Structural-functionalismul

Structural-functionalismul

Ca si particularismul istoric structural functionalismul s-a constituit ca o reactie, atat impotriva evolutionismului cat si a difuzionismului, impotriva reconstructiilor hazardate ale trecutului pe care aceste curente le-au propus ca si impotriva caracterului lor speculativ.
Functionalismul poate fi considerat a fi deopotriva o doctrina si o metoda.
Sa vedem, pentru inceput, care sunt presupozitiile teoretice ale curentului, in ce sens este functionalismul o doctrina:

Pornind de la constatarea ca intre faptele sociale exista relatii de corespondenta functionala, functionalistii ajung la concluzii generale privind natura societatii. Societatea in viziunea functionalistilor formeaza un intreg organizat si functional in care diferitele elemente (comportamente, credinte modelate cultural, rituri, ritualuri, institutii) pot fi explicate prin cerintele functionarii intregului. Ca urmare, fiecare element constitutiv al societatii are un caracter functional si necesar. [existenta lui se datoreaza faptului ca 'este nevoie de el' in ansamblul sistemului; nici un element nu este intamplator sau in intregime autonom]. Se remarca, prin urmare un anumit teleologism al doctrinei functionaliste: fiecare institutie constitutiva unui sistem social exista pentru ca are un rol de indeplinit in mentinerea ordinii sociale, contribuind la buna functionare a sistemului. (Ceea ce revine la a sustine ca nu exista arbitrar in societate; avem de-a face, prin urmare cu o forma de mecanicism, de determinism rigid. Daca in cercetare nu intelegem functia unui element social, aceasta nu inseamna, sustin functionalistii, ca ea nu exista, ci doar ca nu am cercetat indeajuns.) Sarcina antropologului este dupa parerea lui Alfred Radcliffe-Brown aceea de a studia caile prin care obiceiurile si credintele (respectiv diferitele componente ale culturii) functioneaza in sensul rezolvarii problemelor de care depinde mentinerea sistemului. Rezulta in mod firesc, din presupunerile de mai sus, accentul pus pe echilibru social. Structura unei societati functionale ramane in esenta constanta, structura fata de care evenimentele vietii cotidiene raman periferice, accidentale. In centrul acestui curent teoretic sta analogia organismului (Stanley Barret numeste acest curent 'The Big Animal Theory of Society): societatea este asemanatoare organismului biologic, in care diferite elemente (organe) care-i compun structura indeplinesc anumite functii precise. Dispuse dupa o structura anume si indeplinind functii specifice, elementele sociale asigura 'viata' societatii (organismului): societatea, ca si organismul biologic, 'traieste', este deci 'in istorie', pastrandu-se in acelasi timp intr-o situatie de stabilitate si echilibru. Fara a putea fi asociat organicismului, care sustine identitatea de substanta dintre societate si organismul viu, functionalismul se sprijina pe ipoteza ca exista similitudini de organizare intre cele doua ordine de fenomene. In acord cu instrumentalismul filosofic, functionalismul concepe functia ca anterioara formei si determinanta. [toate formele culturale sunt determinate de rolul pe care-l au in sistem] Orientarea investigatiei functionaliste pune accentul pe perspectiva sincrona. (In opozitie cu particularismul istoric al scolii boasiene. Dupa parerea lui Radcliffe-Brown, antropologia boasiana, cu metodologia particularismului istoric, ne poate spune ca anumite lucruri s-au petrecut sau este posibil sa se fi petrecut, insa nu ne spune cum si de ce s-au petrecut.) In raport cu particularismul istoric si derivatele sale, functionalismul reprezinta in antropologie o noua infuzie de pozitivism. Exprimata prin apelul la concepte ca 'echilibru' si 'stabilitate', perspectiva functionalista presupune regularitati cu caracter necesar, de lege. Fiind considerata la nivel empiric ca fiind ordonata si cuprinzand pattern-uri clare de organizare, viata sociala poate fi studiata in mod riguros, pozitiv. Catarea unor legitati pune de asemenea baze stiintifice pentru studiul comparativ, care trebuie sa releve similaritatile si diferentele structural-functionale, mai degraba decat a presupune anumite conexiuni istorice.

