Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

CATEGORII DOCUMENTE





ArheologieIstoriePersonalitatiStiinte politice


Metoda traseologica

arheologie

+ Font mai mare | - Font mai mic







DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
Paleoclimatologia
Metoda termoluminiscentei
Metoda stratigrafica
TEHNICI SI METODE MODERNE DE DATARE ABSOLUTA IN ARHEOLOGIE
Localizarea zonelor cu comori ingropate
Sonda (foreza) areologica
Georadarul - GPR (Ground Penetrating Radar; Ground Probing Radar)
Fotografia aeriana (Arheologia aeriana)
Metoda determinarii uraniului din oase
Metoda propagarii ultrasunetelor in oase

Metoda traseologica

            Are ca punct de pornire problematica identificarii modului de confectionare si a functionalitatii artefactelor descoperite in contextele arheologice. Orice obiect, fie unealta, fie arma, fie cu destinatie speciala de orice natura, pastreaza pe suprafata sa o serie de caracteristici (amprente), care pot furniza o serie de informatii cu privire la tehnica de obtinere (confectionare) a sa, la utilizare (functionalitate), precum si la factorii care i-au influentat morfologia in perioada in care s-a pastrat in diferite contexte stratigrafice. De regula, inaintea utilizarii metodei traseologice, aceste aspecte legate de artefacte erau „rezolvate” prin intermediul analogiilor tipologice cu unelte actuale sau prin analogiile etnografice, aceste solutii nereprezentand intotdeauna o baza obiectiva.



Prin metoda traseologica, ce imbina in mod fericit experimentul arheologic cu analizele de laborator si comparatiile etnologice, se incearca sa se identifice urmele pe care le-au lasat pe unealta diferitele procese succesive prin care a trecut aceasta. Este metoda cea mai precisa de cunoastere a functionarii uneltelor. Majoritatea explicatiilor folosirii acestor unelte au la baza analogia de forma dintre uneltele preistorice si cele actuale, sau prin analogii etnografice. Incercarea de interpretare a functionarii uneltelor a fost relativa pentru ca intr-un fel sunt folosite uneltele in societati retardate si altfel le foloseau oamenii primitivi.

Prima incercare de aplicare practica si teoretizare a metodei a realizat-o cercetatorul rus S.A. Semenov, care, inca din anii `30 ai secolului trecut, a examinat cu ajutorul unei lupe binoculare si a unui microscop optic urmele de uzura ale uneltelor, in incercarea de a dovedi ca este posibil a le reproduce prin experimentari. Rezultalele cercetarii sale, privind functionarea unor unelte paleolitice, desi au fost publicate in 1957, au putut fi cunoscute de lumea stiintifica abia in anul 1964 cand a aparut si traducerea in limba engleza a studiului. Rezultatele sale, desi incomplete si lipsite de referinte metodologice, au suscitat atentia specialistilor, intr-o perioada scurta de timp arheologia anglo-saxona „recuperand” in ceea ce priveste punerea bazelor teoretice ale acestei metode.

In 1974 Ruth Tringam, G. Odell si o echipa de cercetatori de la Universitatea Harward au realizat un program experimental asemanator cu cel al lui Semenov. Observarea de aceasta data cu lupa stereoscopica (ce realizeaza mariri de la 10 la 80 de ori), a permis distingerea, modificarilor, a deteriorarilor rezultate in urma utilizarii taisului unor lame, identificandu-se duritatea materialului lucrat (moale, mijlociu, dur) si tipul de actiune realizata cu aceste unelte (taiere, perforare, razuire) in functie de dispunerea traselor (longitudinal, rotativ, transversal).

            In acelasi an, L.H. Keeley de la Universitatea din Oxford a experimentat metoda de examinare traseologica utilizand insa, pentru o marire mai puternica, microscopul metalografic. Erau studiate elemente de pe latura activa a unor unelte litice cioplite din silex, observandu-se la microscop, sau chiar cu ochiul liber, un lustru specific. Pe baza acestui lustru s-a putut identifica materialul prelucrat (os, pietre, carne, plante, corn) si chiar miscarea generala realizata cu unealta. In 1977 au avut loc demonstratii in laborator. A fost realizat asa numitul „test orb”, sub coordonarea lui Keeley si M.H. Newcomer. Dintr-un numar de 15 unelte obtinute experimental, de la care s-au obtinut 16 parti active (taisuri), a putut fi identificata partea utilizata in 14 cazuri, miscarea uneltei in 12 cazuri iar materialul asupra caruia s-a exercitat actiunea a fost identificat in 10 din cazuri.

Publicarea rezultatelor a determinat inmultirea testelor facute cu ajutorul acestei metode. In anul 1982 un test asemanator a fost realizat de P. Gendel si L. Pirnay. Cu aceasta ocazie, din 23 de parti active a fost recunoscuta partea activa in 21 de cazuri, actiunea uneltei in 19 cazuri iar materialul prelucrat in 17 cazuri.

