Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

 
CATEGORII DOCUMENTE

ArheologieIstoriePersonalitatiStiinte politice


EPIGRAFIA

Istorie

+ Font mai mare | - Font mai mic


DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
Asezarile Daciei romane
CRISTOFOR COLUMB - navigator de origine italiano-spaniola
MISIUNI IEZUITE IN STRAINATATE: India, Japonia, China
Discursul comunist
ARHIVA SSI — O PERSPECTIVA ISTORICA
Organizarea administrativa a Daciei romane
Rotschild si plutonul de executie
Jerome din Praga
Robert Barnes
Patrunderea stapanirii romane la Dunarea de mijloc si de jos (secolele I a.Chr. - I p.Chr.). Organizarea provinciei Moesia

TERMENI importanti pentru acest document

: : izvoare scrise istorice : : colectii epigrafice romanesti :

EPIGRAFIA

Epigrafia este stiinta auxiliara a istoriei care se ocupa cu studiul (descifrarea si interpretarea) inscriptiilor pe materiale dure: piatra, metal (plumb, bronz, aur, argint), oase, sidef, fildes, lemn, piele, musama, argila, tencuiala, sticla, camee, sigilii, inele (inscriptia de pe veriga inelelor), ponduri (greutati) si chiar pe stanci (cum este, de exemplu, inscriptia lui Darius de la Behistun – localitate aflata azi in Iran), in limbile vorbite odinioara sau mai recente. Ea nu-si limiteaza cercetarea numai la opere cu caracter solemn, cu continut juridic, religios, funerar, arhitectonic, ci studiaza numeroase produse si inscrisuri cum ar fi: cuvinte, litere izolate, semnaturi, nume proprii, formule, marci de fabrica (officina), nume de unitati militare, scrierile trasate de mana pe monumente (grafitti). Apographele (copiile de inscriptii in manuscrise vechi) intra si ele in sfera atentiei acestei stiinte, precum si in alcatuirea corpusurilor epigrafice.

,,In mod curent, se intelege prin epigrafie acea ramura a cercetarilor istorice al carei obiect il constituie studiul inscriptiilor grecesti si latine”. In realitate, acceptia termenului este mai larga si la ora actuala se vorbeste de o epigrafie egipteana, sumeriana, hitita, etrusca, punica, miceniana etc.

Sunt socotite inscriptii tot ceea ce este scris prin procedee ca: sapat, desenat, pictat, incizat, brodat sau cusut.

Inscriptia este un document primar si un martor direct la evenimente. Ne parvine fara intermediar, spre deosebire de operele istorice ale antichitatii transmise prin manuscrise recopiate de-a lungul secolelor. Prin permanentele descoperiri de inscriptii, si prin permanenta realizare a lor, epigrafia improspateaza neincetat campul de cercetare istorica.

Epigrafele ,,reprezinta cele mai elocvente si obiective documente /…/ nu numai prin faptul ca relativ numeroasele inscriptii variate constituie unicate, piese exclusive, singulare, de caracter general sau local, dar si fiindca inscrisurile, oricat de scurte si ,,laconice” ar fi sau ar parea sa fie, ,,vorbesc” despre autorii si mediul lor social-economic intr-un mod mult mai circumstantial, explicit, si mai direct decat alte izvoare, evident mai mult decat cele nescrise”1. Scopul inscriptiei este acela ca anumite fapte care nu au fost socotite importante sa fie facute cunoscute atat contemporanilor, cat si celor care vor urma.

Numele acestei discipline auxiliare a istoriei provine de la cuvintele grecesti epi – deasupra, pe; grapho – a scrie, a agrava, a desena, graphein – scriere.

Istoria epigrafiei este foarte veche. Chiar Herodot (484-428 i.Hr.) a folosit inscriptiile templelor ca izvoare istorice pentru alcatuirea operei sale. El a fost urmat de cercetarea izvoarelor epigrafice si arheologice de o serie de istorici greci si romani.

In perioada medievala preocuparile au continuat, remarcandu-se in secolul al XVI-lea Conrad Peutinger (1465-1547) si Martin Smet. Acestia nu au depasit faza recunoasterii inscriptiilor ca izvor istoric si folosirea lor ca atare.

