Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

 
CATEGORII DOCUMENTE
AstronomieBiofizicaBiologieBotanicaCartiChimieCopii
Educatie civicaFabule ghicitoriFizicaGramaticaJocLiteratura romanaLogica
MatematicaPoeziiPsihologie psihiatrieSociologie


Mihai Eminescu (1850 - 1889) - Universul creatiei eminesciene

Literatura romana

+ Font mai mare | - Font mai mic


DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
CIOCOII VECHI SI NOI de NICOLAE FILIMON - scurt comentariu si caracterizarea personajelor
De la arta poetica la poezie - diversitate tematica, stilistica si de viziune in poezia interbelica
ION BUDAI-DELEANU
Realizeaza un eseu de l-2 pagini in care sa comentezi textul lui George Bacovia, Amurg violet
ROMULUS BUCUR CANTECEL (DE CIBERNAUT)
Limba de lemn
LITERATURA POSTBELICA - „MOROMETII'de Marin Preda
Modernism – reactie la ideologia samanatorista - Reviste, idei, reprezentati
BALADA CULTA
Romanul subiectiv- modern - Caracterizare – Stefan Gheorghidiu

TERMENI importanti pentru acest document

: mihai eminescu universul creatiei : mihai eminescu creatie : constatarea unei fatalitati care face dragostea imposibila : expresivitatea limbajului eminescian :

Mihai Eminescu (1850 - 1889)

1. Nota biografica

Poet, prozator, dramaturg, traducator, publicist. Este considerat cel mai important poet roman.  S-a nascut la 15 ianuarie 1850 la Botosani. Este al saptelea  din cei 11 copii  ai caminarului Gheorghe Eminovici si al Ralucai (nascuta Jurascu). Copilaria la Ipotesti (unde isi incepe, probabil, studiile in casa cu un profesor german).  Inscris la National-Hauptschule din Cernauti in clasa a III-a (1858), absolva scoala primara in 1860. Urmeaza “K. K. Ober Gimnasium”-ul din Cernauti, dar in clasa a II-a fuge  de la scoala si se intoarce la Ipotesti.  Cu reveniri la gimnaziu – ca “privatist”-, cu noi evadari (in 1864 era copist la Tribunalul din Botosani), incearca, fara succes, sa recupereze examenele pierdute pana  cand (1866) moartea lui Aron Pumnul, profesorul de literatura romana il indeparteaza definitiv de Cernauti. Debuteaza cu o poezie ocazionala La mormantul lui Aron Pumnul, intr-o brosura editata de elevii renumitului profesor. In 25 februarie/9 martie 1866  se produce adevaratul debut literar al poetului  in revista Familia , condusa de Iosif Vulcan. Poezia se numeste De-as avea (Iosif Vulcan este cel care ii schimba numele din Eminovici in Eminescu). Urmeaza o perioada de peregrinari  prin Transilvania si Muntenia, ca sufleur si copist  in trupele lui Iorgu Caragiale, Pascali sau Teatrul National din Bucuresti. Intre 1869 si 1872 studiaza la Viena, unde audiaza cursuri de filosofie, limbi romanice, medicina, economie politica. Activeaza in cadrul societatii “Romania Juna”. Intre 1870 si 1871 ii apar primele poezii in Convorbiri literare. Este vorba despre: Venere si Madona , Epigonii si Mortua est. In perioada 1872-1874 (cu ajutorul “Junimii”) studiaza la Berlin, audiind cursuri de filosofie, istorie, limba sanscrita, mitologire comparata, fara a-si incheia insa studiile. Reintors la Iasi, lucreaza ca director al Bibliotecii Centrale (1874), profesor la Institutul Academic si revizor scolar (1875-1876), redactor la Curierul de Iasi. Din 1877 pana in 1883 este redactor la revista Timpul din Bucuresti (alaturi de I. Slavici si I. L. Caragiale). Urmeaza (intre 1883-1889) o lunga agonie, cu intermitente de luciditate. In decembrie 1883 ii apare volumul  Poesii , ingrijit de Titu Maiorescu (Editura “Socec”). Moare la 15 iunie 1889 la Bucuresti. Destinul postum al operei si personaliatii eminesciene nu este lipsit de contradictii, oscilandu-se intre mitizare si demitizare, intre o perspectiva encomiastica, generatoare de stereotipii nefunctionale si una lucida, reflexiv-critica.

