Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

CATEGORII DOCUMENTE





Alimentatie nutritieAsistenta socialaCosmetica frumuseteLogopedieRetete culinareSport

Fitness

Fundamentarea metodologica a indicatorilor programarii: continutul, metodologia, eficienta si limitele lor. Complexitatea solicitarii organismului. Volumul si intensitatea efortului

Sport

+ Font mai mare | - Font mai mic







DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
ISTORIA FOTBALULUI - F.C. BARCELONA
Scoala romaneasca de tenis. Rezultate si perspective
Dezoltarea calitatilor motrice: forta si rezistenta
METODOLOGIA DEZVOLTARII CALITATILOR DE FORTA-VITEZA LA SPRINTERI JUNIORI (16-17 ANI)
POLO SI SARITURI IN APA
COMPONENTELE PROCESELOR INSTRUCTIV-EDUCATIVE DE EDUCATIE FIZICA SI SPORT
BAZELE ANALIZEI MISCARILOR; TEHNICI Sl INSTRUMENTE PENTRU ANALIZA MISCARILOR
Directii si tendinte de dezvoltare in tenisul modern
FIZIOLOGIE GENERALA SI A EFORTULUI SPORTIV
METODICA INVATARII TEHNICII EXERCITIILOR DE ALERGARE SI MARS

Fundamentarea metodologica a indicatorilor programarii: continutul, metodologia, eficienta si limitele lor. Complexitatea solicitarii organismului. Volumul si intensitatea efortului

Obiectivele de concurs rezultate din prognoza performantelor vor fi indeplinite cu ajutorul valorilor globale ale modelului de antrenament programate in unitatile functionale temporale de baza ale planificarii – lectia si ciclul saptamanal. Aceasta operatie trebuie sa tina seama de o suita de actiuni si efecte corelate cu performanta dobandita. Se are desigur in vedere dezvoltarea calitatilor motrice implicate in proba sportiva respectiva, formarea si perfectionarea deprinderilor motrice, adica a elementelor si procedeelor tehnico-tactice specifice regulamentului competitional, precum si necesitatile de perfectionare a surselor de eliberare a energiei, suport obiectiv si indispensabil activitatii motrice integrale din antrenamente si din concurs. Judecatile de valoare asupra efortului nivestit, in totalitatea lui, se fac cu ajutorul parametrilor (indicatorilor) programarii – complexitatea, volumul, intensitatea, durata si densitatea lui, analizati de data aceasta din punct de vedere metodologic.



Complexitatea solicitarii organismului.

Fundamentarea bilogica a indicatorilor programarii antrenamentului, conditie a cunoasterii rolului pe care il au cresterea capacitatii de efort a sportivului, orienteaza si in fond esentializeaza si delimiteaza metodologia folosirii lor. Complexitatea efortului rezulta din mijloacele rationalizate, pastrate in inventarul modelelor. De fapt, acestea reprezinta sursa efortului, atat de diversificat evaluat si interpretat din punct de vedere stiintific.

Evident, complexitatea mijloacelor are un rol mai putin insemnat in solicitarea organiemului, influenta ei asupra organelor limitative ale capacitatii de efort fiind nesemnificativa, comparativ cu a celorlalti indicatori – volumul, intensitatea, durata si densitatea lui. Dar conceptul de complexitate trebuie inteles intr-un mod mai general si mai profund, nu numai pe planul fiziologiei efortului, da si al biomecanicii execitiilor fizice. In fond, concursul – marea finalitate a antrenamentului – nu se bazeaza numai pe capacitatea de efort, care, fara indoiala, reprezinta „motorul” ce duce si valorifica intreg esafodajul tehnico-tactic. Multitudinea de elemente si procedee tehnico-tactice implica si ele ideea de efort, dar aceasta nu este unica in strategia concursului. Mijloacele tehnico-tactice contin si ele ideea de efort, dar mai putin decat cele fizice, care in unele ramuri si probe sportive se confunda cu insasi proba de concurs. Dar intr-o proportie mai mare sau mai mica, mijloacele antrenamentului se diferentiaza in fizice, tehnice si tactice, care in teoria traditionala se identifica cu cei tri factori de esenta motrica, pe langa cei doi, de esenta intelectuala, factorul pregatirii teoretice si psihologice.

O analiza exhaustiva a efortului impune abordarea lui nu numai din punctul de vedere al sistemului muscular, ci si din cel al sistemului nervos si in primul rand al scoartei cerebrale. Or, formarea stereotipurilor dinamice care alcatuiesc de fapt esenta deprinderilor tehnico-tactice presupune, in primul rand, contributia sistemului nervos central. Ca atare, in conceptul de complexitate a efortului trebuie incluse toate mijloacele care o determina, indiferent de profilul lor.

1. Factorul pregatirii fizice.

Acest indicator asigura fondul energetic al performantei, stimuland cresterea indicilor functionali si morfologici (intarirea articulatiilor, ligamentelor, dezvoltarea musculaturii si, mai corect, prepararea ei pentru efectuarea lucrului mecanic) si, in consecinta, a calitatilor motrice, deci sporirea capacitatii generale de efort a organismului, care va permite evidentierea bagajului tehnico-tactic prevazut in regulamentul de concurs al probei in care este specializat sportivul. Corect dozat, acest factor favorizeaza procesele de refacere pe calea alternarii structurii efortului.

Mijloacele care compun acest factor izvorasc preponderent din marea diversitate a structurilor atletismului (indeosebi alergarea uniforma, in teren variat, uneori cu modificari usoare de tempo, sarituri in structuri variate, aruncari de mingi medicinale, ale gimnasticii de baza (exercitii analitice), acrobatice si sportive (la aparate), halterelor (ridicari, impingeri, trageri), schiului (de fond), inotului si jocurilor sportive. Esentialul rezulta din modul in care practicarea lor influenteaza sursa energetica a pregatirii sportivului, cat mai apropiata de cea specifica concursului. Evolutia gandirii si teoriei antrenamentului modern, evidentiata prin modelare si programare, a determinat o revizuire profunda a continutului si metodologiei acestui factor, directionandu-l – la nivel de inalta performanta – cat mai mult pe linia nevoilor reale ale competitiei. Ca atare, traditionala diviziune intre pregatirea generala si speciala, fiecare cu inventarul sau de mijloace care incarcau economia planificarii, risipeau si departau capacitatea de de efort si de adaptare de esntial, intarziind procesul logic al pregatirii si obtinerii performantei, este depasita. Pregatirea fizica generala, prezenta inca in modelul de pregatire al copiilor si juniorilor, a disparut aproape complet dupa modelul antrenamentului sportivilor de inalta performanta, care prin pregatirea speciala si continuitatea antrenamentelor pastreaza avutia energetica dobandita anterior si o amplifica dupa nevoi. Spre exemplu, in haltere numarul mijloacelor s-a micsorat considerabil in urma rationalizarii, mai ales ca din inventarul lor lipsesc cele cu profil tactic, gandirea tactica manifestandu-se doar in concurs. Dinte acestea predominante sunt cele cu profil de pregatire fizica, mai ales cele specifice de dezvoltarea fortei. Evident, in celelalte ramuri si probe sportive, relatiile sunt altele, pregatiri tehnico-tactice revenindu-i un procentaj mai mare, indeosebi in jocurile sportive sau in sporturile aciclice (gimnastica, patinaj, aruncari – atletism, sarituri in apa). Structura concursului, impusa de regulament, determina raporturile dintre factori in economia modelului. Interesant de retinut, din acest punct de vedere, este urmatorul exemplu din practica jocului de rugby. Prin prisma raportului dintre diferitele tipuri de efort, acest joc se incadreaza in grupa ramurilor de sport cu efort mixt, in care fazele aerobe si anaerobe se succed permanent. In timpul competitiei se efectueaza alergari in tempouri maximale, submaximale si moderate (pe distante scurte, medii si lungi) combinate cu schimbari de directie si ritm, opriri, caderi, plonjoane, accelerari, dezaccelerari, eforturi statice de forta (la impingeri si la gramada), eforturi dinamice de forta (la jocul de margine si jocul de impingere in gramada ordonata), sarituri – toate acestea pe fondul unor intense solicitari fizice in dispute cu adversarul.

Se manifesta, de asemenea, o diferentiere intre efortul specific al jucatorilor din compartimentul inaintarii (care este preponderent de forta, forta in regim de viteza si rezistenta in regim de forta) si acela al jucatorilor ce formeaza liniile dinapoi (efort preponderent de viteza, sub toate formele, combinat cu un inalt nivel de indemanare).

Astfel se explica diversitatea si cumulul de efort si, de aici, necesitatea pregatirii fizice, pana nu demult factorul esential care a asigurat succesul rugbyului romanesc. Din cele 80 min. de joc regulamentar, timpul efectiv este de regula 26-28 min.

Rezulta ca 56% din totalul actiunilor dureaza pana la 10 s., iar 85% din actiuni pana la 20 s., raporturi care, corelate cu alti indicatori ai modelului de joc, permit folosirea mecanismelor energogene. Astfel, indicatorul distantei de alergare arata ca, in medie, un rugbyst parcurge 6000 m. (cu cca. 3000 m. mai putin decat un fotbalist), 1/3 acoperita in efort submaximal si 2/3 in efort mediu.

Ca atare, contactul dur cu solul si adversarul, numarul mare de actiuni motrice, desfasurate in tempouri diferite si cu un caracter relativ omogen pentru majoritatea jucatorilor, cu pauze scurte dar repetate, reclama o temeinica pregatire fizica, asigurata de combinatia dintre exercitiile de alergare in teren variat si in tempouri diferite, cu cele de forta, de natura izotonica si preponderent izometrica si de indemanare, reclamata in primul rand de forma ovala a obiectului de joc, atat de dificil de prins si de expediat cu forta si precizie.

Metodele de valorificare a exercitiilor destinate pregatirii fizice sunt multiple si incomparabil mai variate decat cele utilizate in domeniul pregatirii tehnice si tactice. Unele metode de antrenament deriva din activitatea practica, altele din cercetarile de laborator (antrenamentul cu intervale, antrenamentul cu repetari, metoda izometrica etc.). Circuit-trening, power-trening, fartlek, metoda maraton, izotonia, stretching-ul ca metoda izocinetica din interiorul si folosul biomecanicii procedeului tehnic folosit in pregatire si in concurs sunt frecvent folosite in teoria si practica antrenamentului contemporan.

2. Factorul pregatirii tehnice.

Acest factor este reprezentat de ansamblul mijloacelor cu o structura identica sau apropiata de actiunile (gesturile) motrice prevazute de regulamentul de concurs, prin care sportivul sau echipajul, insusindu-si-le, concretizeaza performanta diferentiata specific. Sau, mai simplu, spus, totalitatea mijloacelor care, prin forma si continutul lor specific, permit practicarea unei ramuri de sport in conformitate cu regulamentul concursului si alcatuiesc tehnica ramurii de sport respective.

