Cautarile nationale - arhitectura neoromaneasca

Cautarile nationale - arhitectura neoromaneasca

Unii cercetatori situaza in interiorul miscarii 1900 geneza cautarilor nationale sau chiar le prezinta ca varianta originala romaneasca a Artei 1900. Aceasta pozitie nu este lipsita de sens, deoarece cautarile stilistice ale unei arhitecturi nationale (arhitectura neoromaneasca) au fost legate evident atit de implulsul romantic, sit si de retorica regionalista a Artei 1900. Dar, prin amploare si durata, prin faptul ca au reprezentat prima miscare arhitecturala originala si cu program teoretic coerent din arhitectura romaneasca moderna, ele merita sa ocupe o pozitie de sine statatoare.

Astfel, arhitectura neoromaneasca reprezinta, alaturi de dezvoltari similare in muzica, literatura, arte plastice, una dintre dimensiunile cristalizarii unei culturi nationale moderne. Desi a urmat si s-a definit prin confruntarea cu prima etapa de modernizare (caracterizata prin importul cvasi-concomitent de modele clasiciste, neogotice si neomedievalizante, eclectice, de factura Arta 1900), expresia cautarilor identitare nu a luat initial forma unei crize, a unei reale contestari a acestor importuri. Ea a reprezentat pina la primul razboi mondial un alt aspect al modernizarii arhitecturii romanesti. Ideile care au ghidat aceste cautari stilistice, incadrabile ca program ideologic in trama general europeana a cautarilor similare din arhitectura ultimei jumatati a secolului 19, au fost sustinute pina la cel de al doilea razboi mondial de principala publicatie de specialitate, revista Arhitectura (fondata in 1906). In acelasi timp, constientizarea valorii arhitecturii nationale si trezirea interesului pentru patrimoniul istoric s-au tradus si in organizarea sistemului intitutional de monitorizare si protectie a acestuia: 1909 s-a infiintat Comisiunea Monumentelor Istorice, in care au activat, de-a lungul timpului, mari personalitati ale culturii si arhitecturii romanesti. Arhitectura neoromaneasca, mai degraba o miscare programatica decit un stil unitar, a inceput sa se dezvolte inca din ultimul deceniu al secolului 19 si a dominat primele doua decenii ale secolului 20, luind locul eclectismului in preferintele oficiale; s-a aplicat indeosebi tipurilor de cladiri ale structurilor administratiei locale (administratii financiare, primarii, vami, etc.), constructiilor din investitii publice (locuinte ieftine, scoli rurale, muzee, facultati, biserici - mai ales catedralele ortodoxe construite in Ardeal dupa 1918), dar a fost preluata si de locuintele luxuoase (vile si chiar imobile de raport) si de unele constructii monumentale private (banci).

Repertoriul formal traditional utilizat pentru a crea un stil national, foarte divers si amalgamat, este folosit in opera diferitilor autori conform propriilor selectii, intr-o anume relatie cu tipul de program si de tipul de sintaxa. De aceea apar si mari diferente intre stilurile individuale ale diversilor arhitecti. In general, s-a incercat valorificarea unor elemente structurale si decorative preluate din arhitectura vernaculara romaneasca (stilpi si parapeti de lemn, prispe, troite), dar si balcanica (bovindouri cu console de lemn, geamlicuri) si chiar mediteraneeana (logii, pergole), din arhitectura bisericeasca moldoveneasca si munteneasca (tipuri de acoperisuri, paramenti de zidarie, usi de lemn, briuri, ancadramente, medalioane de ceramica), din arhitectura brincoveneasca (alternanta de zidarie simpla cu ancadramente, parapeti, intarsii decorative specifice din piatra), etc., precum si a unor teme compozitionale selectate din arhitectura zonala, care devin elemente de compozitie specifice (tema culei-turn, tema foisorului, tema casei populare cu parter suprainaltat, etc.). Acestea au fost puse in opera atit la scara lor originala cit si la scari monumentale, daca tipul de cladire o cerea. Sintaxa care administreaza compozitiile este, in general, academista pentru cladirile monumentale, de factura traditional bizantina (originara sau traditional romaneasca) pentru cladirile de cult si foarte libera, organica, creatoare de pitoresc pentru cladirile de mai mica anvergura. Selectia elementelor specifice este rar facuta in sensul unei puritati stilistice, de obicei ele sint folosite sincretic, adesea chiar impletite cu elemente decorative sau structurale de factura clasica, neogotica, neomedievala, de factura Arta 1900, ceea ce face uneori dificila incadrarea stilistica. De aceea, se poate considera ca demersul sintactic este, in general, de factura eclectica, iar imaginea generala a acestei dezvoltari stilistice este sincretica si pitoreasca in acelasi timp.