Functionalismul reprezinta, de asemenea, una dintre expresiile cele mai puternice a ceea ce epistemologii numesc 'holism metodologic' adica punctul de vedere conform caruia structurile ar preceda indivizii si ar fi explicative in raport cu acestia.

Ca si metoda, demersul functionalist este cunoscut sub numele de 'analiza functionala'. Aceasta consta in tratarea oricarui fapt social din perspectiva relatiilor pe care le intretine, in sincronie, cu alte fapte sociale in interiorul unui ansamblu care nu este epistemologic necesar sa fie privit ca fiind complet structurat. Notiunea de 'functie' trimite doar la ideea interdependentei relative a faptelor. In acest inteles, legaturile observabile in realitate nun sunt promovate la rang de raporturi de determinare sau de legi de functionare. Ceea ce se admite este faptul ca o societate este alcatuita dintr-un numar de elemente identificabile, ca aceste elemente nu sunt dispuse la intamplare, ci urmeaza o anumita logica a configuratiilor si ca evidentierea raporturilor dintre aceste elemente contribuie intr-o oarecare masura la intelegerea fiecaruia dintre ele.

Functionalistii s-au aplecat asupra tuturor campurilor de organizare a vietii sociale: la inceput cu preponderenta asupra familiei, economiei si magiei (Malinowski, Firth, Richards) , mai tarziu, in special sub influenta lui Radcliffe-Brown, asupra relatiilor de rudenie, organizarii politice si a religiei.

Limitele functionalismului
Marea problema a functionalismului este tautologia pe care se bazeaza explicatiile functionaliste: se presupune explicarea a ceva prin termeni ce apartin aceluiasi sistem inchis. Un fapt social are o anumita functie pentru ca intregul i-o presupune. Cazul analizei pe care Durkheim o face religiei e cel mai graitor: religia este explicata prin apelul la societate care la randul ei e explicata prin religie. Edmund Leach denunta intrebuintarea functionalista a notiunii de functie ca fiind intemeiata pe un 'echivoc logic': ea acopera doua categorii distincte, si anume atat faptele observabile, cat si finalitatile propuse. La randul sau Lvy-Strauss scoate in evidenta dogmatismul functionalistilor afirmand ca 'sa spui ca o societate functioneaza este un truism; sa spui ca intr-o societate totul functioneaza este o absurditate'.
Un alt punct slab al curentului este inabilitatea sa de a da seama de schimbarea sociala, de tensiunile si contradictiile efectiv observabile intr-o societate ca si pe un plan mai adanc de istorie in general.
Cu toate acestea, functionalismul a fost curentul teoretic care a impus definitiv antropologia culturala/sociala ca 'stiinta cu drepturi depline' intre celelalte sociale, multi dintre istoricii disciplinei considerand antropologia ca o stiinta sociala moderna doar o data cu aparitia functionalismului.

Vom incerca in continuare sa intelegem de ce, in ciuda limitelor prezentate mai sus, functionalismul s-a dovedit extrem de influent pe termen lung printre antropologi, si deopotriva extrem de prolific din punct de vedere al productiei stiintifice. Pentru aceasta trebuie sa contextualizam istoric aparitia acestui curent, sa clarificam sensul inovatiilor epistemologice pe care le-a propus ca si motivele de natura extra-stiintifica care au contribuit la succesul lui.

