Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

CATEGORII DOCUMENTE





Alimentatie nutritieAsistenta socialaCosmetica frumuseteLogopedieRetete culinareSport

Fitness

CAVALERISMUL SI EDUCATIA CAVALEREASCA - EXERCITIILE FIZICE POPULARE, EDUCATIA FIZICA IN EVUL MEDIU

Sport

+ Font mai mare | - Font mai mic







DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
Modelul antrenamentului sportiv: Principiile antrenamentului sportiv. Sursele, ipotezele, obiectivizarea si evaluarea antrenamentului sportiv.
LECTIA DE INOT
TEHNICA DE INOT A PROCEDEULUI CRAUL
SISTEMELE NATIONALE DE EDUCATIE FIZICA : SISTEMUL FRANCEZ, ELVETIAN, GERMAN, DANEZ, SUEDEZ SI ENGLEZ
SIMULATOARELE Sl TRENAJOARELE CA SURSE DE INFORMATII
CONCEPTIILE DESPRE EDUCATIE FIZICA IN PERIOADA RENASTERII
INTRODUCERE IN OLIMPISM
PARTICIPAREA ROMANIEI LA JOCURILE OLIMPICE
Criterii motrice in selectia sportiva. Particularitati ale selectiei
LUCRARE DE ATESTAT - REZISTENTA forme de manifestare, factori determinanti, metode de dezvoltare

EducaTia fizicA In Evul Mediu - Modificarea concepTiei despre educaTie fizicA.  Formele de practicare ale exerciTiilor fizice In perioada de Inceput a Evului Mediu

Cavalerismul Si educaTia cavalereascA

ExerciTiile fizice populare



              Prabusirea Imperiului Roman (462 D.Hr) a determinat faramitarea lumii antice, a carei unitate se pastrase sub conducerea Romei si aparitia pe scena istoriei a unor noi popoare. Caderea  Romei a adus haosul politic si social. Navalirile popoarelor migratoare, nestavilite de o forta organizata au adancit si completat dezordinea. Orasele erau adevarate atractii ale valurilor de navalitori in cautare de prada. Viata urbana a fost cu totul nimicita, industria si comertul au fost ruinate. Timp de cateva secole tarile Europei, in special cele care formasera imperiul roman de apus au fost intr-o stare de anarhie.

              1. Istoria Evului Mediu este dominata de istoria popoarelor germanice care au determinat deplasarea civilizatiei spre Nord schimband stilul de viata caracteristic lumii greco-romane.

              Dezvoltarea culturala a acestor popoare este influentata decisiv de religia crestina, care triumfa  asupra vechilor religii politeiste, determinand atat conceptiile cat si forma institutiilor.

              Desfiintarea J.O antice si apoi incendierea Olympiei au fost fapte simbolice care au pecetluit triumful eticii crestine asupra conceptiilor antice, care suferisera e drept un destul de pregnant proces de degenrare in ultimele veacuri. Locul conceptiilor greco-romane preocupate de aspectul fizic al omului este luat de conceptiile crestine care au creat un ideal cu totul diferit. Doctrina crestina se sprijina pe dualitatea corpului si spiritului: corpul este pieritor, sufletul nemuritor. Corpul este dusmanul sufletului, resedinta si cauza pacatului. Cu cat corpul este mai slabit, mai neingrijit cu atat sansele sufletului de a accede la viata vesnica sunt mai mari. Ca o consecinta naturala a cresterii influentei acestor conceptii a fost  interzicerea  exercitiilor fizice prin care se cultiva latura fizica a persoanei. In acest mod, crestinismul a adus decaderea execitiilor fizice. Tertullian unul dintre parintii bisericii crestine sustinea plin de indignare: “ Paleastrica diaboli negotium!” (Kiritescu,1943). Au fost considerate purtatoare de pacat si baile, curatenia sau  igiena personala, adica tot ceea ce tinea de intretinerea sanatatii si a corpului.

              Ostilitatea fatisa a bisericii crestine fata de educatie fizica si-a gasit  deplina si completa aplicare in sistemul de educatie al timpului. Scolile medievale erau conduse de ordinele religioase, educatia se facea in scolile manastiresti  conduse de calugarii benedictini, franciscani sau  dominicani. In scoli se invatau cele “sapte arte liberale” in doua cicluri “trivium” ( gramatica, dialectica, retorica) si “quadrivium” (aritmetica, muzica, geometria, astronomia). Ca metoda de invatare se utiliza metoda scolastica, bazata pe rationamentul deductiv si silogismul, urmarindu-se legarea cunostintelor intr-un rationament riguros, fara folosirea faptelor  sau argumentelor.

