Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

CATEGORII DOCUMENTE





loading...

AstronomieBiofizicaBiologieBotanicaCartiChimieCopii
Educatie civicaFabule ghicitoriFizicaGramaticaJocLiteratura romanaLogica
MatematicaPoeziiPsihologie psihiatrieSociologie


Paradigme ale gandirii sociologice

Sociologie

+ Font mai mare | - Font mai mic







DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
Educatia fizica si igienico – sanitara
Politici sociale. Concept. Tipologii de politici sociale
INTERACTIUNEA ATENTA SI DEZVOLTAREA MINTII COLECTIVE
INTERACTIUNILE CA SUBSTRAT MATERIAL AL MINTII COLECTIVE
FAMILIA LA RASCRUCE - VIOLENTA DOMESTICA IN FAMILIE
Baietii si fetele
Campania sociala
Indicatorii sociali, repere pentru politica sociala in Romania
Greva – principala forma de conflict social
SOCIALIZAREA - Socialitate, sociabilitate, socializare

Paradigme ale gandirii sociologice

Fiecare stiinta se constituie intr-un domeniu specific de cunoastere avand ca obiectiv epuizarea obiectului de studiu prin elaborarea unor metodologii mai mult sau mai putin integrate si dezvoltarea unui sistem notional particular menit sa surprinda caracteristicile distincte ale acestuia in raporturile sale contextuale.



Paradigmele gandirii sociologice reprezinta una dintre disciplinele fundamentale ale sociologiei, alaturi de metodologie, metodica cercetarii sociologice si istoria ideilor sociologice, al carei scop consta in surprinderea arhitecturii rationamentului sociologic, raporturile acestuia cu metodologia si metodele de cercetare sociologica, precum si evolutiile sale posibile.

Sociologia, asemeni istoriei, are preponderent o privire retrospectiva, in sensul ca obiectul sau de studiu este constituit din evenimente care au avut loc sau care au loc dar a caror sursa se plaseaza in trecut. Paradigmele gandirii sociologice studiaza modelele cognitive dezvoltate istoric in raport cu interesele acesteia, cu aplicatiile lor curente dar si cu cele posibile.

Termenul de paradigma patrunde in gandirea stiintifica incepand cu deceniul sapte ale secolului XX pentru a desemna universul specific modelelor stiintifice de explicare a realitatii. Pana la aparitia lucrarii „Structura revolutiilor stiintifice” a lui Thomas Kuhn, filosofia stiintei sau, altfel spus, stiinta despre stiinta, nu dispunea de un termen adecvat prin care sa desemneze acea realitate teoretica cu deschidere universalista supraordonata teoriei. Paradigma desemneaza un model rational de cunoastere a realitatii ce poarta asupra unui domeniu (fizic, spiritual), epuizandu-l. Acel model are valoare universala deoarece explica un eveniment, fenomen etc. indiferent de contextele particulare in care acesta apare. Altfel spus o paradigma religioasa trebuie sa explice integral fenomenul religios indiferent de aspectele particulare pe care acesta le imbraca sub aspect istoric si cultural.

Paradigma reprezinta o grila de interpretare a realitatii indiferent de configuratiile sale particulareasa cum in fizica newtoniana gravitatia este un fenomen fizic consistent cu modelul sau explicativ indiferent unde am studia-o (marul lui Newton se va supune acelorasi legi fizice ale gravitatiei si la ecuator si la polul nord).

Din punct de vedere analitic o paradigma presupune:

-         un sistem notional

-         articulat sub forma unei sheme explicativ-interpretative

-         din care se deduc serii teoretice si

-         principii metodologice

Sistemul notional are fie un caracter alogen, fiind imprumutat din alta stiinta si

adaptat unor cerinte specifice, fie endogen, adica dezvoltat in interiorul disciplinei ca rezultat al unor cercetari particulare.

In sociologie vom gasi foarte multi termeni preluati din alte domenii stiintifice, in special din cele ale naturii, cum ar fi fizica sau biologia. Fara a se distanta radical de sensurile sau semnificatiile dezvoltate de catre aceste stiinte, acesti termeni au fost reevaluati in raport cu specificul si nevoile sociologiei, astfel incat, chiar daca desemneaza alte realitati decat cele originare, pastrand schema rational-abstracta care ii explica, vor imbraca forme adaptative menite sa raspunda noilor cerinte.

