esec, pentru ca Nica trebuie sa invete din toate cate ceva. (Sa ne imaginam ce experienta ar fi dobandit Nica din secventa La cirese daca n-ar fi fost prins de matusa Marioara!).

Ca si Harap-Alb, Nica invata ca oamenii sunt buni, harnici, generosi, intreprinzatori, ca mama sa (a carei evocare ocupa locul central in partea a II-a a operei); hatri ca mos Chiorpec si mosneagul din targ, ori sunt lacomi, zgarciti, „hursuzi si paclisiti”, cicalitori ca matusa Marioara, mos Vasile, popa Oslobanu.

Partea a II-a se incheie cu celebrul autoportret realizat cu ajutorul autoironiei.

Partea a III-a ne poarta pe urmele scolilor pe la care a mai invatat Nica; la Tg. Neamt si Falticeni. Sunt prezentate alte metode primitive de invatatura, dar si desele petreceri de la gazda humulestenilor, Pavel Ciubotariul. Experienta de viata a adolescentului se imbogateste mai mult.

Arta narativa  a autorului care monologheaza cu propriul sau cuget este prezenta si la inceputul acestui capitol. Scriitorul isi disimuleaza intentiile, scotand la lumina chipul unui artist genial, constient de valoarea propriei creatii; „Nu mi-ar fi ciuda, incaltea, cand ai fi si tu ceva si de te miri unde, imi zice cugetul meu, dar asa, un bot cu ochi ce te gasesti, o bucata de huma insufletits in sat de la noi, si nu te lasa inima sa taci; asurzesti lumea cu taraniile tale!” – „Nu ma lasa, vezi bine, cugete, caci eu sunt om din noi oameni”.

Asta inseamna ca scriitorul urmareste procesul devenirii „sine-lui”, nu lipsit de contradictii. El este constient ca personalitatea umana, si cu atat mai mult a unui artist, este ambigua, un amalgam de stari, de situatii, de atitudini.

Tot din perspectiva moderna poate fi urmarit eroul  in partea a IV-a in care acesta traieste drama instrainarii irevocabile. Parasirea satului in ziua de taierea capului Sf. Ioan Botezatorul inseamna dezradacinarea din universul Humulestulor si iesirea din taramul miraculos al copilariei. De aceea nici mus Luca, harabagiul satului, nici caii lui nu mai au farmec.

Universul in care patrunde eroul este inferior celui al Humulestilor, incepand cu satele de campie si terminand cu „ratacaniile de pe ulitele Iasului”.

Sosirea la Socola „intr-un tarziu de noapte” si mersul in caruta trasa „sub un plop mare”, deci sub cerul liber, devin simboluri ale unei lumi necunoscute, in care eroul este lipsit de aparare (cu deosebire de Darie, eroul lui Zaharia Stancu, evadat din infernul copilariei, pentru care orasul devine miraculos, soptindu-i „ Vino, Darie, vino si !…”).

Creanga lasa finalul deschis si situeaza, in continuare, destinul eroului sub semnul relativitatii istoriei si al timpului inexorabil.

Roman al copilariei, Amintirile lui Creanga zugravesc zburdalnicia si nevinovatia acestei varste, conturand un erou cu o personalitate pregnanta. Lumea rurala privita din interior, din perspectiva eroului narator aflat la varsta copilariei, iar uneori la maturitatea reflexiei si a nostalgiei. Nica se autocaracterizeaza cateodata, dar modalitatea principala de construire a personajului ramane rostogolirea formidabila de intamplari prin care trece, sau la care este martor. Autorul – povestitor interpreteaza evenimentele intr-un monolog neobosit si incitant totodata – de aici caracterul LIRIC – naratiunea lirica – din Amintiri.

Opera urmareste, prin nararea faptelor si a intamplarilor, procesul de formare a lui Nica, precum si evolutia lui spirituala in relatiile cu mediile sociale pe care le strabate.

Amintiri din copilarie este capodopera care-l aseaza pe autorul ei intre marii prozatori ai lumii; Flaubert, Turgheniev, Dickens.