2. Universul creatiei eminesciene

               Creatia eminesciana reprezinta pana in zilele noastre expresia desavarsita a limbii romane. Eminescu asimileaza in creatia sa elemente de folclor autohton, motive mitologice, conceptii filosofice. Atitudinea lui fata de poezia predecesorilor se deosebeste de a junimistilor si este exprimata in Epigonii. Ceea ce pretuieste Eminescu in creatia anterioara este autenticitatea emotiilor si entuziasmul:

“Si de-aceea spusa voastra era santa si frumoasa,

Caci de minti era gandita, caci din inimi era scoasa,

Inimi mari, tinere inca, desi voi sunteti batrani. ”

Poetul se dovedeste cititorul atent si pasionat al literaturii inaintasilor, al poetilor ce au scris o limba “ca un fagure de miere”, a invatat lectia lor si a reusit sa slefuiasca limba nationala asa cum nu o mai facuse nimeni pana la el. ”Aproape toate viziunile sale isi au originea in osmozele romantice anterioare, se poate dar spune ca, in general, aceste viziuni s-au adancit spre straturi mai fertile, s-au cristalizat in laboratorul unei naturi mai perfecte, chiar daca tehnica sondarii n-a devenit si ea mai moderna…” (I. Negoitescu, Poezia lui Eminescu, Editura pentru Literatura, 1968). Opera sa este traversata de cateva teme romantice, care sunt nuantate de la o creatie la alta. Tocmai de aceea se poate vorbi de unitatea tematica a poeziei lui Eminescu. Fiecare poezie reia anumite teme si motive, acestea sunt modelate indelung si ceea ce a publicat poetul din proprie vointa reprezinta intotdeauna varianta cea mai reusita a unor compozitii abandonate. Mult timp interesul criticii, dar si al cititorilor a fost retinut de antume. Opera lui Mihai Eminescu de G. Calinescu aduce pentru prima data in discutie valoarea postumelor. Acestea au fost analizate mai tarziu si de alti exegeti ai operei eminesciene (Ion Negoitescu si Ioana Em. Petrescu). S-a afirmat chiar ca autenticul romantism eminescian poate fi observat mai degraba in postume decat in antume. Fara a prelungi discutia pe aceasta tema, mentionam ca antumele si postumele alcatuiesc un edificiu perfect coerent care evidentiaza romantismul creatiei eminesciene.

               Temele liricii eminesciene sunt urmatoarele:

               Timpul. Se poate afirma ca este tema careia i se subsumeaza toate celelalte si poate fi urmarita in toate poeziile. Sentimentul acut al trecerii ireversibile a timpului confera poeziilor o pronuntata muzicalitate elegiaca.

   Trecut-au anii ca nori lungi pe sesuri

   Si niciodata n-or sa vie iara,

   Caci nu ma-ncanta azi cum ma miscara

   Povesti si doine, ghicitori, eresuri

   ………………………………………. .

   Pierdut e totu-n zarea tineretii

   Si muta-i gura dulce-a altor vremuri,

   Iar timpul creste-n urma mea…ma-ntunec !”

Alteori fiinta umana este privita din perspectiva timpului universal. Oamenii nu sunt decat “musti de-o zi pe-o lume mica de se masura cu cotul” (Scrisoarea I), carora le scapa esentialul: ca “pe toti ce-n asta lume sunt supusi puterii sortii/ deopotriva-i stapaneste raza ta si geniul mortii” (Scrisoarea I). Eminescu mediteaza la fragilitatea conditiei umane, la statutul omului care nu poate pastra clipa fericirii.

               Poetul are nostalgia unor vremuri indepartate in care armonia universala plasa fiinta intr-un timp etern, mitic. Ideea zadarniciei existentei umane apare, de exemplu, si in Luceafarul, e drept din perspectiva Demiurgului:

               “Tu vrei un om sa te socoti,

               Cu ei sa te asameni?

               Dar piara oamenii cu toti,

               S-ar naste iarasi oameni.

               Ei numai doar dureaza-n vant

               Deserte idealuri –

               Cand valuri afla un mormant,

               Rasar in urma valuri;”

               In Glossa, dar si in Scrisoarea I, Eminescu impartaseste perspectiva asupra timpului din filosofia lui Schopenhauer. Viziunea este statica, nu exista devenire, totul se repeta mecanic, spulberand orice speranta.

               “Viitorul si trecutul

               Sunt a filei doua fete,

               Vede-n capat inceputul

               Cine stir sa le-nvete;

               Tot ce-a fost ori o sa fie

               In prezent le-avem pe toate,

               Dar de-a lor zadarnicie

               Te intreaba si socoate.”

Batranul dascal din Scrisoarea I este un titan al gandirii, sub a carui frunte “viitorul si trecutul se incheaga”. In Lumea ca vointa si reprezentare, Schopenhauer propune o imagine statica asupra timpului: “Mai inainte de toate, trebuie sa ne convingem ca forma fenomenului vointei, altfel spus, forma vietii sau a realitatii, nu este decat prezentul si nu viitorul si trecutul: acestea nu exista decat in abstractiunea noastra, prin inlantuirea cunostintei si subminarea principiului ratiunii. Nici un om n-a trait in trecut si nimeni nu va trai in viitor; numai prezentul este forma proprie oricarei vieti, o proprietate asigurata, pe care nimeni nu i-o poate smulge”.