Ca stiinta auxiliara a istoriei, epigrafia s-a constituit abia la inceputul secolului al XIX-lea. August Boekh (1785-1867) si Th. Mommsen (1817-1903) sunt considerati fondatorii ei. Inca din anul 1827, in studiile sale, A. Boekh arata scopul si necesitatea publicarii corpusurilor de inscriptii grecesti. Tot el a definit epigrafia drept ,,arta monumentelor literare care sunt scrise pe material durabil ca lemnul sau piatra”[1].

De remarcat ca la initiativa lui August Boekh, Th. Mommsen si Ulrich von Wilamowitz-Moellendorff s-a inceput adunarea, studierea si publicarea inscriptiilor antice. Astfel, din anul 1828 au inceput sa apara volumele Corpus Inscriptionum Graecarum, inlocuite foarte curand cu colectia Inscriptiones graecae. (Toate editate de Academia din Berlin).

Inca din 1847, eruditul istoric german, Th Mommsen a initiat, mai intai sub forma de proiect, o lucrare istorica monumentala: Corpus Inscriptionum Latinarum. Dupa un deceniu de demersuri staruitoare, Academia din Berlin a acceptat acest Corpus de izvoare si el va fi realizat si editat de savantul german dupa cateva decenii de munca asidua. In cadrul sferei sale de cercetare s-a situat si teritoriul Daciei romane, mai exact Transilvania[2], fiind preocupat mai intai sa cerceteze lucrarile de specialitate, publicatiile si colectiile de texte epigrafice transilvanene. Dupa aceasta etapa Th. Mommsen a fost interesat sa cunoasca la fata locului (de visu) inscriptiile latine din Transilvania, pregatindu-si cu minutiozitate (timp de 2 luni) calatoria sa in Transilvania. In acest scop a consultat pentru a doua oara lucrarea lui I. F. Neigebaur, Alterthümer und Inscripten in Siebenbürgen, – 1848. Apoi si-a intocmit fise si note care sa-l ajute la verificarea la fata locului (in situ) a inscriptiilor romane publicate de Neigebaur.

S-a interesat la Berlin si Viena si despre alti cercetatori transilvaneni cu care putea colabora cand va ajunge la fata locului si i-a fost recomandat G. D. Teutsch, cunoscut in cercurile stiintifice germane din perioada cand isi facea studiile la Berlin (1837-1839). Cu acest mare istoric transilvanean Th. Mommsen a intretinut timp de 10 ani (1856-1866) o interesanta corespondenta stiintifica. Tot prin intermediul sau va intra in contact cu o serie de arheologi, istorici, colectionari si anticari din Transilvania (arheologul Michel Jogann Ackner, colectionarii Adam Varadi, Fr. Müller, Albert Bielts, Ludwig Reisenberger, Timotei Cipariu si altii).

Din corespondenta Mommsen–Teutsch s-a putut constata intreaga activitate stiintifica desfasurata de istoricul german in Transilvania. La 23 septembrie 1859 a sosit la Cluj unde in cateva zile a cercetat cu multa atentie toate textele epigrafice din colectia J. Kémeny. De la Cluj a mers la castrul roman de langa localitatea Ilisua (situata pe Somesul Mare). De aici a calatorit mai departe la Turda (comuna Luncani), Aiud, Blaj, Zlatna, Abrud, Rosia-Montana, Alba Iulia, Sibiu, Orastie, Valea Hategului, Deva, Micia (Vetel), Mintia si Zam.

Desigur, intalnirea cea mai importanta s-a petrecut la Sibiu unde il asteptau Teutsch si alti colaboratori ai acestuia si unde a avut ocazia sa vada cea mai importanta colectie transilvaneana de materiale arheologice a lui M. J. Acknner – astazi piese din Muzeul Brukenthal (monede, camee, pietre antice). De la Sibiu, a poposit cateva zile in comitatul Hunedoara, deosebit de bogat in vestigii antice si unde a gasit pe teren inscriptiile latine care-l interesau si pe care le-a descifrat. Dupa parasirea Transilvaniei, Th. Mommsen a continuat sa corespondeze cu Teutsch si cu alti colectionari, pentru identificarea unor localitati transilvanene cu denumiri latine, sau alte piese. Astfel, in urma acestei colaborari a savantului german cu cercetatorii transilvaneni, Transilvania a fost cuprinsa in aceasta opera fundamentala pentru istoria Imperiului Roman – Corpus Inscriptionum Latinarum, vol. III, Berlin, 1862.

