Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

CATEGORII DOCUMENTE





Alimentatie nutritieAsistenta socialaCosmetica frumuseteLogopedieRetete culinareSport

Fitness

Modelul antrenamentului sportiv: Rationalizarea si standardizarea antrenamentului sportiv. Elaborarea modelului sportiv.

Sport

+ Font mai mare | - Font mai mic







DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
Patologia specifica patinajului viteza
FEDERATIA INTERNATIONALA DE GIMNASTICA SCRISOAREA RITMICII NR. 29
OXIGENAREA SI AEROIONIZAREA NEGATIVA
Efectele somnului
CRIOTERAPIA - MIJLOC DE RECUPERARE
METODICA INVATARII TEHNICII EXERCITIILOR DIN SCOALA ALERGARII
VOLEIUL - MIJLOC AL EDUCATIEI FIZICE SI DISCIPLINASPORTIVA
COMPONENTELE TACTICII LA VOLEI
Baschetul - JOCUL FARA MINGE
LUCRARE DE LICENTA EDUCATIE FIZICA SI SPORTIVA - STUDIU PRIVIND GRADUL DE DEZVOLTARE AL CALITATII MOTRICE –VITEZA, LA ELEVII DIN CICLUL GIMNAZIAL, PRI

TERMENI importanti pentru acest document

Modelul antrenamentului sportiv: Rationalizarea si standardizarea antrenamentului sportiv. Elaborarea modelului sportiv.

Posibilitatea de dirijare, de decizie si de optimizare a antrenamentului sportiv depinde in ultima instanta de inregistrarea continua a datelor (furnizate de obiectivizare), de prelucrarea lor imediata si de o interpretare corelata, analizata periodic.



1. Analiza mijloacelor de antrenament.

Operatia de obiectivizare la loturile asistate de brigazile multidisciplinare a permis inventarierea mijloacelor (exercitiilor) care intra in componenta antrenamentelor. Ceea ce a frapat a fost numarul mare de mijloace, care corespundea orientarii metodice a timpului trecut, cand se elogia bogatia continutului ca conditie a reusitei si eficientei sale sportive. Sursele de alcatuire si stratificare a continutului antrenamentului erau si raman multiple: mjloacele folosite de antrenor in situatia in care el le-a practicat ca sportiv; cele dobandite in propria scoala, parcurgand programele didactice ale catedrelor cu profil aplicativ; cele gasite in monografiile editate pe ramuri de sport; cele imaginate de el in procesul devenirii sale ca antrenor; cele elaborate de cercetarea stiintifica; cele intalnite in experienta antrenorilor de marca sau constatate in practica loturilor nationale si evident insusite; cele vazute in contactul cu antrenorii straini si experienta lor. Era necesara o asemenea aglomerare de mijloae ? Se dovedea indubitabil ca toate sunt necesare obtinerii performantei de certa valoare ? Aceste nedumeriri au fost spulberate de statistica matematica, care a sugerat ca este necesar sa se selectioneze continuu si mai ales sa se foloseasca, in antrenamente, din multitudinea de mijloace (exercitii) posibile ori acumulate prin experienta, doar acelea care au un grad ridicat de eficienta in determinarea performantei sportive. Supunand initial masuratorilor obiective diferiti parametri ai pregatirii si in mod deosebit valorile cantitative ale mijloacelor de antrenament, care determina in final performanta sportiva, vom efectua o selectie statistico-matematica a acestora prin aplicarea indicelui de corelatie. Pentru aceasta este necesar sa se organizeze structural mijloacele de antrenament, astfel incat toate componentele lor sa aiba valori constante, cu exceptia uneia singure, care sa evolueze in timp. Pentru aceasta, initial, trebuie sa se traca la standardizarea mijloacelor de antrenament, pentru a putea surprinde statistico-matematic corelatia fiecarui mijloc de antrenament cu o alta variabila, care este chiar scopul pregatirii, adica performanta sportiva.

Solutia data de calculul statistico-matematic privind selectia mijloacelor care au corelatie probabilistica cu performanta planificata este interesanta, inedita, dar limitata. Ea poate fi aplicata ramurilor si probelor sportive ale caror mijloace se preteaza, in exprimarea lor, la o expresie matematica temporala (s., min, h.), spatiala (cm., m., km.) sau ponderala (g., kg., t.). In aceasta categorie intra probele din atletism, inot, canotaj, caiac-canoe, ciclism, haltere si probele combinate din atletism (pentatlon, heptatlon, decatlon). Dar pentru ramurile si probele aciclice (gimnastica) sau bazate pe „adversitate” directa (box, lupte, judo, scrima, jocuri sportive), analiza statistica este relativ limitata in calculul coeficientului de corelatie din pricina dificultatii obiectivizarii matematice a valorii temporale, spatiale sau ponderale a mijloacelor (exercitiilor) de antrenament. Dar statistica ne ajuta sa calcula si alti coeficienti, pe cei de solicitare si utilitate, imaginati de v. Neumann si J. Morgenstern in lucrarea lor „Teoria jocurilor si comportamentului economic” (1953). Modalitatea este identica cu cea utilizata in primul tip de analiza. O refolosim si in calculul celor doi coeficienti cu care se opereaza in economie, dar care au un camp larg si posibilitati de generalizare si in domeniul sportului de performanta. Coeficientul ce da finalitate actiunii este cel global de eficienta si este produsul dintre cei doi coeficienti amintiti mai sus.