Unii specialisti considera esentiale aceste mijloace pentru procesul de antrenament, intrucat ele au o structura biomotrica stricta si unica, contribuind la realizarea scopului – obtinerea unei performante. De aceea, autorii respectivi le mai denumesc exercitii de concurs.

Conceptele cu care se opereaza in cadrul pregatirii tehnice sunt elementele si procedeele tehnice. Primele sunt structurile fundamentale prin care se obtine performanta, cele care compun tesatura concursului si constituie obiectul principal al procesului de invatare si perfectionare. Pentru jocurile sportive, de exemplu, pasa, driblingul, serviciul, fenta, acrosajul, aruncarea la cos, la poarta, lovirea mingii cu capul, cu piciorul – toate alcatuiesc elemente tehnice prin care se urmareste obtinerea unei superioritati concretizate prin gol sau punct sau doar prin posesia mingii, ca premisa a declansarii atacului ori contraatacului. In schimb, procedeele tehnice reprezinta actiunile motrice concrete prin care elementul tehnic se valorifica in desfasurarea jocului. Creativitatea antrenorului, a jucatorului, disponibilitatile lui biologice si psihice, particularitatile (fizice si tehnico-tactice) adversarului, calitatea inventarului de concurs, toate acestea favorizeaza aplicarea elementelor tehnice. Practic, aruncarea la poarta in handbal, care este un element tehnic, poate fi realizata printr-o multitudine de procedee – aruncarea de pe loc, din saritura, prin evitare, din plonjon, cu bolta, cu pirueta etc. Deci, din punct de vedere teoretic, elementul tehnic poate fi realizat printr-un numar mai mare de procedee tehnice. Finalitatea lor este aceeasi, difera doar detaliile biomecanice care isi pun amprenta asupra invatarii. Deci, procedeul tehnic constituie obiectul invatarii in jocurile sportive si nu elementul tehnic, care este doar un concept, o generalitate. In sporturile individuale, de cele mai multe ori elementul tehnic se confunda cu procedeul tehnic, iar uneori este sinonim cu conceptul de stil, care reprezinta maniera proprie a unui atlet, halterofil, gimnast, tenisman de a efectua un procedeu sau altul. Acest concept este acceptat pentru eficienta, accesibilitate si expresivitate sau eleganta (de catre o anumita ramura de sport interesata de o caracteristica sau alta a procedeului), cum este, de exemplu, stilul „flop” la saritura in inaltime, care a devenit unprocedeu tehnic, generalizat datorita randamentului sau sporit.

Evident, specificul oricarei probe sau ramuri de sport rezida in structura elementelor tehnice, numarul, complexitatea, spectaculozitatea, originalitatea, frecventa si eficienta lor in concurs. In toata evolutia de mai bine de un secol a ramurilor de sport, elementele tehnice au ramas aproximativ aceleasi , cu exceptia celor din gimnastica, sarituri in apa si patinaj artistic, ale caror diversitate si complexitate au crescut considerabil. Dar procedeele tehnice si-au modificat considerabil numarul (complexitatea si viteza) si implicit eficienta. Acestea sunt formate din actiuni motrice legic inlantuite, care angreneaza deopotriva aparatul locomotor si marile functiuni organice intr-o finalitate susceptibila de perfectionare pana la nivelul de virtuozitate tehnica intr-o anumita ramura de sport. Lungimea parghiilor, numarul si calitatea fibrelor musculare, deschiderea unghiurilor de executie, amplitudinea, directia, forta, viteza de executie si puterea, ca si planurile si axele de realizare in raport cu centrul de greutate corporala, cu forta gravitationala etc., toate acestea determina eficienta procedeelor tehnice.

Se disting urmatoarele metode biomecanice de cercetare aplicabile in domeniul antrenamentului:

a) Metoda cinematografica se bazeaza pe inregistrarea actelor motrice ale sportivului cu ajutorul unor aparate de filmare ultrarapide. Evolutia miscarilor in raport cu timpul si spatiul este inregistrata cu un analizator de film prevazut cu un dispozitiv de codificare numerica. Datele se prelucreaza pe baza unui program de calcul si se afiseaza pe un dispozitiv de iesire (care este si de afisare si imprimare a coordonatelor). Parametrii evidentiati sunt urmatorii: timpul folosit pentru diferitele faze ale actului motric, marimi spatiale pe o cinematograma, traiectorii relative si absolute ale centrului de greutate al corpului sportivului si punctele reale, modificarea absoluta si relativa a vitezei punctelor reale si a centrului de greutate, date unghiulare privitoare la tehnica, modificarea vitezei unghiulare a unor parti ale corpului, a corpului in totatlitatea lui, a axelor, modificarea intensitatii miscarii, schimbarea marimii cantitatii de miscare – miscarea oscilatorie, lucrul mecanic si efectul lui (putere sau randament), energia cinetica, modificarea marimii momentului de inertie, coeficientul de siguranta a pozitiei initiale etc.

b) Metoda stereografiei asigura inregistrarea tehnicii sportive cu ajutorul a doua camere de videocaptare cu semnale infrarosii. Efectuarea masuratorilor este in totalitate automata, metoda fiind extrem de precisa si laborioasa (masuratorile pot fi bi si tridimensionale). Printre parametrii reliefati in plus fata de cei enumerati la metoda cinematografica, se constata modificarea intensitatii acceleratiei liniare si unghiulare.

c) Metoda dinamografiei permite inregistrarea modificarii in intensitate a fortei cu ajutorul dispozitivului de reglare a tensiunii (tensoplatform), al dispozitivului de urmarire (tensotractor) si al unor senzori special adaptati telemetric la echipamentul sportivului. Parametrii cercetati: modificarea intensitatii fortei – F, Fx, Fy, Fz, marimea  unghiului de intrare a fortei, marimea momentului de rotatie pentru axele de miscare, marimea oscilatiei fortei, marimea lucrului mecanic si a energiei cinetice.

d) Metoda statikinezimetriei (stabilimetriei) ajuta la determinarea capacitatii de mentinere a echilibrului in diferite conditii (dupa efort, la o modificare de temperatura, dupa vibratii etc.). Cu ajutorul unui dispozitiv de reglare a tensiunii (tensoplatform) se inregistreaza coordonatele punctului de intrare a fortei (Ax, Ay).

e) Metoda accelografiei asigura inregistrarea modificarilor in intensitate a acceleratiilor punctelor reale ale aparatului locomotor al sportivului. Masuratorile se fac prin releu sau telemetric.

f) Metoda electromiografiei se bazeaza pe inregistrarea biocurentilor in muschii care efectueaza un lucru mecanic. Electrozii de suprafata fixati pe sportiv transmit semnale electrice de la muschi la circuitele de inregistrare (osciloscop, oscilograf, magnetofon) sau direct la computer. Parametrii evidentiati: intervalul dintre momentul miscarii initiale si cel al aparitiei biocurentilor, durata activitatii bioelectrice, succesiunea activitatii si inactivitatii anumitor grupe de muschi in cursul executiei elementului sau procedeului tehnic.

g) Metoda goniografiei – cu ajutorul unor senzori speciali atasati in proiectia corpului articulatiei – permite inregistrarea variatiilor unghiului intre doua puncte ale corpului sportivului in cursul miscarii lui. Parametrii reliefati: amplitudinea miscarii in grade, modificarea vitezei unghiulare si a acceleratiei unghiurilor, oscilatiile unghiului in unitatea de timp.

Utilizarea acestor metode in cadrul analizei biomecanice n-a fost intotdeauna corecta. Evident, analizele biomecanice ale tehnicii sportive sunt in curs de perfectionare, dar ele sunt adesea tributare modelelor din fizica si din disciplinele inrudite. Ca atare, se constata adesea interpretari gresite ale datelor si utilizari improprii in domeniul sportului. Aplicarea unilaterala, tinand seama numai de legile mecanicii si masuratori ori analize „oarbe” ale parametrilor pot directiona cercetarea tehnicii sportive pe cai gresite sau indepartate de conditiile reale ale concursului.

Consideram ca in completarea analizei biomecanice ar mai putea fi introduse urmatoarele elemente:

- proprietatile mecanice ale oaselor, articulatiilor si muschilor;

- tipurile de eforturi musculare: efortul static, activ si pasiv, contractia concentrica si excentrica, contractia balistica;

- analiza musculara a amplitudinii miscarilor de baza ale sportivului, fapt ce justifica importanta anatomiei functionale;

- cunoasterea amplitudinilor miscarilor in articulatii si, pornind de la aceste valori, optimizarea prin antrenament a miscarii in raport cu valorile normale (tabela Rostandt);

- cunoasterea conceptelor si legilor fundamentale ale mecanicii.

Pornind de la cunoasterea acestor elemente, in metodologia analizei biomecanice se impune parcurgerea urmatoarelor etape:

1) analiza mecanica ce poate fi divizata, la randul ei, intr-o analiza descriptiva cu ajutorul careia se determina baza de sustinere a corpului, pozitia diferitelor segmente unul fata de celalalt, fortele exterioare ce trebuie invinse (rezistentele exterioare, greutatea segmentelor conditionate si pozitia lor in spatiu etc.) si una critica, ce evidentiaza abaterile de la legitatile biomecanice, care se repercuteaza nefavorabil asupra actului sau actiunii motrice (procedeului tehnic) si sugereaza adaptarile ce se impun;

2) analiza musculara se refera, pe de o parte, la legile contractiei musculare, iar pe de alta parte la actiunile motrice impuse de fortele exterioare si de mentinerea echilibrului. Reamintim ca actiunea musculara poate fi statica sau dinamica;

3) analiza functionala, care dezvaluie modul de participare a celorlalte sisteme si aparate, in afara celui locomotor, in conditiile efectuarii unui procedeu tehnic (irigatia mai bogata a unui muschi angajat in miscare, comanda nervoasa, hiperfunctiune glandulara etc.).

Cuplarea calculatorului programat pe parametrii biomecanicii serveste la eliminarea eforturilor inutile si a greselilor tehnice, contribuind la scurtarea duratei antrenamentului si orientarea eforturilor in directia imbunatatirii performantei in concurs.

Dar ce se intampla cand unui atlet, de exemplu, nu i se descopera nici un defect, nici o eroare tehnica ? Se conchide ca el a atins perfectiunea executiei si, ca atare, dispare orice sursa de progres ? Practic, sunt rarisime cazurile de sportivi fara nici o defectiune tehnica, oricat de neinsemnata. Dar intr-o asemenea situatie unica, analiza biomecanica ar putea depista o insuficienta putere a sportivului, o informatie de insemnatate majora pentru selectia si programarea corespunzatoare a mijloacelor de antrenament recomandabile in ciclurile saptamanale ulterioare. Cand si acest neajuns (situat in zona factorului fizic sau tehnic) va fi eliminat, atunci sportivul va atinge limita superioara de adaptabilitate genetica si de perfectionare a pregatirii, care ar putea explica fenomenul de plafon maxim atins.