Dupa contributia lui August Boekh si Th. Mommsen, epigrafia s-a dezvoltat in toate ramurile sale. In foarte multe tari europene a inceput o adevarata campanie publicitara a corpusurilor inscriptiilor antice (grecesti si romane). Aceste mari colectii au oferit material de cercetare pentru aparitia altor lucrari de interpretare. Astfel, in 1885 apareau la Paris lucrarile lui Solomon Reinach: Traité d’épigraphie grecque si René Cahnat: Cours d’épigraphie latine. Acestea au pus bazele teoretice si stiintifice ale epigrafiei.

In perioada interbelica si dupa al doilea razboi mondial, cercetarile din domeniul epigrafiei s-au identificat atat prin publicarea de noi inscriptii, cat si prin editarea a numeroase studii de teorie a acestei stiinte.

Congresele internationale de la Paris, Viena, Cambridge, München au fost locul unor dezbateri importante ale problemelor de epigrafie. La Paris apare o publicatie specializata: ,,Année Epigraphique”.

Vestigiile romane din Dacia descoperite de-a lungul timpului in localitatile provinciei imperiale romane au starnit interesul istoricilor romani si straini din perioada medievala. Astfel, primele preocupari epigrafice s-au semnalat pe teritoriul romanesc din secolul al XVI-lea prin activitatea lui Ioan Mezerzius care a realizat prima culegere de inscriptii din Dacia.

In secolul al XVII-lea, Miron Costin (1633-1691) a fost primul care a mentionat in operele sale vestigii arheologice si monumente epigrafice, fiind cel dintai istoric care ne-a lasat stiri cu caracter epigrafic, folosind el insusi inscriptiile ca izvor istoric[3].

Drumul deschis de acesta a fost continuat de fiul sau Nicolae Costin (1660-1712), de Dimitrie Cantemir (1673-1723) si mai ales de stolnicul Constantin Cantacuzino (1640-1716). Acesta din urma a fost atras in mod deosebit de izvoarele arheologice si epigrafice. De multe ori, in lucrarile sale, a facut referiri la ,,pietrele scrise epigramate”.

Primele preocupari cu caracter stiintific in domeniul epigrafiei pe teritoriul romanesc le datoram unor calatori straini din secolele XVI-XVIII care au transcris o serie de inscriptii antice si medievale. Mentionam dintre acestia pe:  Jacques Bongars, Georg Dousa, William Paget, Verancsics, Piere Lescalopier, Stephanus Zamosius (Szamosközy), Bartholomeo Bassetti, Marco Bandini, Martin Opitz, inginerul topograf Massigli, secretarul lui Constantin Brancoveanu – Anton Maria del Chiaro si altii[4]. In secolul al XVII-lea s-a inceput citirea si copierea pisaniilor de la manastiri si a unor pietre tombale de catre calugarii carturari, din randul carora s-a remarcat mitropolitul Dosoftei al Moldovei.

In secolul urmator, in Tara Romaneasca s-a alcatuit lucrarea intitulata Cronologia tabelarae (autorul neidentificat) care-si propunea sa realizeze o baza cronologica sigura a Tarii Romanesti, sprijinindu-se pe o ancheta mai larga in domeniul inscriptiilor si al hrisoavelor de pe teritoriul respectiv. Lucrarea, deosebit de valoroasa, este apreciata de epigrafisti drept ,,prima incercare larga si sistematica de folosire a inscriptiilor medievale romanesti pentru intocmirea unei cronologii a istoriei nationale”.

In secolul al XIX-lea s-au facut progrese remarcabile. Acum s-au desfasurat o serie de periegheze (calatorii de cercetare) pentru a depista inscriptii antice si medievale pe teritoriul romanesc, una dintre sarcinile perioadei constituind-o strangerea inscriptiilor si a altor inscrisuri cu caracter religios, pentru a se realiza istoria celor mai importante monumente[5].

