Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

CATEGORII DOCUMENTE





loading...

Alimentatie nutritieAsistenta socialaCosmetica frumuseteLogopedieRetete culinareSport

Fitness

Inotul – disciplina sportiva

Sport

+ Font mai mare | - Font mai mic







DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
REGULAMENTUL COMPETITIILOR NATIONALE DE SARITURI IN APA
Dezoltarea calitatilor motrice: forta si rezistenta
LINIA METODICA A FEDERATIEI ROMANE DE NATATIE
ARBITRUL DE HANDBAL - Terenul de joc, timpul de joc, mingea
Criterii motrice in selectia sportiva. Particularitati ale selectiei
Rolul proceselor reglatorii in activitatea sportiva
REGULAMENTUL FINA PENTRU CONTROLUL DOPINGREGULAMENTUL PENTRU CONTROL DOPING
METODICA INVATARII TEHNICII EXERCITIILOR DE ALERGARE SI MARS
METODICA INVATARII SARITURII IN INALTIME CU FORFECARE
METODICA INVATARII TEHNICII EXERCITIILOR DIN SCOALA SARITURII

TERMENI importanti pentru acest document

Inotul – disciplina sportiva

Natatia, ca disciplina sportiva, reuneste toate laturile si formele de manifestare ale activitatii sportive cunoscute, unele chiar mai putin cunoscute, cum ar fi inotul subacvatic , maratonul nautic etc. Baza natatiei o constituie insa activitatea de inot; fara a sti sa inoti, nu poate fi vorba de polo, sarituri etc.




Specialistii inclina sa faca o prima delimitare in clasificarea activitatilor legate de inot :

  • inotul terapeutic, care vizeaza intarirea sanatatii, calirea organismului, sau recuperarea terapeutica;
  • inotul utilitar legat de sarcinile productive;
  • inotul sportiv, in care intrecerea este elementul dominant, chiar la trambulina, sau in jocul de polo .

Oficial, aceasta ultima componenta alcatuieste disciplina sportiva natatia, in care sunt reunite, prin aderarea la statutul F.I.N.A., urmatoarele discipline :

  • inotul sportiv: feminin, masculin, juniori, seniori;
  • jocul de polo pe apa: masculin, feminin, copii, juniori si seniori;
  • sarituri la trambulina : 1 m, 3 m si sarituri de la platforma de 5m,7m si 10 m – masculin , feminin , juniori si seniori ;
  • inotul sincron : feminin, individual, dublu, echipa.

Din punct de vedere istoric, inotul sportiv debuteaza oficial in Anglia, prima jumatate a secolului XIX, prin infiintarea, la Londra, a primului club de inot. Activitatea acestuia se extinde si in 1874 se infiinteaza Federatia Engleza de Inot Amator, delimitata net de inotul profesionist.

De asemenea, in diferite tari incep sa se organizeze primele campionate nationale: 1882 in Germania, 1887 in S.U.A., 1888 in Scotia, 1889 in Austria, 1896 in Ungaria. In 1908 se infiinteaza Federatia Internationala de Natatie Amator, cea care a intocmit primul Regulament International de Inot, cu reguli de stabilire, de omologare a recordurilor, cu sistem de alcatuire a calendarului international si de aprobare a desfasurarii competitiilor de amploare internationala (intrecere olimpica, mondiala, europeana, pan-americane sau asiatice, concursuri balcanice etc.).

. Inotul – disciplina sportiva de prima importanta in contextul

olimpic

Inotul sportiv, raspandit in mai toate tarile lumii, are o pondere insemnata in cadrul Jocurilor Olimpice, a Campionatelor Mondiale, Europene, Campionatelor Mondiale Universitare, el punand in joc, nu mai putin de 82 de medalii, trezind astfel interesul organizatiilor sportive si a tuturor sportivilor ce vor sa se afirme pe plan mondial.

Inotul este una din putinele ramuri sportive prezente inca de la prima editie a Jocurilor Olimpice, cea de la Atena, din 1896. Daca la prima editie au fost un numar de 7 probe la barbati si 2 la femei , astazi s-a ajuns la un numar de 23 probe, atat la barbati cat si la femei.

In sprijinul afirmatiei ca inotul reprezinta un sport de prima importanta in contextul olimpic, stau cifrele, care ne arata ca, impreuna cu atletismul, cele doua ramuri de sport detin 35% din totalul medaliilor olimpice, restul de 65% revenind celorlalte 20 de discipline olimpice.

