Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

CATEGORII DOCUMENTE





ArheologieIstoriePersonalitatiStiinte politice


REORGANIZAREA SSI SI ADAPTAREA ACTIVITATII INFORMATIVE LA CONDITIILE DE CAMPANIE

Istorie

+ Font mai mare | - Font mai mic







DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
FRONTUL SECRET IN PERIOADA PREMERGATORE PRIMULUI RAZBOI MONDIAL
De la romanizare la etnogeneza Romanilor
CONTRIBUTIA INFORMATIVA A SSI
Viata religioasa in Dacia romana
Sistemul defensiv si de comunicatii al Daciei
Orasele romane din Moesia
Dacii liberi si relatiile lor cu Imperiul Roman
Viata sociala in Dacia romana
Dacia in sistemul economic roman
Dacia si Imperiul in secolul al IV-lea

REORGANIZAREA SSI SI ADAPTAREA ACTIVITATII INFORMATIVE LA CONDITIILE DE CAMPANIE




Perioada noiembrie 1940-mai 1945 a reprezentat pentru comunitatea informativa a statului roman — in care rolul de coordonare, analiza si sinteza i-a revenit Serviciului Special de Informatii, constituit prin reorganizarea si restructurarea Serviciului Secret al armatei romane — o etapa importanta in care s-au acumulat noi experiente in baza carora se pot formula orientari teoretice de valoare, dar mai ales de reala autenticitate pentru domeniul activitatii informative.

In perioada premergatoare si imediat dupa izbucnirea celui de-al doilea razboi mondial, deasupra teritoriului romanesc s-au incrucisat interesele germane, franco-engleze si sovietice, iar rezultatul acestui duel s-a soldat cu prejudicii pentru poporul roman, care aveau sa-si puna amprenta pentru cel putin o jumatate de veac.

Romania a incercat sa pastreze fiinta nationala, traditiile statale si etno-culturale si sa recupereze ceea ce se mai putea din ce-i fusese luat prin forta si dictat in vara anului 1940. In aceste circumstante starea de neutralitate fata de razboiul declansat in septembrie 1939 prin agresiunea Germaniei national-socialiste si a Rusiei sovietice asupra Poloniei devenise o imposibilitate, iar alianta de conjunctura cu cel mai puternic se impunea cu necesitate, ca unica solutie si fara alta alternativa.

Asa se explica faptul ca inca de la desemnarea sa in calitate de conducator al statului roman cu puteri depline, generalul Ion Antonescu a trebuit sa tina seama de idealul national in fixarea obiectivului strategic: refacerea tuturor granitelor tarii. S-a declansat astfel o laborioasa activitate de creare si reformare a acelor institutii statale sau domenii prioritare care sa permita indeplinirea acestui obiectiv. Alaturi de reorganizarea, inzestrarea si instruirea armatei, modificarea planurilor de campanie, reorientarea politicii externe a statului, elaborarea unor decrete-legi care sa puna in concordanta realitatile societatii romanesti cu esenta puterii si posibilitatile realizarii aspiratiilor nationale, suflul reformator de adaptare la noile realitati nu putea evita serviciile secrete de informatii. Modernizarea structurala si doctrinara, adaptarea la noua conjunctura si apoi la conditiile de campanie si, nu in ultimul rand, sporirea eficientei activitatii serviciilor de informatii a necesitat insa timp, dar si o confruntare dura cu evenimentele interne si externe care se derulau cu rapiditate si in directii nu intotdeauna convenabile sau previzibile.

Principiile reorganizarii SSI, obiectivele si baza juridica. In viziunea generalului Ion Antonescu realizarea acestui obiectiv strategic era posibil printr-o colaborare stransa si sincera cu Germania, iar ca solutie o campanie in est alaturi de Wehrmacht pentru readucerea Basarabiei, Bucovinei si tinutului Herta la trupul tarii. Succesele la est, printr-o buna comportare a armatei romane, ar fi creat in opinia lui Antonescu posibilitatea de a face tatonari pe langa Hitler, fie pentru a indulci regimul la care era supusa populatia romaneasca din teritoriul cedat al Transilvaniei, fie chiar, intr-un moment de conjunctura favorabil, sa puna problema anularii clauzelor arbitrajului de la Viena. Ca solutie de rezerva, a mentinut relatiile cu Aliatii anglo-saxoni prin serviciile de informatii, in ipoteza ca operatiile militare la est nu ar fi avut succesul scontat. Dar si intr-un caz si in celalalt, avea nevoie de un instrument puternic si eficient care sa-l tina la curent cu evolutia si perspectivele raporturilor diplomatice si a operatiilor militare. Acest instrument nu putea fi decat Serviciul de Informatii al armatei care la acea data era destul de slabit in urma evenimentelor din 3-6 septembrie ce dusesera la prabusirea regimului autoritar al regelui Carol al II-lea si la preluarea puterii de catre generalul Ion Antonescu. Ca urmare, SSI trebuia supus unui amplu proces de reforma structurala care sa-i sporeasca eficienta la nivelul de exigenta cerut de inaltul comandament.

Militar cu o bogata experienta, care onorase multe din posturile de comanda ale ierarhiei ostasesti, pana la momentul 6 septembrie 1940, cand a preluat functia de Conducator al statului roman, generalul Ion Antonescu era constient „ca un stat nu poate fi carmuit fara a avea la dispozitie o orientare informativa cat mai larga si mai precisa”. Au fost si ocazii cand s-a implicat fie direct in activitatea informativa, fie prin conceperea unor ordine si regulamente. Asa de exemplu, in perioada 1922-1926, generalul Ion Antonescu indeplinise functia de atasat militar al Romaniei la Paris, Londra si Bruxelles. De asemenea, Regulamentul de organizare a Serviciului Secret de Informatii al armatei romane din 20 aprilie 1934 a fost elaborat intr-o vreme cand generalul indeplinise functia de sef al Marelui Stat Major, pentru ca Regulamentul de reorganizare a aceleiasi institutii — din 31 ianuarie 1938 — sa intre in vigoare prin semnatura aceluiasi Ion Antonescu, dar in calitate de ministru al Apararii. Toate acestea ne indreptatesc afirmatia ca Ion Antonescu se afla printre cei ce stiau sa aprecieze la justa valoare rolul si locul ce se cuvin unui serviciu de informatii atat pentru institutia militara, cat si pe ansamblul unei societati moderne.

Din aceasta perspectiva se poate explica si faptul ca printre primele acte de guvernare se numara si Decretul-lege nr. 3.083 pentru infiintarea Serviciului Special de Informatii ce a intrat in vigoare cu incepere de la 8 septembrie 1940, eveniment ce marcheaza importanta si urgenta pe care generalul Ion Antonescu, in calitate de conducator al statului, le-a pus in organizarea unei astfel de institutii fundamentale. Prin acest Decret-lege s-au pus bazele SSI si a inceput o noua etapa in istoria si traditia informativa din Romania.

Noul serviciu de informatii se infiinta pe langa Presedintia Consiliului de Ministri si se subordona direct conducatorului statului, iar ca inzestrari bugetare, logistice si administrative depindea de Ministerul Apararii Nationale si Secretariatul General. In domeniul culegerii, verificarii si valorificarii informatiilor ce interesau factorii de decizie politico-militara, art. 2 al Decretului-lege nr. 3 083 stipula ca „SSI conlucreaza cu celelalte ministere si cu Marele Stat Major al armatei”. Dupa cum comenta Eugen Cristescu: „textul fiind destul de larg, pentru interpretarea lui trebuie sa ne referim la intentiile legiuitorului [Ion Antonescu — n.n.], care a voit ca el sa fie seful superior al acestui serviciu ce urma sa actioneze numai conform ordinelor si directivelor sale”. Aceeasi reglementare juridica mai specifica la art. 3 ca SSI era „un corp de specialitate, condus de un director general”, iar Serviciul urma sa functioneze pe baza unui statut-regulament propriu. In prima faza s-a conceput ca personalul Serviciului sa nu beneficieze de prevederile Codului functionarilor publici „Regele Mihai I”. Ulterior s-a revenit asupra acestui aspect.

In ceea ce priveste organizarea Serviciului, fixarea atributiilor pentru intregul personal, numirea, inaintarea si sanctionarea personalului civil in subordine, precum si manuirea fondurilor alocate activitatii informative, Decretul-lege nr. 3 084, publicat tot in Monitorul Oficial din 25 septembrie 1940, acorda directorului general, colonel Ioan Nicolaid, deplina libertate.

Marturiile facute dupa razboi de Eugen Cristescu sugereaza ca aceasta noua baza juridica privind organizarea si functionarea SSI a fost insuficienta pentru a da dinamism activitatii informative. Colonelul Ioan Nicolaid, numit director general imediat dupa arestarea lui Mihail Moruzov, se facuse remarcat ca un bun profesor la catedra de arta militara de la Scoala de Razboi si ca ofiter de stat major, activase chiar in Sectia a II-a informatii a Marelui Stat Major, dar se pare ca era lipsit de calitatile pe care le impune functia de sef al unui serviciu de informatii. Din alte surse memorialistice rezulta ca avea simpatii politice prolegionare. El a incercat sa recupereze structurile informative ale Serviciului Secret si in ciuda eforturilor depuse pentru a le adapta noilor cerinte nu a reusit sa estompeze impactul produs de instaurarea la 14 septembrie 1940 a regimului national-legionar. Distrugerea unei mari parti din arhiva Serviciului, arestarea unor functionari care in trecut ii urmarisera pe legionari, deconspirarea unor agenti si a cazurilor in lucru etc. au dus institutia in pragul falimentului. In paralel, razbunarile si samavolniciile, facute de politia legionara sau de grupuri anarhice, se intensificau aproape cu fiecare zi, ceea ce crea pericolul ca generalul Ion Antonescu sa piarda fraiele conducerii statului. Depunerea juramantului de credinta al legionarilor fata de conducatorul statului in fata unei adunari publice din Piata Natiunilor, la 6 octombrie 1940, precum si suita de interminabile ceremonii si parastase dedicate memoriei gardistilor decedati, la care generalul Ion Antonescu a luat parte, imbracand camasa verde cu diagonala si chiar ingenunchind spre reculegere la mormintele asa-zisilor martiri legionari au ramas fara efect. Ele au fost in realitate simple ceremonii cu iz propagandistic pe care generalul Ion Antonescu le-a acceptat pentru a avea liniste in tara si a incepe efortul de reconstructie a autoritatii de stat, atat de mult stirbita in timpul regimului carlist.

In Proclamatia catre tara din 6 octombrie 1940, generalul Ion Antonescu a tinut sa mentioneze: „Eu n-am nevoie de discursuri, de aplauze si parade, ci de zidirea neamului ca sa poata infrunta toate primejdiile si sa se poata pregati pentru toate luptele ce vor sa vina”. Cu ocazia unui Consiliu de Ministri din 14 octombrie 1940, conducatorul statului roman si-a stabilit clar pozitia in ceea ce priveste metodele de guvernare: „Imi trebuie ordine, increderea tuturor cetatenilor, dar prin lege si prin justitie si prin dreptate, iar nu prin acte arbitrare“. In Memorandumul trimis lui Hitler la 14 ianuarie 1941, se mentiona ca el, Antonescu, „a imbracat in mod oficial camasa verde pentru a arata stransa lui apropiere de legionari“. Pana la urma s-a dovedit ca legatura intre Ion Antonescu si Miscarea legionara a fost doar o mezalianta de conjunctura, nesincera din ambele parti.

Intuind iminenta unui conflict violent cu Garda de Fier, organizatie politica ce avea in frunte elemente aventuriste care nu urmareau decat sa acapareze in totalitate conducerea statului, Ion Antonescu si-a luat din timp o serie de masuri printre care si reorganizarea structurala a SSI. Ferit de a fi penetrat de cadre posedate de ideologia legionara, dispunand de o conducere energica si devotata generalului, acest Serviciu putea oferi un flux informational care intr-o confruntare directa sa se dovedeasca benefic, chiar decisiv, lucru care pana la urma s-a si intamplat. Pentru a se realiza toate acestea, in functia de director general trebuia numit om cu experienta in munca de informatii, dar mai ales unul care sa stie caile si metodele prin care legionarii sa poata fi facuti inofensivi, dar fara aureola de martiri. S-a incercat mai intai cu colonelul Ghita Stefanescu, fost rezident al Marelui Stat Major in Basarabia, „functie in care se facuse remarcat pentru activitatea ce o defasurase in plan informativ si contrainformativ”. Dar nici acesta nu a reusit sa se ridice la nivelul de exigenta si la cerintele impuse de Ion Antonescu, fapt pentru care a fost si el schimbat dupa scurt timp. Si-au facut aparitia alti trei pretendenti la sefia SSI: maiorul Tomescu Stefan (conspirativ Tomsa), inspector si sef al contraspionajului de la birourile statistice ale Marelui Stat Major, Constantin Maimuca, inspector general in Siguranta si generalul Seinescu, fost sef al Sectiei a II-a informatii din Marele Stat Major. Nici unul insa nu a corespuns conceptiei si intentiilor generalului Ion Antonescu in materie de informatii.