Tipurile de analiza redate se bazeaza pe mijloacele (exercitiile) antrenamentului supus obiectivizarii si inventarierii, cale unica de standardizare si rationalizare a acestuia. Dar nu numai antrenamentul reprezinta izvorul sporirii eficientei, al simplificarii si, totodata, al optimizarii sale. Concursul, la randul sau, contine elemente esentiale ale valorilor pe care le poate conferi antrenamentului. Structurile continute, predominanta celor fizice sau tehnice ori echilibrul repartizarii lor, sursele energetice si ponderea acestora in desfasurarea concursului si in substanta performantei impun continuarea analizelor, inversand directiile de data aceasta de la efect la cauza (adica de la concurs la pregatire), dar ajungand la aceeasi intrebare fundamentala: care sunt mijloacele cele mai eficiente pentru obtinerea performantei inalte, stabile si cat mai putin costisitoare ?

2. Analiza biomotrica a mijloacelor de antrenament evidentiate de concurs.

Pentru a-i largi adresabilitatea, consideram necesara extinderea analizei la conditiile „radioscopiei” de concurs, de exemplu, la canotaj feminin. Acest sport face parte din grupa eforturilor ciclice bazate pe rezistenta in regim de forta, desfasurate intr-un regim mixt (aerob – anaerob). De aceea a si fost caracterizata ca biomotrica analiza ce implica atat latura motrica, cat si pe cea energetica (biologica) a concursului.

Performanta in canotaj, masurata prin viteza de inaintare a ambarcatiunii, este determinata de mai multi factori, dintre care cei mai importanti sunt urmatorii:

- aptitudinea somatica;

- aptitudinea de coordonare;

- capacitatea functionala a mai multor sisteme si organe ce asigura cresterea frecventei motrice pe seama intensitatii efortului, care directioneaza in principal procesul de adaptare pe plan biologic al organismului.

Actiunea concentrica a acestor factori se sintetizeaza si se manifesta in metabolismul energetic al canotoarei. Factorul decisiv in realizarea unor performante inalte in canotaj il constituie nivelul VO2 max. (ml/min.), ca expresie a metabolismului energetic, care poate fi atins fara formarea lactatului. In efortul competitional sun tnagajate, in proportii diferite, toate sursele energetice: anaeroba alactacida, anaeroba lactacida si aeroba. Ponderea contributiei lor este insa diferita:

- energia anaeroba alactacida sustine in proportia cea mai mica efortul de competitie, intre 6-8%. Marimea energiei eliberate depinde de greutatea corporala totala, de greutatea masei musculare active, de procentul de masa activa mobilizata pentru sustinerea efortului din concurs;

- energia anaeroba lactacida contribuie la desfasurarea efortului respectiv intr-un procentaj mai ridicat, 12-15%. Marimea energiei eliberate ca atare depinde de toleranta organismului la deteriorarea mediului intern, datorita lactacidemiei, de rezervele sistemelor-tampon pentru compensarea lactacidemiei, de greutatea corporala;

- energia aeroba (oxidativa) contribuie la sustinerea intregului effort de competitie in proportie majoritara, 77-82%. Marimea consumului de O2, posibil de atins in efortul respectiv, reprezinta criteriul de apreciere a disponibilitatilor de furnizare a energiei de tip aerob. Prin antrenamente adecvate, bazate pe mijloace eficiente in aceasta directie, se poate realiza pe cale aeroba, intr-un minut, o productivitate echivalenta cu toata productivitatea aeroba. De asemenea, se poate conta, in medie, pe o crestere a energiei aerobe (VO2 max.) fata de disponibilitatile native ale sportivei/sportivului de cca. 40-70%, si de numai 15% a celei anaerobe pentru care este nevoie, in primul rand, de mai mult timp.

Productivitatea aeroba este dependenta, in principal, de urmatorii factori:

- modelul VO2 max.;

- procentul din VO2 max. ce poate fi mobilizat si durata mentinerii acestui nivel, care depind de treptele de intensitate ale efortului din antrenamente;

- greutatea corporala si masa activa.

Pentru elaborarea cu eficienta maxima a unui antrenament intensiv este necesar sa se plece de la urmatoarele premise:

- cunoasterea efectelor cumulative determinate care stau la baza performantei mondiale, nivelul acestora si raporturile cantitative dintre ele;

- cunoasterea dinamicii procesului propus a fi realizat cu metodologia utilizata, a fiecarui efect cumulat in parte pana la nivelul la care cresterea devine nesemnificativa.