Pe masura ce sociologia si-a cristalizat un corp particular, distinct de al celorlalte stiinte, ca rezultat al cercetarilor aprofundate si al distantarilor succesive de celelalte domenii ale cunoasterii, a ajuns sa-si elaboreze notiuni proprii, distincte de a celorlalte stiinte.

Aceste notiuni ce poarta asupra realitatii sociale, asemeni realitatii la care se refera, nu sunt izolate, nu formeaza multimi gregare de termeni, ci se raporteaza una la cealalta articulandu-se in unitati cu sens sub forma rationamentelor. Faptele sociale nu constituie realitati izolate, dimpotriva ele interactioneaza conditionandu-se reciproc formand astfel contextul social. Asemeni faptelor sociale, notiunile se raporteaza unele la celelalte articulandu-se in retele ce formeaza contextul explicativ-interpretativ.

Schemele explicativ-interpretative ce poarta asupra realitatii fac conexiunea dintre realitatea concreta la care se refera si ipotezele teoretice elaborate in lumina nevoii de cunoastere a realitatii. In urma acestei interactiuni, prin verificarea ipotezelor, se vor elabora sisteme teoretice. Acestea vor avea grade diferite de generalitate, acoperind partial sau integral cunoasterea unui fenomen.

O dimensiune extrem de importanta a unei paradigme este reprezentata de principiile metodologice ce vor sta la baza modalitatilor specifice de investigare a realitatii. Ele constituie dimensiunea operationala, practica, a unei paradigme. Principiile metodologice nu sunt metodologia propriu-zisa, ele nereferindu-se la modalitatile efective de lucru, ci la limitele teoretice si practice ale acestor modalitati de lucru. Ele beneficiaza de o elaborare teoretica verificata succesiv in diferitele stadii ale cercetarii.

Explicatie si intelegere

Un capitol foarte important in istoria sociologiei este ocupat de statutul acesteia in raport cu celelalte stiinte, dezbaterea avand ca tema calitatea de stiinta a acesteia. Cum realitatea sociala se prezinta in forme extrem de variate cu posibilitati minime de control teoretic si experimental, multi dintre cei implicati in dezbaterile sus-mentionate au apreciat sociologia ca fiind mai apropiata de metafizica si filozofie si prea putin de stiintele naturale, refuzandu-i statutul de stiinta. Mai mult decat atat, la aceasta concluzie a condus si lipsa unei viziuni unitare, a unui consens sau unanimitati in privinta statutului realitatii sociale in calitatea sa de obiect de studiu al sociologiei.

Gandirea sociologica si umanista se confrunta din acest punct de vedere cu o problema ce la o prima vedere apare ca insolvabila. Este realitatea sociala un construct obiectiv sa unul subiectiv? Plecand de la aceasta dilema sociologii s-au impartit in doua tabere:

·        una inspirata de obiectivismul specific stiintelor naturii sustin o perspectiva determinist-empirica;

·        in timp ce cealalta, fara a pune la indoaiala caracterul obiectiv al realitatii sociale, postuleaza o serie de principii ontologice de natura subiectiva, transcendentala, ca factori originari ai societatii umane, situandu-se in perspectiva unei viziuni relativist-subiective.

In principiu cele doua tabere trebuie sa raspunda la o serie de inrebari comune cum are fi: este realitatea un dat (obiectiv) sau un produs al mintii umane?; fiinta umana este determinata de mediu sau dispune de „vointa libera”?; intelegerea realitatii poate fi cel mai bine atinsa folosind metode stiintifice sau doar pe baza experientei?

Incercand sa raspunda acestor intrebari s-au desprins doua tipuri de discursuri, unul cunoscut sub termenul de explicatie si un al doilea familiar noua prin termenul de intelegere.