La 12 noiembrie 1940 a fost elaborat un nou Decret-lege privind organizarea si functionarea SSI, ocazie cu care a fost numit in functia de director general Eugen Cristescu, fost sef al Sigurantei si cunoscut ca un temut adversar al miscarilor politice extremiste de dreapta si de stanga.

Intr-un document intitulat „Doi ani de activitate a SSI”, Eugen Cristescu descrie in felul urmator situatia in care se afla institutia in momentul investirii sale ca director general: „Primind conducerea acestei institutii am gasit un serviciu vechi, care nu mai corespundea sub nici o forma noilor cerinte ale statului roman. Misiuni limitate aproape exclusiv la initiativa proprie, fara verificari si in domenii informative cu totul straine. Organizare fara baza legala, rudimentara si excesiv de centralizata. Incadrarea arbitrara, cu personal neselectionat si lipsit de specializare, fara stabilitate si fara continuitate in lucru. Legaturi externe rupte sau inexistente si interne foarte reduse. Fonduri manuite arbitrar si fara nici un control serios”.

Aceasta stare de lucruri, creata si de confuziile ce s-au produs dupa arestarea lui Moruzov, l-a determinat pe noul sef sa procedeze la o transformare structurala a Serviciului. Dificultatea a constat in faptul ca toate aceste schimbari trebuiau sa se produca rapid si „fara a intrerupe un singur moment activitatea permanenta in slujba Patriei”. Cu alte cuvinte, opera de reconstructie a Serviciului de informatii a fost initiata si apoi s-a derulat in conditiile unei puternice presiuni a evenimentelor politice interne si internationale.

Pe plan intern, faradelegile au culminat cu asasinatele facute de legionari la Snagov, Jilava si Stresnic, in zilele de 26-27 noiembrie 1940. Prin dublarea sau chiar triplarea artificiala a numarului de membri, Miscarea legionara a fost puternic penetrata de elementele comuniste si periferice care imbracau camasa verde doar pentru a beneficia de avantajele „ajutorului legionar”. Intrarea trupelor germane in Romania, in octombrie 1940, si aderarea la Pactul Tripartit, prin semnatura pusa de Ion Antonescu in timpul vizitei la Hitler, in noiembrie 1940, plasau Romania in sfera de interese a Germaniei, fapt pentru care orientarile strategice de viitor deveneau si mai transparente in sensul ca optiunea razboiului alaturi de Reich nu avea alternativa. „Cu toate acestea — mentiona Eugen Cristescu — prin concursul neprecupetit al ofiterilor ce ni s-au pus la dispozitie de catre Ministerul Apararii Nationale si prin devotamentul functionarilor civili, am izbutit a face ca… Serviciul nostru sa apara sub aspectul unei institutii care s-a dovedit a corespunde misiunilor sale, fiind apreciata ca atare de forurile superioare romane si aliate”.

Decretul-lege nr. 3 813 din 12 noiembrie 1940 stipula functionarea SSI pe langa Presedintia Consiliului de Ministri (art. 1) si il subordona (art. 2) directivelor conducerii statului. In ceea ce priveste administratia, SSI se subordona Subsecretariatului de Stat pentru Armata de Uscat si Subse­cretariatului General. Spre deosebire de prevederile Decretului-lege nr. 3 083 din 8 septembrie, noua reglementare juridica prevedea la art. 6 ca „personalul civil al SSI este supus dispozitiilor care reglementeaza Partea I din Codul Functionarilor Publici, «Regele Mihai I»”. Gestiunea SSI intra in compe­tenta Subsecretariatului de Stat pentru Armata de Uscat. Sefului SSI — care avea gradul de director general — i se incredinteaza „deplina libertate in ce priveste organizarea Serviciului, manuirea fondurilor afectate si fixarea atributiilor pentru intregul personal” (art. 5).

Transformarea SSI intr-o institutie incadrata in legile tarii, avand raspunderea actelor si lucrand in stransa colaborare cu celelalte autoritati ale statului si prin cooperare cu intreaga comunitate informativa (Biroul II din Marele Stat Major, structurile informative ale ministerelor de Interne si Externe etc.), s-a realizat in baza urmatoarelor principii: 1) Adaptarea la noua situatie interna si internationala a Romaniei; 2) Precizarea stricta a misiunilor ce reveneau Serviciului, conform dispozitiilor Presedintiei Consiliului de Ministri; 3) Extinderea in spatiu a cautarilor de informatii prin sporirea organelor interne si externe; 4) Descentralizarea si fixarea stricta a atributiilor fiecarei componente a structurilor informative; 5) Specializarea cadrelor dupa o selectie riguroasa si utilizarea ca element de baza a ofiterilor detasati de la Ministerul Apararii Nationale; 6) Sporirea rationala a cadrelor in raport cu dezvoltarea actiunilor informative si cu extinderea in spatiu a cautarilor si verificarilor; 7) Legalitatea desavarsita bazata pe raspunderea personala a ofiterilor si functionarilor civili in toate actiunile cu caracter informativ si administrativ.

Prin aplicarea acestor principii, noul director general a urmarit sa realizeze trei mari obiective:

1. Determinarea stricta a subdiviziunilor prin reorganizarea celor preluate de la Serviciul Secret care „constituiau un complex greoi si lipsit de logica” si crearea unor organe cu totul noi, a caror necesitate s-a facut simtita in situatia de campanie.

2. Dezvoltarea structurilor de cautare informativa externa si raspandirea lor rationala in punctele vitale din arena internationala si pe principalele teatre de actiuni militare „spre a putea face fata nevoilor informative in domeniul militar, politic, economic si social”.

3. Sporirea organelor de cautare informativa interne, prin descentralizarea lor si difuzarea de rezidenturi, agenti si informatori de toate categoriile, pe intreg teritoriul national.

Personalul SSI era militar si civil. Eugen Cristescu mentioneaza ca „personalul militar a fost luat ca element de baza, constituind cadrele cele mai de valoare, cele mai de incredere si cele mai bine pregatite” pentru misiunile Serviciului. Ofiterii au primit majoritatea posturilor de conducere ale sectiilor operative si „li s-a incredintat rolul de educatori profesionali si tehnicieni ai personalului civil”. La randul lui, personalul civil a fost selectionat dupa criteriile intalnite si la structuri informative similare din alte tari, si anume originea etnica, studii, aptitudini pentru domeniul informativ, discretie desavarsita, moralitate, corectitudine etc. Un accent deosebit s-a acordat specializarii pe profil, in vederea careia s-au organizat periodic cursuri si chiar o scoala de agenti „pentru dobandirea cunostintelor cat mai temeinice in toate ramurile cu legaturi directe sau indirecte in materia informatiilor”.

Prin ordine de serviciu, noul director general a adus, inca de la inceput, la cunostinta intregului personal ca „ii este interzis sa faca parte din vreo formatiune politica sau sa participe la vreo activitate politica; ca este absolut obligatoriu sa pastreze secretele Serviciului si ale chestiunilor de serviciu, ca nu are voie sa uzeze de numele Presedintiei Consiliului de Ministri, nu ii este permis sa se amestece in nici un fel de afaceri care ar putea angaja prestigiul Serviciului”. In opinia marturisita a lui Eugen Cristescu, personalul militar si civil al SSI trebuia sa se prezinte „ca un corp de elita, total devotat intereselor superioare ale Patriei“.

Dovedind elasticitate si mobilitate in conceptia privind organizarea Serviciului de informatii, noul director general impreuna cu factorii de conducere politica si militara din statul roman au cautat sa adapteze permanent activitatea acestei institutii la nevoile concrete reclamate de evolutia situatiei interne si internationale. Asa se explica si elaborarea unui nou Decret-lege cu nr. 2 172 din 4 august 1943, care aducea trei modificari importante. Prin art. 1, SSI era conceput ca „un serviciu public, investit cu informatia generala ce intereseaza Conducerea statului“. Articolul urmator stipula ca SSI „functioneaza ca serviciu public autonom sub conducerea directorului general“, care era doar din punct de vedere bugetar incadrat in Presedintia Consiliului de Ministri. SSI-ului ii revenea sarcina „de a pregati din punctul de vedere al tehnicii informative persoanele indrituite cu misiuni in strainatate, apartinand de Ministerul Afacerilor Straine, Propagandei si altor departamente“.

Aceste modificari s-au facut intr-o perioada cand marea cotitura a razboiului de pe Frontul de Est isi arata din plin efectele, iar autoritatile de la Bucuresti incepusera sa se gandeasca cu toata responsabilitatea la obtinerea unor conditii de armistitiu cu Marile Puteri Aliate si Asociate cat mai putin dezavantajoase pentru iesirea Romaniei din razboiul alaturi de Axa. Deci implicarea SSI in tratativele pentru armistitiu nu a fost o actiune spontana, redusa la un grup de initiativa sau o manevra abila a directorului general, peste capul maresalului Ion Antonescu, ci o atributie izvorata dintr-o lege organica. Pentru a-si acoperi actiunile, SSI a obtinut largi posibilitati oferite de structurile si practicile diplomatice si ale presei scrise, iar pentru a nu implica autoritatile statului in caz de posibile nereusite, s-a prevazut principiul autonomiei, pe care-l folosise si Serviciul Secret al lui Moruzov inca din 1934. Ca urmare, in ipoteza prabusirii conducerii statului, SSI-ul ramanea sa actioneze ca structura de rezistenta a natiunii. Aceasta realitate dedusa din legea organica s-a dovedit utila, intrucat dupa actul de la 23 august 1944, in ciuda unor greutati, atacuri, presiuni si neconcordante cu noul guvern, dar beneficiind din plin de protectia Ministerului de Razboi, SSI-ul a reusit sa supravietuiasca in structurile sale de baza si sa duca mai departe traditia informativa.

Scoala de agenti. La initiativa lui Eugen Cristescu a fost infiintata, in aprilie 1941, Scoala de agenti. In functia de director de studii a fost numit maiorul Traian Borcescu, seful Sectiei a II-a Contrainformatii. Din documentele oficiale privind modul de organizare si functionare a acestei structuri, aprobate chiar de Presedintia Consiliului de Ministri, aflam ca „SSI era singurul organ abilitat pentru pregatirea agentilor” care urmau sa-si desfasoare activitate in toate structurile informative, respectiv: SSI, MStM, Jandarmerie, Politie si Siguranta.

Durata unei serii de cursanti era de patru luni. Prima serie de agenti a fost instruita in perioada aprilie-iunie, iar a doua serie intre septembrie si decembrie 1941.

Scoala de agenti a fost organizata „pe trei divizii”. Divizia I avea sediul in strada Saita nr. 10, unul din sediile SSI, unde se pregateu 55 de cursanti pentru a deveni cadre ale SSI. Divizia a II-a isi avea sediul in strada Stefan cel Mare, in localul Inspectoratului General al Jandarmerie, unde se instruiau 28 de acursanti. Divizia a III-a avea sediul in strada Varsovia nr. 10. Aici se afla un sediu mai spatios al Ministerului de Interne, putand asigura conditii de instruire pentru un numar de 100 de cursanti.

Programul de instruire era acelasi pentru toate cele trei Divizii. Cursurile incepeau dimineata la ora 8,30 si durau pana la 12,30 si se reluau dupa-amiaza intre orele 16,30-18,30.

Cursurile erau structurate in doua module. In primul, care dura 45 de zile, se predau tematici de cultura profesionala generala, iar al doilea, care se intindea pe o perioada mai scurta, de 30 de zile, era rezervat aplicatiilor practice in teren. Ca specializari, se urmarea formarea a trei categorii de agenti: externi acoperiti, care efectuau o pregatire individuala; externi descoperiti pentru cadrele care urmau sa ocupe posturi de sefi ai structurilor informative, un fel de specializare superioara; recrutori, o specializare care implica pentru cursant calitati deosebite, avand in vedere ca era vorba despre o activitate extrem de delicata, dar foarte importanta, pentru activitatea de informatii.