Pe baza acestor elemente se pot elabora curbele teoretice ale efectelor cumulative pe intregul interval al antrenamentelor, cotele de progres anuale ale fiecarui sportiv si, implicit, baremurile initiale de la care se pleaca.

Efectele cumulative urmarite prin antrenamente vizeaza, in ordine, urmatoarele:

- cresterea posibilitatilor si randamentului metabolismului energetic aerob;

- cresterea posibilitatilor mecanismelor care asigura compensarea lactacidemiei si toleranta la aceasta;

- cresterea posibilitatilor metabolismului energetic anaerob;

- cresterea posibilitatilor de mobilizare simultana a tuturor tipurilor de surse energetice.



Mijloacele care genereaza aceste efecte cumulative apartin celor 2 mari forme de antrenament:

a) vaslitul in ambarcatii, in bacuri si in simulatoare;

b) mijloacele de antrenament pe uscat, divizate in 2 categorii:

- mijloace (exercitii) cu caracter ciclic de deplasare in spatiu, indiferent de modul de locomotie (mers, alergare, inot, ciclism, schi fond);

- mijloace (exercitii) cu ingreuieri (propria greutate, cu partener, cu haltere, cu benzi elastice, cu helcometre sau cu alte aparate), toate efectuate din pozitii relativ statice.

Raportul cantitativ anual intre mijloacele de antrenament de vaslit si cele efectuate pe uscat este de pana la 70% vaslit si 30% uscat. Toate mijloacele de antrenament (vaslit sau pe uscat) sunt selectionate si sistematizate dupa criteriul intensitatii efortului provocat de ele.

Pentru asigurarea selectiei optime a fiecarui tip de antrenament, specialistii romani C. Florescu, V. Mociani („Canotaj” – 1983) au optat pentru o scara cu 5 trepte de intensitate a mijloacelor, pe care le-am putea numi „constructive”, adica cele de vaslit, plus a 6-a treapta de intensitate, care se adreseaza mijloacelor cu caracter de refacere, compensator, recreativ sau corectiv. O astfel de opinie metodologica contrasteaza cu parerea si practica altor specialisti, care identifica 3 niveluri de intensitate, vizand o orientare preponderent anaeroba a efortului, fie aeroba, fie mixta sau, alti specialisti – chiar cu 4 trepte. Pentru mijloacele de antrenament cu ingreuieri, se opteaza in general pentru 4 trepte de intensitate si 3 trepte pentru mijloacele de antrenament la alergari. Nuantarea in acest fel este mult mai mare si intotdeauna facuta din punctul de vedere al efectelor cumulate si al eficientei privind cresterea performantelor.

Scara de intensitati cu 5 trepte situeaza in mijlocul diagramei intensitatea corespunzatoare alurii de cursa, stabilite drept obiectiv de atins pentru anul in curs (codificat cu R1).

Plecand de la aceasta intensitate la altele (mai ridicate sau mai scazute) s-au standardizat cate 2 tipuri de efort de antrenament, dupa cum urmeaza:

a) in sensul reducerii intensitatii, in raport cu cea din cursa – R1:

- R2, echivalenta cu o intensitate ceva mai redusa decat a antrenamentului de tip R1 (intre 70 si 90% din intensitatea lui R1, pe scara logaritmica, cea ce echivaleaza cu cca. 85-95% pe scara aritmetica);

- R3, echivaleaza cu o intensitate mult mai redusa decat a antrenamentului de tipul R1 (intre 50-60% din intensitatea lui R1, calculata pe scara logaritmica, ceea ce echivaleaza cu cca. 70-80% pe scara aritmetica).

Ca reper, se considera ca intensitatea acestui tip de antrenament se situeaza la nivelul pragului aerob-anaerob.

b) in sensul cresterii intensitatii, in raport cu cea din cursa – R1:

- RF (rezistenta-forta) cu o intensitate ceva mai crescuta decat a antrenamentului de tip R1, echivalenta cu intensitatea urmatoarelor 15-25 lovituri din cursa, dupa terminarea loviturilor de start;

- RV (rezistenta.viteza) cea mai crescuta intensitate posibil de atins in conditiile permise de tehnica vaslitului, ceea ce echivaleaza cu intensitatea loviturilor de start.

Reamintim ca selectionarea si standardizarea mijloacelor mentionate se adreseaza celor de tipul de antrenamente speciale (de vaslit), care au o pondere majoritara in economia antrenamentelor ciclului anual (66-75%) si o explicatie intrucat determina dezvoltarea motricitatii specifice si nu a celei generale (provocata de antrenamentele pe uscat). De aceea, ele se mai numesc si „exercitii constructive”.

Mijloacele celei de-a 6-a trepte de intensitate vizeaza o accelerare a proceselor de refacere cu efect compensator corectiv sau recreativ, care face parte atat din inventarul mijloacelor specifice antrenamentelor de vaslire pe apa, cat si din al celor de pe uscat. Ele dezvolta o intensitate inferioara nivelului stabilit prin antrenamentele de tip R3, deci situat la limita dreapta a diagramei, care consemneaza valorile descresterilor.