              In acest sistem de educatie era exclusa orice preocupare pentru educatie fizica,   nu mai poate fi vorba de practicarea exercitiilor fizice in scoli. Ele sunt chiar interzise la fel ca si baia sau inotul.

              Dar, chiar daca exercitiile fizice nu au mai fost practicate in sistemul scolar feudal, nu inseamna ca ele au disparut din viata popoarelor. Exercitiile fizice au continuat sa faca parte din viata oamenilor si sa fie practicate.  Pe de o parte ele erau exersate din necesitatea asigurarii pregatirii militare, dar si din dorinta naturala de miscare a oamenilor din cele mai diferite categorii si grupuri sociale. Clasele nobiliare au practicat exercitiile fizice in cadrul institutiei cavaleresti, in timp ce oamenii din popor, tarani sau oraseni in diverse ocazii specifice vietii feudale.

              Manifestarile variate si pitoresti ale practicarii exercitiilor fizice in perioada Evului Mediu au asigurat pastrarea unei continuitati a educatiei fizice de-a lungul acestor veacuri destul de intunecate din istoria omenirii.

              2. Popoarele germanice reprezentate prin diferite ramuri (goti, scandinavi, danezi, islandezi,  flamanzi, burgunzi, longobarzi, etc) au fost un factor important care a influentat evolutia educatiei fizice mai ales in perioada de inceput a Evului Mediu.

              Din cele mai vechi timpuri, popoarele germanice duceau in regiunile de nord ale Europei o viata patriarhala cu institutii proprii. Felul de viata al vechilor germani este cunoscut traditii, mituri si naratiuni istorice consemnate in operele literare populare ale nordicilor: “edda” sau “sagas”. Poemul german “Niebelungenlied” desi este de data mai tarzie a avut ca sursa de inspiratie aceleasi vechi naratiuni mitice si contine numeroase amanunte despre obiceiurile si credintele vechilor germani. Din punct de vedere documentar putem compara acest poem cu poemele homerice. Documentele preistorice si descoperirile arheologice la care se aduga miturile si traditiile au reusit sa dezvaluie   amanuntele vietii vechilor germani inca din perioadele epocii bronzului.

              In istorie, germanii si-au facut aparitia in momentul in care Romanii in expansiunea lor spre Nord au venit in contact cu ei. Cesar si Florus ofera numeroase date despre acest popor razboinic, dar principalul izvor de documentare ramane lucrarea istoricului Tacitus: “De situ, moribus et populis Germaniae”. Germanii sunt descrisi ca un popor de oameni inalti si vigurosi, blonzi cu ochi albastri. Viata lor era simpla, se desfasura in aer liber, vanatoarea fiind ocupatia de baza. Erau razboinici de prima mana, curajosi si viteji, manuind armele cu multa dexteritate. Romanii nu i-au putut invinge cu toata armata lor bine organizata. Mitologia lor este plina de povestiri razboinice, zeii germani sunt luptatori si eroi.

              Toti istoricii elogiaza de asemenea calitatile morale deosebite ale acestor populatii: sentimentul onoarei, credinta, austeritatea. Vechii germani aveau cultul familiei si respectau femeia care era considerata tovarasa egala de viata si de lupta. Curajul, vrednicia, indemanarea in manuirea armelor erau calitatile cele mai pretuite, iar pentru a dobandi aceste calitati, in viata vechilor germani  exercitiile fizice ocupau un loc esential. In legendele scandinave se pot intalni capitole intregi care descriu  adevarate programe de educatie. Din aceste surse documentare se observa ca practicarea exercitiilor fizice incepea de la cele mai fragede varste atat pentru baieti cat si pentru fete. Copiii invatau sa tina scutul, sa traga cu arcul, sa arunce cu sulita, sa calareasca, sa inoate, sa manuiasca sabia. Numai dupa insusirea acestor deprinderi, tinerii erau declarati maturi si capabili de lupta. Toate poeziile si poemele populare germane descriu cu lux de amanunte exercitiile  fizice traditionale.