Printre criteriile de selectie si calitatile cultivate pe timpul scolarizarii (instruirii) se aveau in vedere: adaptabilitate la mediu si situatii; l’usage du monde, adica simt special de observatie, intuitie, tact, finete si discernamant; putere de munca; o solida cultura generala. In ceea ce priveste calitatile fizice, cursantii „trebuiau sa marcheze o prestanta si o distinctie naturala, unite cu usurinta exteriorizarii manierelor”. Nu erau omise nici calitatile morale. La acest capitol erau selectionati cei care prezentau „siguranta si eleganta in tinuta si comportament, o fire care sa le permita sa-si pastreze calmul in orice situatie, rangul si locul in societate; curajul fizic si moral dublat de sentimentul datoriei, de o constiinta ferma si de un deosebit sentiment al omeniei; leali si integri”.

In ceea ce priveste Programa analitica, erau prevazute urmatoarele cursuri comune, care atesta in acelasi timp si intreaga problematica a activitatii de informatii: tehnica informatiilor in teren (8 ore - o zi pe saptamana), terorism si sabotaj (20 ore), curente politico-sociale de drepta (16), comunism (20), iredente (16), evrei, emigrare, secte religioase (16), francmasonerie (4), legislatie (40), informatii si contrainformatii (34). In programa erau prevazute si cursuri aplicative, cum ar fi: cifru (6 ore), transmisiuni (14), tehnica informativa de laborator (30), tehnica informativa si contrainformativa in teren (90), armament si trageri (20). Alte tematici predate atat de ofiteri experimentati cat si de diferiti instructori civili angajati la plata cu ora vizau cunostiinte despre machiaj si travesti, valutele tarilor de interes, tehnica interogarii (cercetarea informativa a parasutistilor, teroris­tilor, sabotorilor etc.). O ora pe zi era rezervata sedintelor sportive, in cadrul carora cursantii erau instruiti in vederea deprinderii unor tehnici si calitati absolute necesare in activitatea de informatii, cum ar fi: sarituri, escaladari, folosirea armelor albe, calarie, inot, apararea si atacul corp la corp (jiu-jitsu), conducerea masinii si a motocicletei.



Suma alocata de la buget, pentru fiecare serie era in valoare de 373 500 lei, din care 60 de lei pe zi pentru un cursant si 300 lei pe ora pentru un profesor (instructor).

Din documentele pastrate aflam si care erau conditii de inscriere pentru candidati la cursurile Scolii de agenti: varsta intre 20 si 35 ani; sa fie absolventi de scoala normala, studenti sau licentiati; sa aiba o sanatate corespunzatoare si stagiul militar satisfacut. Actele necesare inscrierii: certificat de nastere, diploma si certificat de studii, certificat medical, certificat eliberat de cazierul judiciar, declaratiea de avere.

Deosebit de interesante pentru aspectele de ordin teoretic, se dovedesc lectiile predate de profesori si instructori. Asa de pilda, la tematica privind Notiuni generale asupra agenturii” – lectie predata la disciplina informatii si contrainformatii -, erau trecute ca principii: cunoasterea structurii psihologice a natiunii si a claselor componente in mijlocul tarii unde trebuie actionat”. Se mai preciza si faptul ca structurile psihologice joaca deseori un rol de prim ordin in manevrarea agenturii”, intrucat in serviciul de informatii nu se lucreaza cu obiecte sau marionete si fiecarui om, fiecarei nationalitati urmeaza sa-i tinem un limbaj deosebit”. Se facea referire si la anumite stereotipii nationale”, ccea ce insemna ca: pe cetateanul rus activitatea de informatii il atrage mai ales pentru aventura”, iar pe cel bulgar banii”. „Patriotismul rusilor si bulgarilor”, era considerat in conceptia (sau experienta?-n.n.) instructorilor SSI, ca fiind superficial”. Despre unguri se mentiona ca sunt stapaniti de un sovinism feroce, hranit de o propaganda abila” si ca pentru ungur, expatrierea nu reprezinta un aspect tragic, ca la altii”. Despre evreii care participa la activitatea de informatii, cursantii erau informati ca acestia nu se intreaba ce au de pierdut ci ce au de castigat”. Un oarecrae subiectivism in astfel de aprecieri rezulta si din sublinierea facuta in finalul lectiei, potrivita careia aceste concluzii sunt bazate pe observatii superficiale”.

Instructive se dovedesc si recomandarile pentru lucrul cu agentura: materialul uman cu care aveti sa lucrati merita o atentie si un studiu amanuntit si profund” ; omul nu este nascut spion sau aventurier - trebuie cautata persoana inzestrata” ; rolul determinant in activitatea de informatii il joaca imaginatia, putinta de adaptare si talentul fiecaruia” ; un om superficial va obtine rezultate mediocre, iar un om cu resurse dezvoltate ale mintii va crea lucruri noi si inedite” ; agentii se vor recruta din patura intelectualilor, buni psihologi, cunoscatori de caractere si cu un profund grad de cultura, intrucat acestia pot face aprecieri”.

Cursantii studiau si Instructiunile privind clasificarea, recrutarea si instruirea agentilor”. Acest act normativ stabilea urmatoarea structura a agenturii de informatii: indicatori, recrutori, rezidenti si controlori. Se utilizau si agentii curieri, misionari, dubli si falsi. Pentru legaturile impersonale se recomanda, dupa exemplul agentilor sovietici, folosirea cutiei de scrisori” sau casutei postale, dupa o alta terminologie. Casele conspirative erau acele locatii, bine legendate, care se foloseau de catre agenti pentru a transmite informatii si a primi instructiuni.

Datorita presiunii determinate de pierderile pe campul de lupta, Scoala de agenti a SSI nu a mai functionat, iar dupa razboi, acest inceput promitator a fost abandonat, fiind inlocuit preponderend cu experienta si traditia sovietica.

Noua structura organizatorica a SSI si misiunile incredintate. Multe din noutatile pe care Eugen Cristescu le-a introdus in organizarea si functionarea SSI au avut ca izvor de documentare serviciile secrete straine, fapt recunoscut intr-o declaratie din 6 octombrie 1944: „SSI a functionat multa vreme in organizarea ce am considerat-o mereu potrivita nevoilor nationale. Cand nevoile le-au cerut, l-am dezvoltat si l-am organizat, adaptand din toate serviciile straine, inclusiv cel german, tot ce era potrivit si adaptabil specificului romanesc. Astfel, am ajuns la o structura cu atributii clare pentru fiecare sectie si cu o organizare care poate echivala cu cele mai bune servicii din strainatate“. Reorganizarea din noiembrie 1940, ramasa in vigoare pana in ianuarie 1942, a insemnat de fapt, si cum documentele o demonstreaza, o adaptare a structurilor Serviciului Secret la noile cerinte politico-diplomatice si militare ale statului roman.

SSI era condus de un director general, respectiv Eugen Cristescu, si un prim-adjunct, functie care pentru o scurta perioada a fost ocupata de Radu Korne.

Biroul personal avea misiunea sa incadreze Serviciul cu oameni specializati pe fiecare profil de activitate, sa tina evidenta angajatilor si sa organizeze cursuri de specialitate pentru pregatirea cadrelor. In urma unei conventii cu C.F.R., acest compartiment obtinuse dreptul de a elibera permise de calatorii in interes de serviciu pe caile ferate.

Secretariatul dirija spre compartimente intreaga corespondenta, tinea legatura cu diferite departamente si autoritati din administratia statului, intocmea diferite situatii pentru conducerea SSI. Dar cea mai importanta misiune a secretariatului era „intretinerea relatiilor cu Ministerul Afacerilor Straine si organizarea in comun a curselor curierilor diplomatici“. Aparatul informativ-operativ a ramas structurat pe cele doua mari sectii.

Sectia I Informatii, care din punct de vedere organizatoric a suferit cele mai serioase „operatii de chirurgie”. I s-au incredintat unele sarcini noi, cum ar fi: intocmirea sintezelor si studiilor ce interesau conducerea SSI, intensificarea activitatii informative in alte directii. A fost incadrata cu personal mai numeros si in special cu ofiteri de stat-major, cunoscatori ai muncii informative. Tot acestei sectii ii revenea si misiunea de a intocmi anual Planul de cautare a informatiilor. Aceasta activitate se realiza prin colaborarea cu specialisti de la Marele Stat Major in functie de necesitatile de informare.

Pana la 1 mai 1941, cand la conducerea Sectiei I a fost numit colonelul Ion Lissievici, detasat de la Marele Stat Major, conducerea a fost asigurata de coloneii Gheorghe Petrescu, Gheorghe Stefanescu si Ion Dumitrescu. Primii doi activasera in serviciul exterior de informatii al Sectiei a II-a din Marele Stat Major, anterior mutarii la SSI. Cu toata experienta lor in materie de informatii nici unul nu a sesizat lipsa unui plan de mobilizare a SSI in caz de razboi. Abia colonelul Ion Lissievici a observat acest lucru, fapt pentru care a procedat de urgenta la elaborarea lui.

In realizarea Planului de mobilizare al SSI, colonelul Lissievici a plecat de la principiul ca activitatea de informatii in caz de pace are un caracter static, spre deosebire de situatia de campanie cand devine mobila datorita cerintelor armatei pe campul de lupta. De asemenea, in conceptia lui Lissievici planul de mobilizare a unui serviciu de informatii trebuia sa prevada: „1) mijloace de tot felul (personal, materiale, mijloace tehnice si de transport etc.) necesare completarii celor existente, in functie de nevoi; 2) organizarea, incadrarea, dotarea, instruirea si antrenarea unui nou serviciu de informatii mobil, care sa ia fiinta la mobilizare, capabil sa se deplaseze in raport cu situatia frontului si sa satisfaca la timp si in bune conditii nevoile armatei, reprezentate prin Marele Cartier General al acesteia”.

In ceea ce priveste mijloacele de cautare si procurare a informatiilor, colonelul Ion Lissievici a apreciat just ca in caz de razboi „nu se mai poate face uz de rezidentii externi si agentii informatori utilizati in timp de pace pe teritoriul statului cu care suntem in conflict“. Se gandea probabil la faptul ca agentii puteau fi supravegheati de serviciile de informatii inamice si astfel la mobilizare puteau fi arestati, asa cum procedasera englezii cu agentii germani imediat dupa declansarea operatiilor militare in primul razboi mondial. Putea exista si posibilitatea, in cazul in care nu fusesera depistati, de a fi mobilizati in armata inamica si repartizati in diverse unitati. In aceasta ipoteza agentii si rezidentii pierdeau legatura cu centrala Serviciului, iar daca incercau sa o restabileasca riscau, intrucat nu fusesera instruiti pentru aceasta situatie. Colonelul Lissievici se mai gandise si la faptul ca metodele folosite la trecerea frontierei de agenti, in conditii de pace, nu corespundeau cu cele ale infiltrarii in spatele frontului inamic in caz de razboi.

Concluziile formulate de seful Sectiei I prezinta interes si din punctul de vedere al doctrinei activitatii de informatii: „Pentru cazul de razboi trebuie ca din timp de pace sa se organizeze, incadreze, doteze, instruiasca si antreneze agenti informatori parasutati, putand executa misiuni variabile in timp si spatiu, in spatele frontului inamic; personal special instruit pentru interogarea prizonierilor de razboi; un serviciu pentru strangerea documentelor inamicului ramase pe campul de lupta, identificarea si punerea in siguranta a intreprinderilor industriale si depozitelor de tot felul, interesand armata si economia generala a tarii; eventual si alte servicii cu caracter special”.

Tot in legatura cu cautarea si procurarea informatiilor in caz de razboi, colonelul Lissievici opina ca Serviciul de informatii trebuia sa dispuna inca din timp de pace de „un serviciu de radio-ascultare, unul de goniometrie si altul de decriptare”. Acesta din urma a lipsit complet atat in organica SSI, cat si in cea a Marelui Stat Major — Sectia a II-a, tocmai pentru faptul ca in planurile de campanie elaborate pana in 1941, nu se prevazuse ipoteza participarii armatei romane la un razboi peste fruntariile tarii. Cu toate greutatile intampinate, Planul de mobilizare a SSI a fost realizat de Sectia I Informatii impreuna cu specialisti de la Marele Stat Major in perioada 20 mai-21 iunie 1941.

Sectia a II-a Contrainformatii a suferit si ea masive modificari de personal, atat in functiile de comanda cat si in randurile echipelor si agentilor de teren. In activitatea ei s-a pus accent pe latura preventiva. Comentand atributiile acestei Sectii, Eugen Cristescu sublinia un aspect de interes pentru doctrina activitatii de informatii: „Obligatia cea mai importanta a unui serviciu de informatii sta in opera de prevenire”. Incepand cu luna aprilie 1941, la conducerea Sectiei a fost numit locotenent-colonelul Traian Borcescu, detasat si el de la Biroul II al Marelui Stat Major.