Exegeza inscriptiilor a facut progrese deosebite catre sfarsitul secolului XIX si inceputul celui urmator. O contributie remarcabila si-au adus-o: episcopul Melchisedec (1823-1892), Grigore Tocilescu (1850-1909), Ioan Bogdan (1864-1919), Vasile Parvan (1882-1927), Nicolae Iorga (1871-1940); mai apoi s-au remarcat Grigore Florescu (1882-1960), D. M. Pippidi (1905-1993), I. I. Russu (1911-1989), Popescu Emilian (n. 1928), ca sa nu-i pomenim decat pe acestia.

In ceea ce priveste publicarea corpusurilor de inscriptii, trebuie mentionat colectionarul de antichitati Mihai Manolache Ghica care, in 1842, avea in vedere publicarea unui corpus al inscriptiilor antice. Pe aceeasi linie s-a situat Nicolae Balcescu (1819-1852), George Baritiu (1812-1893), A. T. Laurian (1810-1881), Cezar Bolliac (1813-1881), Ion Ionescu de la Brad (1813-1891), Al. Odobescu (1834-1895), Grigore Tocilescu (1850-1909). In 1904 Nicolae Iorga, vazand ca Academia Romana tergiversa publicarea volumelor de inscriptii, a pornit singur la alcatuirea unei culegeri: Inscriptii din bisericile Romaniei. Este una din cele mai valoroase lucrari cuprinzand inscriptii feudale din Tara Romaneasca si Moldovaadunate, multe chiar de marele istoric. Introducerea lucrarii este un adevarat studiu cu caracter epigrafic.

Dintre corpusurile de inscriptii deosebit de pretioase ale Romaniei, mentionam: Inscriptiile medievale ale Romaniei, Orasul Bucuresti, vol. I (1395-1800): Inscriptiile grecesti si latine din secolele IV-XIII, descoperite in Romania, publicate de Emilian Popescu, 1976; Inscriptiile Daciei Romane, vol. III, 1980; Inscriptiile din Scynthia Minor, publicate de catre D. M. Pippidi – 1983.  

Epigrafia antica se ocupa cu totalitatea materialelor si obiectelor scrise, imprimate, turnate ce s-au pastrat si transmis integral sau partial din vechime.

Inscriptiile epocii antice se impart in doua categorii, dupa continutul lor: 1) inscriptii cu continut administrativ si juridic; 2) inscriptii cu caracter diferit.

Din prima categorie fac parte legile, contractele, listele de functionari, de consuli, de preoti etc., insemnari cronologice, cronistice, metrologice. Celei de-a doua grupe ii apartin inscriptiile de pe morminte (epitafurile), diferite dedicatii sacre (tituli sacri) de cinstire a unor persoane (honoris causa).

Exista o mare categorie de inscriptii de un gen mai special: poezia funerara (s-au descoperit cca. 5000 de astfel de poeme in limba greaca). O bogata categorie de inscriptii antice o constituie acele izvoare de mare interes istoric si care nu au un echivalent in epigrafia moderna. Este vorba de legi si decrete, tratate de pace, tratate de alianta, fixand chiar solda trupelor care urmau sa fie trimise, arbitraje in probleme litigioase, delimitari de frontiere, tarife prin care se stabileau preturile maximale ale unor produse etc.

Inscriptiile antice se studiaza sub doua aspecte: a) textul latinesc si grecesc ca produs si forma lingvistica si b) piesa arheologica in sine, cu acelasi rost politic militar, social-economic.

In epoca medievala si moderna, un loc important il au inscriptiile de pe morminte (epitafurile), diferite dedicatii sacre cu caracter religios, de cinstire a unor persoane, pisaniile de la biserici si manastiri, inscriptiile cu caracter religios sau artistic de pe unelte, marcile puse pe caramizi sau pe diferite produse mestesugaresti, pe diferite tesaturi, inele, insemnele de pe vesela sau alte obiecte casnice etc.

Indiferent de etapa cand s-au scris si de continutul lor, caracteristica dominanta este aceea ca trebuie sa fie foarte concise si clare.