Explicatia sociologica

In perspectiva explicatiei, realitatea sociala poate fi cunoscuta cu ajutorul metodelor stiintifice obiective si explicata folosind argumente logice. Societatea este un dat obiectiv ce se ofera nemijlocit cunoasterii prin intermediul simturilor, sociologul avand datoria de a surprinde relatiile dintre diferitele dimensiuni sociale ca date obiective ale realitatii sociale. Procesul prin care faptele sociale si relatiile dintre ele pot fi cunoscute este analiza cognitiva. Aceasta presupune decuparea din intregul social doar a acelor elemente care fac obiectul cercetarii si stabilirea relatiilor dintre acestea in termeni de determinare/interdeterminare si a raporturilor dintre ele in termeni ierarhici de ordonare/subordonare/supraordonare. Inteleasa astfel sociologia are un puternic caracter descriptiv.

Principiul fundamental al sociologiei explicative cu privire la natura realitatii sociale este caracterul obiectiv al acesteia. Parafrazandul pe Durkheim putem spune ca societatea este exterioara individului, ea actionand determinist asupra omului in calitatea sa de dat obiectiv.

Facand apel la metode si tehnici de cercetare obiective, asemeni stiintelor naturii, sociologia explicativa mai este cunoscuta si sub denumirea de sociologie pozitiva sau pozitivista. Pozitivismul inaugurat de Auguste Comte a asezat sociologia in randul stiintelor naturii, prin aceasta sintagma subliniindu-se caracterul logic-rational al metodelor si tehnicilor folosite in investigarea societatii. La origini insa, asa cum Comte a inteles pozitivismul sociologic, termenul desemneaza vocatia sociologiei ca stiinta a progresului social. Sociologia este in aceasta viziune supraordonata tuturor celorlalte stiinte deoarece subliniind efectele sociale ale descoperirilor stiintifice pune cunoasterea in slujba progresului social dandu-i cea mai buna intrebuintare posibila. Acesta este punctul in care sociologia, depasind limitele traditionale ale stiintei, devine agent activ al progresului si dezvoltarii sociale in calitate de inginerie sociala.

Modelul explicativ in stiintele sociale are valente paradigmatice prin faptul ca se constituie in principiu fundamental al demersului cunoasterii sociologice de un anumit tip. Propune un set de notiuni si concepte, multe dintre ele imprumutate din stiintele naturii, articulate intr-o schema explicativa, in speta modelul cauzal, din care decurg serii teoretice articulate sistemic si principii metodologice menite sa ordoneze demersul de cunoastere.

Sub umbrela acestui model universal de cunoastere a universului social s-au dezvoltat abordari teoretice din cele mai diverse, unele cu un grad foarte ridicat de generalitate, cunoscute in sociologie sub denumirea de paradigme. Distingem patru mari categorii de sisteme teoretice explicative sau de paradigme explicative:



·        Paradigma evolutionista;

·        Paradigma structuralista;

·        Paradigma functionalista si;

·        Paradigma structural-sistemica, aceasta din urma avand un caracter integrativ in raport cu primele trei.

Dintre principalii teoreticieni ai acestui curent in sociologie ii mentionam pe Herbert Spencer, Auguste Comte, Walter W. Rostow pentru paradigma evolutionista; Emile Durkheim si C.Levi Strauss pentru paradigma structuralista; R. G. Merton si Talcot Parsons pentru paradigma functionalista.

Sintetizand modelele explicative propuse de aceste paradigme distingem o serie de trasaturi specifice cu privire la viziunea asupra lumii si a omului.

Astfel, societatea, in perspectiva modelului explicativ, are un caracter coeziv, consensual, este dotata cu mecanisme de autoreglare, este integrativa si generatoare de inegalitati sociale.

Coezivitatea exprima caracterul unitar al realitatii sociale care actioneaza si reactioneaza ca un tot, asemeni organismelor vii. Dupa cum schimbarile produse intr-un anumit segment al organismului antreneaza schimbari specifice in toate celelalte segmente finalizandu-se printr-un nou aranjament la nivelul intregului organism, la fel si in cazul societatii schimbarile produse in unul sau mai multe segmente ale acesteia vor genera efecte specifice la nivelul celorlalte sectoare sociale, rezultatul fiind un nou echilibru social. Daca la nivelul organismelor vii raporturile dintre diferitele organe au un puternic caracter mecanicist, determinist, ele nedispunand de autonomie, la nivelul organismului social, diferitele sectoare sociale dispun de o relativa autonomie in raport cu intregul, raspunsurile adaptative fiind rezultatul unei negocieri, echilibrul final imbracand forma consensului social, total sau partial.