Esenta prezentului etern nu poate fi insa sesizata de omul obisnuit, ci este specifica numai geniului. Acesta are certitudinea imobilitatii existentei si considera iluzorie devenirea. O asemenea perspectiva asupra timpului genereaza o anumita atitudine a omului de geniu. Este vorba de ataraxie (conceptie filosofica din antichitate, care sustinea ca omul trebuie sa tinda spre o stare de perfecta liniste sufleteasca, prin detasarea de framantarile lumii.). In antiteza cu omul de geniu care percepe timpul ca finit si mereu repetabil, omul obisnuit se lasa dominat de instinctualitate, de dorinte ce se implinesc numaidecat, fara sa aiba nici un moment sentimentul ca totul este trecator.

               O alta tema a liricii eminescien este natura. Ca orice poet romantic, si Eminescu este fascinat de ea. In creatia eminesciana pot fi observate doua ipostaze ale naturii. Pe de o parte, cosmosul, pe de alta parte natura terestra care devine spatiul privilegiat al cuplului de indragostiti.

               Poetul este creatorul unor impresionante cosmogonii (parte a miturilor referitoare la originea lumii si a omului, bogata in simboluri). In Scrisoarea I, cosmogonia creeaza sarcasmul rezultat din contemplarea prin ocheanul intors al infinitului a “microscopicelor popoare”. Batranul dascal are viziunea curgerii timpului. “Fiind atent asupra procesului universal, spre deosebire de clasic, care vede categorialul, romanticul include viziunea lumii intre doi poli, geneza si stingerea, distribuind elementele , evolutiv si involutiv, in perspectiva a doua mari decoruri: fundul cosmogonic si fundul eschatologic. Materia insasi este examinata in fierberea ei in aceste doua directii, in miscarea de organizare si de dezorganizare”. (G. Calinescu, Opera lui Mihai Eminescu, vol. 2, Editura “Minerva”, Bucuresti, 1970).

Un vast tablou cosmogonic apare si in Luceafarul, dar si in Rugaciunea unui dac:

               “Pe cand nu era moarte, nimic nemuritor,

               Nici samburul luminii de viata datator,

               Nu era azi, nici mane, nici ieri, nici totdeauna,

               Caci unul erau toate si totul era una;

               Pe cand pamantul, cerul, vazduhul, lumea toata

               Era din randul celor ce n-au fost niciodata,

               Pe-atunci erai Tu singur, incat ma-ntreb in sine-mi:

               Au cine-i zeul carui plecam a noastre inemi?”

Aceasta perspectiva cosmica apartine unui poet romantic modelat de spiritul veacului prin care a asimilat schemele estetice, tematice si filosofice ale unui curent universal. Nostalgia cosmica si filosofia efemeritatii sunt tipic romantice, dar ele au devenit in lirica eminesciana componente sufletesti, marturii ale conditiei umane.

               Natura terestra devine fundal pentru reveria romantica, in Imparat si proletar:

               “Scanteie marea lina, si placele ei sure

               Se misc una pe alta ca paturi de cristal

               Prin lunce pravalite; din tainica padure

               Apare luna mare campiilor azure,

               Implandu-le cu ochiul ei mandru, triumfal.

               Pe undele incete isi misca leganate

               Corabii invechite scheletele de lemn;

               Trecand incet ca umbre - tin panzele umflate

               In fata lunei, care prin ele-atunci strabate,

               Si-n roata de foc galben sta fata-i ca un semn.”

In erotica eminesciana, natura este paradisul terestru in care cei doi indragostiti se retrag pentru a-si trai iubirea. In Sara pe deal, pastelul configureaza un univers mitic in care universul terestru comunica firesc cu cel cosmic.

“Sara pe deal buciumul suna cu jale,

Turmele-l urc, stele le scapara-n cale,

Apele plang, clar izvorand din fantane;

Sub un salcam, draga, m-astepti tu pe mine.

Luna pe cer trece-asa sfanta si clara,

Ochii tai mari cauta-n frunza cea rara,

Stelele nasc umezi pe bolta senina,

Pieptul de dor, fruntea de ganduri ti-e plina. ”

“Daca sara, primul motiv tematic al poeziei, apare ca timp sacru, cel de al doilea motiv central, dealul, configureaza imaginea unui spatiu sacru. In Sara pe deal universul e conceput, spatial, ca o dispunere pe verticala a trei planuri: valea “in fum”, cu satul care “in curand amuteste”, bolta senina in inaltimi si, intre ele, dealul, marcat prin prezenta salcamului “nalt si vechi”. Prin verbe (turmele urca dealul, casele ridica stresine vechi) si prin epitete (inaltul, vechiul salcam, clopotul vechi, stresine vechi) se configureaza imaginea unui univers terestru care, sub luna, sufera de o somnambulica aspiratie cosmica - nostalgie a inaltimilor si, in acelasi timp, a eternitatii, caci vechimea nu e decat substitutul, in ordine terestra, a duratei infinite (…). In topografia pe care Sara pe deal o schiteaza, dealul apare ca punctul unde drumul turmelor se intalneste cu caile stelare. Este un fel de ax al universului, care uneste doua nivele cosmice (pamant- cer), indeplinind functia mitica de axis mundi…” (Ioana Em. Petrescu, Eminescu. Modele cosmologice si viziune poetica, Editura “Minerva”, Bucuresti, 1978).