Biroul Juridic avea misiunea de a face verificari directe asupra informatiilor obtinute de structurile informative, precum si cercetari judiciare in materie de spionaj, sabotaj sau alte activitati ostile intereselor statului roman. Magistratii acestui birou primisera delegatii de cercetare ca ofiteri de politie judiciara de la Directia Justitiei Militare din Ministerul de Razboi, care exercita si controlul judecatoresc asupra lor. In fruntea acestui birou a fost numit locotenent-colonelul magistrat Emil Velciu.

Biroul tehnic era compus din compartimentul foto si laboratorul chimic. Avea misiunea de a sprijini aparatul informativ si contrainformativ prin efectuarea de fotografii si expertize.

Biroul transmisiuni se ocupa cu asigurarea legaturilor telefonice si radio necesare intre compartimentele Serviciului. A fost instalata o noua centrala telefonica cu aparate in toate birourile. S-au obtinut de la Sectia din Romania a Abwehrului cateva statii T.F.F. si masini de cifrat cu care se putea codifica cu 40 000 chei, ceea ce oferea suficienta garantie si discretie in transmiterea si receptarea operativa si in conditii de siguranta a ordinelor, mesajelor si informatiilor.

Biroul administrativ nu a existat in vremea lui Moruzov, fiind organizat de Eugen Cristescu, prin intermediul unui ofiter superior detasat de la Ministerul de Razboi, „care a pus bazele contabilitatii dupa toate regulile in aceasta materie“. Sarcinile biroului erau de a gestiona fondurile banesti, a tine inventarul materialelor, imobilelor si incaperilor, a face aprovizionarea cu rechizite etc.

O alta noutate in structura organizatorica a SSI este reprezentata de „Esalonul Mobil”, care, alaturi de elaborarea Planului de mobilizare a SSI, dovedeste cel mai bine adaptarea activitatii informative la conditiile de campanie. „Catre sfarsitul lunii mai 1941 — spune Eugen Cristescu — Conducerea statului si a Marelui Stat Major, prevazand o campanie in Est, au dat dispozitii precise SSI sa organizeze o grupa care sa contribuie la actiunea informativa a Marelui Cartier General”. Colonelul Ion Lissievici sustine ca el ar fi fost acela care l-a convins pe directorul general de necesitatea organizarii acestui Esalon. Pornind de la iminenta intrarii in razboi a Romaniei, la jumatatea lunii mai 1941 colonelul Ion Lissievici i-a raportat lui Eugen Cristescu: „Singura posibilitate a SSI ca sa procure informatii pentru Marele Cartier General consta in a organiza din timp elementele necesare care sa se deplaseze o data cu frontul marilor unitati operative”.

Condus de colonelul Ion Lissievici, seful Sectiei I Informatii din SSI, acest Esalon, care subordona in organica lui si Agentura Frontului de Est, trebuia sa procure material informativ pentru nevoile operationale Inaltului Comandament al armatei romane. „Materialul informativ procurat — declara Ion Lissievici — era incredintat Biroului Studii al Frontului de Est din cadrul Esalonului Mobil, care, dupa ce proceda la studiul si interpretarea lui, il inainta la Marele Cartier General — Sectia a II-a”.

„Esalonul Mobil” avea urmatoarea structura organizatorica intocmita imediat dupa decretarea mobilizarii:

Seful Esalonului, colonel Ion Lissievici, care isi mentine si functia de sef al Sectiei Informatii. In situatia cand directorul general se afla in apropierea frontului, Esalonul i se subordona direct.

Aparatul de lucru al Frontului de Est, organizat pe doua birouri (unul de studii si altul al agenturii).

Agentura, care avea in subordine trei centre informative amplasate in apropierea frontierei (Suceava, Iasi si Galati) si doua subcentre (Falciu si Tulcea).

Colonelul Ion Lissievici marturisea ca Biroul Agenturii Frontului de Est „trebuia sa procure informatii de pe campul de lupta, actionand in imediata apropiere a frontului marilor unitati operative”.

„Esalonul Mobil“ mai dispunea si de un aparat auxiliar format din: o echipa tehnica, care se ocupa cu asigurarea legaturilor radio si telefonice, precum si cu dotarea agentilor cu aparatura necesara activitatii informative (aparate de fotografiat si de filmat); o echipa sanitara, cu misiunea de a asigura asistenta medicala a personalului; o echipa de desenatori, care pe baza informatiilor obtinute, trebuia sa intocmeasca schite, crochiuri, insemnari pe harti necesare comandamentelor de unitati si mari unitati; o garda, formata din jandarmi, care avea misiunea de paza a sediilor Esalonului; o popota pentru asigurarea hranei personalului.

Pentru culegerea de date si informatii din adancimea frontului inamic, care in proportie de 90% aveau caracter militar, „Esalonul Mobil” dispunea de o grupa speciala numita conspirativ „Vulturul”, condusa de locotenent-colonelul Vasile Palius, ajutat de Nicolae Trohani. Fluxul informativ obtinut de grupa speciala „Vulturul” era dirijat spre Biroul de studii si documentare al Esalonului, unde se facea o prima verificare si evaluare, dupa care sub forma de sinteze ajungea la Marele Cartier General, in vederea valorificarii.

Intreaga structura a Esalonului Mobil s-a realizat in mare graba. Cauza ne-o spune colonelul Lissievici: „A fost necesar ca incadrarea Esalonului sa se realizeze cu efectivul personalului din timp de pace. Or, acesta era destul de redus fata de nevoi si ca atare, atat incadrarea «Esalonului Mobil», cat si a Centralei Serviciului ramasa in Bucuresti au fost sub posibilitati”.

O alta dificultate de natura organizatorica a constituit-o faptul ca majoritatea functionarilor civili destinati incadrarii „Esalonului Mobil“ SSI erau grade inferioare. In consecinta, exercitarea activitatii lor, atat pe front, cat si in legatura cu ofiterii din statele majore ale comandamentelor de mari unitati, ar fi avut de suferit. Pentru a remedia aceasta situatie s-a intervenit la Presedintia Consiliului de Ministri, care a elaborat un decret de asimilare a gradelor ofiteresti. „Astfel — spune colonelul Ion Lissievici — agentul a fost asimilat gradului de sublocotenent, si asa mai departe, ajungandu-se ca directorul general sa fie asimilat gradului de general de brigada. Pentru intregul personal civil asimilat gradelor ofiteresti, Ministerul de Razboi, la cererea SSI, a repartizat efecte de imbracaminte de trupa, care au fost ajustate conform nevoilor si completate cu gradele respective”.

Crearea „Esalonului Mobil“, inclusiv a grupei speciale „Vulturul”, a fost impusa de necesitati de ordin strategic — intrarea armatei romane in razboi —, iar organizarea lui a fost intocmita si incadrata de militari, ceea ce constituie o dovada ca SSI-ul a ramas si dupa 1940 o structura informativa militarizata, adaptata insa la conditiile de campanie ale unui razboi ofensiv.

Reorganizarea din 1942. Pana la sfarsitul anului 1941, SSI isi extinsese mult sfera de activitate, crescuse numarul angajatilor, iar vechile compartimente se dezvoltasera si ele, astfel ca s-a simtit nevoia unei noi reorganizari. Eugen Cristescu spune ca reorganizarea a fost „determinata de motive de ordin general si altele de ordin special”, precum si de necesitatea de a realiza un echilibru intre sferele de activitate infromativa. Potrivit reglementarilor din ianuarie 1942, SSI era structurat pe 12 sectii coordonate de un aparat de conducere central.

Conducerea Serviciului era constituita dintr-un sef cu functie de director general si un adjunct. In functia de director general a fost reconfirmat Eugen Cristescu, iar functia de adjunct a ramas neocupata pana in septembrie 1943 cand a fost numit colonelul Ion Lissievici, iar dupa plecarea sa la stagiu pe front, incepand cu 1 ianuarie 1944, a fost numit locotenent-colonelul Traian Borcescu. Conducerii Serviciului ii era subordonat un Secretariat general si Oficiul de studii si documentare.

Secretariatul General conducea registratura generala, tinea legatura cu celelalte ministere si institutii si executa curieratul extern. Acest compartiment era compus din: Biroul cifru; Biroul 1 Militar (care tinea evidenta ofiterilor detasati la SSI si facea legatura cu Ministerul de Razboi); Biroul 2 Civil (care se ocupa cu problemele de secretariat ce priveau institutiile civile). Pe langa aceste birouri, secretariatul mai dispunea si de un compartiment de registratura, arhiva si curieri, si un cabinet medical. In total, secretariatul era incadrat cu 5 ofiteri, 2 subofiteri si 28 functionari civili. In fruntea acestui compartiment a fost numit locotenent-colonelul Voicescu, detasat tot de la Marele Stat Major.

Oficiul de Studii si Documentare se ocupa de tinerea evidentei lucrarilor de cabinet, intocmirea sintezelor privind informatiile zilnice, iar pe baza materialelor primite de la sectii, realiza studii documentare centralizate, precum si sinteze sau prognoze privind tendintele de evolutie a unor evenimente sau fenomene ce puteau aduce atingere capacitatii de aparare a statului roman. Acest compartiment avea la dispozitie un efectiv de 4 functionari civili.

Sectia I Informatii Externe era condusa in continuare de colonelul Ion Lissievici. Eugen Cristescu spune ca Sectia I „avea un caracter specific militar“. Era compusa in majoritate de ofiteri de stat-major, ajutati de personal birocratic si cativa referenti civili. Maniera de lucru era asemanatoare cu cea de la Sectia a II-a din Marele Stat Major. Aceasta Sectie avea ca sarcini principale procurarea, verificarea si completarea informatiilor externe, conform necesitatilor semnalate de Presedintia Consiliului de Ministri, Marele Stat Major si celelalte departamente. Intocmea si difuza zilnic doua Buletine de informatii (unul militar si altul politic), iar saptamanal doua sinteze informative (una militara si alta politica). Periodic, sau in functie de solicitari, intocmea si studii de analiza a situatiei militare, politice, economice si sociale referitoare la principalele teatre de operatiuni militare sau a fortelor care erau angajate in conflagratie. Tot acestei Sectii ii revenea misiunea de a elabora impreuna cu Marele Stat Major „Planul general de conducere, orientare, control si indrumare a intregii activitati a Serviciului“, care era mereu adaptat situatiilor operative ce interveneau. Sub aspect organizatoric, s-a pastrat structurarea pe cele trei fronturi (de Vest, Sud si Est), in schimb si-a dezvoltat mai mult centrele, subcentrele, rezidentele si retelele informative.

Frontul de Vest, condus de maiorul Aurelian Andrea, avea un potential informativ compus din: centre informative in tara (Brasov, Teius, Beius, Arad si Timisoara); un subcentru informativ la Turda; rezidente in teritoriul ocupat de Ungaria (prin arbitrajul de la Viena), la Targul Secuiesc, Reghin, Budesti, Dej, Ilva, Oradea si in strainatate in Ungaria (Budapesta), Slovacia (Bratislava), Polonia (Lvov), Germania (Berlin), Italia (Roma si Milano), Franta (Vichy), Spania (Madrid), Portugalia (Lisabona); retele informative in tara (doua la Arad si cate una la Brasov, Medias, Lugoj, Caransebes, Jimbolia, Beba Veche, Ciumesti si Vlaha), in teritoriul ocupat de Ungaria (la Sf. Gheorghe, Bretcu, Miercurea Ciuc, Targu Mures, Rodna, Viseul de Sus, Sighet, Carei, Satu Mare) si in strainatate in Ungaria (la Miskolc, Gyöngyös, Retsag, Györ, Szeged si Lokoshaza), Elvetia (doua la Berna si una la Zürich), Franta (Paris), Portugalia (Lisabona), Protectoratul Militar al Reichului (Praga), Suedia (doua la Stockholm).



Potentialul informativ al Frontului de Vest, bine acoperit si infiltrat in mediile de interes, avea ca obiective principale „urmarirea pregatirilor de razboi ale Ungariei si masurile luate de acest stat spre a dobandi o superioritate pentru ipoteza unui conflict armat cu Romania“; „urmarirea actiunilor revizioniste maghiare pentru ocuparea intregului Ardeal“. De asemenea, desfasura o bogata activitate informativa cu caracter general, referitoare la evolutia planurilor de inarmare ale statelor beligerante din zona, tendintele si sansele de redresare interna a Frantei, precum si a orientarii sale externe.

