Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  


AnimaleArta culturaDivertismentFilmJurnalismMuzicaPescuit
PicturaVersuri


Comunicarea politica: problemele conceptualizarii

Jurnalism

+ Font mai mare | - Font mai mic



comunicarea politica: problemele conceptualizarii

Aparitia comunicarii politice ca disciplina de studiu aparte tine de anii cincizeci ai secolului al douazecilea. Intr-un timp relativ scurt (pe parcursul a doua decenii) se inregistreaza o adevarata explozie a interesului pentru acest sector stiintific si o crestere vertiginoasa a numarului de cercetari in domeniu, bibliografiile specializate incluzind in anul 1972 circa o mie de titluri, iar in anul 1974 – peste o mie cinci sute de lucrari (1 . Cercetatorii atribuie o astfel de avansare a domeniului nu in ultimul rind proportiilor de amploare pe care le obtine afirmarea televiziunii in calitate de mijloc de comunicare foarte dinamic si in continua extindere, stimulind cautarea raspunsurilor la multiplele intrebari emergente (2]. Odata cu trecerea timpului, examinarea acestor studii initiale evidentiaza dedicarea lor preponderenta elucidarii unor segmente si aspecte particulare ale proceselor de comunicare, in special, dinamicilor competitiilor politice si electorale, cu antrenarea postulatelor normative ale traditiei politologice anglo-saxone si utilizarea unor metodologii si procedee de analiza standardizate.



Cercetarea practicii comunicarii politice avea initial deci drept obiectiv primordial stabilirea factorilor determinanti ale optiunilor politice ale publicului, demonstrind un pragmatism manifest. Ulterior se observa o diversificare a abordarilor teoretice si a metodologiei investigatiilor. In paginile lucrarii Handbook of Political Communication (3), care constituie o prima sistematizare a realizarilor in domeniu, este remarcata aparitia unui 'cimp pluralist al comunicarii politice', promitator pentru o disciplina de studiu care are numai de cistigat de pe urma extinderii hotarelor sale. Autorii cartii mentionau varietatea viziunilor, precum si anumite dezacorduri existente asupra unor probleme de ordin teoretic si epistemologic, calificindu-le, in acelasi timp, drept o conditie necesara pentru dezvoltarea si vitalitatea sectorului stiintific respectiv (4].

Fagasul parcurs de conceptul comunicarii politice este descris de Dominique Wolton in felul urmator: 'Termenul comunicare politica a fost folosit initial pentru a desemna studiul comunicarii puterii cu electoratul (numita azi comunicare guvernativa), desemnind, prin urmare, circulatia mesajelor provenite din cercul politicienilor aflati la putere, mai ales, in perioadele campaniilor electorale. Extinderea ulterioara a acestui cimp a determinat antrenarea studiului rolului mass media in formarea opiniei publice, devenind apoi si mai amplu datorita influentei sondajelor de opinie asupra vietii politice, in particular, prin studierea diferentelor in orientarile opiniei publice si a comportamentului politicienilor. Azi comunicarea politica cuprinde studiul rolului comunicarii in viata politica in sens larg, incluzind mass media, sondajele de opinie, marketingul politic si publicitatea, cu o emfaza deosebita in perioadele electorale' (5]. Intr-un mod sumar, explicatia cercetatorului francez sintetizeaza si dezvaluie elementele constitutive si prioritatile euristice ale disciplinei. De remarcat, totodata, ca cercetarile intreprinse, mai ales, in Statele Unite ale Americii in anii optzeci-nouazeci ai secolului XX se disting prin efortul orientat spre o depasire a reducerii obiectivului analizei doar la campaniile electorale printr-o deplasare a lui si spre alte arii problematice. Aceasta situatie ii permite lui David Swanson si Dan Nimmo sa constate, in paginile lucrarii New Direction in Political Communication, trecerea cercetarilor intreprinse in cadrul disciplinei respective de la diversificare spre o accentuata 'fragmentarizare', care imprima cautarii raspunsurilor la anumite chestiuni de baza un caracter disparat (6].