Celelalte mijloace de antrenament pe uscat sunt standardizate si echivalente cat mai aproape de standardele mijloacelor specifice, ceea ce demonstreaza tendinta de sporire a intensitatilor spre directia celor din concurs, idee de baza si in consens cu cele intalnite si in celelalte doua tipuri de analize.

Pe aceste rationamente se bazeaza toata metodologia selectiei mijloacelor cotate cu eficienta maxima si a tratarii lor din punct de vedere al indicatorilor operationali ai programarii, ai volumului, intensitatii, duratei si densitatii eforturilor din cele cateva sute de lectii de antrenament de diferite tipuri si din cele cateva zeci de cicluri saptamanale care compun un ciclu anual, corelat la randul lui cu cele care intra intr-un interval olimpic.

3. Analiza mijloacelor tehnice evidentiate de concurs.

Convinsi de importanta concursului major (C.E., C.M., J.O.) in determinarea continutului (modelului) si metodologiei (programarii) antrenamentelor, ar trebui sa-l supunem unor ample observatii in toate ramurile si probele de sport. Cel din canotaj, sport ciclic, bazat predominant pe rezistenta, a evidentiat structurile mijloacelor si tipurilor de antrenament care rezulta din selectia, standardizarea si conjugarea lor, in functie de efectele generate, si compatibilitatea lor, masurata prin performanta dobandita (fata de cea scontata).

Intr-un sport aciclic, bazat pe rezistenta in regim de forta si viteza, cu adversitate directa, cum sunt luptele, obiectivizarea concursului reliefeaza numarul elementelor si procedeelor tehnice efectuate de cei 2 luptatori, initiate si reusite sau nereusite, contracarate (soldate cu puncte castigate sau pierdute), structura lor tehnica, succesiunea, viteza, momentul efectuarii (repriza, minutul, secunda, numarul de puncte obtinute sau pierdute), numarul avertismentelor pentru pasivitate, adica toate caracteristicile tehnice ale luptei, in „spatele” carora consemnam pregatirea fizica si orientarea tactica.

Analiza unui concurs de lupte se preteaza la o imbinare necesara a obiectivizarii manuale cu cea a filmului sau a benzii video. Pentru inregistrarea manuala a desfasurarii luptei se deseneaza o diagrama verticala, divizata pe orizontala in doua compartimente (pentru cei doi adversari), segmentata pentru delimitarea celor 3 reprize. In spatiile dintre ele se inscriu procedeele tehnice intreprinse de ambii luptatori, iar efectul lor tradus in puncte (primite sau facute si cele acordate adversarului). Cronometrul stabileste momentul actiunii, ca si al avertismentelor pentru „lupta pasiva”, date de arbitru unuia sau celuilalt luptator. Comparand si insumand cele 6 diagrame alcatuite ca atare pe baza inregistrarilor (in toate cele 6 tururi ale concursului), obtinem o informatie revelatoare despre modul in care a concurat sportivul respectiv.

In concluzia unei astfel de analize, antrenorii unei echipe de lupte pot retine o serie de date:

- care sunt procedeele tehnice ale fiecarui luptator cu sansa sa le initieze, pentru a dobandi o superioritate in lupta, in vederea pastrarii valorii si eficientei lor si pentru ciclul urmator de concursuri oficiale;

- care sunt procedeele tehnice folosite de adversar carora luptatorii lor nu le pot opune contraprocedee si cedeaza puncte;

- in ce moment al luptei, in ce repriza, in ce minut si secunda a fost initiate de adversar;

- cat dureaza fiecare procedeu aplicat sau primit si de ce actiuni tactice sunt precedate;

- cand a primit sau a provocat avertismentul arbitrului etc.

Asambland aceste informatii, se obtine un tablou cuprinzator al procedeelor tehnico-tactice folosite de componentii echipei in totalitatea ei, al insuficientelor pe acelasi plan de care sufera fiecare luptator. De asemenea, pe baza diagramelor luptelor se poate aprecia si potentialul fizic al luptatorilor.

Iata deci, cum obiectivizarea unui concurs determina selectia adecvata a mijloacelor cerute de reusita lui. Mijloacele nu sunt preconcepute, ci impuse de structura si solicitarea concursului. Concursul impune morfologia (continutul, modelul) si „fiziologia” (programarea) pregatirii, izvorata din suita si succesiunea algoritmica a lectiilor si ciclurilor saptamanale.