In acest univers, poetul isi imagineaza intalnirea cu fiinta iubita. Iubirea este visata, dorita, sugestive in acest sens fiind formele de viitor ale verbelor:

               “Ne-om razima capetele-unul de altul

               Si surazand vom adormi sub inaltul,

               Vechiul salcam. – Astfel de noapte bogata

               Cine pe ea n-ar da viata lui toata?”

Recunoastem si in aceasta poezie motivul somnului, nelipsit din intreaga lirica. Somnul nu e numai un anestezic al suferintei, sau cale de initiere in unitatea cosmica primordiala; gandirea din vis este gandirea care si-a redobandit libertatea, forta demiurgica. Noaptea este “bogata” , pentru ca indragostitii se integreaza intr-un univers mitic, intr-un timp etern. Ei participa la clipa unica in care universul cosmic si cel terestru comunica, se armonizeaza.

               Natura devine personaj mitic in Revedere. Construita ca un dialog intre poet si codru, Revedere se structureaza pe doua planuri aflate in opozitie. Omul si codrul devin simboluri: cel dintai al conditiei trecatoare, cel de-al doilea al eternitatii. Provocat de partenerul de dialog, codrul trece de la o constatare fenomenologica la una antropologica:

               “Numai omu-i schimbator

               Pe pamant ratacitor.

               Iar noi locului ne tinem

               Cum am fost asa ramanem. ”

Enumerarea componentelor vesnice: “marea si cu raurile”, “lumea cu pustiurile”, “luna si cu soarele”, “codrul cu izvoarele” il determina sa separe conditia umana de propria conditie, fixata sub semnul eternitatii.

               Natura devine proiectie metafizica in elegia Mai am un singur dor a carei tema este moartea.

               “Mai am un singur dor:

                           In linistea serii

               Sa ma lasati sa mor

                           La marginea marii;

               Sa-mi fie somnul lin

                           Si codul aproape,

                           Pe-ntinsele ape

               Sa am un cer senin.

                           Nu-mi trebuie flamuri,

               Nu voi sicriu bogat,

               Ci-mi impletiti un pat

                           Din tinere ramuri. ”

Recunoastem in aceasta elegie motive tipic romantice, nelipsite din lirica eminesciana: seara, marea apele. Toamna, “frunzisul vested”, zgomotul izvoarelor, “teiul sfant”, luceferii configureaza un univers in care poetul se integreaza senin, eliberandu-se pentru totdeauna de zbuciumul existentei. Seninatatea in fata mortii exprimata in aceasta elegie a fost deseori comparata cu aceea a ciobanului din balada populara Miorita. In opinia Ioanei Em. Petrescu (Eminescu. Modele cosmologice si viziune poetica, Editura “Minerva”, Bucuresti, 1978), aspiratia spre moarte este “oboseala constiintei individuale”. Setea de moarte nu mai este motivata de circumstantele particulare ale vietii:  ”Somnul mortii e reintoarcerea constiintei pribegite in patria ei cosmica: nu anulare, ci celebrare a lumii, nu anihilare a exsitentei, ci reintegrare a ei in ordinea superioara, odihnitoare si vesnica a naturii”.

  

               Iubirea este o alta tema a liricii eminesciene. Cele mai multe poezii publicate de Eminescu in timpul vietii sunt poezii de dragoste. Sentimentul cunoaste mai multe varste si se arata sub mai multe infatisari. Intr-un eseu intitulat “Romanul” erotic eminescian, publicat in volumul Desenul din covor (Editura “cartea Romaneasca”, 1988), Nicolae Manolescu distinge cinci cicluri in care putem grupa erotica lui Eminescu.

               Primul cuprinde poezii din tinerete si dezvaluie un suflet sfasiat intre adularea femeii si dispretuirea ei. Femeia nu este individualizata. Iubirea este un principiu universal. In La o artista, iubita este privita ca cea mai pura idealitate:

               “Esti tu nota ratacita

               Din cantarea sferelor,

               Ce eterna, nefinita

               Ingerii o canta-n cor?

               Esti fiinta-armonioasa

               Ce-o gandi un serafin,

               Cand pe lira-i tanguioasa

               Mana cantecul divin?”