Pentru cercetatorii nord-americani sectorul stiintific denumit comunicare politica este o denumire generica acordata unor lucrari (vizind subiecte uneori destul de departate intre ele), al caror rost este tratarea unui sau altui aspect al relatiei dintre comunicare si politica. Astfel, comunicare politica in sensul nord-american al termenului este, de cele mai multe ori, mai degraba, 'o eticheta comoda pentru a desemna un ansamblu de elemente diferite', un 'termen-umbrela', cum il denumeste Gilles Gauthier (7], ce poate sa se refere cu succes atit la socializarea politica ori la campaniile electorale, cit si la limbajul politicii ori la simbolica politica, atit la propaganda si publicitatea politica, cit si la opinia publica si dezbaterile politice, la relatia dintre politicieni si mass media etc., etc., reprezentind un amalgam de elemente, uneori destul de eterogene.

In consecinta, sporeste dificultatea armonizarii diferitelor viziuni asupra comunicarii politice ca directie de studiu si, respectiv, a incercarilor intreprinse pentru a integra conceptele expuse intr-o teorie unitara si omnicuprinzatoare. Nu intimplator, in literatura de specialitate se recunoaste franc „incertitudinea conceptuala” care insoteste studiul comunicarii politice [8]. De fapt, dificultatea provine si din diferentele existente in modul de a trata fenomenul comunicarii politice in Europa, pe de o parte, si in America de Nord, pe de alta parte, acestea pretindu-se cu greu unei intelegeri univoce. confruntarea celor doua tendinte de abordare atesta diferentele existente in insasi natura activitatii politice, remarcate de cercetatori: 'mai intelectuala, simbolica si ideologica in Europa, mai prozaica si pragmatica de cealalta parte a Atlanticului' (9]. In SUA ori in Canada, comunicarea politica rezida, in mare parte, in publicitate mediatica, mai ales, televizata, pe cind in Franta, de exemplu, afisajul politic ocupa un loc destul de semnificativ in arsenalul subiectilor politici (10]. Chiar si in cazul unor modalitati aparent similare, cum sint dezbaterile si emisiunile politice ale televiziunii, diferentele, de-a lungul anilor, au fost, probabil, mai importante decit similitudinile.

Oricum, tentativele de definire, de precizare a hotarelor, elementelor si dimensiunilor esentiale ale comunicarii politice, alimentate de cresterea semnificativa a numarului de lucrari aparute in domeniu, nu contenesc. Ele pot fixa doar punctele de reper generale, precum este cazul definitiei propuse de cercetatorii americani Robert Denton si Garry Woodward ('Noi definim comunicarea politica drept dezbatere publica cu privire la alocarea resurselor publice, la autoritatile oficiale - detinatoare ale puterii, imprimind legalitate deciziilor legislative si executive, - si la sanctiunile oficiale - prin care statul sprijina sau penalizeaza)' [11], cit si sa includa enumerari minutioase ale unei serii intregi de dimensiuni constitutive ale notiunii.

Destul de productive pentru clarificarea conceptului se dovedesc a fi incercarile de a-i determina particularitatile in baza restringerii si supunerii analizei a unui singur element, evindentiind, prin urmare, doar una din componentele notiunii (avind in vedere ca expresia comunicare politica denota, de fapt, atit fenomenul ca atare, cit si activitati, practici, tehnici diferite). Este adevarat ca unidimensionalitatea analizei, oferind posibilitatea unei aprofundari, lipseste, totodata, termenul de caracteristici integratoare.