Viziunea biomecanica este prezenta si in momentul selectiei primare, dar si mai tarziu, la alcatuirea echipelor reprezentative. Cu ajutorul biomecanicii, in unele ramuri de sport in care stabilirea performantelor este conditionata de zestrea genetica pe plan motric si de gradul de perfectionare tehnica, s-au facut calcule cu privire la limitele performantei umane, reprezentate de acele recorduri absolute pe care sportivul nu le poate atinge fara sa-si pericliteze viata.

Metoda de insusire si perfectionare asambleaza atat componentele biologica, psihologica si biomecanica, cat si pe cea pedagogica, didactica ce definitiveaza si delimiteaza procesul. Schema insusirii tehnicii sportive, presupune parcurgerea urmatoarelor etape: mai intai, formarea reprezentarii motrice, apoi transpunerea ei in practica pe cale teoretica si practica si transformarea ei – ca urmare a repetarii – in pricepere, nucleul deprinderii motrice. Omul dispune de mecanisme neuromusculare pentru continuarea si coordonarea miscarilor. Dar miscarile voluntare se insusesc prin invatare, proces impus de viata, de relatia omului cu mediul inconjurator.

Sistemul legaturilor nervoase interdependente, care conditioneaza reflectarea realitatii in constiinta si comportamentul  uman se imprima pe baza mecanismului memoriei in celulele nervoase ale marilor emisfere. Pe baza aceluiasi mecanism se imprima legaturile nervoase care conditioneaza efectuarea miscarilor voluntare primare (mersul, alergarea, aruncarea, saritura, echilibrul, catararea etc.) si a gesturilor motrice (tot voluntare) specifice concursului in toate ramurile si probele sportive. Corectitudinea unui act motric efectuat pentru prima data este cu atat mai mica cu cat creste gradul sau de complexitate. Bazandu-se insa pe memorie si pe experienta motrica dobandita anterior, omul va executa miscarea din ce in ce mai bine. Se si spune ca „pentru un adult, nici o deprindere nu este absolut noua”. Repetarea continua si multipla intareste legaturile nervoase, indispensabile formarii stereotipurilor dinamice. In aceasta consta esenta transformarii priceperii in deprindere motrica. Stereotipia interioara a deprinderii impune stereotipia exterioara a repetarii ei, cel putin in faza de consolidare. Deprinderea motrica specifica competitiei sportive, adica procedeul tehnic, este efectul cumulat al legaturilor nervoase care conditioneaza nu numai coordonarea miscarilor, ci si angajarea simultana, in proportii diferite, a vitezei, fortei, rezistentei.

Etapele invatarii au fost stabilite de metodologie, care a preluat critic si a corelat informatia pedagogica. Principalul in invatare il constituie reprezentarea vie si corecta a miscarii prin repetare mentala, concomitent cu efectuarea ei propriu-zisa sub control. Folosirea cuvantului adecvat, a sprijinului concret in efectuarea procedeului tehnic, concomitent cu utilizarea benzilor video contribuie la marirea eficientei procesului de invatare, concretizata in cresterea gradului de automatizare a miscarilor corect insusite in prealabil. Actul de vointa ramane permanent prezent. Cu cat procedeul tehnic este mai bine insusit, cu atat se supune mai usor controlului vointei. Dominatia acesteia se exercita in momentele de inceput si de incheiere a procedeului respectiv.



In concluzie, invatarea si perfectionarea tehnicii sportive trebuie sa se bazeze pe puterea de sesizare, informare si sinteza a tuturor analizatorilor, pe relatia didactica intre primul si al doilea sistem de semnalizare adica pe relatia dintre comanda, cuvantul adecvat care sugereaza plastic sportivului cum, cand si cat sa actioneze, si semnalul (vizual, sonor) care directioneaza actiunea motrica. Cele doua laturi ale tehnicii sportive – cea externa (forma) si cea interna (continutul) sau structura cinematica si cea dinamica – reprezinta continutul procesului didactic. De aici rezulta si relatia dintre demonstratie si explicatie, ca si necesitatea formarii reprezentarilor care il ajuta pe sportiv sa vizualizeze propria actiune motrica (chinograma, imaginea video) pentru a-i surprinde neajunsurile. Astfel, prin repetarea exercitiilor si compararea atat a senzatiilor kinestezice proprii cat si a rezultatelor concrete redate in imagine se constientizeaza diversitatea comenzilor de autoreglare. Exersarea poate fi fragmentata sau globala. Dar procesul perfectionarii se bazeaza indeosebi pe exersarea globala, in conditii apropiate de cele de concurs.

Rezultatul sintezei aferente determina functia efectorilor.

Pe plan psihologic, sinteza aferenta se termina atunci cand apare dorinta, intentia de a actiona. Anohin si colaboratorii au constatat ca terminarea operatiei de sinteza asupra tuturor excitantilor aferenti si realizarea actiunilor reflexe corespunzatoare de catre partea efectorie a sistemului nervos coincid cu crearea unui aparat special, denumit acceptor de actiune. Acesta preia toate excitatiile aferente care iau nastere din rezultatul actiunilor. Acceptorul de actiune compara rezultatele sintezei aferente cu actiunea efectuata. Daca ele se afla in concordanta, atunci ciclul se reactie se incheie. Daca nu, iau nastere noi reactii care, pana la urma, trebuie sa duca la o reactie reflectorie corespunzatoare modelului de actiune sau acceptorului de actiune. In fond, acceptorul de actiune care constituie esenta reaferentatiei nu este altceva decat aferentatia inversa (circuitul invers) atat de propriu gandirii cibernetice.

Reaferentele, in cazul actiunii motrice, se subimpart in doua grupe:

a) aferente de dirijare a miscarii, reprezentate exclusiv de impulsurile proprioceptive ale muschilor efectori;

b) aferente rezultative, care cuprind toate informatiile (indicii de aferenta) referitoare la efectele miscarii realizate. De fapt, Anohin atribuie conceptul de reaferenta numai celei de-a doua forme (aferenta rezultativa) deoarece ea are o mare influenta organizatorica asupra desfasurarii miscarii.

Asadar, principiul reaferentei in invatarea si perfectionarea tehnicii sportive presupune existenta a doi factori:

1) sinteza aferenta, care intareste considerabil importanta exercitiilor mediului inconjurator in vederea insusirii actiunilor motrice, cum sunt, de exemplu: motivatia (de esenta psihologica), necesitatea cunoasterii celei mai adecvate si eficiente tehnici (de esenta biomecanica), conditiile antrenamentului (de esenta metodologica), natura cerintelor (psiho-pedagogice) etc.;

2) acceptorul de actiune, care accentueaza importanta planului de actiune, concretizat in proiectarea, imaginea corecta si rapida a tehnicii sportive. De retinut insemnatatea actiunilor deja insusite ca baza si legatura pentru invatarea celor noi.

O serie de autori disting mai multe grupe de sport:

- o prima grupa, in care performanta depinde de insusirea unui singur procedeu tehnic, cu o structura constanta, conditionata, la randul sau, de stabilitatea cadrului competitional, de absenta influentelor pozitive (a transferului) sau negative (a interferentei) ale altor miscari. Din aceasta grupa fac parte atat spoturile aciclice, bazate pe forta exploziva (haltere) cat si cele ciclice, rezistenta (caiac-canoe, canotaj, alergarile atletice, ciclism) in care performantele se exprima in kilograme, ore, minute , secunde;

- o a doua grupa, in care performanta rezulta dintr-o suita de procedee tehnice, dar cu compozitii neschimbate. Sub aspectul structurii cinematice se constata asemanari intre tehnicile respective. Si in aceasta grupa se manifesta constanta tehnica; difera doar nivelul de executie, expresia miscarilor. In aceasta categorie se include ramurile de sport aciclice in care departajarea se face prin note (gimnastica sportiva, ritmica sportiva, patinaj artistic si sariturile in apa);

- cea de-a treia grupa, care include ramurile de sport cu o mare variabilitate a procedeelor tehnice grupate pe situatiile destinate (desi corelate) atacului si apararii si in care conditiile concursului se modifica frecvent si imprevizibil. Diferenta de valoare in planul maiestriei sportive se masoara (in arbitraj) prin puncte. Din aceasta grupa fac parte sporturile aciclice, caracterizate prin adversitate directa: lupte, judo, box.

3. Factorul pregatirii tactice.

Pregatirea tactica presupune valorificarea complexa, adecvata si eficienta a pregatirii tehnice si fizice a sportivilor, a echipei sau echipajelor in desfasurarea concursului, in concordanta cu conditiile concrete de adversitate si cu obiectivele de performanta (victorie, puncte, record, titlu, loc, calificare etc.) prestabilite.

Ponderea acestui factor in economia pregatirii depinde, pe de o parte, de specificul ramurilor de sport respective, iar pe de alta parte de rolul sau hotarator pentru obtinerea victoriei.

In functie de caracteristicile pregatirii tactice, se diferentiaza cinci grupe de ramuri de sport:

- grupe I, in cadrul careia sportivii participanti la concurs nu se confrunta direct, ci actioneaza succesiv si independent, in ordinea tragerii la sorti. In aceasta categorie se includ: schiul alpin, patinajul artistic, gimnastica sportiva si ritmica, sariturile si aruncarile din atletism, sariturile in apa, halterele, sariturile cu schiurile de la trambulina, cursa de 100 km. contracronometru din ciclism;

- grupa a II-a, caracterizata prin prezenta la start a tuturor participantilor sau a grupelor de doi (a perechilor). In cadrul concursurilor sunt posibile contacte directe cu adversarii, ca si intrajutorarea dintre coechipierii perechii sau grupei. In aceasta grupa se includ: alergarile atletice cu start comun, cursele de inot, de ciclism (pista si sosea), patinaj viteza, schi fond, stafete, canotaj si caiac-canoe, motociclism;

- grupa a III-a, caracterizata prin lupta directa dintre concurenti, confruntarea desfasurandu-se intr-un spatiu delimitat (box, lupta, scrima, judo) sau separat (prin plasa) in parti egale (tenis de masa si de camp);

- grupa a IV-a, in care participantii la concurs sunt constituiti in doua echipe ce se confrunta direct, contactul intre sportivi fiind nemijlocit (fotbal, rugby, handbal, baschet, polo, hochei) sau absent prin aparitia fileului (volei);

- grupa a V-a, care cuprinde toate ramurile de sport de tipul poliatloanelor (decatlon, heptatlon, triatlon, pentatlon modern, biatlon, combinata nordica si alpina), in care factorul tactic este abordat diferentiat dupa specificul fiecarei probe componente.