In Amorul unei marmure, iubita este adorata zadarnic, ea ramane insensibila, dar asta nu diminueaza adoratia poetului:

               “Eu singur n-am cui spune cumplita mea durere,

               Eu singur n-am cui spune nebunul meu amor,

               Caci mie mi-a dat soarta amara mangaiere

                                                   O piatra sa ador. ”

In Venere si Madona, poetul penduleaza intre adoratia femeii comparata cu “Madona Dumnezeie” si dispretul la adresa ei. Poetul are intuitia irationalitatii iubirii si in ultima strofa se recunoaste stapanit de femeia iubita, singura care da sens lumii:

               “Sterge-ti ochii, nu mai plange…! A fost cruda-nvinuirea,

               A fost cruda si nedreapta, fara razem, fara fond,

               Suflete ! de-ai fi chiar demon, tu esti santa prin iubire,

               Si ador pe acest demon, cu ochi mari, cu parul blond”.

Femeia este adorata si moartea ei echivaleaza cu pierderea ratiunii de a fi, cu neputinta de a mai crea; ea este muza inspiratoare , a carei moarte il lipseste pe poet de har, in Mortua est:

               “Si totusi, tarana frumoasa si moarta,

               De racla ta razim eu harfa mea sparta

               Si moartea ta n-o plang, ci mai fericesc

               O raza fugita din chaos lumesc.

               …………………………………………

               La ce?…Oare totul nu e nebunie?

               Au moartea ta, inger, de ce fu sa fie?

               Au e sens in lume? Tu chip zambitor,

               Trait-ai anume ca astfel sa mori?

               De e sens intr-asta, e-ntors si ateu,

               Pe palida-ti frunte nu-i scis Dumnezeu. ”      

Cel de-al doilea ciclul al eroticii eminesciene se caracterizeaza prin trairea plenara a sentimentului. Femeia devine tangibila, iar iubirea coboara pe pamant. Poezia se caracterizeaza prin intimitate, senzualitate si somn. “Scenariul” poeziilor din aceasta etapa este acelasi. Femeia indragostita isi cheama iubitul in mijlocul naturii pentru a se bucura de placerile lumesti si imediate:

               “Hai in codrul cu verdeata

               Und-izvoare plang in vale,

               Stanca sta sa se pravale

               In prapastia mareata

Acolo-n ochiu de padure,

Langa trestia cea lina

Si sub bolta cea senina

Vom sedea in foi de mure. ”            (Floare albastra)

Ea simbolizeaza ispita. Barbatul adopta, de obicei, doua atitudini contrare: rezista chemarii si apoi regreta sau se lasa prins de farmecul iubirii. In Floare albastra, barbatul nu se lasa ademenit, ramane in lumea lui, pentru ca mai tarziu sa fie colesit de sentimentul ca a ratat o experienta de viata fundamentala:

               Si te-ai dus, dulce minune,

               S-a murit iubirea noastra -

               Floare-albastra ! floare-albastra…

               Totusi este trist in lume !”

Apare in aceasta poezie motivul romantic al florii albastre. Acesta apare in romanul lui Novalis, Heinrich von Ofterdingen ca simbol al pasionalitatii inocente. In poezia lui Eminescu, “floarea albastra” este imaginea visului erotic al barbatului, este un ideal la care va aspira intotdeauna, cu atat mai mult cu cat a refuzat sa traiasca o experienta existentiala unica.

In Fat-Frumos din tei, Blanca fuge de viata de manastire si ajunge in codru, unde se lasa robita de barbatul intalnit , dar si asteptat, dorit:

               “In mijloc de codru-ajunge

               Langa teiul nalt si vechi,

               Unde-izvorul cel in vraja

               Suna dulce in urechi.

               De murmur duios de ape

               Ea trezita-atunci tresare,

               Vede-un tanar , ce alaturi

               Pe-un cal negru sta calare. ”

In Dorinta, barbatul este cel care isi cheama iubita in codru. Recunoastem in toate aceste poezii cateva motive romantice: codrul teiul, izvoarele, luna, noaptea. Natura este personificata si participa la dragostea cuplului. Este o natura paradisiaca, protectoare, in care indragostitii traiesc sentimentul eternitatii. Imaginea indragostitilor adormiti peste care cad florile de tei este sugestiva pentru integrarea cuplului in natura. ”Ne aflam intr-un univers natural, strabatut de efluviile unei vitalitati primare, intr-un eden al sexualitatii celei mai directe, cum numeste G. Calinescu natura eminesciana, vorbind totodata de o “nerusinare” candida a femeii (ca si aceea din nuvela Cezara) , de o pura instinctualitate” (N. Manolescu, op. cit.). Comuniunea cu natura si intensitatea iubirii dau cuplului sentimentul implinirii. . Ei sunt “absorbiti” de aceasta si devin eterni, ca si ea.