In legatura cu statul slovac, „aparatul informativ al Frontului de Vest era interesat de opera de consolidare interna a statului si orientarea sa in politica externa“, precum si de „valoarea armatei slovace si aportului ei in razboiul antisovietic”.

Desi Romania era aliata Italiei, prin aderarea la 23 noiembrie 1940 la Pactul Tripartit, din materialele informative difuzate de Frontul de Vest rezulta ca se urmareau cu atentie aspecte ca: adevaratele simtaminte ale oficialitatilor si poporului italian fata de Romania; aspectele si efectele propagandei maghiare in Italia; atitudinea pe care o avea Italia in cazul cand s-ar pune in discutie problema drepturilor romanesti asupra Transilvaniei (teritoriul pierdut prin arbitrajul de la Viena); raporturile militare dintre Italia si Ungaria; situatia din Partidul Fascist si modul cum opinia publica reactiona fata de evolutia evenimentelor de pe principalele teatre de operatii militare; starea de spirit a armatei italiene si a populatiei civile si modul in care acestea puteau influenta regimul politic al Italiei; atitudinea Italiei fata de romanii din Balcani; evolutia raporturilor Italiei cu Germania.

In legatura cu interesele politice ale statelor din Peninsula Iberica, potentialul informativ al Frontului de Vest era dirijat spre obtinerea de date despre situatia interna din Spania si Portugalia si modificarile de atitudine in politica externa.

Frontul de Sud condus de locotenent-colonelul Ion Popescu avea un potential informativ format doar din rezidente si retele organizate in strainatate, astfel: rezidente informative in fostul Regat al Iugoslaviei (trei la Belgrad si cate una la Varset, Bechicerec, Djvidek, Zagreb, Skoplje), Bulgaria (doua la Sofia si una la Varna), Grecia (doua la Atena si una la Salonic), Albania (Tirana), Turcia (trei la Istanbul si una la Ankara), Egipt (Cairo), Siria (Beirut) si Iran (Teheran); retele informative in Bulgaria (trei la Sofia si cate una la Vidin, Ruse, Silistra si Bazargic), Turcia (cinci la Istanbul si doua la Ankara), Siria (Beirut) si Iran (doua la Teheran).

Cu acest potential informativ, Frontul de Sud urmarea evenimentele in legatura cu razboiul din Balcani, semnaland atitudinea Bulgariei fata de aliatii din Axa, dispozitivul armatei grecesti, efectivele trupelor britanice debarcate in Grecia, lovitura de stat din Iugoslavia cu consecinte de ordin politico-militar, si atitudinea de expectativa a Turciei. De asemenea, semnala situatia cailor de comunicatii prin care trecea ajutorul anglo-american spre sudul URSS-ului, precum si legaturile serviciilor de informatii britanice cu Balcanii.

Frontul de Est a fost condus de locotenent-colonelul Grigore Ernescu si dispunea de cel mai puternic potential informativ, aspect firesc daca luam in consideratie faptul ca pe acest teatru de operatii era angajata armata romana in luptele de eliberare a teritoriilor rapite de URSS la 27 iunie 1940. Frontul de Est era alcatuit din: centre informative in tara, la Cernauti si Chisinau si in URSS la Odessa. Dupa 1942 s-au mai organizat inca doua centre in URSS la Sevastopol si Rostov; subcentre informative in URSS la Verhiva, Strovopolskaia, Krasnodar, Piatrikovsk, Ordjonikidze, Sodovoje, Abganierova, Ciskiakova si Vecea-Telsveachi; retele informative in Penin­sula Crimeea la Ialta, Sevastopol, Eupokaria, Kierci si Djankai, la care se adauga cele de la Nicolov, Krivoirog si Dniepropretorsk. In afara de acest potential informativ, Frontul de Est a fost sprijinit de „Esalonul Mobil“.

Inca inainte de intrarea armatei romane in razboi (22 iunie 1941), Eugen Cristescu intocmise un plan de actiune informativa in care potentialul informativ al Frontului de Est trebuia sa „urmareasca exploatarea tuturor posibilitatilor pentru stabilirea dispozitivului si a potentialului de razboi sovietic” si „infiltrarea de agenti in linia intai si in spatele frontului” imediat dupa inceperea operatiilor militare.

Sectia a II-a Contrainformatii era condusa in continuare de locotenent-colonelul Traian Borcescu. Avea ca principala misiune procurarea, verificarea si completarea informatiilor interne conform necesitatilor semnalate de Presedintia Consiliului de Ministri, Marele Stat Major si Departamentele ministeriale interesate. Zilnic, intocmea note informative cu caracter politic, economic si social, iar saptamanal, trei Buletine informative interne privind starea de spirit in randul universitatilor, paturilor muncitoresti si mediilor diplomatice. Lunar, intocmea un Buletin informativ si patru sau cinci Buletine politice in care erau sintetizate principalele informatii despre fenomenele cu caracter politic si tendintele de evolutie. Periodic, aceasta Sectie mai intocmea studii de sinteza din proprie initiativa sau la cerere, referitor la curentele politice din tara, activitatea minoritatilor, miscarile iredentiste, actiunea partizanilor din Basarabia si Transnistria, actiuni contra ordinii si intereselor sigurantei statului roman.

In iunie 1942, Sectia Contrainformatii a suferit modificari importante in structura sa, agenturile fiind despartite pe grupe, care lucrau independent, dar sub directa conducere a sefului Sectiei. Noua organizare se prezenta astfel: Conducerea Sectiei era realizata de un sef de sectie cu functia de director; Secretariatul si registratura, care se ocupau cu primirea, inregistrarea si distribuirea corespondentei; Arhiva si evidenta, care pastrau materialele culese de aparatul contrainformativ si tineau evidenta persoanelor suspecte ce fusesera semnalate cu aspecte de interes operativ; Biroul presei, ce avea misiunea sa exploateze si sa verifice datele si informatiile de interes care vedeau lumina tiparului in coloanele ziarelor si revistelor romanesti sau straine; Agentura I Filaj desfasura activitate de supraveghere a elementelor ce intrau in sfera de interes a SSI-ului. Lucrarile speciale (supravegherea etnicilor germani, a Grupului Etnic German, a agentilor si colaboratorilor serviciilor Gestapoului ce actionau ilegal in Romania) erau executate doar la solicitarea lui Eugen Cristescu si sub directa coordonare a lui Traian Borcescu.

In afara de acestea, Sectia a II-a Contrainformatii mai cuprindea si opt grupe informative, fiecare cu un domeniu strict delimitat, astfel: Grupa politica avea in atentie persoanele care actionasera inainte de 10 februarie 1938 in diferite partide politice, urmarind pozitia lor fata de masurile intreprinse de guvernul antonescian; Grupa legionari se ocupa cu urmarirea activitatii desfasurate de catre fostii membri sau simpatizanti ai Miscarii legionare; Grupa comunista urmarea atat activitatea celulelor si orga­­ni­za­tiilor comuniste, cat si a partidelor de stanga; Grupa minoritati supraveghea activitatea potrivnica intereselor statului roman desfasurata de persoane din randul etnicilor maghiari, germani, rusi, ucraineni, bulgari, sarbi, croati etc.; Grupa militara avea in preocupari activitatea ofiterilor in afara cazarmilor. Se urmarea cu precadere starea de spirit a acestora fata de mersul operatiilor militare si pozitia lor fata de regimul antonescian; Grupa economica culegea date si informatii legate de aprovizionarea populatiei, cantitatea de produse existente pe piata, tendintele de evolutie a diferitelor ramuri economice si domenii productive; Grupa rezidentiala tinea legatura cu rezidentele teritoriale carora le transmitea in permanent domeniile de interes operativ asupra carora trebuia sa-si concentreze activitatea informativa; Grupa diverse rezolva toate celelalte probleme de interes operativ ce nu intrau in sfera de preocupari a celorlalte grupe.

Prin noua organizare, agentura a fost impartita dupa criterii teritoriale, avand ca raza de actiune vechile provincii istorice romanesti: Muntenia, Oltenia, Dobrogea, Ardeal si Moldova. Centrele informative ale acestor agenturi se aflau in orasele Bucuresti, Craiova, Constanta, Sibiu si Iasi. Fiecare centru avea la randul lui rezidente informative amplasate in principalele orase sau targuri unde se concentrau probleme de interes. De exemplu, Agentura Moldova avea rezidente in orasele Bacau, Roman, Neamt, Barlad si Galati.

Sectia a II-a Contrainformatii dispunea si de trei Centre contrainformative cuprinse in Esalonul Mobil de pe langa Marele Cartier General al armatei romane. Ea ajunsese la un moment dat — dupa 1943 — sa fie incadrata cu 4 ofiteri si 375 functionari civili, ceea ce insemna ca depasea ca efectiv intregul Serviciu Secret din vremea lui Moruzov.

Sectia a III „G” — Relatii Externe a fost condusa de locotenent-colonelul Constantin Ionescu-Micandru. Era o Sectie nou infiintata cu misiunea de a colabora prin schimbul de informatii cu Serviciul de Informatii al armatei germane (Abwehr). Sesizand ca germanii „nu joaca corect”, Eugen Cristescu a recurs la o interesanta stratagema. A grupat in aceasta Sectie toate elementele cu vederi filogermane. El a urmarit sa „curete celelalte Sectii ale SSI de elementele filogermane pe care le-a grupat la un loc pentru a le supraveghea mai usor”. Documentele elaborate de Agentura I a Sectiei Contrainformatii privind supravegherea elementelor germane si filogermane sunt elocvente in acest sens. Sectia a III-a „G” se compunea din trei birouri si doua agenturi: Biroul 1 realiza contactul permanent cu un birou specializat al Abwehrului si efectua traduceri si retroversiuni din limbile germana si romana; Biroul 2 tinea legatura cu serviciile de informatii italiene; Biroul 3 avea un caracter pur administrativ, fiind interesat doar de lucrarile de registratura si arhiva. In afara de aceste trei birouri Sectia a III-a „G” dispunea si de doua agenturi: Agentura „P” cu centrul la Ploiesti; Agentura „T-S” cu centrul la Turnu-Severin. Cadrele celor doua agenturi erau dirijate sau asistate de agenti ai Abwehrului.

Sectia a IV-a Contraspionaj este, de fapt, transformarea, printr-o noua organizare a grupei din cadrul Sectiei Contrainformatii care se ocupa cu activitatea de contraspionaj. In cadrul ei au luat fiinta trei grupe: Grupa 1 Contraspionaj, care urmarea identificarea si supravegherea agentilor serviciilor de spionaj straine; Grupa a II-a Filaj, care se mai numea si Agentura a II-a, avea in preocupari doar lucrarile de filaj prin posturi fixe sau mobile; Grupa a III-a Legatii supraveghea personalul legatiilor straine. Misiunea principala a Sectiei a IV-a consta in „urmarirea actiunilor de spionaj ale statelor inamice si neutre; supravegherea legatiilor straine; urmarirea activitatilor strainilor si persoanelor semnalate ca suspecte“. Aceasta Sectie dispunea si de puternice retele informative alcatuite din agenti infiltrati in cadrul legatiilor straine, mai ales a celei germane, sau in serviciile de spionaj straine care actionau pe teritoriul Romaniei. Ea dispunea de un efectiv de 110 functionari civili si un ofiter, oameni pregatiti in tainele contraspionajului, cu multa experienta. In perioada ianuarie 1942-august 1944 la conducerea Sectiei s-au perindat mai multi sefi (locotenent-colonel Victor Siminel, locotenent-colonel Alexandru Proca, maior Balteanu, dr. Florin Becescu).

Sectia a V-a Contrasabotaj a luat fiinta in baza Decretului nr. 687din 16 septembrie 1942. La conducerea ei a fost numit locotenent-colonelul Alexandru Proca. Principalele misiuni ale acestei sectii erau: prevenirea actelor de sabotaj; supravegherea intreprinderilor importante in ceea ce priveste productia si siguranta; conducerea actiunilor informative si preventive in fiecare sector industrial important pentru aparare in economia nationala; intocmirea de acte doveditoare pentru cei care se faceau vinovati de sabotaj si trimiterea lor in fata justitiei militare; colaborarea cu autoritatile si factorii de conducere din intreprinderi la mentinerea unei stari de spirit bune in randurile muncitorilor prin inlaturarea elementelor suspecte sau necorespunzatoare si prin acordarea de avantaje (cautiune, dispensare, gratificatii etc.). Ca structura organizatorica, Sectia a V-a Contrasabotaj se compunea din: Biroul „C” — Comunicatii, care avea in preocupari supravegherea principalelor cai de comunicatii (cai ferate, drumuri, poduri etc.) pe unde se transportau produsele destinate frontului sau aprovizionarii populatiei; Compartimentul „Regiuni“ care tinea legatura cu cele 7 regiuni de contrasabotaj: Brasov, Bucuresti, Braila, Iasi, Ploiesti, Sibiu, Timisoara, corespunzatoare inspectoratelor militare regionale ale Ministerului Inzestrarii Armatei. O atentie deosebita se acorda supravegherii zonei petrolifere, transporturilor si porturilor de la Dunare si Marea Neagra.

