Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

CATEGORII DOCUMENTE





AstronomieBiofizicaBiologieBotanicaCartiChimieCopii
Educatie civicaFabule ghicitoriFizicaGramaticaJocLiteratura romanaLogica
MatematicaPoeziiPsihologie psihiatrieSociologie


Filosofia, teologia, hagiografia

Sociologie

+ Font mai mare | - Font mai mic







DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
INFLUENTA SOCIALA
CONFLICTUL CONJUGAL SI FACTORUL INDIVIDUAL
VIOLENTA OSTILA SI SOCIETATEA OSTILA
ANOMIE
Paradigme ale gandirii sociologice - grila
ACULTURATIE
Teorii generale ale mobilitatii sociale
STRATIFICARE SI MOBILITATE SOCIALA - Delimitari conceptuale
INTERACTIUNEA ATENTA SI DEZVOLTAREA MINTII COLECTIVE
CONTAGIUNE MENTALA

Filosofia, teologia, hagiografia

Filosofia medievala este puternic marcata de teologie, in slujba careia este pusa, intr-un raport de subordonare, ca ancilla theologie. Inca din primele secole crestine, Parintii Bisericii au acceptat filosofia doar ca maniera suplimentara de justificare a dogmelor credintei. Era maximum de obtinut in conditia in care o prima tendinta fusese de condamnare in bloc a filosofiei greco-romane, ca pagina, inferioara si ulterioara Legii lui Moise, considerata, sursa legitima a oricaror cunostinte omenesti.  Crestinismul devenea astfel singura filosofie posibila. Imperativul de a se adresa unor elite cultivate i-a determinat pe Parintii din primele secole, ei isisi ginditori nutriti de filosofia pagina, sa accepte acele elemente ale gindirii greco-romane compatibile cu credinta crestina.



Cel mai apropiat de spiritul crestinismului a fost considerat Platon, despre care ginditorilor crestini le place sa creada ca ar fi vorbit despre Divinitatea lor atunci cind descria lumea ideilor. De aceea, in primele secole ale evului mediu, platonismul a fost curentul principal al filosofiei ce are drept scop sa sprijine si sa legitimeze teologia crestina. Platon a fost insa mai putin cunoscut prin operele sale originale, cit prin traducerile si comentariile ulterioare, ale lui Porfirios, Augustin sau Boethius.

 Aristotel, care promova o conceptie mai rationalista si mai apropiata de materialism nu este, la inceput, considerat intru-totul compatibil cu crestinismul. De aceea, pina in secolul XII, aristotelismul este cunoscut doar partial, prin intermediul citorva opere , mai ales etice.

O astfel de conceptie despre filosofie, slujnica teologiei si marcata esential de platonism, nu a ingaduit realizarea unor opere originale pe parcursul evului mediu. Au existat insa o serie de probleme interesante abordate de ginditorii acestei perioade, dintre care unele si-au dovedit valoarea in ultimele decenii.

Una dintre cele mai intense  dezbateri de idei din perioada medievala a fost asa numita 'cearta a universaliilor'. Oponentii au fost reprezentantii celor doua curente filosofice opuse cunoscute de ginditorii vremii, partizani fie ai gindirii lui Platon, fie inspirati de Aristotel. Inca de la sfirsitul secolului al IX-lea a inceput o punere in discutie a problemei genului si speciei, adica a ceea ce este general. Esenta disputei consta in stabilirea existentei sau a nonexistentei genului si speciei, si a modalitatilor lor concrete de a fi. Punind probleme gnoseologice, ale teoriei cunoaterii si ontologice, legate de planul existentei, disputa asupra universaliilor reprezinta forma medievala de a formula problema fundamentala a filosofiei (raportul dintre constiinta si existenta).