Asemeni organismelor vii si societatea trebuie sa raspunda diverselor provocari care o pun la incercare, fie ele exterioare sau din interior. Pentru aceasta ea dezvolta un corpus normativ menit sa mentina echilibrul societal. Acest corpus normativ trebuie sa faca obiectul consensului general pentru a putea fi functional si sa fie suficient de flexibil pentru a asigura premisele unor adaptari succesive in vederea progresului social.

Sitemul normativ asigura nu doar premisele ordinii sociale ci si conditiile specifice inegrarii membrilor societatii, altfel spus conditiile sociabilitatii. Fiecare societate va propune modele comportamentale, aceastea urmand a fi insusite individual si colectiv in cadrul diferitelor organizatii ce alcatuiesc corpul institutional al societatii cum ar fi familia, scoala, grupul profesional. Acestea adopta, dezvolta si impun comportamente specifice membrilor sai, comportamente amendate social prin sistemul de norme elaborat la nivel social si adoptat prin consens.

Cat priveste aspectul formal al societatii, aceasta are un caracter puternic stratificat, integrarea membrilor societatii realizandu-se pe mai multe paliere tinandu-se cont de anumite criterii. Aceste criterii sunt de doua tipuri: naturale si formale. Cele naturale tin de specificul biologic al fiecarui individ, cum sunt varsta si sexul, in timp ce cele formale sunt rezultatul unor indelungate procese de selectie sociala in raport cu nevoile si sarcinile trasate de societate. Cele naturale tin de drepturile omului si au o valoare universala – in toate societatile categoriile de varsta reprezinta criterii de diferentiere a membrilor societatii sau comunitatii in functie de care se desemneaza seturi specifice de drepturi si obligatii (tinerii vor avea un statut distinct in raport cu maturii, etc.). Cele formale sunt elaborate si propuse social, au un caracter mult mai precis si reflecta statusurile sociale si rolurile asociate acestora – clasele sociale nu mai reprezinta un dat, statutele nu mai sunt mostenite, fiecare individ avand, cel putin teoretic, sanse egale in privinta ascensiunii sociale. In privinta criteriilor naturale, cel putin unul dintre acestea, sexul, a fost abandonat pe fondul proceselor de emancipare sociala a femeii. Daca in societatile traditionale si chiar pana tarziu in unele societati moderne femeia era subiectul unor discriminari izvorate dintr-o cultura a masculinitatii, cum este cea europeana, in zilele noastre statutul femeii a suferit o serie de schimbari in virtutea emanciparii culturale a societatilor. Cum insa nu se poate renunta la practicarea unor discriminari in ceea ce priveste distributia sociala a statusurilor, acest fapt genereaza o serie intreaga de inegalitati, unele firesti altele mai putin corecte. Inegalitatile vor duce, in mod inevitabil, asa cum istoria ne-a invatat in atatea randuri, la tensiuni si conflicte. Prevenirea si aplanarea acestora fac obiectul unor strategii sociale specifice prin care se urmareste cresterea gradului de integrare a membrilor societatii si reducerea inegalitatilor sociale. Aici sociologia intra in scena pentru a identifica riscurile de conflict propunand strategii de prevenire a acestora.

Unei astfel de viziuni asupra societatii ii corespunde o imagine pe masura a naturii umane. Omul, asa cum sociologia explicativa si-l reprezinta, este o fiinta rationala, dotata cu interese si scopuri.