In epoca antica, cele mai vechi inscriptii se intalnesc sapate in lemn ceruit, apoi in piatra si marmura. Grecii si romanii au scris in piatra de la dreapta la stanga, apoi  s-a socotit mai potrivit sa se scrie alternativ, un rand de la dreapta la stanga, urmatorul invers, scriere ce se numeste bustrophedon. Sistemul a fost folosit mult in antichitate. Literele se asezau fie in forma de coloana, unele sub altele, fie in forma paralelipipedica (caramida), fie in forma de cos, randurile ingustandu-se treptat. Dar se intalnesc si inscriptii patrate sau triunghiulare (in forma de piramida).

Desi se scria cu litere capitale (mari, clare), lectura era dificila deoarece se foloseau, in greaca antica si medievala, o serie de prescurtari ale cuvintelor, precum si accente. Treptat, prescurtarile in scrierea inscriptiilor s-au generalizat in lumea romana si au fost aceleasi peste tot.

Printre problemele tehnice intalnite in epigrafie mentionam: ligaturile (literele intre ele) foarte variate, siglele si abrevierile. Cuvintele nu erau scrise in intregime, scriindu-se numai prima litera (sigla) sau doua sau mai multe litere de la inceputul cuvantului. Accentele se foloseau pentru a inlesni o lectura corecta. In epigrafia greaca se intalnesc trei accente: ascutit (/), grav (), circumflex (^); in epigrafia latina exista doua accente: ascutit (/) si circumflex (^) care arata dublarea literei.

In inscriptii, cuvintele se aseaza dupa o anumita ordine care, odata cunoscuta usureaza descifrarea inscriptiei. In perioada antica si in cea medievala inscriptiile votive, religioase etc. ajung sa fie formulate aproape la fel, ceea ce usureaza lectura acestora.

Pentru o corecta lectura a inscriptiilor, epigrafistul trebuie sa aiba in vedere timpul, limba si caracterul scrisului, deoarece in fiecare limba si alfabet scrisul pe materiale dure a evoluat diferit. Tot epigrafia stabileste si autenticitatea, din punct de vedere grafic, a izvorului epigrafic.

Justa interpretare a izvoarelor epigrafice se afla in stransa legatura cu filologia, papirologia, paleografia si numismatica. Un principiu important care trebuie respectat pentru o interpretare judicioasa a corpusurilor de inscriptii este acela de a respecta locul geografic unde ele au fost realizate. Corpusul epigrafic reconstituie viata unei regiuni, a unui oras etc. O inscriptie izolata nu valoreaza nimic sau aproape nimic, ea capatand sensul real numai in cadrul unei serii de inscriptii si trebuind sa fie incadrata intr-o serie de inscriptii dintr-un anumit loc, epoca si o anumita problema. De aici a aparut necesitatea realizarii corpusurilor de izvoare epigrafice care s-au alcatuit insa din secolul al XVI-lea. Dar, publicarea cu caracter stiintific al acestor corpusuri, ,,restituirea”, altfel spus, a inscriptiilor a inceput abia in secolul al XIX-lea, prin activitatea lui Antoine-Jean Letronne.  S-au distins apoi savantii: germanul Dittenberger, austriacul Adolf Wilhelm, francezul Morice Holleaux.

Publicarea inscriptiilor trebuie sa respecte anumite reguli. Cand inscriptiile se afla in situ, sau izolate, sau intregi sau in fragmente, se arata aceasta situatie. Se descrie piesa in amanunt, tinandu-se seama de forma si natura piesei, de inaltime, latime si greutate, de crapaturi, sparturi si basoreliefuri; de inaltimea, latimea si adancimea literelor. Toate aceste amanunte se dau in nota de la inceputul textului numita lema.

Pentru a arata lipsa inceputului textului, a sfarsitului acestuia ori in mijloc a unei litere, se folosesc anumite semne. Se completeaza abrevierile, se verifica corectandu-se unele lecturi gresite in editiile anterioare, daca acestea exista.

Textul inscriptiilor se reproduce in caracterele originalului cu majuscule sau cursive. Se recomanda ca alaturi sa se dea si o transliteratie, in minuscula, cu restabilirea textului si a ortografiei. Publicarea inscriptiei pentru a fi utila istoricilor trebuie sa fie insotita de comentariu critic.

Rezultatele obtinute de epigrafie, din punct de vedere al valorii, se situeaza pe planuri diferite, in functie de epoca istorica in care au fost create.