               O a treia varsta a eroticii eminesciene cuprinde poezii scrise intre 1879 si 1883. N. Manolescu le numeste romante. Sunt poezii in care femeia iubita este evocata nostalgic. Ea este divinizata si regretata. Lirismul este sentimental. Iubita este “pe veci pierduta, vecinic adorata”. Absenta femeii este resimtita dureros:

               “Te duci, s-am inteles prea bine

               Sa nu ma tin de pasul tau,

               Pierduta vecinic pentru mine,

               Mireasa sufletului meu !”                            (Atat de frageda)

               Un alt accent intalnim in poeziile de dragoste care dezvaluie misoginismul lui Eminescu. Acestea au caracter satiric. Iubirea pierduta nu mai este evocata nostalgic. Poetul constata cu amaraciune existenta unei fatalitati care face dragostea imposibila. Prototipul femeii este Dalila, capricioasa, rece si insensibila la dragoste, deci demna de dispret:

               “Tinere, ce plin de visuri urmaresti vre o femeie,

               Pe cand luna, scut de aur, straluceste prin alee

               Si pateaza umbra verde cu misterioase dugi,

               Nu uita ca doamna are minte scurta, haine lungi.

               Te imbeti de feeria unui mandru vis de vara,

               Care-n tine se petrece…Ia intreab-o bunaoara -

               O sa-ti spuie de panglice, de volane si de mode,

               Pe cand inima ta bate ritmul sfant al unei ode…

               Cand cocheta de-al tau umar ti se razima copila,

               Dac-ai inima si minte, te gandeste la Dalila.”

                                                                                                   (Scrisoarea V)

Femeia e “rece si cu toane ca si luna lui April”, se scufunda in anonimat, “le seamana tuturor la vorba si la port” . Observam o detasare amara, un sentiment acut al inutilitatii iubirii. In Ce e amorul? sentimentul este definit ca “un lung prilej pentru durere”.

               In Iubind in taina, De-or trece anii, Lasa-ti lumea, toate datand din 1883, se poate observa cum sentimentul reinvie. Poeziile au caracter elegiac si transmit o anume bucurie a regasirii iubirii de altadata:

               “De-or trece anii cum trecura,

               Ea tot mai mult imi va place,

               Pentru ca-n toat-a ei faptura

               E-un “nu stiu cum” s-un “nu stiu ce”.

Cuplul refacut se retrage in mijlocul aceleiasi naturi protectoare:

               “Inaltimile albastre

               Pleaca zarea lor pe dealuri,

               Aratand privirii noastre

               Stele-nceruri, stele-nvaluri.

               E-un miros de tei in cranguri,

               Dulce-i umbra de rachiti

               Si suntem atat de singuri

               Si atat de fericiti !

               Numai luna printre ceata

               Varsa apelor vapaie,

               Si te afla stransa-nbrate,

               Dulce dragoste balaie. ”

               Farmecul iubirii de odinioara ii cuprinde pe indragostiti, dar plenitudinea este estompata.

TEST  DE  AUTOEVALUARE nr.6:

Cititi, la alegere, doua poezii de dragoste scrise de Eminescu si comparati ipostazele indragostitului din fiecare dintre ele.

Folositi spatiul liber din chenar

               Ca toti poetii romantici, si Eminescu a fost atras de istorie. Aceasta este o alta tema a liricii sale. Istoria este vazuta in mai multe ipostaze. In Memento mori este realizata “panorama desertaciunilor”. Inceputul poemului se desfasoara sub semnul unei conventii romantice, pe care Eminescu o va conserva si in alte poezii. Sub lumina feerica a lunii poetul mediteaza la conditia omului in univers:

               “Turma visurilor mele eu le pasc ca oi de aur,

               Cand a noptii intunerec – instelatul rege maur –

               Lasa norii lui molatici infoiati in pat ceresc,

               Iara luna argintie, ca un palid dulce soare,

               Vraji aduce peste lume printr-a stelelor ninsoare,

               Cand in straturi luminoase basmele copile cresc.

               Mergi, tu, luntre-a vietii mele, pe-a visarii lucii valuri

               Pana unde-n ape sfinte se ridica mandre maluri,

               Cu dumbravi de laur verde si cu lunci de chiparos,

               Unde-n ramurile negre o cantare-n veci suspina,

               Unde sfintii se preambla in lungi haine de lumina,

               Unde-i moartea cu-aripi negre si cu chipul ei frumos. ”

               Cu certitudinea ca “toate au trecut pe lume, numai raul a ramas”, poetul da timpul inapoi, pentru a-si verifica ideea. Sunt evocate, pe rand, epoca preistorica, Babilonul, Egipetul, Palestina, Grecia mitica, Roma cezarilor, Dacia legendara si istorica, navalirea barbara, evul mediu, revolutia franceza, Napoleon I. Finalul poemului prevesteste Apocalipsa:

               “S-astazi punctul de solstitiu a sosit in omenire.

               Din marire la cadere, din cadere la marire

               Astfel vezi roata istoriei intorcand schitele ei;

               Inzadar palizi, sinistri, o privesc cugetatorii

               Si vor cursul sa-l abata…Combinatii iluzorii –

               E apus de Zeitate, s-asfintire de idei”.