Realistii, de nuanta platoniciana,  afirmau ca notiunile generale sau  'universaliile' au o existenta  spirituala de sine statatoare, anterioara lucrurilor individuale, concrete. Universalul exista inainte lucrurilor, ante rerum avind un caracter divin. Universalia sunt res, universaliile sint lucruri reale, era afirmatia centrala a acestui curent filosofic idealist. Curentul realist a fost reprezentat in secolul al XI-lea de Anselm din Canterbury(1033-1109), considerat de unii autori ca parintele scolasticii, iar in secolul al XIII-lea, Toma din Aquino, cel mai important teolog medieval, a imbratisat tot o pozitie realista, nuantata prin folosirea ideii aristoteliciene a substantei. Cum in fiecare lucru sau fiinta exista substanta si caractere generale, se poate spune ca universaliile exista in interiorul lucrurilor, in res.

Nominalistii, mai apropiati de o pozitie materialista, sustineau ca existenta reala nu au decit lucrurile individuale, iar notiunile generale si abstracte nu sint decit nume, existente doar in mintea noastra (universalia sunt nomina). Lucrurile individuale exista independent si anterior notiunilor generale. Cei mai cunoscuti nominalisti au fost Pierre Abélard (1079-1142), Duns Scot (1266-1308), William Occam (1300-1349). Mai ales acesta din urma a favorizat, prin discipolii sai, progresul stiintelor naturale, care se preocupau de studierea concretului, in pofida dezbaterilor  sterile. Ultimele consecinte ale curentului nominalist puteau pune in cauza chiar natura lui Dumnezeu, care era admis ca fiinta individuala, iar nu ca principiu general. Pe de alta parte, in secolele XII-XIII, disputa universaliilor vizeaza si raportul intre credinta si ratiune, unii privilegtiind afirmatiile bazate pe autoritatea textului sacru, iar altii rezultatele observatiei si experientei. Formulei lui Anselm, credo ut intelligam, i se opune cea a lui Abélard, intelligo ut credam. Desigur, Abélard nu se gindeste nici o clipa sa puna in discutie crestinismul, dimpotriva,  Sic et non, lucrarea sa din 1122, considerata un adevarat discurs asupra metodei in evul mediu, incearca de fapt, prin confruntarea autoritatilor discordante, sa intareasca credinta, nu sa o slabeasca. Dar atitudinea sa filosofica afirma posibilitatea de a pune cunoasterea pe primul plan, chiar inaintea credintei, prefigurind in acest fel filosofia moderna.

         Secolele XII-XIII sint marcate de redescoperirea, prin traduceri arabe, , a majoritatii operelor lui Aristotel, din care evul mediu occidental cunoscuse direct destul de putine. Cind au cucerit provinciile bizantine ale Siriei si Egiptului, arabii au gasit acolo textele filosofice grecesti, pe care crestini, mai ales nestorieni, le-au tradus in limba araba.



Aceasta a permis realizarea unui sistem filosofic coerent, bazat pe opera Stagiritului, alaturi de platonismul dominant pina atunci. Sinteza aristoteliciana, esentiala pentru gindirea medievala occidentala, a fost realizata de calugari din ordinele cersetoare, mai ales dominicani. Albert cel Mare (1206-1280) regindeste revelatia crestina cu ajutorul conceptelor filosofie aristoteliciene, iar elevul sau, Thomas d'Aquino (1225-1274), dornic sa concilieze intelepciunea crestina si gindirea antica, realizeaza primul comentariu important din occidentul latin asupra operei Stagiritului.  El este si primul ginditor crestin care reuseste sa realizeze un sistem filosofic coerent, integrind mostenirea aristoteliciana. Pe de alta parte,  Toma d'Aquino incearca sa fundamenteze stiintific teologia, si prin grandioasa sa sinteza Summa theologica  influenteaza pina in ziua de astazi crestinismul apusean.

Operele lui Aristotel au fost primite cu rezerve, chiar cu impotriviri de biserica oficiala, care le-a condamnat in repetate rinduri in secolul al XIII-lea, dar fara succes. Filosofia de inspiratie aristoteliciana ramine dominanta pe parcursul intregului ev mediu occidental.

        

La capatul unei indelungate evolutii, marcata de dezbaterile interne, de redescoperirea aristotelismului si de influentele ginditorilor arabi si evrei, filosofia isi recapata autonomia fata de teologie si de religie, redevenind o ramura de gindire de sine statatoare.