Izvorul tematic antic furnizeaza date deosebit de pretioase. Cele mai bogate relatari sunt de natura sociala: istoria sociala pentru unele perioade antice nu exista decat in urma descifrarii nenumaratelor inscriptii. Pe baza lor se poate studia istoria dreptului antic, se pot cunoaste o serie de institutii din cetatile grecesti. Inscriptiile furnizeaza, de asemenea, relatari bogate privind viata religioasa. De multe ori, epigrafia este unica sursa pentru cunoasterea diferitelor culte indigene din Asia Mica, Siria, din Nordul Africii, Thracia, Spania, Gallia, Illiria, Noricum, precum si pentru numeroase date referitoare la sentimentele religioase, referiri la o serie de miracole; inscriptiile cuprind uneori si imnuri sau confesiuni cu caracter religios ale credinciosilor. Izvoarele epigrafice sunt generoase si in ceea ce priveste viata cotidiana din perioada antica. Spre exemplu, ele furnizeaza relatari despre viata din agora, celebrari de concursuri atletice, hipice, muzicale, numele castigatorilor acestor intreceri sportive. Uneori din ele aflam intreaga cariera a unor celebri muzicieni, a unor atleti. Spectacolele de gladiatori si de animale salbatice sunt de asemenea cunoscute din inscriptii, iar din basoreliefurile lor se pot trage concluzii referitoare la tactica si armamentul folosit, la organizare etc. Pentru reconstituirea limbii si a vocabularului antic, inscriptiile pot furniza de asemenea un bogat material de cercetare lingvistic.

In epocile ulterioare, inscriptiile au de cele mai multe ori un caracter privat si deci, numai in mod indirect pot sluji la elucidarea anumitor probleme majore ale istoriei. Cele mai multe dintre ele au caracter religios (pisanii, pietre tombale, inscriptii pe cruci de lemn, de piatra, pe tesaturi destinate vietii religioase). Prea putine au un caracter militar sau laic.

Prin urmare, prin natura lor, inscriptiile epocii feudale nu pot furniza date comparabile, in importanta, cu cele pe care ni le inlesnesc izvoarele narative si cele diplomatice. Dar, prin caracterul obiectiv al izvoarelor epigrafice precizia lor este mai mare. Inscriptiile ne pun la indemana in genere informatii mai sigure decat ale altor izvoare contemporane, atat sub raport cronologic, cat si sub acela al materialului faptic si al detaliilor pe care le infatiseaza. Inscriptiile medievale sunt redactate mai putin cu un scop anume, cum este cazul izvoarelor scrise, de aici rezultand veridicitatea stirilor furnizate si valoarea izvorului. Ele devin astfel o sursa pretioasa de informare in domeniul arheologiei si artei medievale prin datele pe care le furnizeaza asupra constructorilor, mesterilor, decoratorilor si diferitilor lucratori in domeniul ,,artelor minore”.

De asemenea, ele furnizeaza informatii pretioase privind ridicarea unor constructii si monumente cu caracter laic sau religios, civil sau militar, constituind uneori o sursa de neinlocuit pentru istoria locala a oraselor, targurilor, a unor sate chiar. De asemenea, cantitatea mare de antroponime, toponime si hidronime pe care le contin inscriptiile funerare, cele votive, pisaniile, pomelnicele si grafitele reprezinta un material deosebit de valoros pentru istorici. Evenimentele de interes politic si militar se gasesc inscrise in inscriptiile medievale, putandu-se completa stirile din izvoarele scrise, iar uneori izvorul epigrafic poate fi chiar singura sursa de informare si de clasificare intr-o anumita problema.

Plansa 1. Donariumul de la Biertan (j. Sibiu) seolul al IV-lea

BIBLIOGRAFIE SELECTIVA

Dictionar de istorie veche a Romaniei (Paleolitic – secolul X), Bucuresti, Editura Stiintifica si Enciclopedica, 1976.

EDROIU, NICOLAE, Introducere in stiintele auxiliare ale istoriei, Cluj-Napoca, Tipografia Univ. ,,Babes-Bolyai”, 1992.

Einführung in das Studium der Geschichte, herausgegeben von Walter Eckermann und Hubert Mohr, Berlin, 1966.