Ratiunea este instanta ce detine controlul asupra tuturor actiunilor umane, atat la nivel individual cat si social. Ea reprezinta o trasatura umana universala, categoriile ratiunii fiind aceleasi indiferent de contextele sociale variabile si particularitatile culturale ale societatilor omenesti – ele sunt aceleasi la un om din evul mediu si la unul dintr-o societate moderna, aceleasi la un eschimos si la un locuitor al bucurestiului. Ca aparat critic ea este pusa in slujba intereselor individului si a scopurilor constient propuse. Exista o gama larga de interese ce pot guverna actiunea umana, unele altruiste altele egoiste, unele individuale altele sociale, ceea ce au ele in comun fiind tocmai ratiunea ce va controla sub raportul utilitatii si necesitatii actiunile puse in slujba lor. Scopurile constituie un pas inainte pe calea orientarii actiunii umane. Daca interesele pot face exclusiv obiectul unei constiinte particuare, scopurile sunt de cele mai multe ori proiectate si propuse social. Ele corespund unor nevoi specifice societatii chiar daca ajung sa faca obiectul unui demers individual. Scopurile daca raman strict individuale fac obiectul unui interes privat, particular, iar atunci can interesele ajung sa fie valorificate si integrate social devin scopuri. Aceasta imagine asupra naturii umane este in mare parte imprumutata din stiintele economice, de aici si unele limite specifice modelului explicativ. Ea nu ne spune practic nimic despre aceste interese si scopuri, cum ajunge omul la ele si cum anume devin ele bun social. Sociologia explicativa are in acesta privinta mai mult un rol constatativ, ramanand la o descriere rece a scopurilor si rolului social al acestora. Cat priveste ratiunea ea ramane in cea mai mare parte in sfera instrumentala, nedepasind de cele mai multe ori limitele unui determinism simplist.

O parte din problemele semnalate in legatura cu limitele explicatiei s-a incercat a fi rezolvate facand apel la un alt model, si anume la cel interpretativ.


Sociologia comprehensiva

Cautand sa-si faca loc in randul stiintelor naturii sociologia a exclus multa vreme din preocuparile sale o serie de fapte care, scapand controlului obiectivitatii, nu faceau altceva decat sa pricinuiasca neplaceri in constructia explicatiilor stiintifice. Astfel constiinta a fost multa vreme marginalizata chiar daca ea apare in anumite constructii teoretice de tip explicativ cum este cazul constiitei sociale sau colective la Durkheim. Cu toate acestea ea nu a facut obiectul unor studii minutioase decat ma tarziu, atunci cand explicatia sociologica a inceput sa-si arate limitele si pe masura ce au inceput sa se dezvolte noi ramuri in sociologie ce nu o mai puteau ignora, cum este cazul psiho-sociologiei.

Primul sistem teoretic care subliniaza importanta factorilor subiectivi in constructia realitatii sociale este cel al lui Max Weber. Personalitate culturala marcanta, avand cunostinte aprofundate de filozofie, economie, istorie, Weber propune un model teoretic ce are ca element central al explicatiei sociologice actiunea umana. Societatea este, in aceasta viziune, rezultatul actiunilor coordonate a indivizilor umani, ea aparand ca un camp de semnificatii rezultate in urma acordului oamenilor privind intelesurile vehiculate la nivelul interactiunilor sociale.

Astfel intra in atentia sociologilor un concept subanteles dar nerostit, si anume cel de semnificatie. El este subinteles deoarece nu ne putem imagine o lume in afara unui sens si deci in afara unui camp de semnificatii. Dificultatile teoretice decurg din statutul acestor semnificatii. Ele nu reprezinta date obiective, tangibile si masurabile scapand astfel oricarui control stiintific. Dimensiunea dominanta este cea subiectiva ele fiind constructii ale constiintei, fenomen la randul lui incomensurabil.

Asistam la o rasturnare ontica, realitatea obiectiva pierzand primatul in fata omului.

Imaginea societatii in perspectiva sociologiei comprehensive este total diferita de cea specifica sociologiei explicative. Ea apare ca o categorie mentala, construita din interior spre exterior, presupune cooperare si impartasire de semnificatii pe fondul antagonismelor sociale.

In calitate de categorie mentala natura societatii nu mai este obiectiva, exterioara si coercitiva, asa cum aparea ea in cazul modelului explicativ, ci interioara individului, subiectiva si purtatoare a unor multiple semnificatii. Schema determinista specifica modelului explicativ face loc interdeterminismului. Individul, in calitatea lui de generator si purtator de semnificatii apare ca factor determinant, dar nu unul absolut. Societatea este un spatiu de intalnire a multiplelor semnicatii vehiculate de actorii sociali. Pentru ca acest construct mental sa fie functional in calitate de realitate sociala e nevoie de cooperare. Aceasta cooperare presupune in fapt acordul indivizilor in privinta semnificatiilor ce imbraca clasica forma a consensului social. Societatea este astfel deopotriva semnificat si semnificant. Este semnificat pentru ca poarta amprenta semnificatiilor cu ca opereaza actorul social si este semnificant deoarece propune un set de semnificatii ce fac obiectul cooperarii indivizilor in campul social.