Singura solutie de impacare cu rostul lumii ramane poezia, cufundarea in mit, caci ele dureaza ceva mai mult decat celelalte lucruri omenesti:

               “Si de-aceea beau paharul poeziei infocate.

               Nu-mi mai chinui cugetarea cu-ntrebari nedezlegate

               Sa citesc din cartea lumii semne, ce mai nu le-am scris.

               La nimic reduce moartea cifra vietii cea obscura

               Inzadar o masuram noi cu-a gandirilor masura,

               Caci gandirile-s fantome, cand viata este vis. ”

               Episodul dacic reprezinta aproape jumatate din poem si e alcatuit din doua parti: una care evoca o Dacie fabuloasa, mitica, in care zana Dochia se indreapta, intr-o luntre trasa de lebede, catre muntii inalti unde locuiesc zeii Daciei; cea de a doua parte prezinta Dacia istorica, dar vazuta tot dintr-o perspectiva legendara. Este fragmentul cel mai bogat in mituri. In viziunea lui Eminescu, Dacia este un taram mitic, un spatiu al materiei elementare, in care se poate vorbi de consubstantialitatea universului natural cu zeii si toate celelalte fapturi. Cazuta sub putrea timpului istoric, Dacia piere odata cu Zamolxe, provocand cantecul funebru al marii si durerea codrului.

               Scris la 20 de ani, poemul Memento mori scoate in evidenta vizionarismul eminescian, fantezia, imaginatia debordanta, expresivitatea limbajului.

               In Imparat si proletar este abordata tema inechitatii sociale, a inegalitatii privite ca sursa a raului in orice societate. Poemul este alcatuit din patru tablouri armonizate prin opozitii simetrice. In prima parte, monologul proletarului rostit in fata multimii enumera formele care conserva inechiatatea si promoveaza revolutia ca singura solutie de abolire a raului social:

               “Zdrobiti oranduiala cea cruda si nedreapta

               Ce lumea o imparte in mizeri si bogati…”

               In partea a doua, ideile sunt exprimate pe un ton rece. Vehementei discursului din prima parte ii ia locul meditatia Cezarului, care este indirecta, fiindca apare din perspectiva altcuiva. Ideea inechitatii sociale este reluata, motiv ca ne indreptateste sa afirmam ca ea prelungeste discursul proletarului, aducand noi argumente referitoare la nedreptatea sociala.

               Partea a treia surprinde revolutia proletara. Mijloacele descriptive folosite surprind un oras prins in focul luptelor.

               Ultima parte prezinta monologul Cezarului. Cadrul este tipic romantic, recunoastem motivul marii, al noptii. Meditatia Cezarului este axata pe ideea vietii ca vis, pe care Eminescu o reia si in alte creatii. Ca si proletarul, si Cezarul are constiinta nedreptatii, dar cauzele acesteia si modul de rezolvare sunt complet diferite. de cele ale proletarului:

               “Cand stii ca visu-acesta cu moarte se sfarseste,

               Ca-n urma-ti raman toate astfel cum sunt, de dregi

               Oricat ai drege-n lume – atunci te oboseste

               Eterna alergare…s-un gand te-ademenste:

               Ca vis al mortii-eterne e viata lumii-ntregi”.

               In plan poetic, imparatul si proletarul sunt simboluri mitice. Primul este “varful mandru al celor ce apasa”, este, asadar, tiranul, cel de-al doilea, titanul revoltat.

               Scrisoarea III este o satira romantica avand ca tema geniul in ipostaza sa de om politic. Poemul este structurat pe doua planuri antitetice: trecut-prezent. Trecutul este idealizat in tipica maniera romantica. Mircea cel Batran este geniul politic pentru care singurul tel este slujirea patriei.

               In prima parte a poemului sunte prezentate visul de marire al sultanului, dialogul lui Mircea cu Baiazid, lupta de la Rovine si scrisoarea tanarului fiu de domn adrsata dragei sale.

Visul sultanului este profetic; Luna preschimbata in fecioara il admeneste intr-un joc nuptial. Din inima sultanului creste un copac urias sub a carui umbra se intinde tot universul. El se trezeste si are convingerea ca din dragostea lumeasca pentru frumoasa Malcatun va intemeia un imperiu.

               Cel de-al doilea tablou are caracter dramatic si prezinta dialogul dintre Mircea si Baiazid. Cei doi conducatori sunt prezentati in antiteza. Mircea cel Batran este, in viziunea eminesciana, un geniu politic, pentru care soarta poporului reprezinta insasi menirea sa. Legatura dintre domn, natura si popor este garantia biruintei. Spre deosebire de alti conducatori de osti care i-au infruntat pe turci numai pentru a-si satisface orgoliul, Mircea cel Batran o face pentru apararea neamului sau, a tarii:

               “Eu? Imi apar saracia si nevoile si neamul…

               Si de-aceea tot ce misca-n tara asta, raul, ramul,

               Mi-e prieten numai mie, iara tie dusman este,

               Dusmanit vei fi de toate, far-a prinde chiar de veste;

               N-avem osti, dara iubirea de mosie e un zid

               Care nu se-nfioreaza de-a ta faima, Baiazid !”