Prima si cea mai raspindita abordare reductionista este cea pe care Jacques Gerstlé (12) o califica drept 'instrumentala'. Deseori comunicarea politica este identificata cu o tehnica, un procedeu ori un ansamblu de tehnici si procedee, cum ar fi activitatea publicitara, marketingul, relatiile publice sau sondajele. Indiscutabil, toate aceste tehnici joaca un rol important in practica contemporana a comunicarii politice, dar a pretinde ca ea s-ar reduce doar la ele inseamna a-i afecta complexitatea si, in definitiv, a-i diminua suportul teoretic, canalizind analiza doar spre un singur nivel, cel al instrumentelor utilizate, fara a fi luate in considerare finalitatile. Un alt dezavantaj al acestei abordari este de ordin istoric: marcarea aparitiei comunicarii politice apare legata de dezvoltarea tehnicilor mentionate. Aceasta identificare implica recunoasterea existentei comunicarii politice doar pentru cea de-a doua jumatate a secolului al XX-lea. Or, este evident ca asocierea politicii cu comunicarea s-a produs cu mult inaintea 'exploziei' contemporane a domeniului.



De cele mai multe ori reducerea instrumentala nu apare declarata intr-un mod explicit, constituind frecvent efectul unei alunecari nu intotdeauna intentionate pe panta substituirii intregului prin parte si a prezentarii recurgerii la o tehnica (la un set de tehnici) drept manifestare de ansamblu sau ilustrare a comunicarii politice, o astfel de considerare conducind la o presupusa acoperire a intregului cimp al comunicarii politice (un exemplu in acest sens: Philippe Maarek in lucrarile sale, inclusiv versiunea in limba spaniola (1997) a cartii Political Marketing and Communication [13], deseori substiuie reciproc expresiile 'comunicare politica' si 'marketing politic', ca si cum ele ar exprima ambele un concept identic).

O alta forma de reducere instrumentala, apropiata primei, dar mai cuprinzatoare, este cea careia ii poate fi atribuita calificarea 'comunicationala'. In cadrul ei comunicarea politica apare identificata, in mod generalizator, cu relatiile publice ori cu comunicarea in general, ori cu 'comunicarea institutionala' (o analiza a fenomenului comunicarii institutionale – cf.: 14), fiind interpretata drept un mod de gestiune care se impune de mai mult timp, lasindu-si amprenta asupra si, poate, chiar determinind modalitatile de activitate ale instantelor administrative si ale asociatiilor de cetateni.

Drept reducere instrumentala apare si reducerea 'mediatica', datorita careia comunicarea politica devine axata doar pe canalele de mediere si de tratare a mesajului politic, reprezentate de mass media. Tocmai acest sens reductionist il are in vedere Philippe Breton atunci cind vorbeste despre 'conceptia imperiala a medierii in domeniul politicii' (15).

O alta interpretare reductionista este cea care tine de limbaj. Ea poate fi explicata, pornind de la afirmatia facuta de Jacques Gerstlé, conform careia 'comunicarea si politica sint consubstantiale' datorita faptului ca se intemeiaza pe recurgerea obligatorie la 'cuvint', la 'discurs' in politica (16). Limbajul se posteaza astfel intr-o conditie a posibilitatii politicii. Existenta comunicarii politice este determinata in acest context de faptul esential al modului de existenta a politicii prin cuvint. Respectiv, are loc reducerea comunicarii la limbaj. Bineinteles, limbajul este un element fundamental al comunicarii politice, dar la nivel de conditie necesara, nu si suficienta. Recunoasterea consubstantialitatii politicii si limbajului, in contextul comunicarii de masa, constituie deci o reducere, relevind mai mult rolul limbajului politic decit al comunicarii politice.

In cadrul interpretarilor sus-mentionate comunicarea apare in calitate de secundanta a politicii. Or, tehnicile si procedeele, relatiile publice sau comunicarea institutionala, mass media, sint, evident, manifestari contingente ale comunicarii politice: 'si ce s-ar fi intimplat daca ele nu apareau?'- se intreaba Gilles Gauthier, accentuind precaritatea abordarilor partiale, reductioniste (17). In orice caz, a defini comunicarea politica doar prin unul din aspectele sale inseamna a proceda iminent la modalitatea reductionista, a-i rezerva un rol secundar sau accesoriu si, implicit, a admite ca politica ar putea exista fara comunicare politica.