Semnificatiile nu vor fi aceleasi la toti actorii sociali, fiecare avand tendinta impunerii propriilor sale semnificatii altora. Aceasta situatie semnaleaza prezenta riscului unor conflicte sociale pe fondul antagonismelor izvorate din sisteme de valori diferite. Echilibrul social, ordinea sociala, vor face obiectul cooperarii, indivizii fiind interesati intr-un grad ridicat de gasirea unei solutii de compromis.

Notiunea centrala a modelului comprehensiv este semnificatia cu toate consecintele ce decurg din acest fapt. Omul dobandeste statutul de principiu ontologic in raport cu societatea tocmai prin faptul ca el este cel care traseaza limitele cunoasterii societatii prin intermediul acestor semnificatii.

In viziunea sociologiei comprehensive omul este o fiinta rationalizatoare, intentionala si dotata cu vointa, manifestandu-se la nivelul actiunii.

Locul lui homo economicus, asa cum era el reprezentat in sociologia explicativa, este luat de un om care fara a fi mai putin rational nu se mai afla totusi sub imperiul unei ratiuni totalitare. Actiunile lui sunt in continuare orientate catre un scop, dar acest scop nu mai este absolut, omul multumindu-se si cu un scop partial atins.




Pentru a ilustra diferenta dintre cele doua viziuni va propun sa va imaginati o situatie in care cineva va va cere o suma de bani imprumut. Daca ar fi sa actionati in calitate de agent rational, asa cum vede omul sociologia explicativa, logic ar fi sa refuzati acea persoana deoarce gestul de ai imprumuta bani nu va aduce nici un beneficiu, ba mai mult ar putea sa va aduca doar prejudicii deoarece in timpul cat aveti imprumutati acei bani ati putea sa-i investiti sporind suma de bani initiala. Aceasta ar fi varianta propusa de sociologia explicativa. In realitate lucrurile se pot petrece cu totul altfel. Daca persoana care va solicitat imprumutul va este prieten sau cel putin va inspira incredere, contrar asteptarilor sociologilor pozitivisti, ii veti imprumuta suma de bani ceruta luand in calcul situatia inversa in care dumneavoastra ati putea fi pus in situatia de a imprumuta bani de la el, chiar daca in timpul acesta ati putea folosi banii cu mai mult folos. Prin gestul de a imprumuta banii respectivi dumneavostra nu ati renuntat la satisfacerea unei anumite nevoi ci doar ati amanat satisfacerea ei. Poate ca ati pierdut niste bani, pe care i-ati fi obtinut investindu-i, dar ati castigat un prieten si o imagine de om altruist in care se poate avea incredere. Imbunatatirea imaginii dumenavoastra sau intarirea imaginii de om bun, in timp, poate sa va aduca mai multe beneficii decat daca ati fi refuzat prietenul respectiv pentru a investi acea suma in vederea unui castig.

Se poate observa si o alta diferenta dintre explicatia oferita de sociologia pozitivista si cea comprehensiva. Cea de a doua e mai stufoasa luand in calcul multiplele efecte ale unei actiuni, in timp ce prima este destul de liniara, tot atat pe cat de logic-rationala este.

Largirea sferei explicatiei comprehensive se datoreaza caracterului rationalizator al deciziilor luate de actorii sociali in raport cu interesele lor specifice si scopurile social propuse. Posibilitatile de actiune vor fi multiple, la fel si efectele lor posibile. Problema fundamentala consta in dificultatile implicite in privinta predictibilitatii unei actiuni si a efectelor sale. Cati actori sociali sunt tot atatea posibilitati de actiune vom avea, efectele fiind imprevizibile deoarece fiecare poate interpreta diferit atat actiunea cat si rezultatele ei.

Problema fundamentala a acestui model de cunoastere a societatii consta in faptul ca ofera posibilitati limitate de generalizare, tocmai in virtutea primatului subiectivitatii ce determina a extindere semnificativa a posibilitatilor de explicare concomitent cu o ingustare a posibilitatilor de extrapolare a unui model.