              Formele in care vechii germanici practicau exercitiile fizice erau destul de variate:

  • Alergarea era un exercitiu foarte pretuit, dovada stand calificativele referitoare la capacitatea de a se misca cat mai rapid pe care eroii legendari le primesc: Siegfrid 'cel iute' descris ca fiind capabil sa ajunga ursul in fuga sau 'Harald' care reuseste sa-l intreaca prin alergare pe Magnus care este calare.
  • Saritura  era si ea la fel de pretuita fiind folosita mai ales pentru a depasi obstacolele in timpul luptei. Se practica mai ales saritura in lungime. Istoricul roman Florus,  povesteste despre Teobod, un  rege teuton  care sarea peste patru sau chiar sase cai asezati unul langa altul.
  • Aruncarea  era un exercitiu de razboi. Obiectul de aruncare cel mai caracteristic pentru vechii germani era piatra. Wikingii isi incarcau corabiile cu pietre pe care apoi le aruncau asupra dusmanilor.
  • Inotul si scufundarile sunt si ele foarte des mentionate atat in legende cat si in lucrarile istoricilor. Tacit descrie germanii, barbati si femei deopotriva,  scaldandu-se zilnic, indiferent de anotimp in apele reci ale raurilor.
  • Calaria era apreciata mai ales de germanii din sud. Visigotii, vandalii, francii obisnuiau sa lupta calare, iar calul era considerat animal sfant.
  • Patinajul si mersul pe schiuri erau de asemenea practici obisnuite mai ales la poparele germanice din nord. Patinele preistorice confectionate din oase de animale descoperite in localitatile din zona Marii Nordului, in Islanda, Olanda si chiar Elvetia sunt dovezi in acest sens. Schiul era folosit ca mijloc de deplasare in timpul iernii din cele mai vechi timpuri.
  • Dansurile sunt mai putin pomenite,  se pare ca ele nu erau foarte iubite de vechii germani. Tacit vorbeste intr-un singur loc despre un dans spectaculos executat de tineri printre sabii si lanci – deci un dans razboinic, asemanator dansurilor pyrice ale vechilor greci.

              Anglo-saxonii, vechii locuitori ai insulelor britanice inainte si dupa invazia saxonilor au cultivat si ei o serie de exercitii fizice specifice, care pe langa pronuntatul caracter militar serveau si la satisfacerea dorintei de miscare a populatiei.  Reconstituirea obiceiurilor vechilor locuitori ale insulelor britanice pana la cucerirea lor de catre normanzi (1066)  a fost realizata prin studiul poemele eroice,  a unor cronici si insemnari ale preotilor. Vanatoarea era  activitatea care se bucura de cea mai mare atentie. Literatura epica abunda in descrierea  episoadelor de fapte vanatoresti ale vechilor englezi. Calaria era necesara pentru deplasare, lupta, vanatoare. Calul era foarte pretuit: practicile rituale descrise dovedind existenta unui adevarat cult pentru cal. Tragerea cu arcul era folosita in lupta, dar si pentru distractie. Aruncarea cu prastia, lupta, inotul, canotajul, patinajul, navigatia cu corabii cu panze, aruncarea cu pietre sunt  deasemenea pomenite in aceste documente.



              Slavii  care traiau raspanditi pe o mare zona geografica, intre Marea Baltica si Marea Neagra, au format dupa destramarea Imperiului Roman, incepand cu sec. al VI-lea, mai multe grupe de popoare:

  • in partea de rasarit: rusii, bielorusii, ucrainienii;
  • spre vest: polonii, cehii, slovacii;
  • ramura sudica: bulgarii, sarbii, croatii si slovenii.

              Slavii s-au dovedit luptatori de seama, puternici, curajosi, bine dezvoltati fizic. Din viata lor nu lipseau exercitiile fizice, mai ales cele cu caracter militar: trasul cu arcul, aruncarea pietrelor si a sulitei, lupta cu palosul si securea, scrima cu bastoane, inotul, canotajul, lupta cu pumnii.

              3. Dupa  sec. al X-lea viata medievala a depasit starea de haos si dezordine care a caracterizat-o in primele secole. Factorii care au avut o influenta deosebita asupra educatiei in general si asupra educatiei fizice in special sunt aceiasi ca si la inceputul Evului mediu, dar acum conceptiile despre educatie sunt mult mai clar si mai precis conturate. Biserica crestina  a determinat suprimarea  exercitiilor fizice din programul medieval de educatie scolara, dar pe de alta parte feudalismul ca adept al apararii cu puterea armelor a fost un factor care a influentat favorabil practicarea exercitiilor fizice.

              Sub influenta acestor factori contradictorii, educatia fizica in timpul perioadei clasice a Evului Mediu va lua forme particulare de practicare, concretizate mai ales in institutia cavalereasca.