         In paralel cu filosofia, nutrita de ea, dar si cu un specific propriu, in evul mediu se constata si definirea teologiei crestine, cu principalele sale curente, ramase importante pina astazi. Cu ajutorul conceptelor filosofice, teologii medievali care sint in acelasI timp sI filosofi reusesc sa constituie o stiinta a divinitatii crestine, pe care o doresc descriptibila cu ajutorul ratiunii.

         Primul curent teologic crestin original este in occident augustinismul, bazat pe opera lui Aurelius Augustin, ultimul mare scriitor de limba latina. Acesta este primul dintre parintii bisericii care reuseste sa elimine opozitia dintre filosofie si crestinism, prin crestinarea filosofiei platoniciene. Augustinismul considera ca nu exista o deosebire formala intre filosofie si teologie, scopul final al amindorura fiind in cele din urma cunoasterea lui Dumnezeu. Urmasii au mostenit de la Augustin o anumita neincredere fata de rationalismul aristotelician, cu greu depasita in cultura europeana prin criza din secolul al XIII-lea. Conform acestui curent teologic, filosofia trebuie sa caute mai degraba binele decit adevarul. Astfel, adevarul nu e interesant decit atunci cind cauta binele, deci morala e mai importanta decit cunoasterea. (O pozitie de acest tip apara Bernar de Clairvaux impotriva lui Abélard, cind spunea ca pentru el singura filosofie care conteaza e Christos rastignit). In acest context, vointa (de a crede) primeaza in fata intelegerii.  Adevarul nu poate fi atins decit daca intelegerea este iluminata de Dumnezeu, ceea ce se intimpla cind omul e orientat spre bine.

         In secolul al XIII-lea, teologii de orientare augustiniana dominanta se opun tomismului, pe care nu il disting de averroismul filosofic, curent rationalist, panteist si materialist. Astfel, in 1277, episcopul de Paris si primatul de Caterburry condamna impreuna cu aristotelismul si o serie de propozitii ale lui Toma din Aquino, desi acesta, contra averroismului, afirmase clar crearea lumii de Dumnezeu si existenta Providentei divine.

         Tomismul era de fapt o sinteza ordonata, bazata pe un rationament deductiv, care absorbise si o parte a augustinismului teologic (problemele treimii, gratiei, mintuirii), debarasindu-l de filosofia ideilor platoniciene. Filosofia lui Aristotel e folosita datorita virtutilor ei logice in realizarea sistemului teologic tomist, ramas cel mai influent in Occident pina in epoca umanismului si a reformei, cind are loc o reinterpretare a lui Augustin, datorita redescoperirii platonismului filosofic. Succesul lui Augustin in tabara reformata (doctrina predestinarii), ca si traditionalismul catolic, au facut ca la

Conciliul din Trento, in secolul al XVI-lea, tomismul sa fie impus drept doctrina oficiala a bisericii occidentale, raminind astfel pina in secolul al XIX-lea.

Hagiografia

Influentata de conceptiile teologice ale epocii medievale, inrudita cu istoria prin intentia de a scrie despre personaje cu o existenta reala, hagiografia se deosebeste fundamental de aceasta prin scopul afirmat si prin mijloacele folosite. Ïn scrierile cu caracter hagiografic, esentiala nu este redarea adevarului, ci edificarea in sens crestin a cititorilor.




Cele mai vechi lucrari hagiografice au fost actele martirilor, uneori procese verbale autentice ale procesului (actele proconsulare), alteori stenograme private realizate de martori sau povestiri scrise de contemporani ai evenimentelor. « Patimile Sfintei Perpetua », din 203, e redactata in forma unei povestiri partial autobiografice, pe baza celor transmise  chiar de Vibia Perpetua, pe vremea cind se afla in inchisoare in asteptarea martiriului. Ulterior, actele si povestirile despre patimile martirilor sint remaniate, pentru a fi mai bine adecvate la lectura sI mai edifiante din punct de vedere moral. Primul hagiograf « profesionist » poate fi considerat Eusebiu din Cezareea, care imbina eruditia istoricului cu dorinta de edificare a episcopului.