Zi de zi aflam din presa de specialitate despre performantele sportive si recorduri care pareau greu de realizat. Cu mai bine de 60 de ani in urma, celebrul Johnny Weissmuller cobora pentru prima oara sub bariera celor 60 de secunde pe 100 m liber, performanta sa fiind de-a dreptul senzationala pentru data de 8 iulie 1920. In urmatorii 34 de ani, aceasta performanta este imbunatatita cu multe secunde; 1954 – Richard Cleveland 54”80 sec., pentru urmatoarele 5 secunde fiind necesari 20 de ani . Castigatorul „sutei” la Jocurile Olimpice de la Montreal, americanul Jim Montgomery avea sa fie primul care coboara sub fantastica cifra de 50 secunde, anume 49”90 secunde, record ce va ramane in picioare pentru multi ani. Dar, n-au fost necesare nici trei saptamani cand la Campionatele S.U.A., Joty Skiner aduce recordul la 49”44 secunde

Secretul rezultatelor uimitoare care se obtin consta in antrenamentul intensiv, impins pana la limita rezistentei, inotatorii parcurgand anual pana la 3000 – 3200 Km si depunand un efort ce se cifreaza la 1000 – 1200 ore de munca .



Evolutia tehnicii procedeelor de inot

Inotul, ocupa un loc important in existenta cotidiana a omului contemporan. Exista o serie de oameni, chiar mai varstnici care n-au inteles necesitatea practicarii inotului, desi unii dintre ei si-au petrecut viata pe malul apelor. In schimb altii au resimtit in diverse ocazii lipsa cunostintelor elementare de inot, asociata cu regretul ca, la momentul potrivit nu au invatat sa inoate.

Dintre acestia unii ar fi reusit sa-si salveze viata inotand, altii ar fi putut sa-si favorizeze prin inot, desfasurarea proceselor de crestere si dezvoltare.

Nascut odata cu omul inotul a constituit inca de la inceput o necesitate.

Stabilindu-se de-a lungul cursurilor de apa, din considerente utilitare, omul a fost impins de curiozitatea sa caracteristica sa cerceteze malul opus in cautarea hranei, cu mult inainte de a invata sa construiasca poduri .

Aceasta l-a obligat sa inoate cu atat mai mult cu cat instabilitatea si fragilitatea primelor ambarcatiuni a dovedit prin victimele inregistrate obligativitatea cunoasterii inotului. Frescele egiptene datand din secolul al V-lea i.e.n. ne ofera posibilitatea de a admira un inotator de craul intr-o pozitie demna de invidiat, altele descoperite la Ninive, capitala vechii Asirii, reprezinta soldati din armatele lui Assurbanipal, care inotau liber sau cu ajutorul burdufelor din piei de animale. Inotul ca manifestare motrica utilitara, a cunoscut in decursul timpului perioade de inflorire si de stagnare, in functie de interesele, aspiratiile si gradul de civilizatie a popoarelor. In vechea Elada importanta acordata inotului era atat de mare, incat Platon isi punea intrebarea daca un om ,,poate fi bun de vre-un serviciu, daca nu stie sa inoate”. Cuvintele „nec lagit nec natat” desemnau, in acceptia lui, incultura si absenta receptivitatii. In spiritul aceluiasi principiu utilitar Homer povestea in „Odiseea” una din ispravile lui Ulisse, care, dupa naufragiul corabiilor sale, a inotat timp de doua zile si doua nopti, pentru a ajunge la tarm .

In Spatra, Licurg a hotarat ca fiecare cetatean liber al orasului, indiferent de varsta, sa faca zilnic o baie in Eurotas, de obicei inainte de masa .

In legatura cu acest obicei si cu mesele gustoase care se pregateau in Sparta se povesteste ca un rege din Asia Mica si-a cumparat ca bucatar un sclav spartan. Intr-una din zile, supa pregatita nu a fost pe gustul suveranului, care l-a chemat la ordine pe bucatar. Acesta insa i-a raspuns: „O, rege, pentru ca mancarea sa fie buna, trebuia sa luati ca aperitiv o baie buna in Eurotas”. In timpul razboiului dintre greci si persani se mentiona curajul unui anume Skyllas care, impreuna cu fica sa Hydna, a inotat pe sub apa pana la corabiile acostate la poalele muntelui Athos si a taiat franghiile ancorelor. Multe corabii s-au sfaramat de stanci, iar 20000 de ostasi persani au pierit inecati. Moartea soldatilor persani se explica si prin faptul ca, religia lor considera focul si apa drept fenomene sacre, iar inotul o profanare la adresa apei.