              Cavalerismul n-a fost infiintat ca o institutie decretata de vreo autoritate politica sau spirituala, ci a aparut ca un efect natural al necesitatilor politice si aspiratiilor morale ale timpului. La originea lui stau  niste vechi practici ale popoarelor germanice.

              Esenta cavalerismului era formata din doua calitati de baza: prima de natura militara iar cea de a doua de natura etica. Calitatile de bun militar se formau prin parcurgerea de carte aspirantul la titlul de cavaler al unui adevarat program  de educatie in care exercitiile fizice erau pe primul loc.

              La formarea conceptiilor etice specific cavaleresti au contribuit mai multe popoare fiecare cu insusirile sale specifice. Cavalerismul a preluat caracterul razboinic de la germani, spiritul combativ, eleganta si buna dispozitie de la poporul francez. Spiritul mandru si simtul onoarei au fost caracteristici imprumutate de la spanioli, iar bravura si generozitatea de la arabi.

              Locul unde toate aceste calitati au gasit teren favorabil pentru a se dezvolta a fost Franta, tara in care instiututia cavalereasca a luat nastere si s-a dezvoltat ca forma si esenta spirituala oferind un adevarat model pentru celelalte  popoare din Europa care au cultivat cavalerismul.

              Conceptia etica predominanta a cavalerismului era “bravura dezinteresata”. Cavalerul practica religia onoarei, sacrificiul individual si colectiv pentru o idee; el era protectorul celui mai slab, in special al femeii pe care o respecta in mod deosebit si era aparatorul credincios al bisericii. Trebuia sa fie curajos si intreprinzator, sa nu ia in calcul primejdiile, drept cu dusmanii si mariminos cu cei invinsi. El era  insa gata oricand sa spele o eventuala ofensa cu sange. Respectarea cuvantului dat si a juramintelor erau alte reguli pe care un cavaler le respecta cu sfintenie. Pe langa toate astea trebuie sa se arate intotdeauna plin de buna dispozitie, iar eleganta si gratia trebuie sa insoteasca forta.

              Aceste principii morale au fost reunite in perioada de apogeu a cavalerismului (sec.al XII-lea si al XIII-lea) in cele 10 porunci ale cavalerilor, care erau tot atat de sacre ca si decalogul biblic.

              Institutia cavalereasca, viata  si faptele  cavalerilor au avut o influenta puternica asupra intregii vieti culturale, dar mai ales asupra literaturii. A fost creata o adevarata colectie de balade si poeme epice cu subiecte din viata cavalerilor, care a oferit istoricilor un bogat material documentar. In Franta colectia de poeme epice populare “Chansons de geste” cantate de trubaduri il aveau ca erou pe Carol cel Mare si cavalerii sai, iar  Niebelungenlied (1200) poemul germanilor  descria in principal faptele eroice ale cavalerilor germani.

              Cavalerismul nu a fost sinonim cu feudalitatea, desi ascendenta nobiliara a aspirantilor era obligatorie. Titlul de cavaler nu era ereditar, el se dobandea prin  efortul personal al viitorilor cavaleri. Calitatile fizice si morale care formau esenta cavalerismului se formau printr-un proces de educatie care dura de la 7 ani pana in jurul varstei de 21 de ani.

              Pana la 7 ani educatia fiilor de nobili era lasata in seama familiei. De la 7 ani incepea prima perioada de educatie cavalereasca cunoscuta sub denumirea de  “noviciat” care dura pana la 16 ani. Un  principiu de baza era acela ca orice cavaler trebuie sa fie in serviciul altui cavaler, dar care sa nu fie tatal lui. Conform acestui principiu, tinerii isi faceau noviciatul pe langa un cavaler mai in varsta si de obicei erau atasati unor curti seniorale sau princiare, in calitate de paji. In timpul acestui stagiu tinerii aspiranti la rangul de cavaler isi desavarseau educatia intelectuala, morala si mai ales cea fizica. Dupa noviciat, pe la 15-16 ani pajul devenea scutier. In aceasta calitate avea dreptul sa-l insoteasca pe senior la lupta, vanatoare, fara a avea inca dreptul de a fi un participant activ la aceste activitati.