Evident, acest grupaj nu epuizeaza posibilitatea altor clasificari sau departajari, in functie de durata concursului (divizat sau schimbat la set sau la repriza), de numarul sportivilor angajati simultan sau alternativ, de numarul sportivilor admisi prin regulament (pe echipe, individual), de prezenta sau absenta obiectului de intrecere (minge) etc., dar care in totalitatea lor, accentueaza intr-o masura mai mare ori mai mica importanta factorului tactic in obtinerea superioritatii intermediare si finale, in recuperarea decalajului, intr-un cuvant, in adjudecarea victoriei.

Dintre aceste grupe, cea de-a IV-a, a jocurilor sportive colective atribuie cea mai mare pondere factorului tactic, mai cu seama in situatia in care procesul de omogenizare valorica pe plan national si international a condus la egalizarea potentialului de concurs al echipelor. De fapt, conceptul de sistem de joc este propriu sporturilor de echipa, el presupunand dispunerea jucatorilor in teren si valorificarea lor diferita in fazele de atac si de aparare in vederea obtinerii superioritatii si a concretizarii ei prin goluri marcate sau puncte inscrise, a mentinerii posesiei mingii, a evitarii situatiilor de intrare in criza de timp etc. Acest concept nu este sinonim cu conceptia de joc, care include planul de joc, elaborat pentru o situatie concreta. Stilul de joc insumeaza caracteristicile somatice, fizice si tehnice ale jucatorilor unei echipe. Conceptia de joc variaza in functie de adversar, pe cand sistemul de joc este relativ constant. Relatia dintre cele doua concepte este asemanatoare cu cea stabilita intre strategie si tactica, primul dintre acestea trasand liniile generale, directoare ale pregatirii, iar cel de-al doilea evidentiind modul concret de aplicare in conditiile date. Oricum, intre cele doua concepte exista o stransa relatie de interdependenta. In ultima vreme se foloseste si conceptul de stiinta a jocului, care le include pe toate celelalte, alcatuind un sistem inchegat.

Daca factorii fizic si tehnic actioneaza constant in pregatirea marii performante sportive moderne in toate ramurile de sport, dar cu dozari diferite, cel tactic se evidentiaza fie preponderent (grupa a IV-a), fie estompat, uneori lipsind aproape total. Elocvent in acest sens este cazul halterelor si al gimnasticii, unde factorul pregatirii tactice nu este inclus in modelul de antrenament, dar figureaza in cel de concurs. Prin urmare, in aceste ramuri de sport nu se pune problema formarii si perfectionarii unor actiuni sau deprinderi tactice ale sportivilor in procesul de antrenament. In schimb, gandirea antrenorului este profund tactica atunci cand stabileste succesiunea sportivilor (sportivelor) la aparate, urmarind indeosebi ca in concursul pe echipe sa evolueze primul sportivul cel mai bine cotat, pentru a permite coechipierilor abordarea relaxata a intrecerii ulterioare. Desigur, o atare tactica a concursului nu este o improvizatie, ci o constanta a tuturor competitiilor – de verificare – care prefigureaza concursul oficial. De asemenea, la haltere, tactica concursului se manifesta doar la stabilirea greutatilor de „intrare”, decizia fiind luata de comun acord de catre antrenor si halterofil, pe baza cunoasterii posibilitatilor reale ale sportivului de a ridica haltera in cele doua stiluri ale concursului (smuls si aruncat), potrivit prevederilor regulamentare (minime si maxime) de adaugare a suplimentului de greutati in cadrul celor trei incercari consecutive (pentru fiecare stil in parte). Tactul cu care va actiona antrenorul la intrarea halterofilului sau in concurs va influenta in buna masura conduita acestuia in raport cu aceea a adversarilor (de valoare sensibil egala), respectiv stabilirea propriilor intrari, care pot fi marcate de dificultati obiective si subiective (criza de timp, diferenta fata de kilogramele ridicate de adversar, egalitatea posibila a kilogramelor propriei greutati la cantarul categoriei, numarul disponibil ramas pentru restul incercarilor fata de ceilalti concurenti).

In majoritatea ramurilor de sport, pregatirea tactica presupune:

a) stabilirea directiilor valorificarii – in conditiile reale ale concursului – potentialului somatic, functional, motric si tehnic al sportivului, echipei sau echipajului, dobandit prin selectie si antrenament;

b) elaborarea sistemelor de actionare (a planului tactic de lupta) ce vor sta la baza organizarii si evolutiei sportivilor in concurs, in functie de particularitatile adversarilor si de nivelul obiectivelor de performanta prestabilite;

c) pregatirea mentala a sportivilor pentru intelegerea eficientei modelului tactic si a metodelor de insusire si realizare a lui in conditiile limita de concurs;

d) automatizarea executiei in conditii asemanatoare celor de concurs, tinand seama de situatiile anticipate sau neprevazute ale competitiei oficiale.

Sarcinile pregatirii tactice se rezolva prin actiuni, cunostinte si deprinderi tactice. O discutie terminologica se impune pentru clarificarea raporturilor dintre aceste concepte inrudite. Astfel, actiunea tactica este componenta de baza a factorului pregatirii tactice, care se manifesta intr-o forma combinata, intrucat este alcatuita in egala masura din calitatile fizice, psihice si deprinderi motrice si include un sistem de structuri care se rezolva mai intai mintal si apoi motric. In acest fel, memoria are un rolcentral. In clipa in care jucatorul a analizat situatia din teren, el va trebui sa aleaga actiunea care i se pare cea mai adecvata din punct de vedere tactic. Sub aspect cibernetic, actiunea tactica se identifica precum un sistem care, din multiple considerente, pare a fi cel mai indicat pentru rezolvarea favorabila a situatiei concrete din joc. Pentru ca eficienta sa fie maxima, sistemul trebuie perfectionat pe principiul de reglare din cibernetica. Informatiile proprii ale sportivului sau primite din afara, ca si aferentatia inversa au rol de autoreglare.

Daca sarcina a fost eficient rezolvata, atunci jucatorul va opta in viitor, in situatii similare, pentru aceeasi solutie. In caz de nereusita, este necesara cunoasterea cauzelor care au generat-o: analiza grabita, insuficienta sau superficiala a situatiei, gandire slab dezvoltata, memorizare inexacta, executie tehnica eronata, calitati motrice si psihice necultivate.

In schimb, deprinderea tactica, reprezentand ansamblul miscarilor automatizate, structurate intr-o anumita succesiune, prin care se rezolva o sarcina tactica, se caracterizeaza prin precizie, ritmicitate si similitudine a miscarilor la fiecare reluare. Automatizarea este o conditie a formarii deprinderii tactice. De aceea, e nevoie de un mare numar de repetari constientizate pentru eventualele adaptari la situatiile imprevizibile sau limita.

Cunostintele tactice se bazeaza pe informatiile generale si speciale furnizate de concurs, care reprezinta premisa dezvoltarii capacitatii tactice si a creativitatii sportivilor. Aceste informatii rezulta din cunoasterea regulamentului de concurs, a conditiilor organizatorice si a datelor furnizate de literatura de specialitate cu privire la metodica instruirii tactice, care urmareste valorificarea rationala si eficienta a potentialului de concurs in functie de anumiti parametri (calitatea adversarului, slabiciunile lui, conditiile exterioare ale concursului – temperatura, umiditatea, fusul orar, ora concursului, distanta de parcurs, calitatea arbitrajului, reactia suporterilor echipei gazda etc.).

In sfarsit, calitatea tactica poate fi definita drept capacitatea sportivului de a-si valorifica potentialul fizic, motric, psihic si intelectual in concordanta cu realitatile concursului, care, desi pot fi anticipate, poarta in sine un oarecare procent de neprevazut, ceea ce impune adoptarea unor solutii de moment. Oportunitatea acestora depinde de instruirea tactica generala atat in planul cunoasterii, cat si al creativitatii.

Mijloacele pregatirii tactice deriva din acelea ale factorilor de pregatire tehnica si fizica. Astfel, in cazul pregatirii tactice specifice sporturilor ciclice (grupele a II-a si a V-a indeosebi) predomina mijloacele proprii pregatirii fizice. In cazul sporturilor predominant aciclice (grupele I, a III-a si a IV-a), pregatirea tactica se realizeaza cu ajutorul mijloacelor tehnice. Deci, profilul efortului si structura tehnica a concursului deterina natura mijloacelor necesare formarii si automatizarii actiunilor si deprinderilor tactice.

Metodele de pregatire tactica sunt multiple, dar predominant empirice, nefondate stiintific. Acestea se pot grupa astfel:

a) Ingreuierea, in pregatire, a conditiilor din concursul anticipat, prin crearea unor dificultati de ordin obiectiv si subiectiv: conditii potrivnice, limitative (atmosferice – ploaie, furtuna, frig, teren alunecos, care reclama echipament adecvat); folosirea adversarilor conventionali, egali sau superiori, cu caracteristici asemanatoare celor intalnite in concursurile oficiale sau in competitii cu handicap (de timp, de spatiu, de superioritate numerica etc.).

b) Repetarea mijloacelor tehnice combinate, care prefigureaza concursul, pana in momentul automatizarii acestora.

c) Schimbarea directiilor si procedeelor tehnice ca urmare a modificarii rapide si neprevazute a situatiei competitionale impuse de adversar (cu ajutorul diferitilor excitanti vizuali si auditivi ori sisteme de semnalizare pentru a obisnui echipa, sportivii sa actioneze nestingheriti, corespunzator strategiei si tacticii stabilite si insusite).

e) Insusirea de combinatii si actiuni noi in vederea perfectionarii sistemului tactic de baza, caracteristic potentialului propriu de concurs (bine insusit).

f) introducerea cu efect de surpriza a unor actiuni si deprinderi tactice noi, ca si valorificarea jucatorilor de rezerva sau cu alte sarcini tactice decat cele cunoscute ca atare de adversar.

Ponderea factorului tactic in elaborarea modelului de antrenament sporeste pe masura ce sportivul, echipajul sa echipa se apropie de perioada competitionala. In prezent, probele de control sunt tot mai mult selectionate si structurate pe deprinderile si actiunile tehnico-tactice, ele prefigurand cel mai bine modul de crestere si de inscriere a lor in graficul formei sportive si in abordarea corecta a concursului ori jocului, nu la modul general, ci profund specific.

Acest factor reclama in egala masura un efort volitional si cognitiv, inrudindu-se cu cel teoretic.

4. Factorul pregatirii teoretice.

Identificarea acestui factor in ansamblul celorlalti a constituit un moment important in evolutia teoriei antrenamentului sportiv. In fara de alegerea criteriilor de selectie menite sa contribuie la depistarea copiilor supertalentati si de elaborarea unor metode si teorii tot mai eficiente (cum este si cea a modelarii si programarii), bazate pe cresterea volumului si intensitatii efortului, s-a urmarit ca prin constientizarea procesului de antrenament, prin participarea activa a sportivului la construirea propriei performante sa se confere acesteia un plus de stabilitate.