Sub umbrela sociologiei comprehensive vom intalni urmatoarele paradigme sociologice:

·        Sociologia interpretativa a actiunii si interactiunii sociale si;

·        Interactionismul simbolic;

·        Sociologia noologica.

Fondatorul sociologiei actiunii si interactiunii sociale este Max Weber, care dealtfel este considerat si parintele sociologiei comprehensive; iar dintre reprezentantii interactionismului simbolic ii mentionam pe Charles H. Cooley si George H. Mead. Sociologia noologica are in linii mari acelasi statut ca si paradigma structural-sistemica in cadrul modelului explicativ, in sensul ca le valorifica pe precedentele doua.

Materialismul istoric

La limita dintre cele doua modele de cunoastere sociologica expuse anterior se situeaza paradigma conflictualista, al carei fondator este Karl Marx. In sistemul teoretic elaborat de Marx vom intalni elemente specifice atat explicatiei sociologice cat si sociologiei comprehensive.

In viziunea lui Marx societatea are un caracter sistemic, toate segmentele sociale fiind puternic integrate si interdependente. Elementul structural fundamental al societatii este reprezentat de clasa sociala. Marx identifica doua clase sociale ca fiind fundamentale pentru ordinea si dinamica sociala: clasa proletariatului si clasa burgheziei. Tensiunile dintre aceste clase, generate de statutul economic diferit reflectat in gradul in ceea ce priveste accesul la resurse stau la baza echilibrelor sociale succesive ce vor avea ca finalitate o societate utopica ‑ apropiata ca imagine de comunismul primitiv din antropologia starii de natura ‑ in care inegalitatile sociale ar urma sa fie abolite principiul care ar urma sa guverneze aceasta stare de egalitate fiind cel de a i se da fiecaruia dupa nevoi.

Cat priveste omul, acesta este gandit in termenii bergsonieni ai omului creator de unelte (homo faber), capabil de cooperare ‑ clasele sociale fiind rezultatul cooperarii dintre indivizii dotati cu inerese si scopuri compatibile – rational si perfectibil. Rationalitatea omului marxist decurge direct din participarea acestuia la viata eeconomica, imaginea omului apropiindu-se de cea a lui homo economicus, si din calitatea lui de fauritor de unelte. Uneltele sunt nu doar simple produse ale mintii omenesti ci instrumente cu ajutorul carora omul isi poate imbunatati randamentul economic si conditiile de viata. Cat priveste perfectibilitatea fiintei umane aceasta decurge ca o consecinta logica din viziunea utopica a societatii in care a fost abolita inegalitatea ce presupune aparitia unui om nou, acest om nou neefind nimic altceva decat omul emancipat asa cum apare el in ideologia iluminista. Aici poate ar fi de mentionat influentarea gandirii lui Marx de catre socialismul francez si utopismul clasicist al lui Victor Hugo.

Modelul cauzal

Cauzalitatea reprezinta poate schema explicativa cea mai veche, ea fiind comuna tuturor domeniilor cunoasterii umane. Schema cauzala cunoaste o prima formalizare in sistemul filozofic aristotelian. Aristotel identifica patru categorii de cauze menite sa explice producerea unui fenomen:

·        Cauza eficienta – este cea care determina in mod nemijlocit un anumit fenomen;

·        Cauza materiala – prin care se precizeaza natura specifica a unui fenomen;

·        Cauza formala – prin care se evidentiaza forma sau structura determinantului si;

C →E

unde C este cauza, E este efectul, iar → este procesul de producere a efectului.

Eelementele specifice explicatiei cauzale sunt:

·        Enuntul cauzal – acesta stabileste sub forma unei legi dependenta unui fenomen efect de un fenomen cauza;

·        Modelul explicativ al procesului de producere a fenomenului efect de catre fenomenul cauza.



Enuntul cauzal are o functie predictiva, aparitia unui fenomen constiuind garantia aparitiei fenomenului determinat de acesta asa cum a eiesit din experientele anterioare.

Cat priveste modelul explicativ, distingem urmatoarele functii:

·        Functia euristica – pe baza experientelor anterioare si a cunostintelor teoretice de care dispunem putem elabora ipoteze teoretice pe care ulterior le putem verifica stiintific;

·        Constituie o garantie a generalitatii enuntului cauzal;

·        Precizeaza relatia cauzala si;

·        Verifica ipotezele cauzale.