Dimpotriva, o rezonanta tot mai mare obtin studiile care avanseaza ideea integrarii politicii si comunicarii, in care comunicarea este tratata ca fiind un element esential al politicii, o conditie a existentei acesteia. Politica, dintr-o astfel de perspectiva, este o activitate perceputa, traita si practicata intr-un mod comunicational, iar comunicarea este ea insasi, si nu doar limbajul inerent politicii. Relevante sint in acest sens consideratiile lui Robert Meadow care inca in anul 1980 propunea celor antrenati in studiul problemei sa nu se limiteze la semnalarea repercusiunilor comunicationale ale politicii sau la relatia dintre cele doua concepte, ci sa se orienteze spre analiza acelor trasaturi ale politicii care o transforma intr-un 'proces comunicativ'. Tocmai datorita unui atare proces se produce, asa cum remarca politologii, 'fluxul necesar al stimulilor (si al informatiei) spre si de la sistemul politic, determinind aparitia legaturilor necesare care contribuie la realizarea functiilor ce revin sistemului si-i asigura posibilitatea de exercitare a rolului sau in reglementarea relatiilor sociale' (18). Politica, astfel, apare drept un flux de actiuni si interactiuni, produs intre membrii unei comunitati structurate in termeni de actori-cetateni si elite politice-actori care determina si negociaza necontenit – cu o mai mare sau mai mica intensitate, prin intermediul dialogului si al definirii informationale a realitatii, - ordinea stabilita. In consecinta, actiunile de persuasiune, de cistigare a credibilitatii, de creare a imaginii etc. deseori se arata a fi 'marcate de vitalitate', in viziunea lui Robert Meadow, respectiv, accesul la cheile simbolice ale politicii, atit pentru guvernanti, cit si pentru cei guvernati tinde sa se produca in cadrul spatiului virtual al mijloacelor de comunicare de masa. Constatarea, potrivit careia 'politica este o chestiune de ordinul comunicarii in cadrul careia mesajele generate de lideri politici, partide ori guverne se confrunta cu mesajele provenite din realitate, adica din sfera economica, din sindicate, din patronat, de la alte partide ori guverne' (19) nu apare, astfel, deloc intimplatoare. Mai mult decit atit, unii autori afirma chiar ca 'a comunica este deja un fel de a face politica, prin urmare, a vorbi despre comunicarea politica inseamna inevitabil a proceda la o redundanta' (20).



Este firesc ca fluxul comunicational de natura si finalitate politica sa fie privit sub doua aspecte: in primul rind, ca cel ce asigura legatura mijloacelor de comunicare cu protagonistii actiunii politice (institutiile publice si cele guvernamentale, partidele politice, miscarile sociale, grupurile de presiune ori cetatenii) si, implicit, produce impactul sistemului mass media asupra sistemului politic, in al doilea rind, ca cel ce provine de la institutiile politice cu destinatia mijloacele de comunicare si, respectiv, produce impactul sistemului politic asupra sistemului mass media. In primul caz este evidenta ideea politicii intelese ca proces comunicational, determinat de schimbul sau de difuzarea mesajelor; in al doilea caz, in afara de evidentierea practicii comunicationale a actorilor politici institutionalizati, apare chestiunea 'politicilor de comunicare' ce stabilesc conditiile si circumstantele evoluarii proceselor politice drept o consecinta a permanentei incidente politice a primei tendinte mentionate.