Modalitatea de inregistrare si obiectivizare folosita si explicata anterior poate fi extinsa si la alte probe si ramuri sportive, indeosebi la jocurile sportive, de unde informatiile vin mai greu datorita, in primul rand, complexitatii desfasurarii lor intr-un spatiu foarte larg si intr-un timp mai indelungat si, mai cu seama, dificultatii inserarii actiunilor motrice si procedeelor tehnice efectuate de un numar mare de subiecti intr-o dinamica impetuoasa. Dar aceste dificultati pot fi depasite ca urmare a combinarii obiectivizarii manuale cu cea electronica. O experienta interesanta apartine antrenorilor de fotbal M. Lucescu si Gr. Sichitiu care, impartasind convingerea in legatura cu necesitatea obiectivizarii jocului, au reusit sa imbunatateasca – in anii respectivi – pregatirea jocurilor echipei nationale de fotbal, prin folosirea atat a datelor statistice, cat si a sintezelor video, selectionate dintr-o mare cantitate de informatii vizuale culese la marile competitii europene. Astfel, numai din sinteza distantelor de alergare, in tempouri diferite (sprint, alergare submaximala, alergare usoara sau trotinare, alergare cu spatele si invers), care alcatuiesc elementul de legatura, conjunctia jocului de fotbal, pentru ca prin ea se asigura dinamica lui si valorificarea procedeelor tehnice din care rezulta diferenta de valoare, concretizata in dimensiunea scorului, se formeaza o concluzie metodologica esentiala pentru stabilirea valorilor indicatorilor modelului de antrenament. Tendinta generata de dorinta maririi eficientei jocului si de necesitatea elaborarii modelului sau maximal este aceea de a spori timpul de posesie a mingii de catre un numar optim de jucatori, care sa asigure dezvoltarea jocului pe directia fazei de gol.




Iata, deci, cum o astfel de analiza evidentiaza valoarea si structura mijloacelor esentiale pentru marirea randamentului jucatorilor, care trebuie sa compuna modelul de antrenament, nu unul ideal si abstract, ci acela impus de jocul oficial trecut in perspectiva celui urmator.

In ceea ce priveste restul de timp, asa-zis „mort”, din joc (cca. 35 min.), el poate fi abordat doar din punct de vedere al micsorarii lui in favoarea timpului efectiv de joc. Durata, volumul de actiuni si intensitatea lor provoaca un anumit nivel de reactivitate fiziologica, o capacitate de adaptare la efort.

4. Definirea modelului de antrenament.

Daca sintetizam efectele obiectivizarii antrenamentului si concursului sportiv, putem concluziona urmatoarele:

- s-a obtinut inventarul mijloacelor (exercitiilor) din care s-a compus continutul antrenamentelor, ca si al concursurilor;

- acest inventar de mijloace, din unele ramuri de sport, a fost supus unei suite de analize de esenta statistico-matematica, fiziologica, biochimica, motrica si tehnica (sportiva) care, la randul lor, au indicat relatia directa, indirecta sau inexistenta pe care o au sau nu concursul si performanta acestuia. Pe temeiul acestei judecati, s-a apreciat ca exercitiile selectionate ca elemente esentiale in constructia performantei pot deveni probe de control in dirijarea efortului unei planificari anuale. In fond, aceste exercitii transformate in probe de control sunt „pivotii” performantei, si cunoasterea nivelului lor de evidentiere constituie una din sursele de obiectivizare a eficientei intregii pregatiri. Cu cat normele (performantele) probelor de control (mijloacelor de baza) se vor inscrie in graficul planificarii si vor anticipa, in timp util, ca sportivul, echipa sa, echipajul se afla aproape de intrarea in intervalul posibil al formei sportive, cu atat convingerea antrenorului ca acestea o vor realiza, la momentul oportun si la nivelul maxim, va avea o baza solida, exprimata cifric;

- mijloacele retinute in economia pregatirii li s-au stabilit compatibilitatea statistico-matematica, fiziologica (de solicitare, in functie de sursa energetica ce o degaja) si tehnica (de utilitate si identitatea lor biomecanica cu elementele si procedeele tehnice, prevazute de regulamente) cu concursul.

S-a putut astfel conchide ca:

a) orice mijloc de antrenament selectionat trebuie sa aiba un anumit grad de solicitare in valorificarea lui fata de organismul sportivului, care determina reactii diferite, insa intotdeauna adecvate celor din concurs;

b) orice mijloc are o structura proprie, in raport cu cea a elementelor si procedeelor din concurs, prezinta o anumita analogie sau similitudine, in functie de care apare diferentierea in mijloacele generale si specifice;

c) orice mijloc de antrenament specific prezinta o dubla relatie cu concursul: de structura si de functionalitate, dupa cum orice mijloc general are o relatie specifica functionala cu acesta.

Practic, numarul mijloacelor s-a micsorat si aparenta saracire a continutului antrenamentelor, obtinuta prin eliminarea balastului, a marit totusi eficienta intr-o proportie remarcabila.

Sub presiunea nevoilor impuse de nivelul performantelor internationale si a cautarilor pe plan stiintific, s-a realizat o cunoastere mai profunda a costului biologic si a efectelor (in acest plan) aplicarii fiecarui mijloc in parte, dupa reguli care stabilesc cantitatea de repetare, tempoul, ritmul, durata si frecventa lui pe unitate de timp.