Potentialul informativ al acestei Sectii era format din asa-numitii „delegati de contrasabotaj” care nu erau angajati ai SSI-ului, ci ai intreprinderilor industriale, portuare etc. Pentru sarcinile informative erau platiti cu o indemnizatie speciala. SSI selecta oameni pretabili la aceasta activitate, analiza informatiile furnizate si stabilea pe statul de plata al intreprinderii suma ce li se cuvenea, ceea ce inseamna ca lucrau acoperit. De obicei, erau atrasi in activitatea de „delegati” inginerii si tehnicienii cu vechime si, in rare cazuri, muncitori cu experienta. Sectia a fost incadrata cu 10 ofiteri specialisti in probleme economice si 38 functionari civili. In ce priveste numarul „delegatilor”, acesta este imposibil de stabilit datorita faptului ca erau bine acoperiti.

Sectia a VI-a Filaj si Cenzura corespondentei a luat fiinta prin Ordinul nr. 549 din iulie 1941, al Presedintiei Consiliului de Ministri si a fost condusa de locotenent-colonelul Constantin Radulescu (conspirativ Sita). Ea avea ca principale misiuni: a) cercetarea inscrisurilor destinate strainatatii, asigurand retinerea celor care prezentau o incalcare a legilor statului roman sau care puteau aduce prejudicii din punct de vedere militar, politic sau social; b) intocmirea de rapoarte catre autoritatile de resort pentru cenzurile speciale, importante sau urgente si dari de seama asupra concluziilor rezultate din cercetarea inscrisurilor. Materialul extras din examinarea inscrisurilor era sintetizat sub forma unor note sau rapoarte pe care le trimitea Presedintiei Consiliului de Ministri (probleme importante si cu caracter special sau secret), Marelui Stat Major (probleme de ordin militar), Departamentului Economiei Nationale (tranzactiile economice, tratativele, opiniile, afacerile), Ministerului Inzestrarii Armatei (problemele legate de aprovizionarea si inzestrarea din strainatate a armatei si a industriilor militare), Bancii Nationale a Romaniei (trimiteri clandestine de valuta, operatiuni de cont cu strainatatea, transferuri etc.). Sectia a VI-a isi avea sediul camuflat, bine ales si acoperit chiar in Palatul Postelor si Telecomunicatiilor si era formata din doua birouri: Biroul 1 Cenzura, incadrat cu personal ce executa operatiile pur tehnice si de desfacere si inchidere a corespondentei; Biroul 2 — Sinteza informatiilor, care intocmea materialele cu probleme de interes operativ.

Sectia a VII-a Personal a fost condusa de Dumitru Lepadatu. Se ocupa de angajari de personal, de verificari, de evidenta angajatilor si de organizarea cursurilor de specialitate pentru pregatirea personalului. Era incadrata cu 7 functionari civili care deserveau intregul aparat al SSI-ului si era formata din 4 birouri: Biroul 1 — angajari, corespondenta; Biroul 2 — cazare si contracte; Biroul 3 — legitimatii si fise de pensii; Biroul 4 — organizare-mobilizare.

Sectia a VIII-a Juridica, condusa pana in 1943 de locotenent-colonelul magistrat Emil Velciu, apoi de colonelul magistrat Radu Ionescu, isi avea sediul in cladirea Malmaison din Soseaua Plevnei. In afara de Biroul central, Sectia Juridica mai dispunea de alte 8 birouri, dintre care 5 activau in diferite regiuni ale tarii, iar 3 pe front. Ca misiuni, cerceta si intocmea acte de trimitere in judecata sau de clasare a spionilor, teroristilor, sabotorilor, parasutistilor si partizanilor descoperiti de sectiile Serviciului sau de organele altor autoritati militare si civile. Sectia era incadrata cu un efectiv de 10 ofiteri, 47 functionari civili si 5 subofiteri.

Sectia a IX-a Tehnica era condusa de unul dintre cei mai buni specialisti in tehnica criminalistica din acea perioada, Gheorghe Cristescu, fratele directorului general al SSI. Ea functiona ca organ de tehnica informativa si contrainformativa si executa cu ajutorul aparaturii speciale de care dispunea, atat pentru nevoile Serviciului, cat si pentru autoritatile militare, lucrari referitoare la fotografii normale si cu raze ultraviolete, cinematografie, planse speciale pentru expertize grafice sau chimice, expertize de cerneluri secrete si de reactivi; harti, scheme, planuri si planse la diferite scari si proiectii; documente, stampile, sigilii etc.

Aceasta Sectie era organizata in 4 birouri si un laborator: Biroul 1 — Foto se ocupa cu fotocopii secrete si developari de filme; Biroul 2 — Desen tehnic, intocmea pe baza informatiilor primite de la agenturi harti, schite si grafice privind dispozitivele de lupta ale armatelor inamice sau structurile informative ale serviciilor de spionaj straine ce actionau in Romania; Biroul 3 — Zincografie; Biroul 4 — Tipografie; Laboratorul-Tehnic. Sectia era incadrata cu un ofiter si 24 functionari specialisti.

Sectia a X-a Radio a fost condusa de maiorul Nicolae Luca, detasat si el de la Marele Stat Major. Principala misiune a Sectiei era de „a asigura permanent legaturile radio ale intregului Serviciu cu toate organele din tara si strainatate“, precum si „descoperirea posturilor de radio clandestine“.Tot acestei Sectii ii erau incredintate misiuni de „ascultare a emisiunilor radio, a convorbirilor telefonice straine”. Colonelul Ion Lissievici mentioneaza in memoriile sale ca „prin concursul Serviciului de informatii german a organizat serviciul de radio-goniometrie pe teritoriul Bucurestiului, subordonandu-l conducerii Sectiei Radio“. Din punct de vedere organizatoric se compunea din: Biroul Transmisiuni; Laboratorul Radio. Ea era incadrata cu doi ofiteri, 24 functionari civili specialisti, 4 subofiteri si 28 trupa (radiotelegrafisti).

Sectia a XI-a Auto condusa de capitanul Ion Gamulea, ulterior de maiorul Marcel Iovian, „asigura procurarea si intretinerea mijloacelor auto necesare legaturilor Serviciului in tara sau in zona de operatiuni si in strainatate“. De asemenea, asigura transporturile de materiale necesare organelor serviciului din Transnistria, de pe zona de operatii si din interiorul tarii. Era compusa din: Biroul 1 — Secretariat, Gestiune si Evidenta personal; Biroul 2 — atelier de reparatie si circulatie. Pentru indeplinirea obligatiilor ce-i reveneau, Sectia era incadrata cu un efectiv de 1 ofiter, 5 functionari, 3 subofiteri si 160 soferi mecanici. Sectia fusese dotata cu mijloace auto din cele mai moderne.

Sectia a XII-a Administrativa avea misiunea sa verifice, sa controleze, sa contabilizeze si sa ia masuri de gestionare a materialelor si fondurilor alocate pentru buna functionare a SSI. Ea se compunea din trei birouri: Biroul 1 — Casierie, manuirea fondurilor si materialelor; Biroul 2 — Contabilitate; Biroul 3 — Cazarmare. Aceasta Sectie administrativa era incadrata cu un ofiter, 5 functionari si un subofiter.

In anul 1943 a mai survenit o reorganizare a SSI, fara a se aduce insa modificari importante in structura. Aceasta reorganizare se referea la schimbarea criteriilor de verificare a pregatirii profesionale a personalului existent si la inlocuirea celor ce se dovedisera necorespunzatori.

Fata de anul 1934, efectivul SSI a crescut in 1942-1943 de la 228 cadre la 1 083, ceea ce reprezenta o crestere de aproape cinci ori. Este perioada cea mai de varf a SSI din punctul de vedere al potentialului informativ. Ion Lissievici mentiona ca aceasta extindere a fost impusa de cerintele razboiului si prezenta urmatoarele avantaje: uniformizarea elementelor organice ale Serviciului; compartimentarea atributiilor, lucratorilor si mentinerea discretiei; specializarea si controlul personalului; inlesnea crearea noilor sectii impuse de conditiile de campanie in afara granitelor tarii.

Colaborarea SSI cu celelalte structuri si institutii ale comunitatii informative romanesti. Structurile informative ale unui stat alaturi de institutiile civile sau militare subordonate diferitelor ministere, abilitate prin legi organice sa culeaga, sa stocheze, sa verifice sau sa manipuleze date si informatii secrete cu relevanta pentru domeniul apararii si sigurantei nationale, sunt denumite in literatura de specialitate drept comunitate informativa. In perioada de care ne ocupam nu exista aceasta sintagma. Eugen Cristescu folosea expresia: „Servicii Romane de Informatii . Cooperarea intre aceste structuri si institutii in probleme de interes national constituie un procedeu des uzitat in activitatea informativ-operativa. De regula, pentru eficientizarea si cresterea operativitatii in domeniul colaborarii, unul din serviciile de informatii isi asuma rolul de „primus inter pares“, cu misiunea de a coordona si centraliza schimbul de informatii. Pentru perioada 6 septembrie 1940-23 august 1944 acest rol a revenit SSI, dupa cum rezulta din practica activitatilor sale — atestate documentar —, dar fara ca legea sa de organizare si functionare sa prevada acest lucru. Nu este exclus ca subordonarea sa directa Presedintiei Consiliului de Ministri sa-i fi conferit tacit acest rol in raporturile cu celelalte structuri din comunitatea informativa romaneasca.

SSI a colaborat cel mai strans si pe multiple planuri cu Marele Stat Major, colaborare care, in opinia lui Eugen Cristescu „s-a facut in cele mai bune conditii si cu rezultate efective pentru ambele parti“. S-ar putea spune ca o astfel de colaborare era cat se poate de fireasca, avandu-se in vedere ca exista o situatie de razboi in care ponderea informatiilor avea caracter militar. Pe de alta parte, Marele Stat Major a dat un concurs pretios in selectionarea ofiterilor si subofiterilor incadrati in structurile operative si administrative ale SSI. De fapt, acestia figurau doar ca delegati la SSI pentru perioada de campanie, remunerarea si instruirea lor profesionala ramanand in continuare de competenta Marelui Stat Major. Nu trebuie omis nici faptul ca pana la 6 septembrie 1940, SSI fusese o structura informativa in organica Ministerului de Razboi, ceea ce presupune ca vechile practici in munca de informatii nu puteau fi abandonate.

O alta foma de colaborare o constituia schimbul de rapoarte informative zilnice. Sectiile de Informatii si Contrainformatii din SSI trimiteau Marelui Stat Major buletinele lor zilnice. La randul lui Marele Stat Major expedia SSI-ului buletinul sau de informatii ce se intocmea la Sectia a II-a. Exista si o colaborare tehnica „la teren“, adica intre structurile informative ale celor doua institutii. De exemplu, atasatii militari aveau dispozitii de la Marele Stat Major sa orienteze si sa ajute in mod discret activitatea informativa a rezidentilor externi ai SSI. Cooperarea informativa s-a facut si pe front. Eugen Cristescu declara ca „in Moldova, toate informatiile le comunica Marelui Stat Major, Sectia a II-a, iar Sectia a II-a dadea diferite cereri de informatii pe teritoriu”. Colonelul Ion Lissievici isi amintea si el ca SSI „urmarea continuu satisfacerea nevoilor informative ale Marelui Stat Major — Sectia a II-a informatii si contrainformatii. Aceste nevoi erau concretizate prin Planul special si cereri de informatii

Eugen Cristescu ne mai ofera si alte detalii interesante: „Tot angajamentul stabilit cu Marele Stat Major, Centrele sale de informatii de pe frontiera si Birourile statistice trebuiau sa coopereze cu Centrele informative SSI, dandu-si reciproc concurs in interesul activitatii informative. Astfel, organele de frontiera ale Marelui Stat Major ajutau trecerile peste granita a agentilor nostri. Aceste organe nu aveau voie sa faca schimb de informatii, care se facea numai intre Centre. Aceasta, pentru a se putea face la centru verificarea informatiilor venite pe mai multe cai si din surse diferite si a nu cadea in greseala cercului vicios



In domeniul contrainformatiilor militare, competentele SSI mergeau doar pana la portile cazarmilor. Supravegherea informativa de catre Sectia a II-a din SSI a ofiterilor din armata, despre care existau suspiciuni sau se iveau probleme contrainformative, se facea numai cu aprobarea Marelui Stat Major, caruia trebuia sa i se comunice motivele care impuneau masurile de verificare si rezultatele obtinute.