In Roma antica, in sec. al IV-lea i.e.n. a fost amenajat primul bazin de inot, in care se facea antrenamentul soldatilor pentru diversele campanii militare. Incepand cu inotul echipat pana la inotul calare, toate formele aplicative erau exersate de catre soldatii romani. Astfel s-ar putea interpreta textul istoric care mentiona faptul ca Scipio Aficanul isi conducea soldatii in lupta, trecand in fruntea lor raurile complet echipat.

Dupa relatarile lui Suetoniu, imparatul August si-a invatat proprii copii sa inoate, iar Agrippina , mama lui Nero, s-a salvat de la naufragiu inotand in marea agitata mai multi kilometri, la apreciabila varsta de 40 ani. Mai tarziu, in Evul Mediu, educatia religioasa a incercat sa canalizeze gandirea supusilor in directia cultivarii spiritului in detrimentul trupului.

Decretand educatia fizica drept un lucru diavolesc, clasele dominante au interzis atat practicarea inotului, cat si folosirea apei. In consecinta, s-a ajuns la neglijarea igienei corporale zilnice, care a fost ridicata la rang de virtute. Astfel Sf. Abraham a fost hirotonisit ca sfant, pentru ca nu s-a spalat timp de 50 de ani iar Sf. Eupraxia „tremura numai la gandul de a face baie”.

Numeroasele epidemii de ciuma si de holera care au bantuit in acea vreme isi aveau originea tocmai in aceasta totala lipsa de igiena. Alfred Rambaud scria ca „Ludovic al XIV-lea nu s-a spalat mai departe de varful nasului,, in schimb cumnata sa care facea baie zilnic, era considerata o excentrica. La Hamburg, in 1537, o proclamatie anunta pedepsirea exemplara a celui „care se duce la apa ca sa se scalde ca gastele sau ca ratele” .

In anul 1777, Maria Tereza interzicea, prin regulamentul de ordine interna a scolilor, scaldatul in aer liber. Impotriva acestor actiuni care contraveneau normelor elementare de igiena si educatie au luat atitudine marii filozofi si oameni de litere printre care mentionam pe: Montaigne, Locke, Rousseau si altii. Una din performantele care au impresionat opinia publica din perioada respectiva a fost aceea realizata de un soldat din armata franceza, Jean Sallati, care, dupa batalia de al Waterloo, a preferat in locul deportarii in Anglia aventura traversarii Canalului Manecii. Dupa 30 de ore de lupta cu valurile, el a inregistrat prima performanta mondiala in acest domeniu. In perioada imediat urmatoare au aparut diversi maestri de inot, printre care si francezul Roger, autor al unei „Metode infailibile de a invata inotul in putine zile”. Procedeele de inot sunt folosite in functie de necesitatile impuse de rezolvarea unor obiective in conditiile specifice de practicare a inotului. In acest sens este absolut necesar ca inotatorii sa cunoasca bine tehnica de inot a celor patru procedee. In evolutia tehnicii inotului, a existat o disputa continua intre diferitele procedee .




Astfel la inceputurile inotului sportiv, care apartin scolii engleze de natatie, nu se facea deosebirea asupra felului cum inotau sau se intreceau inotatorii. Cei care preferau miscarile de bras ( miscari care prin excelenta presupun o anumita ordine si coordonare) aveau castig de cauza. Prin comparatie, inotul care diferea de tehnica inotului bras a fost numit „liber”.

Si astazi regulamentul oficial, permite teoretic incadrarea in termenul de „liber' orice miscare de inot diferita de bras, spate, sau fluture, precizare care lasa sa se inteleaga de ce procedeul craul mai are denumirea si de inot „liber'.

Totusi caracterul didactic, impune folosirea termenului de inot craul, denumire aparuta relativ tarziu in istoria evolutiei acestui procedeu . O prima diferentiere de inotul bras omniprezent in epoca timpurie a inotului sportiv, este consemnata prin anii 1840-1850.