            Analizele traseologice au fost extinse, treptat, la studiul artefactelor realizate din cochilii, os, ceramica, metale. Metoda a „prins” in diverse medii de specialisti, fiind organizate colocvii si conferinte dedicate acestei directii de cercetare (Vancouver, 1977; Maastricht si Sheffield, 1979; Lyon, 1982; Bringhton, 1983 etc.)

Un pas mare in dezvoltarea metodei l-a constituit utilizarea microscopului electronic cu baleiaj (MEB), cu ajutorul unui aparat adaptat pentru identificarea microcaracterelor de pe suprafata pieselor studiate. S-au descoperit microreziduri vegetale (caphytolite) pe unele unelte musteriene precum si pe piesele componente ale unor seceri neolitice, care au ingaduit recunoasterea familiei (taxonilor) de plante exploatate. Acelasi microscop a permis identificarea rezidurilor calcaroase de pe partile active utilizate la prelucrarea cochiliilor anumitor specii de melci, sau chiar materiale osoase. In fine, au putut fi identificate chiar urme de tesut epidermic animal, si reziduri sangvinice.

Metoda traseologica s-a dovedit de o utilitate esentiala in analiza si atribuirea celor mai vechi unelte din piatra cioplita descoperite de catre sotii Leakey in Oldway Gorge (Kenia). Aceste unelte (choppers, chopping tools) au fost descoperite intr-un depozit geologic ce continea atat fosilele australopitecinelor (Australopitecus Boisei) cat si pe cele ale celui mai vechi reprezentant al genului Homo (Homo Habilis). La intrebarea ce facea trimitere la identificarea speciei care a creat de fapt acele unelte, N. Toth, a raspuns cu argumentele oferite de metoda traseologica. El a observat ca majoritatea acelor unelte au fost create si utilizate conform modelului comportamental in care mana dreapta este utilizata in proportie de peste 90 %, insusire specifica doar lui Homo, rezolvand astfel o dilema majora a procesului antropogenezei. Tot in acest domeniu, aceleasi analize traseologice au dovedit indubitabil practica necrofagiei la grupurile de australopiteci, eliminand „mitul” vanatorului nobil, multa vreme prezent (si sustinut) in literatura de specialitate

O serie de scoli arheologice (italiana, rusa, americana) au depus eforturi sustinute, considerabile, sa dezvolte si sa optimizeze aceasta metoda, largind cadrul experimental si aprofundand problemele alterarilor naturale.



Principiul fundamental al analizei traseologice consta in examinarea suprafetei silexului observat sub microscop, care prezinta o structura granulara la care adauga pierderile de material rezultate in urma actiunii mecanice, in functie de materialul ce le provoaca si de varietatea silexului folosit. Este posibil ca in cursul utilizarii sa se poata ajunge la disparitia depresiunilor intergranulare, partea activa capatand astfel un lustru vizibil. La examenul microscopic - traseologic se studiaza elementele reprezentative ale microcosmosului reprezentat de urmele prezente. Pentru fiecare caz sunt studiate elemente distincte si se inregistreaza aceste elemente cu ajutorul fotografiilor.

            In cursul practicarii metodologiei respective s-au precizat cateva mijloace si metode complexe impuse de analizele functionale, precizari in legatura cu procedeul folosit pentru pregatirea esantioanelor supuse analizei.

Astfel, curatirea artefactelor a devenit o adevarata manevra de laborator, renuntandu-se la „clasicele” spalari cu apa si cu detergent. La ora actuala se utilizeaza solutii de HCl, NaOH, H2O2  (apa distilata), fiind interzisa orice activitate agresiva asupra partilor active ale uneltelor, recomandandu-se impachetarea separata, intr-o folie de aluminiu, a esantioanelor ce urmeaza a fi supuse analizelor traseologice.

Aprofundarea aspectelor legate de reconstituirea experimentala a operatiunilor care au dus la crearea uneltei (initial fiind vorba de uneltele din silex, obtinute prin cioplire), s-a constientizat necesitate disocierii urmelor lasate de aceste operatiuni initiale (primare, de fabricatie) de urmele lasate de functionarea propriu-zisa a uneltei si, in ultima instanta, de cele dobandite, din diferite cauze, in perioada in care unealta s-a pastrat in pamant sau diferite alte medii, de la abandonarea sa si pana la descoperire. Pot fi stabilite, astfel, adevarate „biografii” ale uneltelor, putand fi surprinse momentele creeri lor, a utilizarii, a refacerilor, reutilizarilor si transformarilor la care a fost supusa.