Pregatirea teoretica reprezinta ansamblul informatiilor insusite de sportiv in vederea cunoasterii si explicarii principiilor, regulilor si metodelor care determina cresterea capacitatii de efort si de performanta, ca si anticiparea concursului urmator pentru abordarea lui adecvata.

Prin insusirea acestui factor de pregatire, sportivul devine propriul consilier, capabil sa-si impuna o atitudine de continua autoobservatie si autocontrol cu privire la metodologia antrenamentului. Reactia sa pozitiva (obiectiva si subiectiva) la solicitarile acestuia, starea de sanatate, disponibilitatile crescute pentru continuarea pregatirii si depasirea dificultatilor concursului asigura climatul adecvat de pregatire. Acest factor se inscrie printre elementele care compun antrenamentul invizibil. Sarcinile lui sunt predominant instructiv-educative si constau in:

- transmiterea obiectivelor de concurs si a celor de pregatire (care decurg din primele), explicarea si motivarea lor pentru a fi acceptate si intelese de catre sportiv in vederea indeplinirii lor;

- cresterea gradului de participare activa a sportivului la insusirea temeinica a priceperilor si cunostintelor privind dinamica solicitarilor rolul eforturilor mari si maxime, legitatile supercompensarii, ale refacerii, programarea si planificarea antrenamentului, graficul si metodologia dobandirii formei sportive, necesitatea dezvoltarii calitatilor motrice etc.;

- discutarea si aprofundarea de catre sportiv a intregii problematici a pregatirii si concursului, impreuna cu conducerea adminisrativa si tehnica in scopul anticiparii si adaptarii lui la conditiile concrete de activitate;

- dezvoltarea calitatilor intelectuale ale sportivului. Activitatea sportiva (de antrenament si concurs), desi presupun efectuarea unor miscari automatizate, se bazeaza in principal pe elemente aplicate constient, permanent controlate si directionate.




Mijloacele pregatirii teoretice nu sunt inca grupate din punct de vedere didactic, nici esalonate in timp, in concordanta cu etapele de formare si evolutie a sportivului. De aceea, atat mijloacele, cat si metodele de pregatire poarta pecetea improvizatiilor, fiind prezente accidental si mai cu seama insuficient in cadrul ciclului anual de antrenament. Factorul teoretic isi cauta nu locul, ci metodologia in teoria antrenamentului sportiv contemporan.

Atat in antrenament, cat si in concurs, sportivului i se solicita multiple procese de gandire, care rezulta din informatiile furnizate de lumea inconjuratoare, din propria experienta, din toate cunostintele acumulate in antrenamente si concursuri. Cu ajutorul ei, omul isi insuseste legitatile vietii si societatii, interrelatiile ce se stabilesc intre ele pentru a le valorifica si dirija in interesul sau. Intreg bagajul de cunostinte teoretice ale sportivului se formeaza pe baza datelor furnizate de literatura de specialitate, a informatiilor primite din partea antrenorului (indicatiile metodice) sau pe cale intuitiva. Or, antrenamentul modern isi propune sa valorifice factorul intelectual, apeland la urmatoarele mijloace:

- studierea sau retinerea in sinteza a problematicii genetice, morfologice, fiziologice, biomecanice, biochimice, pedagogice, psihologice si sociologice, adaptata la realitatile sportive actuale;

- intocmirea jurnalului de autocontrol pentru inscrierea ritmica a valorilor bazale (puls, dinamometrie palmara, durata si calitatea somnului, greutatea, capacitatea vitala etc.);

- asigurarea cunostintelor elementare privind alimentatia sportivului, refacerea dupa effort, recuperarea posttraumatica, igiena corporala, viata intima;

- consultarea sportivului si angrenarea lui in procesul de elaborare a lanificarii curente si operative, a calendarului competitional si in stabilirea obiectivelor de performanta, in calitate de consultant, dar si de coautor (la nivel de inalta performanta);

- studierea dinamicii performantelor in proba sau ramura de sport respectiva, cunoasterea clasamentelor, a sportivilor, echipelor sau echipajelor fruntase si a performantelor care le-au consacrat;

- includerea, in toate etapele si perioadele ciclului saptamanal, a lectiilor menite sa ilustreze acest factor de antrenament. Asemenea lectie teoretica are si efect recuperator.

Metodele de pregatire teoretica sunt in curs de elaborare, urmand ca solutiile si efectele optime sa fie omologate si generalizate. Pe temeiul observatiilor, al datelor existente in literatura de specialitate si al propriei experiente didactice, recomandam:

- includerea constanta in planificarea antrenamentelor sportivilor, inca din perioada de incheiere a junioratului, a lectiilor si seminariilor cu tematica inspirata de stiintele de granita din care teoria antrenamentului isi extrage cunostintele necesare pentru a fundamenta ulterior practica domeniului;

- analize critice facute de antrenori impreuna cu sportivii cu privire la comportamentul adoptat in procesul de pregatire, rezultatele obtinute la probele de control (in fiecare etapa) sau in concursurile de importanta majora;

- lectia deschisa (apeland la tabla magnetica sau alte mijloace specifice, indeosebi in jocurile sportive) pentru verificarea gradului de insusire a gandirii si actiunilor tactice, pentru sustinerea unor puncte de vedere personale ale jucatorilor (care trebuie stimulati sa o faca cu indrazneala si continuu) in acest plan;

- analize pe film si video a tehnicii, respectiv a complexitatii, amplitudinii, exactitatii, oportunitatii si eficientei acesteia in situatii bine delimitate, ca si a tacticii adversarului, cu retinerea calitatilor si insuficientelor colective si individuale (mai cu seama in precizarea sarcinilor pe care le preia fiecare jucator pentru anihilarea adversarului direct);

- sinteze si informatii cu privire la importanta sociala a sportului de performanta, a angajarii totale pentru reprezentarea culorilor patriei sau clubului, pentru atingerea maiestriei sportive.

Planificarea pregatirii teoretice este indispensabila indeosebi in perioadele pregatitoare si competitionale, la sfarsit de cicluri saptamanale, in momentele in care conditiile atmosferice fac imposibila efectuarea antrenamentelor sau in preajma unor concursuri de importanta majora, ori in cazul schimbarii componentei echipei din diverse motive (traumatisme, scaderi de forma sportiva, acte de indisciplina, ratiuni tactice etc.).

5. Factorul pregatirii psihice.

Concept cu profunde semnificatii, pregatirea psihica a devenit unul din factorii antrenamentului pe cat de discutat, pe atat de deschis perfectionarii si valorificarii in concursul sportiv.

Conceptul de pregatire psihica nu poate fi limitat doar la sfera factorilor morali si volitivi, intrucat ii angreneaza in egala masura si pe cei intelectuali si atitudinali, toti alcatuind manifestari ale psihicului uman. In plus, consideram pregatirea psihica nu numai un factor al antrenamentului, ci mai mult, o componenta a intregului proces de educatie si instruire a sportivului in vederea participarii la concurs.

Scopul pregatirii psihice a sportivului dezvaluie caracteristicile esentiale ale conceptului, care de fapt il definesc. Pregatirea psihica determina, prin mijloacele antrenamentului si ale actiunilor educationale, cresterea capacitatii psihice pentru a-i permite sportivului desfasurarea unor actiuni eficiente si obtinerea unor rezultate superioare in concursuri. Acest factor contribuie la formarea personalitatii sportivului, a capacitatii de autoconducere si autoreglare, indispensabile valorificarii plenare a disponibitatilor lui fizice si a bagajului de cunostinte tehnico-tactice. Cresterea considerabila a indicatorilor de structura spatiali si temporali ai antrenamentului actual (pana la 1800 ore de efort intr-un ciclu anual) a determinat sporirea rolului pregatirii psihice in ansamblul factorilor antrenamentului. Capacitatea sportivului de a suporta valorile mari ale volumului si intensitatii eforturilor din antrenamente prelungite, duritatea concursurilor reprezinta in primul rand consecinta pregatirii psihice, cea care ii modeleaza constiinta, ii fortifica trasaturile, ii disciplineaza atitudinea si-i mareste motivatia. Adaptarile lui la stresurile concursurilor si antrenamentelor constituie, in buna masura, efectul pregatirii psihice, al carei continut si metodologie s-au perfectionat neincetat in acest interval de timp.

Treptele pregatirii psihice.

Indiferent de nivel (copil, junior, senior) si de experienta, sportivul (de valoare nationala, internationala) trebuie pregatit corespunzator particularitatilor de varsta, valorii performantelor si obiectivelor de concurs, pe de o parte, si in concordanta cu legitatile cumularii efectelor dobandite in evolutia lui ontogenetica si a clasificarii sportive, pe de alta parte. De aceea, pregatirea psihica a sportivului se realizeaza treptat, in mai multe etape.

Pregatirea psihica de baza cuprinde ansamblul mijloacelor si metodelor folosite pentru formarea personalitatii sportivului-cetatean, a trasaturilor sale caracteristice (atitudinale). Copil, junior sau senior, sportivul trebuie sa se manifeste ca un cetatean constient de indatoririle sale, animat de respect fata de colegii de munca, de legile scrise si nescrise ce guverneaza viata colectivitatii din care face parte, punctual, harnic, modest, serios, cu sentimente patriotice evidentiate prin atitudine si nu declarativ, dornic de progres, cu simtul raspunderii fata de obligatiile scolare si profesionale, desciplinat, corect, cu simtul onoarei, integrat profesional si social.

Pe acest fond de calitati morale se vor putea forma si dezvolta cele specifice sau apropiate de nevoile sportului de performanta.

Pregatirea psihica specifica ramurii sau probei sportive consta din dezvoltarea si perfectionarea acelor calitati psihice care conditioneaza direct performanta. Fiecare ramura si proba reclama un complex de aptitudini si atitudini profund specifice. Analiza psihologica a probelor sportive, asa-numita monografie psihologica a sporturilor, scoate in evidenta calitatile psihice care conditioneaza performanta si care urmeaza sa fie dezvoltate tocmai in acest scop. De exemplu, atentia este o calitate psihica de natura intelectuala, solicitata diferentiat de la o ramura de sport la alta. Practic, atentia tragatorului cu pusca, cu arcul sau cu pistolul, bazata pe concentrare si stabilitate, se deosebeste de cea manifestata in lupte, unde se caracterizeaza prin vigilenta, sau in handbal, care presupune un mare volum de inregistrare a informatiilor si indici superiori ai atentiei distributive.

Pregatirea psihica pentru concurs. Aceasta a treia treapta insumeaza atat pregatirea pentru concurs sub aspect general, cat si cea privitoare la un anumit concurs.

Prepararea sportivului pentru concurs, formarea unui sistem de atitudini si conduite specifice contribuie in mare masura la afirmarea acestuia. In fond, el reprezinta marea finalitate a antrenamentelor, a investitiilor de ordin biologic, intelectual, volitional si afectiv. Ultimele trei compun factorul psihic, inclus in economia intregii pregatiri, amplificand considerabil volumul si calitatea participarii sportivului la realizarea performantei dorite.