Evolutia tehnicii de inot deriva esential din incercarea constanta de a deosebi o viteza mai mare.

Procedeul craul a fost practicat inca din antichitate sub forma unor miscari naturale, care asa cum infatiseaza unele desene hieroglife egiptene, inotatorii executau miscari alternative cu bratele si picioarele. Acest mod de deplasare in mediu acvatic seamana cu procedeul modern de inot numit craul.

La greci, unde inotul a atins cel mai inalt grad de dezvoltare din lumea antica, acest procedeu este binecunoscut, dupa cum reiese din inscriptiile de pe monezi si din picturile de pe vase.

De asemenea, se intalnesc referiri despre inotul craul si in literatura veche greaca si romana. Dupa cum reiese din literatura folclorica de-a lungul secolelor urmatoare, diferite variante de inot craul , au fost practicate si de populatiile riverane din Europa. In unele balade romanesti inchinate faptelor de vitejie ale haiducilor dunareni, eroii inscriu adevarate performante sportive, inotand „voiniceste”.

Desi inotul craul a fost cunoscut de multa vreme, totusi la primele concursuri de inot, care au avut loc in jurul anului 1830 in Anglia, cel mai rapid procedeu de concurs era considerat brasul .

Se presupune ca primul inotator australian care introduce craul intr-o competitie a fost Harry Wicham, care a invatat acest procedeu de la populatia din insulele Rubiaul din arhipelagul Solomon. In anul 1893 el l-a introdus in Australia. Se povesteste ca denumirea de craul vine de la expresia antrenorului George Formen, care urmarindu-l la Sydney pe Alick Wicham, fratele lui Harry, in timp ce inota, ar fi exclamat: „priviti la acest copil cum se taraste” (crauleaza).

Cu timpul, craulul a inceput sa fie practicat de cei mai buni inotatori australieni, iar la inceputul secolului a fost introdus in Statele Unite (1903) de fratii Cavill, in Europa el este cunoscut din anul 1906, prin Cecil Ilealey. Fratii Carvill erau posesorii unei piscine din Sydney. Din cei sase frati, patru erau campioni de inot. Ei au fost primii care recunosc posibilitatile procedeului.

Arthur Cavill il invita pe Alick Wicham (inotatorul australian profesionist care ameliorase mult noul procedeu craul) pentru a studia stilul acestuia. El reuseste prin tehnica sa sa-i convinga pe fratii sai de calitatile procedeului.

La inceput, craulul s-a impus ca cel mai rapid procedeu de inot numai pe distante scurte, deoarece parea foarte obositor din cauza miscarilor neobisnuite ale picioarelor.

In cautarea unei variante convenabile, s-au facut diferite incercari privind schimbarea miscarii picioarelor.

Australienii au fost doua batai la un ciclu de brate , americanii patru si sase, iar unii dintre vechii inotatori de trudgen au combinat miscarea de forfecare cu bataile de craul, varianta cunoscuta pana in zilele noastre sub numele de „trudgen craulat” .

Afirmarea craulului ca procedeul cel mai rapid se produce in 1908 la Jocurile Olimpice, cand inotatorul american Charles Daniels cucereste titlul olimpic la 100 m, inot craul .

Procedeul craul a fost perfectionat si de inotatorul american Duke Kahanamoku, originar din insulele arhipelagului Hawaii, invingator la Jocurile Olimpice din 1912 si 1920 (100 m ).

In continuare, inotatorul american John Weissmuller, castigator in Campionatele din 1924 si 1928 ( 100 m – 58”6 secunde ) imbunatateste si el acest procedeu de inot.

Stilul acestor doi inotatori s-a caracterizat printr-o pozitie hidroplana, bataia picioarelor fiind executata sub apa in conditiile unei coordonari libere a miscarii bratele cu cea a picioarelor.

Diferenta dintre stilul acestor doi inotatori si tehnica actuala a constat in special in pozitia capului putin arcuita cu capul ridicat.

La Jocurile Olimpice de la Los Angeles (1932), inotatorii japonezi au obtinut o victorie categorica castigand majoritatea probelor. Ceea ce a impresionat in mod deosebit pe vremea aceea a fost noua tehnica pe suprafata apei, miscarea bratelor in timpul alunecarii (vaslirea unui brat nu incepe decat in momentul in care celalalt intra in apa) si bataia puternica a picioarelor (sase – zece batai pe ciclu de brate) .