Existau si alte structuri comune ale SSI si Marelui Stat Major, ca de exemplu „Oficiul Central de Cenzura“, care functiona in Capitala sub conducerea locotenent-colonelului Gheorghe Radulescu. Acest Oficiu se ocupa cu cenzura scrisorilor, imprimantelor si telegramelor interne si externe, iar in cadrul lui functionau ca mobilizati pe loc specialisti in decriptari si cunoscatori de limbi straine. Datele, informatiile si constatarile rezultate din activitatea Oficiului erau folosite pentru intocmirea unui Buletin periodic. Eficienta acestei activitati in identificarea unor inscrisuri cu continut operativ pentru aparare si siguranta nationala a determinat Marele Stat Major sa organizeze oficii de cenzura in intreaga tara.

Tot in cadrul cooperarii trebuie socotite si intalnirile periodice intre directorul general al SSI si seful Sectiei a II-a din Marele Stat Major. „Probleme mai importante si mai dificile — spune Eugen Cristescu — se discutau intre seful SSI si seful Sectiei a II-a din Marele Stat Major si tot astfel se anuntau reciproc evenimentele mai importante

Pentru completarea si verificarea fluxului informational precum si in scopul fundamentarii masurilor de contracarare a unor actiuni ce vizau slabirea capacitatii de aparare si siguranta nationala, SSI colabora cu diferite structuri din cadrul Ministerului Afacerilor Interne, in mod constant cu Directia Generala a Politiei, Prefectura Politiei Capitalei si Inspectoratul General al Jandarmeriei. Trebuie precizat ca aceasta colaborare s-a putut efectua dupa inlaturarea legionarilor din guvern si a fost de un real folos pentru SSI „inlesnindu-i sa cunoasca evenimentele si starile de fapt din intreaga tara peste care actionau organele acestor institutii . Cooperarea consta in schimbul reciproc de buletine informative, dar se mai realiza si in cadrul Consiliului de Ordine Interioara. Acest Consiliu fusese creat pe langa Presedintia Consiliului de Ministri, inca din primele zile ale guvernarii antonesciene, si la el luau parte ministrul si subsecretarul de stat al Ordinii Publice de la Ministerul de Interne, directorul general al Politiei, prefectul Politiei Capitalei si un reprezentant din conducerea Jandarmeriei. In timpul regimului national-legionar, directorul general al SSI nu a fost invitat, intrucat „o colaborare cu ei ar fi fost o imposibilitate morala”. Abia dupa rebeliunea din ianuarie 1941, directorul general al SSI a fost invitat sa ia parte la Consiliul de Ordine Interioara, unde expunea doar „chestiunile curente”.

SSI trebuia sa colaboreze la fel de strans si cu Ministerul Afacerilor Straine, intrucat rezidentii externi lucrau sub diverse acoperiri in cadrul oficiilor diplomatice din strainatate. Principial, ministri plenipotentiari trebuiau sa dea acelasi concurs rezidentilor SSI ca si atasatilor militari. In practica insa intre ambasadorii romani si rezidentii SSI au existat numeroase asperitati, neintelegeri si controverse datorita persistentei unei mentalitati inguste, de casta, potrivit careia „doar personalul diplomatic era singurul capabil si avea dreptul exclusiv de a face informatii in strainatate”. In ciuda acestor greutati, au fost si momente care au favorizat conlucrarea. Datorita relatiilor foarte bune existente intre Mihai Antonescu si Eugen Cristescu, SSI a obtinut de la Ministerul Afacerilor Straine rapoarte mai importante ale legatiilor romanesti din strainatate, care au servit la fundamentarea planurilor generale de cautare a informatiilor, sau au largit documentarea in diferite probleme privind stadiul relatiilor politico-diplomatice pe arena internationala, mai ales in zonele de interes pentru Romania.

SSI a mai colaborat si cu alte institutii civile, ca de exemplu cu Posta Centrala si Societatea de Telefoane, prin intermediul carora obtinea note extrase din interceptarea trimiterilor postale sau a convorbirilor telefonice pe momente operative.

Intrucat la Presedintia Consiliului de Ministri se aduna zilnic un numar insemnat de buletine si rapoarte informative provenind de la ministerele de Interne, Externe, Razboi, Justitie, Parchetele de Judecata, Marele Stat Major, Siguranta, Prefectura Politiei Capitalei, Inspectoratul General al Jandarmeriei, Directia Justitiei Militare, Directia Inchisorilor si nu in ultimul rand de la SSI, devenise la un moment dat imposibil pentru conducatorul statului sa le poata consulta. In sedinta Consiliului de Ministri din 10 decembrie 1940, generalul Ion Antonescu si-a exprimat clar nemultumirea fata de sistemul de informare operativa curenta, total dezorganizat, ca urmare a evenimentelor politice interne din septembrie-noiembrie. „Serviciul de informatii — spunea Antonescu — innebuneste pe cine ii citeste rapoartele. Primesc informatii prin Statul Major, Serviciul Secret, Politie, Siguranta, Jandarmerie, Ministerul de Interne. Cine vrea sa innebuneasca in mod sigur, sa citeasca toate aceste informatii… trebuie sa facem ceva armonios in stat, pentru ca asa cum este acum, este un adevarat haos, care ne costa bani si ajungem si la efecte contrare celor pe care le urmarim prin aceste informatii“. Astfel, s-a simtit nevoia crearii unui organ specializat in analiza si sinteza informatiilor. Din ordinul maresalului Ion Antonescu, Eugen Cristescu a organizat Serviciul de Centralizare a Informatiilor la Presedintia Consiliului de Ministri. Aceasta structura a fost organizata dupa modelul Centralei de coordonare si Verificare a Informatiilor de pe continent, pe care a aflat-o de la Amiralitatea Engleza, in timpul studiilor la Londra.

Iata cum descrie Eugen Cristescu modul de functionare, atributiile si eficienta acestei structuri:

„In urma studiilor si propunerilor mele, s-a infiintat la Presedintia Consiliului un «Serviciu pentru Centralizarea Informatiilor de la toate organele informative ale statului», compus din ofiteri si personal civil specializat in materie. Aici se adunau buletinele informative sau rapoartele speciale – civile si militare, mai importante, trimise de Marele Stat Major, Ministerul de Interne, Externe, Razboi, Siguranta, Politie, Jandarmerie, Serviciul Special de Informatii, Ministerul de Justitie cu informatiile capatate de la Procurori si inchisori si in genere orice informatii de la orice autoritate sau Departament care interesa Conducerea Statului.

La Serviciul pentru Centralizarea Informatiilor se facea o operatie de triaj a stirilor, apoi de verificare si completare intre ele si se redacta apoi buletine zilnice sau rapoarte speciale pentru conducatorul Statului si Primul Ministru, unele informatii erau pentru stiinta, iar altele pentru masuri ce se ordonau de Presedentie autoritatilor de competenta.

Masurile se executau prin: Cabinetul Militar pentru problemele militare, condus de colonelul Radu Davidescu si Cabinetul Civil condus de sub-secretarul de stat, Ovidiu Vladescu, pentru cele civile. Cand era nevoie de a se face discutii asupra problemelor de ordine interna, se convoca la Presedintie, sub conducerea maresalului Antonescu sau Mihai Antonescu, Conferintele de ordine interna, o data sau de doua ori pe luna, unde participau: ministrul de Interne, sub-secretarul de stat al Politiilor, directorul general al Sigurantei, prefectul Politiei Capitalei, un reprezentant al Jandarmeriei – care era tot generalul Vasiliu, si seful Serviciului Special de Informatii. Pentru chestiuni secrete sau speciale fiecare din acestia putea cere audienta la maresalul Antonescu sau Mihai Antonescu.

Prin organizarea acestui sistem general de centralizare si exploatarea informatiilor se obtinea o serie de avantaje: 1) serviciile de informatii activau paralel pe teren, fiecare dupa puterea si specialitatea sa, tragandu-se maximum de informatii; 2) nu se produceau imixtiuni si incalcari de atributii, avand o compartimentare clara ; 3) se putea inlesni colaborarea intre sefii de autoritati iar nu furturi de informatii de la un serviciu la altul intre agentii sub-alterni; 4) se inlatura cercul vicios informativ, cand acelas informator dadea aceiasi informatie la mai multe servicii, deoarece prin comparatie era usor de descoperit; 6) se obtinea o centralizare si o evidenta a tuturor problemelor, informand mai complet conducerea Statului, care isi putea dirija masurile de ansamblu si de detaliu in perfecta cunostinta de cauza, putand sa aprecieze si separat activitatea fiecarui serviciu; 7) in total sa faca un control asupra activitatii intregii vieti a Statului”.

Astfel, SSI a devenit cu timpul — desi legea sa organica nu o prevedea — un organ specializat in domeniul culegerii si prelucrarii informatiilor dirijate direct catre principalul utilizator, adica, conducatorul statului, ceea ce-i conferea rolul central in ansamblul comunitatii informative romanesti.

Poate ca din aceasta cauza, anumite sincope manifestate in fluxul informational i-a determinat pe unii observatori ai scenei politico-diplomatice si militare romanesti sa-i atribuie SSI intreaga responsabilitate, ajungand uneori la critici vehemente potrivit carora institutia mai mult il dezinforma pe conducatorul statului. Or, dezvaluind intregul mecanism al cooperarii intre structurile informative romanesti, chiar cu neajunsurile sale si imperfectiunile de detaliu inerente, ne putem da seama de netemeinicia unor astfel de critici. Practic, ne aflam in fata unui adevarat laborator de culegere, verificare, procesare si utilizare a informatiilor, reprezentat de comunitatea informativa romaneasca, in care rolul de analiza si sinteza i-a revenit SSI. In aceste circumstante, trebuie sa recunoastem ca era practic imposibil sa se produca dezinformarea conducatorului statului. Lipsa de operativitate in transmiterea informatiilor si chiar sincopele inregistrate in activitatea sa, nu pot fi atribuite in exclusivitate unei singure institutii sau celui care a condus-o. Ele tin de resortul intregului mecanism al comunitatii informative, de presiunea psihologica si starea emotionala a personalului provocata de conjunctura razboiului, si, nu in ultimul rand, de evolutia rapida a evenimentelor care luau uneori intorsaturi neasteptate, chiar contradictorii.

Cu toate aceste neajunsuri inerente, mai ales in timp de campanie, existenta unei structuri care analiza, tria si sintetiza noianul de informatii furnizate organului suprem de decizie a constituit o realizare importanta a SSI, asigurand astfel posibilitatea folosirii oportune de catre conducatorul statului a celor mai veridice informatii. Aceasta contribuia nemijlocit la elaborarea, mai ales in domeniul militar, a unor hotarari adecvate situatiilor de pe campul de lupta des schimbatoare.

Shimbul de informatii si cooperarea SSI – Abwher. Serviciul Secret a practicat destul de timpuriu schimbul de informatii cu serviciile de informatii ale Marilor Puteri, precum Anglia si Franta, extins apoi si la Germania si Italia. Aproape in exclusivitate schimbul de informatii cu serviciile similare din aceste tari au avut ca tema: armatele tarilor vecine, in special cele cu care Romania nu avea incheiate tratate de alianta politica sau militara. Acest aspect presupune in mod logic ca Serviciul Secret detinea un flux informational de valoare, intrucat starnea interesul institutiilor similare ale Marilor Puteri.

Pentru sustinerea acestei opinii putem folosi ca argument si destainuirile lui Robert Bishop, ofiter al OSS (Serviciul de Operatii Strategice), care a venit in Romania cu misiunea militara americana, imediat dupa 23 august 1944, si care a consultat multe dosare ale Serviciului Secret privind Rusia Sovietica. Ofiterul american facea urmatoarea remarca despre aceste dosare: „Contineau cea mai grozava culegere de date despre sovietici din toata Europa, cu exceptia dosarelor gasite in Germania. Prezentau o colectie continua de date, incepand cu primul razboi mondial. Aceste documente reflectau munca mai multor ramuri ale serviciilor secrete romanesti. Dar secretele cele mai importante fusesera obtinute in cea mai mare parte de un om si agentii pe care ii dirija. Expertii care ii cunosc munca il considerau cel mai mare spion ce a lucrat vreodata pentru Romania. Avea peste 200 de agenti activi in Rusia, atat inainte cat si dupa razboi si nu exista portiune din aceasta tara, inclusiv bine pazita zona a Uralilor, in care sa nu fi patruns“. Si parca in completare, Stefan Enescu, secretarul lui Moruzov, isi amintea si el ca „informatiile [obtinute de Serviciul Secret — n.n.] mergeau pana la dezvaluirea celor discutate cu usile inchise in Sovietul Comisarilor Poporului (guvernul) din R.S.S. Moldoveneasca” — de peste Nistru „care constituia o placa turnanta a URSS fata de noi“.