In perioada umratoare, in care crestinismul victorios nu mai produce martiri, se dezvolta genul vietilor sfintilor, care s-au afirmat prin alte calitati iar nu prin sacrificial suprem pentru credinta (episcopi, asceti rasariteni, occidentali, misionari, etc). Si acestea sint remaniate, prin adaugarea elementelor fabuloase, fara scrupule in respectarea adevarului istoric, prea putin important. Apare genul miracula, culegeri de minuni savirsite de sfint in timpul vietii sau dupa moarte (unele au valoare istorica, prezentind o serie de informatii utile, ca « Miracolele sfintului Dimitrie », ce ofera date despre invazia slavilor in Balcani insec. VI si despre supravietuirea romanitatii balcanice).

Ïn perioada carolingiana, si vietile sfintilor sint rescrise intr-o latina mai eleganta, pentru a corespunde exigenttelor renasterii culturale a epocii. Eginhard, biograful lui Carol cel Mare, se afirma si ca hagiograf, prin opera dedicata translatiei (translatio – gen hagiographic) moastelor martirilor Petru sI Marcellin de la Roma la manastirea sa. In perioada imediat ulterioara, s-au afirmat in scrierea de opere cu caracter hagiografic figuri importante ale monahismului clunisian, precum Odon de Cluny sau Pierre Damian.

 Evul mediu central si tirziu reprezinta perioade de glorie a genului hagiografic, al carui succes e asigurat pe de o parte de puterea si influenta bisericii oficiale, dar si de cresterea progresiva a pietatii populare.

In secolul al XII-lea, printre autorii de opere hagiografice se numara si Bernard de Clairvaux, care a jucat un rol atit de important in promovarea, prin scrierile sale, a cultului dedicat Fecioarei Maria.

In secolul al XIII-lea, aparitia calugarilor cersetori da un nou impuls hagiografiei, prin redactarea de vitae dedicate personalitatilor fondatoare. Astfel, Thomas de Celano redacta foarte citita in epoca Viata a Sfintului Francisc, iar pe la 1232 deja circula Legenda prima despre sfintul Antonie din Padova. Personalitatile din secolele al XIII-lea si al XIV-lea au facut de asemenea obiectul unor vitae, precum Thomas d'Aquino, a carui vita scrisa de Guillaume de Tacco a avut o influenta asupra canonizarii acestuia. Reapar si vietile de sfinte, care diminuasera ca numar dupa primele secole crestine, intre acestea remarcindu-se cele care le au in centru pe Elisabeta de Ungaria (+1231) sau pe Caterina din Siena (+1380). De altfel, dupa o perioada de « recrutare » aristocratica a celor intrati in rindul sfintilor, in ultimele secole medievale constatam o anumita « democratizare » a accesului la sfintenie, si datorita dorintei de a propune modele mai usor accesibile si oamenilor de rind.

 Pe la 1260 aparea Legenda aurea, o vasta culegere de vieti de sfinti realizata de Jacoppo da Varazzo, lucrare destinata unui succes constant in veacurile urmatoare. In secolul al XV-lea, nume cunoscute s-au implicat in redactarea de vieti de sfinti si literatura religioasa, precum Philippe de Mézières, cancelarul lui Carol al V-lea al Frantei, sau Thomas a Kempis, autor al celei mai frecvent traduse si apoi tiparite carti dupa Biblie: De imitatione Christi (Imitarea lui Christos), realizata pe la 1416-1420.

Renasterea si mai ales Reforma aveau sa puna serios in discutie genul hagiografic, prin contestarea rolului sfintilor de intermediari intre Dumnezeu si om. Disparut in spatiul protestant datorita disparitiei cultului sfintilor, genul hagiografic dobindeste o noua vigoare in urma Reformei catolice, scrierea vietii noilor sfinti fiind pusa mai mult ca niciodata in slujba intaririi credintei amenintata de contestarea externa.








Politica de confidentialitate

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 519
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2019 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site