Intre cele trei trepte ale pregatirii psihice exista o relatie ierarhica de conditionare „in scara”. Nu trebuie neglijate nici influentele reciproce, dar pregatirea psihica de baza ramane treapta de baza de la care porneste intregul proces si pe care se va sprijini pe tot parcursul lui, indiferent de varsta si valoarea competitionala a sportivului.

Componentele pregatirii psihice. Conceptul de componente tinde sa-l inlocuiasca pe cel de latura, intrucat implica mai mult ideea de esenta, de continut si de finalitate, pe cand cel de-al coilea o sugereaza mai mult pe cea de forma. Pregatirea psihica a sportivului este structurata pe urmatoarele componente:

- pregatirea psihomotrica – s-a impus in ultimii ani ca urmare a analizei detaliate a conduitelor motrice tehnico-tactice din care a rezultat ca maiestria executiilor, a procedeelor tehnice depinde de gradul de dezvoltare a unor functii psihomotrice importante, cum sunt: schema corporala, chinestezia, lateralitatea, echilibrul static si dinamic, perceptiile spatio-temporale, timpul de reactie, anticipare si coincidenta, viteza de executie si repetitie, ideomotricitatea;

- pregatirea intelectuala (cognitiva) – consta din dezvoltarea functiilor si mecanismelor de cunoastere (informare) si apreciere-decizie. O astfel de pregatire urmareste dezvoltarea atentiei (detectie, urmarire, comutare), a perceptiilor specializate, a gandirii ca proces de cunoastere rationala si operationala, care presupune in acelasi timp creativitate si decizie, ca si stimularea memoriei si imaginatiei, toate la nivelul solicitarilor specifice activitatii sportive de performanta;

- pregatirea afectiva – are menirea sa dezvolte functia reglatoare a sferei afective reprezentate de dispozitii, emotii, sentimente si pasiuni. Dinamizatoare sau inhibitiva, afectivitatea – in relatie cu functiile cognitive si volitive – influenteaza parametrii calitativi ai oricarei activitati si indeosebi ai celei sportive. Pentru pregatirea psihica a sportivilor se impune dezvoltarea starilor afective cu caracter pozitiv (stenic), crearea bunei dispozitii in timpul antrenamentului, a unui echilibru afectiv, a stabilitatii emotionale si a capacitatii de stapanire si de control asupra emotiilor negative, atat de perturbatoare in concurs;

- pregatirea volitiva – constituie suportul angajarii sportivului in realizarea eforturilor mari si maxime, neintrerupte si indispensabile obtinerii performantei sportive actuale. Functia reglatoare a vointei se manifesta prin echilibrarea celor doua directii – activa, de declansare a energiilor creatoare, si pasiva, de reprimare a durerilor.

Dintre calitatile de vointa le amintim pe cele solicitate de antrenamentul si concursul sportiv: orientarea spre scopuri stabilite constient, perseverenta, darzenia, curajul, initiativa, rabdarea. Actul volitional conditioneaza nu numai desfasurarea actiunilor motrice, ci si invatarea deprinderilor tehnice, desavarsirea executiilor prin suprainvatare;

- dezvoltarea trasaturilor personalitatii – este un obiectiv complex, a carui formare si perfectionare reprezinta preocuparea centrala a tuturor factorilor educativi, inclusiv a antrenorului. Nu vom sublinia importanta fiecarei fatete a personalitatii sportivului, care se subintelege, ci ne vom rezuma doar la enumerarea lor: conceptia despre lume, interesele, motivatia, atitudinile, particularitatile temperamentale, aptitudinile specifice, trasaturile de caracter, constiinta de sine, disciplina etc. Ele alcatuiesc profilul psihologic al sportivului si, totodata, directioneaza procesul instructiv-educativ.

Dezvoltarea psihica a sportivului este conditionata de interrelatia si influenta reciproca intre toate cele cinci tipuri de componente ale pregatirii psihice, diferentiate in functie de sex, varsta, experienta, nivel de solicitare si de angrenare constienta a sportivului in acest proces care reclama maiestrie pedagogica si o ambianta educationala pe care antrenorul trebuie s-o creeze si s-o mentina.

Mijloacele pregatirii psihice. Psihologii au pus la indemana antrenorilor o serie de mijloace de realizare a pregatirii psihice izvorate din esenta pregatirii sportive (fizice, tehnice si tactice), insa tratate din punct de vedere al finalitatilor pregatirii psihice. Ulterior, psihologii sportivi au adaugat acestei categorii de mijloace pe cele specifice domeniului. Ca atare, in metodica pregatirii psihice s-au diferentiat doua categorii de mijloace:

a) mijloacele pregatirii fizice, tehnice si tactice, ale caror structuri si metodologii au menirea de a influenta pregatirea psihica intr-una sau alta din componentele sale (psiho-motrica, intelectuala, afectiva, volitiva si de personalitate). De exemplu, un exercitiu de perfectionare a procedeului tehnic de primire a mingii poate deveni eficient si pentru dezvoltarea vederii periferice daca in spatiul  respectiv se instaleaza obstacole pe care sportivii trebuie sa le evite. De asemenea, un exercitiu prelungit, cu intensitate limita contribuie la educarea autocontrolului, a rabdarii, a perseverentei. Introducerea elementelor de risc in antrenamentele care modeleaza realitatile concursului, planificarea intrecerilor de verificare in compania unor adversari redutabili (in box, lupte, judo etc.) cultiva curajul, increderea in sine. Actele volitionale ale sportivului sunt stimulate de aplicarea frecventa in pregatire a exercitiilor de maxima intensitate si durata a eforturilor;

b) mijloacele proprii pregatirii psihice ori preluate din domeniul pedagogic si sociologic, asociate cu metodele generale sau particularizate ale educatiei: exercitiul, exemplul, convingerea, aprobarea sau dezaprobarea, intrecerea, simularea, modelarea, suprainvatarea, suprasolicitarea.

Metodele pregatirii psihice. Pregatirea psihica reclama un proces indelungat, dificil, uneori plin de surprize datorita complexitatii psihicului uman, precum si implicatiile sportului de inalta performanta in plan afectiv.

Putini sunt antrenorii care au dezvaluit „secretele” pregatirii marilor campioni. Psihologii n-au rezolvat cazuri, ci au generalizat pana la un anumit punct faptele particulare, caci este bine stiut ca nu se pot da „retete” valabile pentru oricine si oricand. Prin urmare, ce-i de facut ? Cum sa-si orienteze si sa-si construiasca antrenorii pregatirea psihica ? Noi credem ca exista o singura cale, cu mai multe etape:

- un studiu atent, mult mai profund decat observatiile disparate si opiniile formate pana in prezent in acest domeniu, menit sa scoata in evidenta problemele generale si speciale ale pregatirii psihice a sportivilor in concordanta cu realitatea si nevoile concrete ale ramurilor si probelor sportive;

- efortul continuu de cunoastere a personalitatii sportivilor (trairea si conduita lor), in ideea stabilirii directiilor de perfectionare;

- imaginarea si aplicarea mijloacelor de pregatire psihica a sportivilor in concordanta cu nevoile reale ale concursului.

Prin urmare, se impune valorificarea acestei cantitati mici de mijloace, astfel incat sa influenteze sfera intelectuala, volitionala sau atitudinala a sportivului. Spre exemplu, dezvoltarea unei calitati psihice – orientarea in spatiu, largirea campului vizual, stapanirea de sine in momentele grele s.a.m.d. – poate fi obtinuta prin valorificarea adecvata a mijloacelor din inventarul pregatirii tehnico-tactice, in concordanta cu particularitatile sportivilor si realitatile concursului;

- stabilirea si aplicarea consecventa a unui program de pregatire psihica a sportivilor, tot atat de riguros urmarit ca si in cazul celorlalti factori ai pregatirii;

- angrenarea sportivilor si a factorilor socio-familiali in realizarea programului de pregatire psihica. Sportivul trebuie sa cunoasca obiectivul pe care trebuie sa-l atinga, prin analogie cu cel urmarit la celelalte capitole ale pregatirii;

- preocuparea pentru organizarea si educarea unor colective animate de idealuri sportive inalte, cu o viata bogata in evenimente competitive, cu traditii, cu o ambianta generatoare de entuziasm pentru o astfel de activitate, respectiv pentru institutia si insemnatatea ei, in spiritul fair-play-ului etc.;

- angrenarea in procesul de instruire a unui colectiv format in egala masura din sportivi cu experienta si tineri in pragul afirmarii;

- aplicarea metodei „handicapului” pentru stimularea celor mai tineri si formarea acestora in spiritul traditiilor si dupa modelul sportivilor fruntasi;

- utilizarea metodei lucrului „pana la refuz”, indiferent de structura exercitiilor, de dificultatile obiective si subiective;

- sublinierea, in dezbatere colectiva, ca si in discutii individuale, a unor realizari, prezente, participari ale sportivilor care au dezvaluit si trasaturi de personalitate pozitive, in vederea cristalizarii acestora;

- aplicarea unor metode proprii domeniului, respectiv metoda antrenamentului autogen, a antrenamentului psihoton, incadrate in metodologia refacerii, a pregatirii tactice si a concursului. Prin efectele lor linistitoare, prin faptul ca educa autocontrolul, contribuie la mentinerea echilibrului si stimularea emotiilor pozitive.

Planificarea si conducerea pregatirii psihice. Sunt relativ putini antrenorii care realizeaza planificarea pregatirii psihice. Cei mai multi se bazeaza pe „aprecieri”, „memorie” si „simt pedagogic”, considerand ca complicatele si delicatele probleme psihologice ale antrenamentului si concursului pot fi rezolvate „din mers”.

Pregatirea psihica poate si trebuie sa fie planificata prin analogie cu ceilalti factori, adica pe baza unei evidente riguroase, a stabilirii unor obiective si actiuni concrete, individualizate si in conditiile unui control permanent.

Tinerea evidentei presupune:

- alcatuirea fiselor si profilurilor psihologice ale sportivilor, in care se consemneaza nivelul functiilor si caracteristicilor psihice in raport cu cerintele ramurii sau probei sportive si obiectivele de performanta, diferentiate dupa categoria de clasificare.