Aceasta varianta a fost adoptata de numerosi inotatori americani si europeni, insa fara rezultate pozitive, astfel incat, ulterior a fost abandonata destul de repede chiar si de inotatorii japonezi. Tehnica procedeelor a fost si continua sa fie mereu imbunatatita de catre specialisti si de miile de sportivi, atat in ceea ce priveste tehnica de baza, cat si prin adaptarea ei la calitatile specifice fiecarui inotator .

Analiza tehnicii procedeelor de inot se bazeaza pe unele legi de hidrostatica si hidrodinamica, pe unele particularitati anatomice, biologice si fiziologice ale omului, luandu-se in consideratie conditiile concrete in care se practica inotul, precum si orientarea spre un anumit scop: sportiv, aplicativ sau igienic. Intelegerea si aplicarea corecta a tehnicii constituie o conditie necesara pentru o activitate reusita in invatarea inotului si pregatirea inotatorilor in vederea obtinerii unor rezultate valoroase .

Inotul este un mijloc de deplasare in apa cu ajutorul vaslirii bratelor si al miscarilor propulsive ale picioarelor, coordonate cu respiratia si executate intr-un anume ritm. Prin pozitia corpului si prin miscarile efectuate de brate si de picioare, inotatorul foloseste rezultanta hidrodinamica pentru plutire si pentru inaintare. Pentru valorificarea ei in modul cel mai convenabil, este necesar ca inotatorii sa-si formeze tehnica corecta a inotului , tinand seama de unele legi ale hidrodinamicii si hidrostaticii.

CONSIDERATII GENERALE PRIVIND DOMENIUL NATATIEI IN ROMANIA

Inotul, prin excelenta, este un sport care poate fi practicat inca de la o varsta foarte frageda, dar rezultatele vor apare dupa un stagiu indelungat de pregatire (8-10 ani). Inotul sportiv face parte din ramurile sporturilor individule caracterizandu-se din punct de vedere tehnic prin predominanta ciclica a miscarilor, prin solicitari si efecte cumulative din punct de vedere      morfo-functional si motric si printr-o intensa participare psihica.

La noi in tara importanta invatarii si practicarii inotului este unanim recunoscuta si se reflecta in preocuparile tuturor forurilor de specialitate si in cele individuale ale fiecarui individ precum si in preocuparile de familie.

Invatarea si practicarea inotului trebuie privita in primul rand ca o necesitate utilitara, iar in al doilea rand ca un mijloc de baza cu o eficienta foarte mare in dezvoltarea multilaterala a tineretului, a intaririi sanatatii acestuia.

De asemenea, cresterea numarului de participanti la concursurile internationale a dus la cresterea nivelului performantelor de inot .

Baza materiala a avut un rol foarte important in dezvoltarea inotului, ajungandu-se astazi la un numar de peste 650000 de bazine omologate in intreaga lume pentru antrenamente si concursuri.

In acelasi timp, ponderea inotului a crescut in cadrul Jocurilor Olimpice, situandu-se pe planul doi dupa atletism ca numar de medalii ce se pot obtine.

Cresterea nivelului performantelor la inot s-a facut simtita si la noi in tara mai ales la inotul feminin, ajungandu-se la valori de nivel mondial (Tamara Costache, Anca Patrascoiu, Carmen Bunaciu, Diana Mocanu, Beatrice Caslaru,Ioan Gherghel, Raazvan Florea, Larisa Lacusta si altele) .

Daca analizam cresterea rezultatelor sportive la inot se poate observa ca ea este conditionata de anumiti factori, cum ar fi:

  • extinderea practicarii inotului in randul copiilor si de la o varsta frageda ( 4-5 ani );
  • perfectionarea continua a metodicii de predare;
  • largirea bazei materiale (constituirea unui numar insemnat de bazine atat descoperite cat si acoperite);
  • participarea inotatorilor la un numar cat mai mare de concursuri interne si internationale anual.

In toate tarile cu traditie in natatie se observa o continua intinerire a acestei ramuri; astazi pregatirea incepand, asa cum am mai amintit, de la varsta de 4-5 ani (in unele cazuri 3-4 ani). Acest lucru nu mai constituie o curiozitate astazi cand pe toate meridianele globului inotul se invata din gradinita.



loading...







Politica de confidentialitate

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 1720
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2019 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site