Incepand cu februarie 1937, asa cum rezulta dintr-un raport olograf intocmit de maiorul Constantin Ionescu Micandru — seful Frontului de Est din Serviciul Secret —, s-a realizat un prim contact informativ cu Abwherul, condus din 1935 de amiralul Wilhelm Franz Canaris. Este unul dintre putinele documente ce s-au pastrat si care dezvaluie anumite intimitati ale activitatii serviciilor secrete de informatii, dar mai ales faptul ca Serviciul lui Moruzov era cautat pentru informatiile pe care le detinea despre spatiul sovietic.

In privinta perspectivelor continuarii schimbului de informatii, s-a stabilit ca el sa se faca in conditii de o discretie absoluta, alternativ, la Bucuresti si Berlin, ceea ce nu s-a mai intamplat pana in iunie 1939. Dupa declansarea celui de-al doilea razboi mondial, s-au stabilit contacte permanente, prin ofiteri de legatura. Sa mai consemnam ca Mihail Moruzov a fost primul sef de serviciu secret de informatii cu care amiralul Canaris s-a intalnit direct si cu care a avut si cele mai multe contacte, in total patru, doua la Bucuresti (in decembrie 1939 si martie 1940), una in Germania (aprilie 1940) si alta in Italia (3-5 septembrie 1940).

Dupa numirea lui Eugen Cristescu, in functia de director general al SSI, colaborarea cu Abwherul a continuat, fiind aprobata de generalul Ion Antonescu. Contactele se faceau direct, intre Eugen Cristescu si colonelul Rodl, seful Sectiei din Romania a Serviciului de Informatii al Armatei Germane, iar pentru problemele operative si tehnice contactul era permanent intre colonelul Constantin Ionescu Micandru, seful Sectiei a III-a G din SSI si colonelul german, Alexandru von Stransky.

Noutatile pe care documentele inserate in acest volul le atesta pentru istoriografie se refera la conferintele pe care ofiterii de informatii germani le tineau la sediul SSI ori al MStM in prezenta ofiterilor romani cu sarcini informative pe Frontul de Est. Erau analizate: configuratia fronturilor, intentiile de manevra ale comandamentelor armatelor britanice, americane si sovietice, necesitatea masurilor de protectie contrainformativa etc. In urma acestor actiuni de informare se stabileau de regula sarcinile informative pentru structurile celeor doua servicii, SSI si Abwher.

De exemplu, la conferinta din 10 aprilie 1942, colonelul Kintzel, din Sectia a II-a a Statului Major al Armatei de Uscat, s-a referit la faptul ca, pana in acel moment, Comandamentul german a subestimat valoarea Armatei Sovietice. Printre cauzele acestei erori, ofiterul german a mentionat: „Concluziilor trase de catre Serviciul de Informatii german in urma razboiului ruso-finlandez, razboi in care Armata Sovietica s-a prezentat slab din punct de vedere al conducerii operatiunilor, instructiei, disciplinei, moralului, dotarii si serviciilor de aprovizionare. Aceste constatari le-a facut si Comandamentul Sovietic care, drept consecinta, a inlocuit pe maresalul Vorosilov de la conducerea armatei prin maresalul Timosenko. Acesta din urma, in baza misiunilor primite, a luat masuri de redresarea lipsurilor constatate in toate domeniile si in special pentru complectarea disciplinei, dotarea armatei si refacerea moralului soldatului sovietic”. Interesanta este si o alta cauza a erorilor de evaluare facute de germani: „Prin masurile de ordin contrainformativ luate de catre organele sovietice, agentii Serviciului de Informatii german nu au putut patrunde in interiorul URSS pentru a culege informatii intr-o zona mai adanca de 100 – 150 km de la frontiera. In aceasta zona s-au putut obtine date precise de ordin informativ, insa nu s-a putut sti ce se petrece in interiorul URSS. Datorita acestui fapt, nu s-a putut cunoaste care sunt posibilitatile industriale ale URSS, cu atat mai mult ca majoritatea statelor capitaliste erau dispuse sa subestimeze dezvoltarea industriei sovietice, considerand-o numai ca o creatie a propagandei sovietice, ea neexistand in realitate”.

Pentru exemplificare se mentioneaza ca inainte de inceperea razboiului contra URSS, Comandamentul german aprecia ca armata sovietica dispunea de circa 10 000 care de lupta. In realitate insa s-a vazut mai apoi ca, de la inceputul razboiului si pana in aprilie 1942 au fost distruse 26 000 care de lupta si totusi Sovietele mai dispun de 80 Brigazi care de lupta.

De asemenea, ofiterul german, caruia se pare nu-i scapa nici un amanunt din analiza, mai mentiona ca: „Sovietele au intrebuintat mijloace de inducere in eroare a informatorilor oficiali cu ocazia diferitelor parazi si festivitati militare, facand sa defileze aceleasi unitati de mai multe ori si pastrand un desavarsit secret asupra noilor mijloace de lupta, camuflajul si conspirativitatea fiind un specific al Sovietelor. Abia dupa inceperea razboiului actual, s-a putut cunoaste gradul de pregatire al Armatei Rosii”.

Un alt aspect extrem de interesat prezentat in cadrul consfatuirilor se refera la multe din necunoscutele Armatei Rosii, care au surprins Comandamentul Armatei Germane, ceea ce a dus in cele din urma la esecul cuceririi Moscovei. Iata cum este prezentat de analistii germani: „In ceea ce priveste armata sovietica, Comandamentul german a fost surprins de aparitia: carului de lupta de 52 de tone; tunului racheta; cum si de tenacitatea in lupta a soldatului rosu care, chiar incercuit, a rezistat fara aprovizionari, mancandu-si camarazii morti, fiind in cele din urma capabili sa atace si sa scape de incercuire. De asemenea, Comandamentul german a mai fost surprins la data de 4 decembrie 1941, de aparitia pe front in regiunea Moscovei, a urmatoarelor noi MU: 80 Divizii Infanterie; 80 Brigazii Infanterie; 10 Brigazi care de lupta; 25 Divizii Cavalerie. Toate aceste MU au aparut pe front in momentul cand germanii erau in plina ofensiva pentru cucerirea Moscovei. Aceasta actiune a fost intreprinsa datorita faptului ca trupele sovietice din linia I-a erau complet epuizate si efectivele complectate cu civili si copii. Existenta MU semnalate mai sus, nu a fost cunoscuta germanilor prin nici un mijloc”.

Am citat in extenso din aceste documente pentru a sublinia ca ofiterii germani ofereu colegilor lor din SSI si Sectiei a II-a a MStM nu numai o informatie despre valoarea si taria fortelor inamicului comun, dar mai ales modelul unei analize reci, obiective si critice, fara cosmetizari si explicatii politice, in care nu era omisa evidentierea propriilor slabiciuni si limite in cunoastere. Mesajul era foarte clar: necunoasterea inamicului poate duce la surprindere, erori de comandament si, prin urmare, la inevitabile esecuri. De aici, rolul extrem de important al informatiilor in timp de campanie.

La fel de instructive pentru ofiterii SSI s-au dovedit informatiile furnizate de colonelul Rodl cu ocazia consfaturirii din 23 iulie 1942. Printre altele, ofiterul german atragea atentia - la 41 de zile dupa primul bombardament al aviatiei americane supra Romaniei – , ca: „In Orientul Apropiat se gasesc circa 150 de avioane americane, care, probabil, vor fi utilizate pentru atacul zonei petrolifere din Romania”. Astazi stim ca atacul s-a produs peste mai bine de un an, la 1 august 1943. Datorita masurilor luate din timp, respectiv intarirea artileriei antiaeriene germane si romane din zona si suplimentarea sistemului de protectie contrainformativa, rezultatele atacului au fost limitate. Productia de petrol nu a fost afectata in mod hotarator, iar pagubele de partea aviatiei americane au fost insemnate. Din 177 de bombardiere care au atacat Valea Prahovei, 162 au ajuns in zona petrolifera, 41 au fost doborate, 88 s-au inapoiat la baza, din care 55 cu avarii (unele au aterizat pe parcurs), iar 147 aviatori au murit in actiune, 116 fiind luati prizonieri.

Si tot cu ocazia conferintei din 23 iulie 1942, acelasi colonel Rodl atragea atentia ca armata americana este destul de puternica „pentru a intreprinde o actiune, fie in Vestul Europei (in Irlanda se afla astazi circa 100 000 americani), fie in Orientul Apropiat”. Evaluare corecta, intrucat actiunea se va produce peste doi ani, la 6 iunie 1944, cunoscuta sub numele de „Operatiunea Overlord” sau „Marea debarcare”.

Se pare ca specialistii SSI au deprins repede sistemul de analiza si acribia ofiterilor germani, asa incat in evaluarea prezentata Presedintiei Consiliului de Miniltri, la sfarsitul lunii martie 1943, despre situatia si posibilitatile Armatei Sovietice, se formuleaza urmatoarea concluzie: „Armata Sovietica in urma ofensivei de iarna a suferit pierderi foarte mari in efective si materiale. Guvernul si comandamentul sovietic, judecand posibilitatile sale in personalul de comanda, forte vii si materiale, a ajuns la hotararea de a lupta cu mase de unitati blindate si mecanizate, prin care spera a da lovitura decisiva trupelor aliate. Pentru aceasta face toate eforturile in vederea fabricarii in masa de tancuri si organizarea numeroaselor unitati blindate si motomecanizate, pe care le angajeaza in lupta pana la completa lor nimicire, formand insa mereu unitati noi. Sursa principala de fabricatie a mijloacelor si organizarea unitatilor blindate o formeaza regiunea Urali. Desfasurarea actuala a ofensivei de iarna a Sovietelor dusa cu un important numar de MU si in special de blindate se pare ca a marcat din partea Axei o tendinta de a supraestima posibilitatile sovietice, fenomen cu totul contrar celui de la inceputul razboiului, cand forta Armatei Rosii a fost subestimata”.

Fie si prin aceste atestari documentare, pe care prezenta culegere de documente le ofera din plin, se conturaza pentru istoriografia domeniului teza conform careia schimbul de informatii si cooperarea dintre ofiterii SSI cu profesionistii germani ai frontului secret a fost o experienta extrem de utila. Din nefericire, acesta nu a putut fi valorificata in perioada care a urmat, datorita pierderilor dezastroase pe Frontul de Est, iar in domeniul informatiilor astfel de esecuri se platesc uneori foarte scump. Dupa actul de la 23 august, din ordinul Comandamentului Armatei Sovietice de ocupatie, structurile informative ale SSI care activasera pe Frontul de Est au fost desfiintate, iar asupra ofiterilor si a documentelor informative intocmite de ei, s-a declansat o adevarata „vanatore de vrajitoare”. Documentele din arhiva Frontului de Est au fost fie distruse, fie au luat masiv drumul Moscovei. In timpul regimului comunist, majoritatea ofiterilor SSI au fost condamnati la ani grei de temnita, fiind acuzati de „activitate intensa contra clasei mincitoare”. O astfel de aberatie venea sa acopere adevarul, si anume experienta coplesitoare acumulata in timpul campaniei de reintregire national-statala din cel de-al doilea razboi mondial.

In schimb, dupa cum se cunoaste foarte bine, ofiterii Abwher-ului din structurile Frontului de Est - in frunte cu Gerhard Ghelen si intreaga sa arhiva -, au avut o alta soarta. Au fost recuperati de americani si pusi imediat la lucru, experienta lor informativa contra sovieticilor fiind folosita, nu numai la fundamentarea structurilor informative ale regimului democratic din Germania Federala ci mai ales la confruntarea Est-Vest din timpul razboiului rece, al carui deznodamant, de asemenea, il cunoastem acum foarte bine.

Continuitatea si discontinuitatea in activitatea de informatii par sa devina astfel elemente fundamentale in stabilirea coeficientilor de valoare si a eficientei in domeniul activitatii de informatii. Iar in epoca in care traim, succesul in razboiul contra terorismului international, total inuman si devastator prin actiunile sale surprinzatoare, nu poate avea sorti de izbanda, in sens de restabilire a pacii globale, fara profesionistii unui intelligence de calitate.








Politica de confidentialitate

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 885
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2020 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site