              Se considera ca in jurul varstei de 21 de ani tanarul era pregatit pentru a deveni cavaler. Promovarea se facea printr-o ceremonie solemna, numita de  “investitura”. La inceput acest ritual avea un caracter pur militar, orice cavaler avand dreptul sa acorde “investitura”. Gestul esential consta in predarea sabiei,  insotita de obicei printr-o lovitura peste umar. Mai tarziu, pentru a-i spori caracterul solemn, investitura era insotita de o serie de festivitati cu caracter mai ales religios.  Din secolul al XII-lea ceremonia era prezidata de un reprezentant al bisericii, pentru a intari faptul ca institutia cavalerasca se afla sub protectia bisericii.

              Referitor la continutul educatiei trebuie spus ca latura intelectuala era destul de neglijata. Au fost cavaleri faimosi care nu stiau aproape de loc carte. Cunostintele preluate din cele sapte arte liberale care constituiau continutul educatiei in Evul Mediu erau  reduse la maximum si adaptate la necesitatile concrete ale vietii cavalerilor. Educatia morala consta in invataturi religioase si povestiri eroice menite sa dezvolte sentimentele care formau esenta conceptiilor cavaleresti  si era in general lasata pe seama preotului care slujea la capela din incinta castelului.




              Partea cea mai importanta si mai consistenta a educatiei cavaleresti era educatia fizica. Scopul era obtinerea fortei si a indemanarii necesare pentru practicarea celor doua activitati caracteristice vietii feudale: razboiul si vanatoarea. Exercitiile fizice specifice cavalerilor erau grupate in asa numitele 'sapte virtuti' cavaleresti: calaria, inotul, manuirea armelor, lupta, aruncarea, curtenia si turnirul.

              Calaria era un exercitiul de baza, viata feudala nu putea fi conceputa fara aceasta deprindere. Eleganta cu care se calarea era o nota importanta in aprecierea calitatilor unui cavaler. Saritura era un exercitiu  necesar la urcarea si coborarea de pe cal.

              Inotul era o deprindere absolut necesar pentru conditiile din acele timpuri in care existau destul de putine poduri peste ape.

              Manuirea armelor era o deprindere fundamentala: lupta cu sabia, cu lancea, cu bastonul erau exercitiile favorite ale tinerilor. Armele albe erau considerate nobile, cele care actionau la distanta erau dispretuite. Principiul luptei era lealitatea si lupta cu arme egale. Cavalerii nu luptau niciodata mai multi contra unui singur adversar.

              Lupta se practica dupa regulile stravechi ale acestui exercitiu. Era utila din punct de vedere militar atunci cand cavalerul cadea sau isi pierdea calul, dar era  practicata si sub forma unor  intreceri cu caracter sportiv.

              Aruncarea isi avea si ea locul printre exercitiile cavaleresti,  desi nu era agreata ca mijloc de lupta,  ci mai ales ca un exercitiu pentru masurarea fortei.

              Viata la curte sau curtenia nu era un exercitiu fizic, dar era o deprindere eminamente cavalereasca.  Scopul era sa-l invete pe cavaler regulile vietii de curte, bunele maniere. Se deprindea arta de a purta o conversatie interesanta, regulile de politete fata de femei, precum si o serie de jocuri de societate: tablele, damele. Compunerea de versuri era si ea exersata.

              Turnirul era exercitiul cavaleresc capital, un joc razboinic care punea in valoare toate calitatile cavalerilor si consta in simularea razboiului. Era  o scoala de pregatire a razboiului adevarat. Adversarii se atacau, se urmareau, existau invingatori si invinsi. Rezultatul jocului consacra valoarea cavalerilor. In Evul Mediu a fi invingator la turnir echivala cu cinstea de a fi castigator la J.O din antichitate. Turnirul era o sarbatoare fastuoasa si spectaculoasa, organizata ca o parada cu ocazia celor mai diferite evenimente publice sau doar familiale: o casatorie, o adunare nobiliara, o vizita mai importanta, incheierea unei paci sau a unei aliante. In lumea medievala cu viata ei izolata, cu lipsa de comunicare care o caracteriza, turnirul era un prilej de intalnire al oamenilor, o adevarata sarbatoare. Originea turnirului este celtica. In forma lui primitiva el se numea “buhurt” si era un joc primejdios, care adesea depasea limitele unei intreceri sportive. Primele reglementari i-au fost aduse prin sec. al XI-lea de catre francezi. A fost practicat de mai toate popoarele Europei: germani, englezi, italieni, spanioli, ajungand prin intermediul cruciatilor sa fie cunoscut si in Imperiul bizantin. Dupa cateva secole de practicare a unor forme de lupta asemanatoare cu buhurtul, prin secolul al XII-lea incep sa apara adevarate reguli care vor face din turnir un spectacol de mare frumusete care punea in valoare calitatile cavalerilor fara sa le primejduiasca viata. Perioada de apogeu cuprinsa intre sec. al XIII-lea si al XV-lea este marcata de aparitia unor adevarate manuale de desfasurare a turnirurilor. O forma simplificata a turnirului era juta (justa= lupta regulata in lb. latina) care consta in singularizarea unui episod al luptei si anume lupta dintre doi adversari. In cadru 'jutei'  se puteau observa mai bine amanuntele, calitatile personale si echipamentul luptatorilor. Erau mai putin costisitoare si pentru organizarea lor era suficienta curtea castelului. Aparuta mai tarziu decat turnirul, prin sec. al XIII-lea, juta s-a dezvoltat odata cu turnirul,   pe care l-a inlocuit prin  sec. al XV-lea si XVI-lea. La inceput un joc brutal de forta pura, juta s-a perfectionat atat ca modalitate de desfasurare, cat si ca reguli si echipament de protectie, devenind un joc elegant, plin de precizie si cu un grad inalt de spectaculozitate.