O data cu stabilirea structurii si metodologiei folosirii mijloacelor retinute, cu validarea lor pe plan biologic si biomecanic si cunoasterea mai exacta a relatiilor (directe sau indirecte, certe sau aproximative) cu performanta planificata s-a initiat de fapt operatia de standardizare. Ea nu este incheiata, cercetarea fundamentala urmand s-o definitiveze, eliminand solutiile legice si empirice folosite, pentru ca legicul in biologie ca si in pedagogie, trebuie sustinut de logic. Operatia de standardizare nu s-a limitat doar la singularitatea mijloacelor, ci si la ansamblul lor circumscris la o unitate de timp functionala, cum este lectia de antrenament. Cand intr-o lectie intra in exclusivitate sau in procent majoritar un anumit tip de mijloc, consideram ca ea capata o valoare biologica si metodologica bine definita, obtinandu-se astfel o standardizare si a lectiei de antrenament care, la randul ei, in functie de totalul lectiilor de un anumit tip, in ciclul saptamanal ii imprima acestuia un efect similar. Si ciclul saptamanal poate fi standardizat. Concret, predominanta unor mijloace de un anumit tip intr-o lectie ii confera acesteia profilul respectiv. Predominanta sau exclusivitatea unor lectii de un anumit tip intr-un ciclu saptamanal ii confera acestuia profilul respectiv.

Deci, standardizarea inseamna operatia de tipizare a mijloacelor, lectiilor si ciclurilor saptamanale, ca urmare a cunoasterii valorilor biologice, biomecanice si metodologice, precum si a efectelor lor stabile in economia ciclului anual de pregatire, in vederea aplicarii lor cu eficienta maxima (printr-o solicitare compatibila cu cea a concursului) (A. Nicu).

Dar standardizarea antrenamentului poate fi aparata impotriva unui repros, care nu poate fi totusi ignorat, si anume: anuleaza ea oare varietatea pregatirii, care este antiteza uniformizarii pe care evident ca o poate provoca ? Din punctul nostru de vedere varietatea pregatirii poate fi cat de cat pastrata prin metodologia cu care mijloacele, fie ele imputinate, pot si trebuie sa fie tratate. Tipizarea mijloacelor, lectiilor si chiar ciclurilor saptamanale permite o multitudine, deci o varietate de solutii metodologice obtinuta prin diferentele de valori si intensitate, de mici modificari – uneori – ale succesiunii lor in lectie sau in etape, de imprimarea rationala si oportuna a caracterului de concurs in efectuarea lor si chiar prin schimbarea orei, zilei si locului in care se repeta. Standardizarea antrenamentului impune o codificare a mijloacelor (asa cum s-a exemplificat cu canotajul si care poate fi extinsa si la alte ramuri si probe), o sortare a lor mult mai exacta in sfera celor 3 factori ai antrenamentului (fizic, tehnic si tactic), ca si a lectiilor. Totodata, este usurata evaluarea si inregistrarea cu ajutorul evidentei, a graficului volumelor si intensitatilor structurilor folosite, operatie indispensabila dirijarii si controlului riguros al pregatirii si in final al formei sportive, obiectivul major al ciclului anual.

De fapt, fara aceasta standardizare n-ar fi posibila inca o alta operatie, aceea a algoritmizarii, care va fi tratata in capitolul programarii.

Toata aceasta suita de actiuni – obiectivizare, inventariere de mijloace, analiza lor complexa si diversificata, selectia, standardizarea si transformarea lor in probe de control – au contribuit la o simplificare, o ordonare si in acelasi timp o directionare a antrenamentelor spre esenta concursului. Cantitatea mare de informatii de profiluri diferite, pe care cercetarea si observatia pedagogica au obtinut-o disecand antrenamentul si concursul in partile sale componente, ne-a dezvaluit un „univers”, nesesizat intrecut, de posibilitati si cai noi de abordare a teoriei si practicii lor. Ca urmare a operatiilor amintite, s-a procedat si la o asa-zisa rationalizare, care a urmarit si urmareste o cunoastere a valorilor investite in antrenamente. Economisirea energiei umane, a timpului si a energiei materiale, totul in favoarea performantei, valorii si stabilitatii ei, poate si trebuie sa opereze in sportul de performanta, ca de altfel in toate domeniile sociale bazate pe productivitate si eficienta sporite. Caracterul cauzal al acumularilor de efecte, provocate cat mai directionat pe nevoile de solicitare si de structura ale concursului, selectionarea mijloacelor adecvate si validate, incadrate sistemic, in unitatile timpului si spatiului cuprinse in planificarea antrenamentelor, compatibile cu potentialul biomotric si psihic al sportivului, au constituit motivul si totodata efectul rationalizarii lor.