La sfarsitul secolului XIX nimic nu garanta apriori statutul antropologului ca fiind un interpret al vietii 'primitivilor' mai autorizat decat calatorii si mai ales decat misionarii si administratorii coloniali, cei mai multi dintre acesti fiind in mijlocul nativilor pentru o perioada mai lunga de timp si avand mai bune abilitati lingvistice in limbile indigene. In fapt antropologia se practica fie prin 'expeditii', prea scurte pentru colectarea unui material semnificativ, fie prin intermediari, care adesea erau chiar misionarii si administratorii in cauza, in acest ultim caz singurul mijloc de control al datelor fiind cultivarea unor relatii pe termen lung cu autodidacti sofisticati. O schimbare radicala se produce o data cu profesionalizarea culegerii datelor prin munca de teren si prin organizarea producerii de texte in jurul acestei experiente. Un rol important in aceasta turnura, produsa in anii 20, l-a avut Bronislaw Malinowski, a carui experienta de cercetare in Melanezia a devenit paradigmatica, el fiind si cel care a definit fielwork-ul ca activitate intensa de cercetare a antropologului solitar, care se integreaza in comunitatea cercetata prin vietuire indelungata cu acestia si prin invatarea limbii lor. Tot el este cel care, alaturi de Alfred Radcliffe-Brown, a atacat 'amatorismul' in teren, delimitandu-se de practica folosirii intermediarilor care, chiar daca pot avea bune contacte cu nativii, nu poseda aparatul stiintific necesar analizei si nici neutralitatea omului de stiinta. Semnificatia principala a acestei evolutii este disparitia dihotomiei intre cel ce descrie/traduce formele culturale si cel care construieste teoria plecand de la aceste descrieri. Incepand cu Malinowski 'povestea cercetarii' - naratiunea intrarii in teren, stabilirii contactelor, vietuirii alaturi de nativi - devine parte a monografiilor, consacrand genul etnografiei rezultat al cercetarii bazate pe observatie si participare - ca gen literar si stiintific inconfundabil. James Clifford descrie acest gen ca un nou stil reprezentational care a depins de inovatii institutionale si metodologice prin care s-a realizat escamotarea dificultatilor si obstacolelor care stateau in fata unei cunoasteri rapide si eficiente a culturilor exotice. Cele mai importante inovatii prin care legitimarea, conferirea autoritatii acestui gen ca unul ce produce cunoastere valida au fost, dupa Clifford, urmatoarele:

a. Un prim moment a fost reprezentat de recunoasterea, atat in mediul stiintific cat si in constiinta publica, a 'antropologului de teren'. Personalitati proeminente si carismatice cum au fost Malinowski, Margaret Mead, Marcel Griaule au reusit sa comunice o versiune a etnografiei ca fiind deopotriva o disciplina provocatoare si o practica eroica. 'Etnograful profesionist' intrupeaza figura cercetatorului care si-a insusit ultime tehnici analitice si moduri de explicare stiintifica, de unde avantajul fata de diletantii 'terenului': el poate accede direct si mult mai rapid in 'inima' culturilor, descoperind institutiile si structurile lor esentiale. Etnograful se distinge, de asemenea, fata de amatori, prin atitudinea sa relativista in privinta culturilor, fapt care se presupune ca l-ar face mult mai detasat decat misionarii si administratorii coloniali, de pilda, preocupati de convertirea sau administrarea nativilor. In fine, se presupune ca activitatea sa din teren sta sub anumite standarde normative: a locui intre cei cercetati, a le utiliza limba, a sta suficient in teren (o durata rar specificata insa), a studia anumite subiecte clasice, etc.

b. A fost in mod tacit acceptat faptul ca noul tip de etnograf, a carui sejur in teren depasea rareori doi ani (cel mai adese fiind mai scurt), poate 'utiliza' in mod eficient limba nativilor fara sa o stapaneasca la perfectie. In aceasta logica s-a acceptat de asemenea ca este suficienta stapanirea limbii atat cat este necesar pentru identificarea unor forme culturale caracteristice, tipice, sau a unor constructe lingvistice cu incarcatura semantica semnificativa. Prin aceasta presupozitie s-a produs o ruptura fata de generatia anterioara de antropologi, intre care probabil Boas era cel mai reprezentativ, care avea o puternica orientare filologica si pentru care etnografia ca 'traducere interculturala' statea mai aproape de sensul literal al expresiei.

c. Noua etnografie va fi construita pe seama puterii analitice a observatiei. Cultura, prin aceasta prisma, este conceputa ca ansamblu de comportamente specifice, ceremonii si gesturi care pot fi inregistrate si explicate de catre un observator competent. Postura de participant-observator devine norma, o data cu cresterea neincrederii in informatorii privilegiati si in interpretarile lor, fiind preferata din ce in ce mai mult postura observatiei metodice a etnografului. Acest fapt conduce catre o orientare decisiva a cercetarii catre sfera vizualului, interpretarea devenind direct dependenta de descriere.