Pornind de la analiza corespondentei sau a lipsei de relatie dintre calitatile psihice ale sportivului si cerintele performantei preliminate se stabilesc obiectivele pregatirii psihice;

- formularea obiectivelor mai intai la modul general pentru intregul colectiv sau pentru un grup mai restrans de sportivi, de exemplu, formarea capacitatii de rezistenta psihica in situatiile de lupta cu adversari  puternici sau egali, dar foarte dirji sau dezvoltarea „spiritului de echipa”. In secundar, obiectivele fixate pentru fiecare membru al colectivului sportiv sunt formulate astfel: „formarea atitudinii de respingere a deciziilor injuste ale arbitrilor” sau „educarea spiritului de colaborare” etc.;



- esalonarea si dozarea actiunilor si mijloacelor psiho-educationale in concordanta cu cerintele planificarii in ramura de sport respectiva. Unele dintre ele pot fi inscrise chiar in graficul calendaristic, marcand in coloana zilelor sau a ciclurilor saptamanale prezenta, ca si frecventa sau intensitatea (in gimnastica si in toate sporturile individuale). Alte mijloace sunt prevazute chiar in conspectele de lectie, in care se fac adnotari individualizate (in jocurile sportive);

- controlul programarii cu mijloace simple, in cadrul fiecarei lectii, ciclu saptamanal, intra in atributiile antrenorului si psihologului specializat in aplicarea mijloacelor psiho-tehnice.

Deoarece factorii psihici nu pot fi intotdeauna exprimati cantitativ, ramane la latitudinea antrenorului alegerea criteriilor de apreciere, cu mentiunea ca acestea trebuie respectate in mod constant.

La fiecare lectie de antrenament se vor observa si inregistra caracteristicile conduitei sportivilor, consemnandu-se efectele obtinute prin aplicarea mijloacelor si metodelor respective. De asemenea, se va aprecia in ce masura atitudinile, trairile si conduita sportivilor au inregistrat modificari. Subliniem insa faptul ca, in plan educational, efectele unor actiuni se pot lasa asteptate, ca modificarile sunt uneori greu de sesizat la intervale scurte de timp, ceea ce nu inseamna ca munca a fost inutila. Rabdarea, tenacitatea si consecventa raman marile atribute ale antrenorului, caruia de cele mai multe ori ii revine sarcina de a rezolva aceasta problema.

La nivelul sportului de inalta performanta, in conditiile pregatirii locurilor nationale, este salutara prezenta psihologului care isi poate aduce contributia la alcatuirea fiselor si profilurilor psihologice, la precizarea obiectivelor si mijloacelor de realizare a pregatirii psihice, precum si la testarile si interpretarea lor. Asistandu-i in permanenta pe sportivi la antrenamente, participand la concursurile majore prevazute in calendarul anual, psihologul il va secunda pe antrenor fara ca prin aceasta sa-i diminueze autoritatea si meritele in obtinerea performantelor prestabilite. Psihologul sportiv face parte din brigada multidisciplinara care culege, sistematizeaza si interpreteaza informatia bogata si atat de variata emisa de sportiv, echipa sau echipaj in pregatire si concurs, contribuind la dirijarea pregatirii spre indeplinirea obiectivelor majore ale concursului.

6. Volumul efortului.

Acest indicator global al program[rii antrenamentului se masoara cu ajutorul unitatilor de timp – secunde, minute, ore, zile, saptamani, luni, ani; de spatiu parcurs – centimetrii, metrii, kilometrii; de greutate – grame, kilograme, tone, si conventional – numarul exercitiilor, al repetarii lor singulare sau al seriilor, numarul lectiilor de antrenament diferentiate pe profiluri (de efort, teoretice, de analize in unitatile calendarului – zile, saptamani, luni si ani.).

Metodologia programarii exercitiilor (mijloacelor) care alcatuiesc structurile modelului s-a diferentiat (mai mult din considerente didactice, pentru ca in realitate ele se „interconditioneaza”) dupa tipurile de efort aerob si anaerob pe factori de antrenament (fizic, tehnic si tactic), pe calitatile motrice (simple, combinate si complexe). Aceasta metodologie a dezvaluit diversitatea mijloacelor folosite in programarea antrenamentelor, relevand si un alt aspect al volumului de efort, si anume volumul timpului investit.

Volumul timpului de antrenament.

Timpul constituie o sursa, un gen de materie prima de care teoria antrenamentului sportiv poate beneficia in masura in care va sti sa o valorifice cat mai rational.

Variatiile timpului sunt corelate cu disponibilitatile sportivului si bineinteles cu prevederile modelului si solutiile organizatorice. De aceea, este necesar sa se acorde o atentie speciala volumului de timp investit in programarea antrenamentelor. Cresterea acestuia permite efectuarea cat mai fidela a volumului si diversitatii efortului, care se repercuteaza favorabil asupra stabilitatii si altitudinii performantei sportive.

Dupa J.O. de la Munchen, problematica temporala a devenit o constanta a cercetarii stiintifice, dar si a practicii sportive din tara noastra. S-a considerat atunci ca una din cauzele rezultatelor mai putin convingatoare ale sportivilor romani (locul 13) a constituit-o „timpul” insuficient afectat pregatirii de catre antrenorii si sportivii nostri comparativ cu sportivii de elita ai lumii in acea perioada. Cercetarile efectuate in perioada pre- si postolimpica (1972) au scos in evidenta faptul ca putine loturi nationale ajungeau la un volum de 500 ore intr-un ciclu anual, cifra care s-a dovedit insuficienta pentru realizarea numarului optim de repetari. De aceea, s-a propus ca „volumul timpului” sa fie dublat. Cele 1000 de ore au iscat controverse, insa rezultatele obtinute la J.O. de la Montreal (1976) au confirmat justetea sporirii volumului de timp consacrat pregatirii. In urmatorul deceniu, ponderea acestui indicator a crescut din ce in ce mai mult. Intre J.O. de la Montreal si cele de la Moscova (1980), numarul orelor de antrenament a crescut pana la cca. 1200, iar in intervalul 1980-1984 (J.O. de la Los Angeles) a ajuns la cca. 1400 ore. S-a apreciat ca un asemenea nivel constituie o limita, metodologia antrenamentului urmand sa gaseasca alte modalitati de stimulare a cresterii performantei sportive. Informatiile primite din Orientul Indepartat, in anii care au precedat J.O. de la Seul (1988) atestau ca indeosebi in sporturile aciclice (in jocurile sportive si in gimnastica) volumul timpului a depasit 1800 ore intr-un ciclu anual. Practic, in majoritatea ramurilor si probelor sportive planul anual de pregatire prevede 1200-2000 ore, diferentele fiind determinate de complexitatea procesului de antrenament, indeosebi in zona factorilor tehnic si fizic. Cele care au cel mai mic volum de timp planificat sunt jocurile sportive, multe dintre ele mentinandu-si nivelul sub 1000 ore. De aceea, consideram ca una din cauzele esentiale ale slabelor rezultate inregistrate in majoritatea jocurilor noastre sportive (handbal, volei, baschet, polo, tenis, hochei) rezida tocmai din numarul mic de ore destinat antrenamentelor, situat la jumatatea celui din gimnastica.

Numarul mare de ore a provocat modificari in serie ale tuturor indicatorilor temporali. Dintre acestea, volum lectiilor de antrenament prezinta o importanta majora pentru aspectul cantitativ al procesului de pregatire. Durata medie a lectiei de antrenament in anii 50-70 era de 90 min., mai mare decat a lectiei de educatie fizica scolara (45-60 min.). S-au inregistrat insa si lectii de 120-180 min., durata care s-a mentinut  pana nu demult in unele ramuri de sport (haltere, jocuri sportive), nu ca o concluzie a cercetarii stiintifice fundamentale, ci mai mult ca o improvizatie, generalizata ulterior in practica curenta, izvorata din imperativul amplificarii volumului de efort. Numarul lectiilor de antrenament s-a marit, de asemenea, lent, de la 3-4 intr-un ciclu saptamanal in anii 40-50. la 20-24 in anii 80. In conditiile cresterii numarului orelor de antrenament, care si-au modificat continutul, structura si volumul, s-a acordat o atentie deosebita aplicarii adecvate a principiului continuitatii, astfel incat sa se asigure adaptarea biologica a organismului sportivului la eforturi tot mai mari. A sporit numarul lectiilor de la 1 in ciclul diurn la 3, dintre care prima, inviorarea obisnuita, a fost considerata antrenamentul de dimineata, amplificat ca obiective, metodologie si efecte (indeosebi pe planul dezvoltarii calitatilor motrice). De la 2-3 antrenamente, dupa J.O. de la Moscova (1980), intr-o serie de ramuri de sport caracterizate printr-o activitate intensa, o crestere vertiginoasa a performantelor si, implicit, a competitivitatii pe plan international, s-a marit volumul lectiilor de antrenament, ajungandu-se la 2-3 a.m. si 2 p.m. in 3 zile ale ciclului saptamanal (luni, miercuri, vineri), alternativ cu cate 3 lectii (a.m.) in celelalte zile. In consecinta s-a ajuns la un numar de 20-24 lectii, evident mai scurte ca durata. Ca atare, intr-un ciclu anual numarul lectiilor de antrenament a crescut spectaculos, ajungand la 800-1000 (in canotaj, caiac-canoe, haltere), 600 in gimnastica artistica (sportiva), 785 in cea ritmica etc.

Pe de alta parte, cresterea numarului de ore de antrenament, avand drept consecinta marirea corespunzatoare a numarului de lectii de antrenament, a impus sporirea numarului de zile de antrenament, care impreuna cu concursul, refacerea si recuperarea acopera toata durata anului calendaristic.

Din anii 50, activitatea sportivilor de inalta performanta a incetat sa fie sezoniera atat in sporturile de vara, cat si in cele de iarna, antrenamentele fiind tot mai mult extinse pe intreg parcursul anului. Conditiile speciale de concurs (zapada, gheata, apa) nu au mai constituit un impediment pentru efectuarea antrenamentelor in toate anotimpurile ca urmare a amenajarilor introduse – pregatirea in bacuri, pe terenuri acoperite – pentru jocuri si atletism, patinajul pe rotile, alunecarile pe suprafete sintetice. Inca din intervalul olimpic 76-80, numarul optim considerat atunci pentru majoritatea ramurilor si probelor sportive a fost de 280 zile, carora li se adaugau 40-50 zile pentru deplasari si participari la concursuri si 30-45 zile pentru recuperari si refaceri sau odihna pasiva. Sunt insa ramuri de sport care depasesc o astfel de medie, ajungand chiar sa depaseasca cifra de 300 zile (schi fond, schi alpin si caiac-canoe). Tendinta de crestere a acestui indicator a fost totusi atenuata, pentru ca reteaua concursurilor a crescut, timpul afectat recuperarilor s-a micsorat ca urmare a cuceririlor medicinii sportive, iar refacerea s-a incadrat in ziua de pregatire, succedand lectiei de antrenament. Exista o mare variatie in ceea ce priveste ponderea acestui indicator in diverse ramuri de sport.

Solutia maririi peste aceasta limita a numarului zilelor de antrenament a fost gasita cu ajutorul pregatirii la altitudine. Un stagiu de pregatire la altitudine medie (peste 1800 m.) pe durata a 3 cicluri saptamanale echivaleaza cu cca. 6 cicluri saptamanale de antrenament la ses.