Suita de actiuni initiata o data cu operatia de rationalizare a convins ca procesul antrenamentului poate si trebuie sa fie conceput in unitatea sa dialectica, in care partile care-l compun sa fie corelate si determinate. In acest fel i se confera o structura sistemica, pretabila la optimizarea functionalitatii, ca si la dirijarea controlata la „pas marunt” catre o finalitate prestabilita. De aici si pana la elaborarea modelului de antrenament ramane doar un pas, pentru ca el nu este in fond decat un sistem conceptualizat. Modelul de concurs s-a identificat cu un model real, catre care antrenorul si sportivii sai trebuie sa se indrepte si sa ajunga cu ajutorul modelului de antrenament. Calitatea acestuia din urma se masoara prin numarul si continutul indicatorilor sau parametrilor ale caror date (cifre) permit o schitare, o evidentiere a elementelor esentiale pentru indeplinirea obiectivelor de concurs (ale modelului real).

Deci, modelul reprezinta reducerea la esential a unui proces complex de pregatire a fiintei umane, care are o finalitate prestabilita in timp, exprimata valoric (nivelul performantei concretizat in puncte, m, cm, km, s, min, ore, ca si locul ocupat in clasament). In acest scop s-au disecat concursul si pregatirea (in totalitatea ei) in partile lor componente pentru a se identifica indicatorii indispensabili obtinerii performantei sportive. Deci, in esenta, de cat tmp este nevoie in pregatire, de ce mijloace si in ce cantitate de repetare este nevoie in economia antrenamentelor, ce spatiu trebuie parcurs (alergat, schiat, vaslit, inotat), cate kg trebuie ridicate, ce valori sa fie realizate prin normele probelor de control, care sunt acestea, in ce raporturi de eficienta se gasesc cu mijloacele care le genereaza nivelurile – iata atatea intrebari concretizate in tot atatia indicatori specifici si proprii pregatirii. Numarul lor nu este limitat, dar nici lasat in voia liberului arbitru. Trebuie retinuti cei ce se dovedesc absolut necesari pregatirii pentru concurs. Initial, au fost nominalizati aproximativ 300 de indicatori (canotaj), care s-au dovedit insa a fi prea multi, ceea ce duce la marirea timpului afectat calculului. Totodata, s-a constatat ca, eliminand o parte din ei, nu afectam relatia dintre modelul de pregatire si cel de concurs. Reducerea lor la cel putin 1/3 sporeste operativitatea modelului atat in momentul elaborarii, cat si, indeosebi, al valorificarii si distribuirii lui in programarea antrenamentelor de-a lungul planificarii anuale. Dintre acestia (aproximativ 100 indicatori, cati s-au pastrat) 50-60% au profil metodologic, iar restul biologic-psihologic. Primii izvorasc din informatia metodologica care schematizeaza ipoteza de abordare a asistentei stiintifice acordate loturilor nationale. Ceilalti indicatori biologici, fiziologici, biochimici, biomotrici si psihologici, avand caracter de efect, de reactie la indicatorii metodologici, care genereaza aspectele cantitative si calitative ale antrenamentului. Modelul isi intemeiaza structura pe numarul si interrelatia acestora.

Indicatorii temporali, evidentiaza timpul optim necesar pentru realizarea celor de structura, adica a exercitiilor sau mijloacelor selectionate. Numarul indicatorilor temporali contine numarul zilelor de antrenament, al zilelor de concurs, al orelor afectate lectiilor de antrenament, al zilelor privind deplasarea la concursuri, la refacere, la odihna, numarul ciclurilor saptamanale, al etapelor si perioadelor. In interiorul acestui cadru sunt inclusi toti indicatorii:

- indicatori cantitativi spatiali, care de fapt contin atat mijloacele tehnice (de structura), cat si pe cele de solicitare (de pregatire fizica speciala);

- indicatori cantitativi de organizare a realizarii in timpul respectiv a volumului mijloacelor respective;

- indicatori calitativi, care rezulta din proportiile diferitelor tipuri de efort, precum si din evaluarea eficientei intermediare a procesului de pregatire data de probele si normele de control;

- indicatori psihologici ce dezvaluie trasaturile de personalitate si reactivitate emotionala, volitionala si intelectuala ale sportivului(ei) si modul lor de evidentiere prin valorile date de unitatile de estimare specifice bateriilor de teste aplicate;

- indicatori fiziologici ce evidentiaza valorile cardiorespiratorii si neuromusculare pe care sportivul urmeaza sa le atinga in timpul pregatirii si in finalul ei , ca urmare a efortului biologic depus pentru realizarea volumului si intensitatii eforturilor planificate;

- indicatori biochimici ce reliefeaza starea de sanatate si dinamica metabolismului de uzura printr-o suita de analize de urina si sange.

Momentul urmator in elaborarea modelului de antrenament (rezultat din cercetarea de-a lungul mai multor ani consecutivi de cele mai multe ori avand ca subiect acelasi sportiv, echipa sau echpaj) a fost acela al stabilirii valorilor acestor indicatori metodologici (cantitativi si mai dificil pentru cei calitativi), fiziologici, biochimici si psihologici. Din dinamica acestor valori, pe fondul constantei relative a indicatorilor (care difera ca numar si structura de la o ramura si proba la alta) rezulta marea performanta, ele alcatuind nivelul acesteia.