              Cavalerismul a cunoscut epoca sa de apogeu in timpul Cruciadelor, in perioada cuprinsa intre a doua jumatate a secolului  al XII-lea pana la sfarsitul secolului  al XIII-lea. Cavalerii au alcatuit elita armatelor cruciate. Printre cei mai straluciti cavaleri s-au numarat Richard Inima de Leu, regele Angliei si regele Frantei  Philipe August.

              Declinul cavalerismului a inceput prin secolul al XIV-lea. Infrangerile armatelor de cavaleri suferite in bataliile de la  Crecy, Poitiers, Azincourt, Nicopole, la care s-au adaugat schimbarea strategiilor de lupta datorita  cresterea importantei pedestrimii ca armata in dauna armatelor care luptau calare si aparitiei armelor de foc au fost cauze care au favorizat procesul de disparitie al cavalerismului.  Aversiunea institutiilor regale fata de aceasta institutia care se caracteriza printr-un accentuat spirit de independenta si inlocuirea armatelor de cavaleri cu armate formate din profesionisti sunt alte aspecte care au contribuit la degradarea si disparitia cavalerismului. In fine, schimbarile produse la nivelul mentalitatii colective a societatii care a inceput sa pretuiasca o viata mai linistita, fara atatea  lupte, razboaie sau simulari ale luptelor.

              Chiar daca institutia ca atare a disparut traditia ei a ramas peste secole prin acele trasaturi specifice care si astazi sunt apreciate: apararea celor mai slabi, jertfa dezinteresata pentru apararea unei idei, seninatatea in fata primejdiei, respectul pentru cuvantul dat, pretuirea si respectul aratat fata de femei. Iar in plan sportiv, cel putin o disciplina sportiva moderna isi datoreaza dezvoltarea si raspandirea cavalerismului, si anume  scrima. In perioada imediat urmatoare, secolele al XV-lea si al XVI-lea arta de a lupta era asociata cu disciplinele  artistice, literare, stiintifice. Descoperirea tiparului si a gravurii a incurajat aparitia primelor lucrari tehnice despre arta armelor. Pe teritoriul Italiei si apoi si in alte tari europene se infiinteaza numeroase scoli de scrima. Primele tratate despre scrima au fost scrise de maestrii italieni Manciolino (1531), Marozzo (1536), Agrippa (1553). Acesta din urma, arhitect, matematician si inginer, a descris pozitiile de baza folosind o terminologie care este valabila si astazi. Stimulati de autorii italieni spaniolii, francezii, englezii si germanii au scris si ei lucrari dedicate scrimei. In Franta, prima astfel de lucrare apartine gentilomului provensal Henry de Saint-Didier si a aparut la Paris in anul 1573.