Domnul Tarii Romanesti raspunde infatuarii sultanului cu modestie, dar si cu fermitate, bazandu-se tocmai pe legatura indisolubila dintre el, neam si natura.

               Cel de-al treilea tablou are caracter descriptiv. Tabloul luptei de la Rovine este dinamic, imaginile vizuale si cele auditive surprind agitatia de pe campul de lupta, confruntarea dintre cele doua armate:

               “Calaretii implu campul si roiesc dupa un semn

               Si in caii lor salbateci bat cu scarile de lemn,

               Pe copite iau in fuga fata negrului pamant,

               Lanci scanteie lungi in soare, arcuri se intind in vant,

               Si ca nouri de arama si ca ropotul de grindeni,

               Orizonu-ntunecandu-l , vin sageti de pretutindeni,

               Vajaind ca vijelia si ca plesnetul de ploaie…

               Urla campul si de tropot si de strigat de bataie. ”

Victoria este urmata de odihna ostenilor romani. Apare aici o nota idilica, scrisoarea tanarului fiu de domn trimisa “dragei sale de la Arges mai departe”. Scrisoarea prelucreaza o doina de catanie si respecta ritmul si masura versurilor populare:

               “De din vale de Rovine

               Graim Doamna, catre Tine,

               Nu din gura, ci din carte,

               Ca ne esti asa departe. ”

In comparatie cu tabloul anterior, acesta transmite liniste, bucuria victorie, seninatate.

               Partea a doua a poemului este construita in antiteza cu prima si are un pronuntat caracter satiric. Poetul ralizeaza portretul politicienilor vremii intr-un limbaj violent care ii tradeaza indignarea. Au disparut pentru totdeauna vremurile eroice, idealurile inalte ale epocii lui Mircea cel Batran si prezentul ii apare poetului decazut dominat de impostori lipsiti de scrupule, straini de orice inseamna binele obstesc:

               “Toti se scursera aicea si formeaza patriotii,

               Incat fonfii si flecarii, gagautii si gusatii,

               Balbaiti cu gura stramba sunt stapanii astei natii !

               Voi sunteti urmasii Romei? Niste rai si niste fameni!

               I-e rusine omenirii sa va zica voua oameni !

               Si aceasta ciuma-n lume si aceste creaturi

               Nici rusine n-au sa ieie in smintitele lor guri

               Gloria neamului nostru spre-a o face de ocara,

               Indraznesc ca sa rosteasca pan’ si numele tau…tara !”

Evocarea lui Tepes din ultimele versuri exprima convingerea poetului ca numai prin masuri radicale poate fi inlaturat raul devenit principiu conducator:

               “Cum nu vii tu, Tepes Doamne, ca punand mana pe ei,

               Sa-i imparti in doua cete: in smintiti si in misei,

               sI in doua temniti large cu de-a sila sa-i aduni,

               Sa dai foc la puscarie si la casa de nebuni !”

TEST  DE  AUTOEVALUARE nr.7:

-          Aratati care sunt procedeele stilistice folosite de Eminescu in prezentarea politicianului din vremea sa

Folositi spatiul liber din chenar

               Poezia lui Eminescu ramane pana astazi proaspata pentru ca exprima trairi etern umane. Convingerea lui Maiorescu referitoare la influenta pe care o va exercita lirica eminesciana asupra intregii poezii romanesti ramane actuala.

   Eminescu nu este numai unul dintre cei mai reprezentativi poeti romani, ci si unul din marii poeti universali. Constituita pe sinteza izvoarelor folclorice ale lirismului cu cateva din marile directii ale poeziei si gandirii europene, opera lui Eminescu, poet al visului cosmic, isi are locul firesc in lirica romantica europeana.

               Din necesitatea unei cat mai clare prezentari am urmarit separat temele si motivele romantice din poezia eminesciana. Lectura atenta a acesteia scoate in evidenta imbinarea lor in structuri lirice de mare complexitate.

STUDIU  INDIVIDUAL:

l. Cititi poezii de M. Eminecu si urmariti modul in care se imbina temele si motivele romantice;

2. Urmariti una din temele romantice in cel putin cinci creatii ale poetului; (De ex., tema geniului in Scrisori  )

3. Alegeti o poezie si aratati: Tema, motivele romantice, specia literara careia i se circumscrie, expresivitatea. Alcatuiti  o compunere de maximum doua pagini, urmarind: incadrarea poeziei alese intr-o anumita tema, aspectele de continut: motivele romantice, procedeele stilistice folosite pentru realizarea poeziei.

Folositi spatiul liber din chenar

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 1133
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2014. All rights reserved