Analizele traseologice au furnizat o serie de informatii cu privire la diversele categorii de materiale prelucrate, cu privire la unele activitati a caror desfasurare necesita unelelocuri speciale, la natura armelor utilizate la vanatoare si chiar la tehnicile de abataj. De asemenea au permis reconstituirea modurilor de prindere a diferitelor tipuri de unelte in maner cat si a actiunii ce a fost efectuata cu respectivele unelte.

Au putut fi reconstituite unele aspecte legate de modul de abandonare a uneltelor si/sau armelor, precum si de pastrare a lor in aria domestica.

Printre alte posibilitati de valorificare a metodei traseologice amintim si situatia in care, daca este coroborate cu observatiile stratigrafice, cu observatii de amanunt din timpul sapaturii rezulta date cu privire la utilizarea uneltelor, modul cum erau executate si unde anume (atelier, pesteri, locuinte).

Ca orice metoda, si traseologia prezinta limitele sale, atat metodologice cat si aplicative. O prima „problema” o reprezinta timpul deosebit de lung necesar pentru formarea unui specialist traseolog. Analiza teoretica, trecerea permanenta de la observare la experimentare si invers, durata lunga de examinare a unei piese, necesita la radul lor recurgerea la esantionarea unor loturi reprezentative, fiind imposibila, fizic, analiza in totalitate a unei industrii.

Unele roci (cum ar fi cazul cuartitului), nu pot face obiectul analizelor traeologice datorita structurii cristaline a lor, de regula cu mare putere de reflectie, care impiedica observarea adecvata. In fine, un punct delicat al interpretarilor traseologice il constituie acela al identificarii cu precizie a activitatilor intreprinse cu ajutorul unei unelte. Situatia devine cu atat mai dificila cu cat exista activitati care inglobeaza mai multe tipuri de unelte, dupa cum, se stie, este frecventa situatia in care o singura unealta a fost utilizata in mai multe operatiuni, in scopuri si pe materiale diferite.

            Cu toate limitele sale, traseologia ofera arheologiei o serie de date deosebit de importante, esentiale chiar, interesul primordial al studiilor traseologice rezidand din posibilitatea de a imbina, de a corobora aceste date cu totalitatea informatiilor arheologice in ceea ce priveste organizarea spatiala a habitatului, principalele strategii de subzistenta, principalele tehnici si tehnologii (urmarite evolutiv) de confectionare si utilizare a artefactelor. Ea permite o imbinare a diverselor date, experimentale si de laborator, in scopul reconstituirii cat mai fidele a unor segmente ale vietii din diferite epoci.

     Studiul urmelor specifice de uzura conservate pe diversele utilaje paleolitice a oferit perspective nebanuite, echilibrand tendintele scolastice anterioare. Cateva constatari rafineaza perceptia unui tip litic, ca si a ansamblurilor:




·      nu exista permanent o coincidenta intre forma si functionalitate, fapt destul de surprinzator pentru presupusa specializare functionala - din Paleoliticul superior cel putin;

·      volumul total de piese dintr-un ansamblu este utilizat variabil: “fosilele directoare” nu atesta permanent o dimensiune functionala aparte;

·      inmanusarea utilajului litic poate juca un rol determinant in morfologia pieselor;

·      utilajul litic “finit” nu acopera decat un segment al activitatilor specifice, suporturile nemodificate putand reprezenta, uneori si intr-o buna masura, unelte;

·      atentia acordata prelucrarii materialelor dure de origine vegetala sau animala poate fi considerabila, oferind alternative tehnice consistente.

      Studiile traseologice sunt tot mai numeroase la ora actuala, iar impactul lor este frecvent luat in discutie. 

Bibliografie suplimentara:

D. Cahen, Fonction, industrie et culture, in M. Otte (ed)., La signification culturelle des industries lithiques, Studia Praehistorica Belgica, BAR-IS 239, 1984, p. 39-56; S. Beyries, Variabilité de l’industrie lithique au Mousterien – approche fonctionelle sur quelque gisements français, BAR-IS, 338,1991, passim; V. Scelinski, Outils pour travailler le bois et l’os au Paléolithique inferieur et moyen de la Plaine Russe et du Caucase, in Traces et fonction: les gestes retrouvés, ERAUL, 50, 1993, Liège p. 309-315,  P. Anderson-Gerfaud, Analysis of Stone Tools from Southwest France, in P. Mellars ed., The Emergence of Modern Humans - An Archaeological Perspective, Edinburgh University Press, 1990 ,p. 389-418, S. Tomaskova, Report on the Results of Use Wear Analysis of Lithic Material from Dolni Vestonice, J. Svoboda (ed.), Dolni Vestonice – Western Slope, ERAUL 54, Liege, 1991, p. 97-101; P. Anderson-Gerfaud, D. Helmer, L’emmanchement au moustérien, in La Main et L’Outil: manches et emmanchements prehistoriques, TMO, 15, Lyon, 1987, p. 37-62;








Politica de confidentialitate

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 1629
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2019 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site