              Marea raspandire a scrimei in tarile europene prin intermediul scolilor care s-au infiintat sub conducerea unor maestri italieni si francezi, a determinat aparitia unei adevarate “manii”, cea a rezolvarii tuturor problemelor de onoare (tot un rest de mentalitate cavalereasca)  prin intermediul duelului. In secolele ale XVI-lea si al XVII-lea, aceste dueluri au devenit un adevarat flagel. Numai in Franta intre anii 1588-1608 au fost omorati in duel peste 10.000 de oameni. Puterea regala a fost nevoita sa intervina interzicand astfel de manifestari, duelul a intrat in clandestinitate, dar a continuat binenteles sa  fie practicat. Prin forta acestor imprejurari, intensa practicare a duelului a dus la perfectionarea scrimei ca ramura sportiva, care este prezenta la J.O. moderne, inca de la prima lor editie, cea de la Atena din anul 189

              4. In Evul Mediu nu numai cavalerii practicau exercitiile fizice. Desi imprejurarile si conditiile de viata ale celorlate categorii sociale: tarani, mestesugari, comercianti nu le permiteau practicarea lor in mod constant si organizat, serbarile populare erau marcate prin organizarea unor intreceri de alergari, sarituri, popice, aruncarea cu piatra, jocuri cu mingea, alaturi de dansurile populare traditionale.

Exercitiile fizice practicate de populatia din jurul feudelor  si din orasele medievale care au cunoscut cea mai mare raspandire au fost: chintena, lupta  si jocurile cu mingea.

              4.1.CHINTENA era un exercitiu care se asemana cu juta, insa tinta era fixa si reprezenta un manechin sau un scut care se prindea pe un lemn lung, fixat pe verticala. Cateodata manechinul era personalizat, reprezentand silueta unui sarazin, dusmanul traditional al cavalerilor. Exercitiul era folosit de catre cavaleri ca mijloc de pregatire pentru turniruri si juta. Prin imitarea exercitiului cavaleresc de catre tinerii tarani s-a ajuns la aceasta forma hazlie de parodiere a obiceiurilor cavaleresti, care imbina exercitiul fizic cu distractia. Adesea cu ocazia unor turnire, erau invitati si 'chintanierii' pentru a distra publicul cu demonstratiile lor. Acest exercitiu sau joc s-a practicat in Franta pana in sec. al XVIII-lea.



              Exista si  o varianta   care se desfasura pe apa si consta in intrecerea intre doua barci. Acestea alunecau in sens contrar, intr-o barca se afla un jucator  cu o lance, care trebuia sa-l nimereasca si sa-l doboare pe adversarul din cealalta barca care se apara cu un scut. Cel mai putin indemanatic, cadea de obicei in apa spre hazul celor care asistau. Aceste exercitii s-au  practicat in Franta pana in sec. al XVIII-lea.

              4.2. LUPTA  a fost un exercitiu traditional practicat de catre toate popoarele de-a lungul timpurilor. La curtile seniorilor erau angajati cei mai  buni luptatori din rindurile taranilor. Acestia erau  partenerii de pregatire sau  de intrecere ai cavalerilor  si reprezentau castelul  cu prilejul unor intreceri organizate.

              Originea lor populara este intarita si de faptul ca intrecerile de lupte se organizau numai in zilele de duminica. Aveau loc in pietele centrale ale satelor sau oraselor si erau aproape intotdeauna urmate de petreceri. Cele mai faimoase intreceri  de lupta se desfasurau  in zona Bretaniei din Franta,  in regiunile muntoase ale Elvetiei si in Germania.

              4.3. JOCURILE CU MINGEA  au fost practicate de toate populatiile primitive. In antichitate numeroase popoare au continuat sa le practicace in forme diferite, iar in  Evul Mediu   oamenii au continuat sa fie fascinati de jocurile cu mingea pe care le-au cultivat cu mare placere in forme variate si pitoresti. Toate popoarele din Europa de nord si de vest iubeau jocurile cu mingea, dar in Franta ele s-au dezvoltat intr-o masura mai mare de aceea si denumirea lor este mai ales in limba franceza. Jocurile erau variate, mingile erau de dimensiuni diferite, ele se loveau la cu mana, cu racheta sau erau conduse cu  un baston. Bineinteles ca nu puteau lipsi jocurile in care mingea se lovea cu piciorul. La inceput jocurile se dsfasurau  in aer liber, dar pe masura ce s-au dezvoltat si au inceput sa  castige teren si in randul clasei nobiliare a societatii, au fost construite sali speciale pentru practicarea lor.