Implicit a crescut si numarul ciclurilor saptamanale (in medie 42-50) care asigura continuitatea antrenamentelor si marirea gradata a intensitatii ca o conditie a cresterii performantelor sportive.

Volumul motric al antrenamentului.

O asemenea supradimensionare a antrenamentelor din punct de vedere al timpului afectat a reprezentat o conditie indispensabila realizarii unui volum motric considerabil crescut, care exprima de fapt volumul real al efortului. Cresterea lui trebuie controlata insa pentru a nu depasi o anumita limita, dincolo de care intensitatea nu mai favorizeaza inregistrarea efectului scontat, ci, dimpotriva, se soldeaza cu un regres sau o plafonare ca urmare a energiei cheltuite irational.

La o incercare de clasificare a volumului motric trebuie sa se tina seama de urmatoarele aspecte:

a) Numarul repetarilor, indicator propriu sporturilor aciclice, rezultat din elementele partiale sau integrale (pentru gimanstica) efectuate intr-o lectie de antrenament sau in suita lor in cadrul unui ciclu anual.

b) Numarul kilogramelor ridicate, incluse in repetare, a crescut de asemenea atat in cazul halterelor, unde reprezinta un mijloc esential si prioritar, cat si al celorlalte ramuri de sport in care haltera este folosita ca mijloc de dezvoltare a rezistentei in regim de forta.

c) Numarul kilometrilor parcursi a inregistrat, de asemenea, cresteri importante.

Urmarind dinamica celor 5 indicatori, se constata ca, in general, in afara anului 2 dintre doua Olimpiade, cand numarul orelor de pregatire si al lectiilor de antrenament coboara nesemnificativ fata de anul postolimpic, in ceilalti ani hotaratori pentru performantele anului olimpic valorile indicatorilor sporesc sesizabil.

La planificarea mijloacelor de antrenament in cadrul ciclului anual de pregatire trebuie sa se tina seama de:

a) efectuarea oricarui procedeu tehnic presupune existenta unui suport fizic, care in conditiile cerintelor actuale ale pregatirii trebuie sa fie cat mai apropiat de cel impus de competitie;

b) perfectionarea unui procedeu tehnic nu reprezinta un scop in sine ci este determinata de o anumita ratiune tactica. Ca atare, se impune gasirea unor solutii metodologice care sa permita folosirea celor mai eficiente mijloace de antrenament, procesul de pregatire fiind subordonat realitatii concursului.

Metode de calcul a volumului de efort.

Pentru a se asigura selectia adecvata a mijloacelor necesare indeplinirii unei finalitati prestabilite este necesar ca:

- fiecarui exercitiu sa i se stabileasca o anumita ierarhie, imprimata de ponderea celor 3 factori (fizic, tehnic, tactic);

- dupa precizarea acestei ierarhii sa i se acorde fiecaruia dintre cei 3 factori un coeficient de importanta. Astfel: celui mai important factor – coeficientul 3, factorul de importanta secundara – coeficientul 2, factorului mai putin important – coeficientul 1, alti factori – coeficientul 0.

Pentru calcul s-a folosit o formula similara celei a mediei ponderate:

mj = ipij x ti/ipij in care: pij = coeficientul de importanta, ti = volumul temporal afectat unui exercitiu, mj = coeficientul factorului respectiv, i = indicele exercitiului respectiv, j = indicele factorului respectiv.

O astfel de metoda se apropie de esenta procesului, constituind un instrument de programare mult mai obiectiv, folosit la stabilirea continutului lectiilor si al ciclurilor saptamanale. Inregistrand timpul de effort pe fiecare factor in parte, delimitat cu ajutorul acestei metode, si raportandul la timpul total al lectiei de antrenament, se poate obtine o curba de variatie a factorilor respectivi.

Programarea poate fi interesata si de dinamica intrafactoriala a unei etape sau a unui ciclu anual. Ea se poate calcula prin raportarea timpului de solicitare din fiecare lectie, afectat factorului care intereseaza in analiza, la volumul total de timp (din etapa sau din ciclul anual) destinat aceluiasi factor.

7. Durata si densitatea efortului.

Abordarea concomitenta a celor doi indicatori se explica prin faptul ca, practic, nu pot fi separati in programarea antrenamentului. Din punct de vedere metodologic, densitatea reprezinta raportul dintre timpul util pentru epuizarea sarcinilor lectiei de antrenament si durata ei integrala. Deci, in esenta, densitatea este un raport intre timpul util, timpul dinamic si timpul „mort”, neinvestit in nici o actiune didactica, indeosebi motrica. Conceptul sintetic de timp util contine o suita de momente, de timpi indispensabili desfasurarii lectiei: explicatia, demonstratia, corectarea, organizarea, rezolvarea problemelor educative si executia, ca si pauzele prevazute in proiectul ei. Din insumarea timpilor afectati fiecaruia din aceste momente rezulta timpul util, care, scazut din durata integrala a lectiei de antrenament, evidentiaza partea ei activa, iar procentul respectiv (din 100% dat de durata ei integrala) arata valoarea densitatii. Inregistrarea ei grafica permite o citire rapida si exacta a fractiunilor de timp consumate cu toate aceste momente indispensabile desfasurarii unei lectii, cotate cu o anumita eficienta. Si, mai cu seama, ingaduie o analiza critica a relatiilor temporale dintre toate aceste componente ale timpului util in perspectiva stabilirii eficientei lectiei. Din acest punct de vedere, momentul executiei actiunilor sau procedeelor tehnice este prioritar. Cu cat rata timpului afectat acestui moment este mai mare, comparativ cu cea destinata celorlalte, cu atat creste densitatea si, implicit, eficienta lectiei. Ii urmeaza ca importanta explicatia, demonstratia, organizarea, cercetarea, numarul, locul si durata pauzelor. In practica, antrenorul trebuie sa actioneze astfel incat sa consume minimum de timp pentru fiecare dintre aceste momente ale lectiei. Iata de ce intereseaza, in mod selectiv, densitatea motrica a lectiei, cea care evidentiaza durata efortului inclusa in durata integrala a lectiei de antrenament. Fara indoiala ca, la nivelul sportului de inalta performanta, durata de timp afectata solicitarilor este mult mai mare in raport cu cea destinata explicatiilor, demostratiilor etc.

Discutia despre densitatea lectiei nu se poate delimita insa la aspectele prezentate anterior. Pentru ca cel mai important efect al calculului ei ramane totusi calitatea actiunilor concrete incluse in momentul executiei, cea care imprima valoare densitatii motrice. Iar calitatea executiei rezulta din intensitatea efortului. Or, indicatorul cel mai elocvent privind intensitatea efortului este frecventa cardiaca. Ea pleaca de la o cifra usor ridicata fata de valorile inregistrate in repaus de catre juniorul de 16 ani (90 p/min) si urca continuu pana in momentul solicitarii maxime in finalul circuitului de forta (190 p/min), dupa care coboara la 172 p/min in decurs de 3 min. Ca atare, cea mai revelatoare densitate a lectiei este cea functionala, determinata de raportul dintre structura exercitiilor, volumul, durata si intensitatea efortului si pusa in evidenta prin puls.

Densitatea lectiei de antrenament are o insemnatate hotaratoare pentru eficienta programarii intrucat sta la originea procesului, la nivelul lectiei de antrenament, reprezentand cadrul care pune in evidenta volumele mari de efort tratate cu intensitati maximale si submaximale, pe durate eficiente pentru a determina modificari in substratul biologic in privinta capacitatii de efort. Acesti indicatori se intrepatrund pe parcursul lectiei, densitatea ei optima impunand dozari compatibile cu complexitatea efortului si transferuri pozitive intre actiunile si efectele produse in fiecare moment in parte, dar nu izolat, ci in ansamblul lectiei de antrenament. Valorile densitatii lectiei exprimate in cifre (ore, minute, secunde) sau procentual difera de la o ramura de sport la alta. In tipul de efort ciclic bazat pe rezistenta (canotaj, caiac-canoe, alergari semifond si fond, ciclism de sosea), densitatea etalon a lectiilor este foarte ridicata procentual, efortul acoperind pana la 80-85% din total. In lectia de antrenament la jocurile sportive, densitatea coboara sub 65%, astfel ca se impune stabilirea unei relatii direct proportionale intre durata efectiva a efortului din concurs si cea proprie pregatirii. Realitatile concursurilor de gimnastica, scrima, lupte, imprima si lectiilor o durata si o anumita relatie intre efort si repaus. Dar chiar in cazul aceleiasi ramuri de sport, densitatea lectiilor difera uneori spectaculos. Astfel, densitatea lectiilor pe apa (vaslit din canotaj), care au o durata de doua ore, este aproape 100%, putin mai ridicata decat a celor de alergare pe uscat (fartlek) cu o durata de 45 min., reprezentand un procent de 90% si incomparabil mai mare decat a lectiilor de dezvoltarea fortei. Acestea din urma, ca si cele din antrenamentul boberilor au probabil cea mai mica densitate in raport cu celelalte tipuri de lectii. De asemenea, si la cele din haltere se inregistreaza valori extrem de scazute ale densitatii.

 Intensitatea efortului.

N.G. Ozolin afirma in „Antrenamentul sportiv” (1972) ca intensitatea exprima gradul de effort in activitatea sportiva, adaugand ca ea se caracterizeaza prin marirea eforturilor neuromusculare. Afirmatia ar trebui insotita de precizarea ca, inainte de toate, ea este conditionata de consumul de energie din timpul efortului si de nivelul solicitarilor functionale impuse de acoperirea acestuia. Deci, mecanismele cardiorespiratorii actioneaza puternic asupra intensitatii efortului. Aceasta reprezinta cel mai important indicator al programarii, intrucat exprima volumul efortului depus, cu o anumita durata, cat mai eficient posibil, in interiorul unei lectii de antrenament (densitate), care este unitatea ei functionala de baza. Daca ceilalti 3 indicatori vizeaza aspectele de ordin cantitativ ale efortului, ultimul – intensitatea – le reliefeaza pe cele calitative.

Tempoul reprezinta numarul de executii tehnice pe minut si se modifica in functie de proba si tipul de antrenament. Tempoul nu este o marime stabilita arbitrar, ci rezulta dintr-o relatie impusa de realitatea concursului, determinata matematic si fundamentata biologic.

Ritmul impreuna cu tempoul alcatuiesc un ansamblu corelat de indicatori operationali de o insemnatate majora in elaborarea si controlul dozarii efortului. El reprezinta relatia temporala dintre fazele principale ale elementului tehnic. Deci, nici el nu este o valoare intamplatoare, ci rezulta din calcul si observatie.

Intensitatea propriu-zisa a efortului se exprima prin viteza medie de deplasare. In concluzie, standardizarea vitezelor in diferite tipuri de antrenamente pe distante esalonate in raport cu performanta stabilita ca obiectiv de concurs trebuie urmata de „invatarea” acestor viteze in memoria motrica.








Politica de confidentialitate

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 974
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2019 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site