GORDON, A. E., Illustrated introduction in Latin Epigraphy, London, 1983.

Inscriptiile antice din Dacia si Schtia Minor, colectie ingrijita de D. M. Pippidi si I. I. Russu, seria prima – Inscriptiile Daciei Romane, vol. I adunate, insotite de comentarii si indice, trad. in romaneste de Ioan I. Russu, Bucuresti, E. A., 1975, Prefata de St. Pascu; vol. II trad. in romaneste si comentarii de Grig. Florescu si Constantin C. I. Russu si altii, Bucuresti, 1977; vol. III/2, adunate, comentarii, indice de Ioan I. Russu, Bucuresti, 1980; Inscriptiile din Scythia Minor, vol. I, culese, traduse, comentarii, indici, M. Pippidi, Bucuresti E.A., 1983 (seria a 2-a); vol. II, trad, comentarii de Iorgu Stoian, indici de Alex. Suceveanu, Bucuresti, E. A., 1987.

Inscriptiile medievale ale Romaniei. Orasul Bucuresti, vol. I (1395-1800) de Al. Elian, C. Balan, N. Ciuca, O. Diaconescu, Bucuresti. Introducere.

IORGA, NICOLAE, Inscriptii din bisericile Romaniei, I–II, Bucuresti, 1905-1908.

L’Histoire et ses méthodes, sous la direction de Charles Samaran, Bruges, 1961.

PIPPIDI, ANDREI, Vechi epigrafi si anticari in Tarile Romane. In ,,Studii Clasice”, IX, 1969.

PIPPIDI, ANDREI, Alti anticari si epigrafisti romani din secolul al XIX-lea; de la Kogalniceanu la Balcescu, In ,,Studii Clasice”, 1970, XII.

PIPPIDI, D. M., Inscriptile din Scytia Minor, Bucuresti, 1983. Introducere.

POPESCU, EMILIAN, Inscriptiile grecesti si latine secolele IV–XVIII, descoperite in Romania, Bucuresti, 1976.

SACERDOTEANU, AURELIAN, Curs de stiinte auxiliare, dactilografiat, 1958-1959.



1 Inscriptiile antice din Dacia si Scythia Minor, editie ingrijita de D. M. Pippidi si I. I. Russu, vol. I, Bucuresti, 1975, Prefata de St. Pascu, p. 5-6.

[1] Aurelian Sacerdoteanu, Curs de stiinte auxiliare ale istoriei, partea a II-a, 1958-1959, p. 104.

[2] Informatiile le avem din comunicarea d-lui Mircea Stoia, tinuta la Sibiu (18 martie 1993): ,,Theodor Mommsen – preocuparile de cercetare si protejare a inscriptiilor latine romane din Transilvania”. Ii multumim si pe aceasta cale pentru ca ne-a trimis-o in mss dactilo si am putut-o astfel folosi in prezentul nostru curs.

[3] In lucrarea sa De neamul moldovenilor, Miron Costin pomeneste de o piatra mare, adusa de la Galati din ruinele cetatii Gherghita, careia ii publica si textul in latina si romana, si de o inscriptie de la poarta cetatii Suceava ale carei slove le-a citit chiar el.

[4] Pentru referiri mai ample la acesti reprezentanti, vezi Introducerea istorica a lui I. I. Rusu la lucrarea Inscriptiile Daciei Romane, I, Bucuresti, E.A., 1975, p. 37-63.

[5] In perioada domniei lui Al. I. Cuza, s-a alcatuit o comisie din patru membri (Al. Odobescu, O. A. Pappasoglu, Cezar Bolliac, Alexandru Pelimon) care trebuia sa inventarieze toate obiectele de interes istoric si sa adune cartile vechi de la toate manastirile si schiturile din Romania. Din comisie a mai facut parte si pictorul Henric Trenk care a executat reproduceri dupa obiectele purtatoare de inscriptii. Dintre toti s-a remarcat Al. Odobescu. Acesta a alcatuit opt Caiete cu insemnari din care s-a pastrat doar unul, dar suficient ca sa se poata observa cat de bine a stapanit metoda de lucru in epigrafie si arheologie

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 420
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2014. All rights reserved