              Jeu de paume era  un joc popular practicat initial mai ales de tarani in aer liber, pe spatiile virane. Mingea era lovita cu palma si transmisa la distante cat mai mari, de unde si denumirea de “longue paume. Jeu de paume sau jocul mingii batute cu mana putea fi un mijloc de divertisment dar se organizau adesea si intreceri. In functie de marimea si materialul mingii, jocul purta mai multe denumiri: “paume”, “eteuf”, “balle”, “ bonde”, “pelote”, “boule”, s.a. In Anglia, la un astfel de joc se angaja intreaga populatie a unei localitati. Participantii loveau  mingea pana o scoteau in afara orasului, fara sa se respecte nici o regula. Inversunarea cu care se juca provoca multe accidente si pagube: se spargeau geamuri, obloane, etc. Adesea autoritatile erau oblligate sa emita ordonante prin care sa tempereze elanul jucatorilor si sa limiteze pagubele: se permitea oragnizarea jocurilor doar in zilele de duminica, iar mingile trebuia confectionate din materiale moi: lana, stofa, par de animale.

              Courte paume a aparut la inceputul sec. al XVI lea, ca un joc nou, destinat de data aceasta celor din clasele avute cae se desfasura in localuri inchise. La inceputul sec. al XVI-lea apare racheta, la inceput cu forma patrata apoi rotunda, cu care  este lovita mingea. Salile in care se juca, numite 'Tripot' erau construite in centrul oraselor, dupa o anumita arhitectura  avand o forma dreptunghiulara de 40/14 m, delimitata la mijloc de  o franghie sau o plasa pentru terenul celor doua echipe. Pentru spectatori erau prevazute galerii pe marginea terenului.

              In Anglia  jocul care se desfasura in 'courts' (sali) se numea royal-tennis, iar varianta in aer liber 'field-tennis'. Alte variante ale jocului se numea 'fives' si 'raquets'. In Spania jocul in care mingea se lovea cu un fel de racheta purta denumirea 'juego de pelota'.

              La crosse era un joc care consta  in lovirea unei mingi de mici dimensiuni confectionata  din lemn sau piele umpluta, cu un baston incovoiat la un capat. Mingea era trimisa spre o tinta care putea fi un cerc, un loc  delimitat de tarusi, o gaura in pamant, sau un loc anume trasat pe sol.

              Jeu de mail  a fost foarte raspandit in sec. al XVI-lea mai ales in Franta si Anglia, desi avea origine celto-germanica. Mingea de lemn se lovea cu un ciocanas cu coada lunga, conducand-o pana la tinta pe un traseu  dificil. Jocul a avut trei variante:

  • prin cat mai putine lovituri jucatorul trebuia sa-si dirijeze mingea proprie la tinta stabilita;
  • doua echipe isi disputau o singura minge in acelasi scop;
  • combinata de doua jocuri in care o singura minge de dimensiune mare, putea fi jucata si cu mana si cu piciorul - numita  “chouler la crosse”;

              La soule era un joc intre doua echipe care loveau mingea cu piciorul (in Franta se mai numea si “choule”) spre terenul advers sau o tinta trasata pe sol. Mingea a fost confectionata la inceput din lemn, apoi din piele umpluta cu iarba, muschi, etc. Din sec. al XVI lea, tinta s-a modificat, luand forma actuala, adica o poarta in forma de dreptunghi, limitata de doua bare verticale si de una transversala.

              Varianta italiana a cestui joc a fost Calcio, indragit de toti italienii, de la popor la studentii din Padova, si de la nobili la preoti. Era  considerat un joc nobiliar, avand legatura cu “harpastum” jocul  practicat de catre patricienii romani.

              In Anglia jocul mingii cu piciorul se numea Football  si se desfasura pe orice teren si pe strazi.  Marea popularitate cistigata de acest joc l-a impus ca joc national.

              Cele mai multe dintre jocurile sportive practicate in zilele noastre isi au originea in jocurile cu mingea practicate in Evul Mediu:  tenisul, crichetul, golful, biliardul si binenteles jocul de fotbal, ca sa le pomenim doar pe cele mai cunoscute.

INTREBARI

  1. Care au fost factorii care au contribuit decisiv la modificarea conceptiei dspre educatie fizica in perioada de inceput a Evului Mediu ?
  2. Cum a fost asigurata continuitatea  educatiei fizice de-a lungul acestei perioade istorice?
  3. Ce caracter aveau exercitiile fizice practicate de popoarele germanice, anglo-saxone si slave ?
  4. Ce inseamna 'cavalerismul' ?
  5. Care erau cele sapte virtuti cavaleresti ?
  6. Cum se desfasura jocul numit 'chintena'?

Care dintre jocurile sportive moderne isi au originea in jocurile cu mingea practicate in Evul Mediu ?








Politica de confidentialitate

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 2726
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2019 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site