Gradul de complexitate a modelului de antrenament rezulta implicit din complexitatea ramurii sau probei de sport exprimata in concurs. De exemplu, cele ale jocurilor sportive si gimnasticii sunt mult mai bogate si mai dificil de compus datorita structurilor tehnice multiple folosite si corelatiei lor in momentul intrecerii, bazate pe adversitate, pe durata ei prelungita.

Modelul depinde si de modul de elaborare. In situatia in care modelul antrenamentului anual se subdivide in submodelele celor trei perioade care compun un monociclu, la randul lor compuse fiecare din 3 perioade el castiga in detaliu, usurand programarea antrenamentelor pe etapele lunare si ciclurile saptamanale.

Modelul poate si este indicat sa fie intotdeauna elaborat in corelatie cu valorile realizate in ciclurile precedente. Concret, orice model annual de antrenament se concepe in lumina analizei critice a celui anterior, operatie indispensabila retinerii si deci repetarii valorilor dovedite a fi actionat pozitiv in ansamblul influentelor si efectelor, care au dus la obtinerea performantei realizate in competitia majora a ciclului anual incheiat. Desigur, realitatile fiecarui an obliga la corelatii (rareori insa fundamentale) la debutul fiecarui ciclu inclus intr-un asemenea interval. Viziunea panoramica a unui astfel de model asigura comparatia valorilor investite, ele modificandu-se eventual, pe cand indicatorii raman in general aceiasi. De fapt, dintr-o asemenea confruntare prelungita, analizata si comparata continuu a modelelor cu viata competitionala, se obtin idei, ipoteze, solutii si schimbari pe care de regula ceercetarea aplicativa le poate oferi. Liniile de perspectiva ale antrenamentului, in general, in sport si, in particular, in domeniul fiecarei probe se asigura pe fondul analizei critice, generatoare de definitivari sau schimbari adecvate si oportune.

In acest moment depozitul datelor sistematizate, prelucrarea lor periodica creeaza un alt cadru analizelor si elaborarilor, modifica substantial conducerea procesului de antrenament si dirijarea lui curenta. Pentru aceasta este impetuos necesar sa trecem la elaborarea unui model de gandire sistemica cu rol in ansamblarea factorilor si corelarea actiunilor lor intr-o directie si catre un scop bine precizate. Acestei gandiri sistemice i-a revenit si-i va reveni continuu sarcina de a identifica toti factorii care conditioneaza planificarea si executarea programului de antrenament realizat intr-un ciclu anual. In acest spirit s-a definitivat conceptul de model de antrenament: un ansamblu de indicatori cunatificabili, ale caror date si raporturi simple (care nu exclud pe cele complexe) permit o caracterizare, o esentializare a intregului proces de antrenament, directionat in programarea lui catre obtinerea unei performante prestabilite (record, titlu, loc in clasament, puncte, victorii), la o data anticipata.

Conceptul este imprumutat din teoria modelelor si sistemelor, el dobandind in sport o semnificatie aparte, a unei teorii noi, moderne, care deschide o alta cale, o alta perspectiva in practica antrenamentului sportiv, cunducandu-l spre calculatorul electronic. Astazi, in orice proces de formare (invatamant) si perfectionare (in toate domeniile) se opereaza curent cu notiunile de baza ale ciberneticii: algoritm, conducere sau dirijare a actiunii, problematizare, tratare diferentiata, conexiune inversa, sistem si model. Asimilarea conceptului in domeniului sportului, rafinarea continua a teoriei care ii poarta numele au o unica si indiscutabila semnificatie: aceea de a actiona mai eficient. Teoria modelarii in antrenament si-a propus si in buna masura a si izbutit sa elimine conducerea empirica, caracterizata prin rezolvarea „din mers” sau „dupa ochi” a problemelor si sa treaca la o conducere stiintifica, bazata pe previziune, pe anticiparea conditiilor de desfasurare a activitatii, inlaturand improvizatiile si risipa de timp, de energie, de mijloace, in ultima instanta – esecul. Utilizarea unui model nu este, in esenta, decat o materializare a activitatii mintale. El tinde sa produca, sa imite, prin analogie, pe un alt plan si intr-o alta forma, un original, un sistem complex (un proces, un fenomen), fie in ansamblul lui, fie partial. In sportul de performanta, modelul s-a creat prin folosirea unei astfel de metodologii, dar de nivelul sau de aproximare a realitatii, de schematizare, de esentializare va depinde eficienta folosirii lui. Catre o astfel de perspectiva trebuie sa-si indrepte teoria si practica modelarii in antrenamentul sportiv potentialul de rezolvare a viitorului apropiat, mai cu seama tendinta de crestere neincetata a performantei din arena internationala.








Politica de confidentialitate

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 1992
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2019 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site