Foarte permisiva si cu un limbaj usor de inteles, arhitectura neoromaneasca s-a bucurat de o mare popularitate si s-a raspindit rapid in arhitectura domestica urbana anonima. Primul dintre principalii reprezentanti si creator al acestei miscari a fost Ion Mincu (primul diplomat roman al Ecole des Beaux Arts, Paris), a carui arhitectura este cu certitudine un virf nu numai pentru neoromeneasca, dar si pentru intreaga arhitectura romaneasca. Principalele sale lucrari sint: casa Lahovary (1886), 'bufetul' de pe soseaua Kiseleff (1892, dupa planurile intocmite in 1889 pentru pavilionul romanesc la Expozitia universala de la Paris), Scoala Centrala de fete (1890), in Bucuresti, palatul administrativ din Galati, bancile comerciale din Craiova si Braila. Linia stilistica caracteristica lui Mincu (numita si 'stilul Ion Mincu') a fost continuata de putini arhitecti, printre care arhitectul italian Giulio Magni (scoala primara Mavrogheni - 1895, gara de la Curtea de Arges - 1898). Alti reprezentanti de seama ai miscarii, fiecare creind propria linie stilistica, sint: Petre Antonescu (Ministerul Constructiilor - actuala Primarie a capitalei - 1906-1910, Palatul administrativ din Craiova - 1912-1913, banca Marmorosch-Blank - 1915-1923), imobilul pentru salariatii Bancii Nationale din Bucuresti, conacul din Stefanesti, Arges, etc.), Nicolae Ghica-Budesti (Palatul pentru colectiile muzeului de arta nationala - 1912-1939, biserica greco-catolica din str. Polona, biserica Cutitul de argint, casa Rosetti, toate in Bucuresti, liceul din Rimnicu-Vilcea, etc.), Cristofi Cerchez (spitalul Polizu, multe locuinte, dintre care celebra vila Minovici din Bucuresti, etc.), Grigore Cerchez, in a carui antrepriza lucreaza si arh. Al. Clavel (cladirea veche a Institutului de Arhitectura - 1912-1927, corpul nou de la Palatul regal de la Cotroceni si multe case dintre care remarcabila Casa Disescu din Bucuresti), Florea Stanculescu (ansambluri de locuinte ieftine, proiecte tip de locuinte rurale, scoli rurale, vami, Palatul Agriculturii din Braila, etc), Statie Ciortan (multe cladiri ale administratiei financiare in Bucuresti si alte orase, Vama Postei din Bucuresti), Constantin Iotzu (Casa corpului didactic, Bucuresti) ), Paul Smarandescu (case particulare in Ploiesti, Bucuresti, Sinaia, imobile de raport), G. Cristinel (primaria din Banu Manta, Bucuresti, catedrala ortodoxa din Cluj), I.D. Traianescu, Toma T. Socolescu, etc.

Dupa primul razboi mondial arhitectura neoromaneasca a inceput sa-si piarda dimensiunea modernizatoare si sa se osifice, devenind treptat principala forta conservatoare in opozitie cu retorica si estetica modernismului. Desi orientarea nationalista din ce in ce mai puternica a contextul politic a favorizat evident neoromanescul (regulamentele pentru anumite zone ale Bucurestiului specificau clar obligativitatea utilizarii unui stil romanesc), realizarile arhitecturale au devenit din ce in ce mai sterile sau au fuzionat, uneori pina la contrazicere, cu elemente stilistice de alte facturi, in cautarea unui pitoresc care a atins uneori bizareria.