Problemele cauzalitatii

Au fost identificate mai multe probleme privind explicatia cauzala, unele dintre acestea beneficiind de solutii adecvate.

Problema sensului cauzarii – nu intotdeauna este clar care este cauza si care efectul. Pentru a rezolva aceasta problema se poate proceda:

§         prin stabilirea succesiunii ‑ cum cauzalitatea presupune desfasurare temporara, trebuie vazut care este fenomenul care apare primul acesta fiind cauza;

§         presupunerea unui proces de producere – prin care se poate observa care fenomen va varia in functie de variatia celuilalt;

§         independenta teoretica – stabilirea variabilei independente.

Problema duratei si a distantei – cat de mare poate fi distanta in timp si spatiu intre variabila cauza si variabila efect?

Problema cauzelor aparente – variabila cauzala rareori actioneaza singura in producerea variabilei efect, fiind antrenate in procesul de determinare a efectului o serie intreaga de factori colaterali. Apare riscul aprecierii unei variabile contextuale ca fiind cauza producerii fenomenului.

Riscul de a ficorect di ratiuni false – enuntul cauzal se poate verifica empiric ca fiind adevarat dar modelul explicativ poate fi fals datorita insuficientei informari privind contextul cauzal.

Problema numarului – cum conditiile specifice de producere empirica a fenomenelor sociale nu pot fi reproduse in laborator, sociologul va dispune de un numar relativ mic de cazuri fapt ce va ridica probleme atunci cand se va trece la generalizare.

Problema interdependentei – fenomenele sociale se conditioneaza reciproc, aceasta conditionare in timp si spatiu facand dificila generalizarea.

Problema interactiunii – fenomenele sociale se afla inntr-un proces continuu de interactiune crescand astfel numarul de cazuri disponibile prin antrenarea altor si altor fenomene secundare in raport cu schema cauzala urmarita.

Problema contextuala a cauzalitatii – in afara fenomenului cauza in producerea fenomenului efect intervin o serie intreaga de factori secundari sau colaterali. Mai mult decat ata, orice producere a unui fenomen social se realizeaza intr-un context social bine precizat dar variabil in timp si spatiu. De aceea e necesara o purificare a schemei cauzale primare prin eliminarea oricaror interferente ce o pot denatura.

Problema empiricitatii cauzelor si efectelor – deschiderea pronuntat empirica a schemei cauzale a generat o serie intreaga de generalizari pripite considerandu-se ca simpla observare a relatiei dintre un fenomen cauzal si unul efect e suficienta pe a formula o lege cauzala.

Multicauzalitate si lanturi cauzale

Schema cauzala prezentata anterior are un caracter primar, ea presupunand o relatie de determinare intre doua fenomene, dintre care unul este cauza iar celalalt efectul. In realitate lucrurile sunt mult mai complexe, in producerea unui fenomen fiind angajate o serie intreaga de alti factori. La producerea unui fenomen contribuie, pe langa fenomenul cauza si conditiile care alcatuiesc contextul social in care cauza si efectul se manifesta. Aceste conditii poarta denumirea de factori contextuali. Ei vor avea ponderi variabile in producerea fenomenului efect fiind prinsi in modelul explicativ in functie de importanta lor.

Fenomenul cauza impreuna cu factorii contextuali formeaza matrici determinative. Aceste matrici determinative vor avea structuri diferite in functie de contextele particulare in care se manifesta.

Lanturile cauzale presupun matrici determinative succesive, intre fenomenul cauza originar si fenomenul efect interpunandu-se una sau mai multe retele determinative.

Structura standard a teroriei cauzale

Din punct de vedere analitic teoria cauzala are mai multe elemente componente. Acestea sunt:


Structura standard a teoriei cauzale se prezinta astfel:

Teoria abstracta exprima relatia directa, abstracta, dintre variabila endogena si variabila efect, fiind formulata sub forma de lege.

Teoria contextuala se refera la modul in care variabilele exogene induc variatii specifice la nivelul variabilei efect prin intermediul variabile endogene.

Teoria pragmatica arata care sunt posibilitatile de actiune in vederea controlului variabilei efect.



loading...






Politica de confidentialitate

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 1854
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2019 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site