Sintetizind, putem evidentia o serie de directii prioritare in examinarea raportului dintre mass media si sistemul politic in cadrul cominicarii politice ca disciplina academica: continutul politic al mass media (de la publicatii de interes politic, inclusiv stirile politice si dezbaterile parlamentare pina la acoperirea mediatica a campaniilor electorale); actorii politici (de la lideri politici la organismele administrative care intervin in producerea fluxurilor comunicationale, de la partide politice la grupurile de presiune, inclusiv profesionistii mass media – jurnalisti, editori, fondatori si proprietari ai mass media, antrenati in elaborarea informatiei); influenta mass media asupra auditoriului, reprezentat printr-o tipologie diversa (elitele politice, publicul de masa, guvernul).

De aici deriva in mod firesc varietatea ariilor problematice expuse analizei, cum ar fi limbajul politic si retorica politica, imaginea politica, publicitatea politica si propaganda, dezbaterile politice, opinia publica, socializarea politica, procesele de decision making, formarea si dezvoltarea unitatilor sistemului politic, impactul reciproc si raportul dintre institutiile politice si mijloacele de comunicare, controlul si selectarea informatiei difuzate in mass media ca modalitate de incidenta politica, tendintele de reglementare a practicilor comunicationale s.a.

Referinte:

[1]. Cf.: Dan Nimmo, keitch R. Sanders. Handbook of Political Communication. – London: Sage, 1981, p. 13.

[2]. cf.: Paolo Mancini, Mauro Wolf. Mass-Media Research in Italy: Culture and Politics // European Journal of Communication, Vol. 5, p. 188.

Dan Nimmo, keitch R. Sanders. Op. cit.

[4]. Ibidem, pp. 27-32.

[5]. Dominique Wolton, L'éloge du grand publique. Une thèorie critique de la television. – Paris: Flammarion, 1990, pp. 10-11.

[6]. cf.: David L. Swanson, dan Nimmo. The Field of Political Communication: Beyond the Voter Persuasion Paradigm // Swanson D., Nimmo D. (eds.). New Direction in Political Communication: A Resource Book. – Newbury Parc, California: Sage Publications, 1990, p. 13.

[7]. Gilles Gauthier Politique et communication politique (questions de definition) // Les sciences de l'information et de la communication. Approches, acteurs, pratiques depuis vingt ans: IX Congres National. Toulouse, 26-28 mai 1994. – Lille: Societe francaise des sciences de l'information et communication, 1994, p. 138.

[8]. Jacques Gerstlé. Divergente teoretice // Doru Pop. Mass media si democratia / Antologie. – Iasi: Polirom, 2001, p. 90.



[9]. Gilles Gauthier. op. cit., p. 138.

[10]. cf.: Gabriel Thoveron, Comunicarea politica azi. – Bucuresti: Antet, 1996, p. 142.

[11]. Robert Denton, Garry Woodward. Political Communication in America. – New York: Praeger, 1990, p. 14.

[12]. Jacques Gerstlé. La communication politique. – Paris: PUF, 1992.

[13]. Philippe Maarek. Marketing politico y comunicacion: Claves para una buena informacion politica. – Barcelona: Paidos, 1997.

[14]. Constantin Marin. Comunicare institutionala. – Chisinau: CCRE Presa, 1998

[15]. Philippe Breton, Medias, mediation, democratie: pour une epistemologie critique des sciences de la communication politique // Hermes, 1995, N 17-18.

Jacques Gerstlé. La communication politique. – Paris: PUF, 1992, p.

[17]. Gilles Gauthier. Op. cit., p. 141.

Элементы теории политики. Ростов-на-Дону

[19]. Del Rey. Democracia y posmodernidad. Teoria general de la informacion y comunicacion politica. – Madrid: Editorial Complutense, 1996, p. 169.

[20]. Javier Sorribas Vivas. Comunicacion politica y opinion publica // Castro Roman. Temas clave de la ciencia politica. – Barcelona: Gestion, 1995, p. 225.






Politica de confidentialitate



DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 930
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2022 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site