d. Presupunerea ca antropologul poate patrunde direct si rapid in 'inima' culturilor se baza pe asumptia ca anumite metode sau constructe teoretice pot 'prescurta' demersul totalizator. Inventarul exhaustiv al obiceiurilor si credintelor nu ar mai fi o conditie necesara pentru a intelege o cultura; selectarea anumitor informatii semnificative poate furniza, prin intermediul modelelor teoretice, elementele armaturii centrale sau ale structurii unui intreg cultural.

e. Inventarul cultural exhaustiv fiind imposibil de realizat intr-o perioada relativ scurta, atentia etnografilor s-a deplasat catre teme si institutii particulare. Insa scopul acestei reorientari a atentiei nu a fost contributia la un inventar posibil al formelor culturale, ci surprinderea intregului prin parte. Tehnica de textualizare bazata pe sinecdoca ca stil reprezentational a presupus ca partile sunt microcosmosuri sau analogii ale intregului; in acelasi timp a constituit o modalitate de a filtra cunostintele 'neesentiale' pentru studiul unui subiect particular. Intre exemplele semnificative de construire a intregului prin parte se pot enumera ritualul complex al schimbului Kula la Malinovski, 'structura sociala' la Radcliffe-Brown sau ceremonia Naven la Bateson.

f. Consecinta directa a cercetarilor intense de scurta durata a fost reprezentarea sincrona a intregurilor. Ceea ce s-a produs a fost radiografierea culturilor in 'prezentul etnografic' acoperirea unui ciclu anual, a seriilor unui ritual sau a pattern-urilor unui comportament tipic. A introduce cercetari istorice pe termen lung ar fi insemnat o imposibilitate practica pentru stilul noii etnografii; insa aceasta imposibilitate a fost convertita de catre functionalisti intr-o critica mai ampla asupra istoriei 'primitivilor', indreptata in special impotriva 'istoriei conjecturale' practicate de difuzionistii epocii anterioare.

Vom exemplifica in continuare una dintre strategiile reprezentationale utilizate de antropologii moderni, prin care acestia legitimeaza genul scriiturii antropologice/etnografice, o scriitura 'asigurata' sub raportul veridicitatii prin retorica implicarii nemijlocite a antropologului in viata sociala/cultura studiate.

Textele etnografice clasice contin, in introduceri sau in capitole dedicate metodologiei, ilustrari ale experientei antropologului ca garantii pentru veridicitatea informatiilor prezentate, ilustrari care utilizeaza o bogata retorica a persuasiunii. Margaret Mead de pilda, intr-una dintre lucrarile de antropologie cu cel mai mare succes de public, Male and Female, relateaza (imagineaza?) cu evidente scopuri retorice, prejudecatile carora trebuie sa le faca fata antropologul de teren:

'Povestile spuse despre antropologii din acele colturi primitive ale lumii in care antropologii sunt la fel de prezenti ca si negustorii, oficialii guvernamentali si misionarii sunt in mod particular semnificative. Caci folclorul curent despre antropologii din Pacificul de Sud-Vest pretinde aproape intotdeauna ca acestia se dezbraca de hainele lor si isi insusesc portul nativilor, intr-o forma sau alta Sunt acuzati ca renunta la casca [coloniala], la echipamentul de expeditie si la jambiere, imbracand in schimb o fusta din frunze sau chiar nemaiimbracand nimic Insa dupa ce primul sentiment de revolta trece, aceste mituri despre antropologi devin chiar reconfortante. Caci desi sunt extrem de defaimatoare toate aceste povesti arata cateva lucruri care sunt adevarate in esenta. Ele spun in limbaj popular ca antropologul lasa deoparte toate capcanele culturii sale pentru a se fixa ca sa o inteleaga in cultura nativilor; ele afirma ca antropologul indeparteaza toate barierele de rasa si clasa si toate temerile legate de igiena pe care cei mai multi americani sau europeni le au in satele nativilor; si mai spun ca ei primesc in modul cel mai simplu hrana din mainile nativilor. In fine, aceste povesti recunosc in modul cel mai clar faptul ca felul in care antropologii ii cerceteaza pe nativi nu este unul simulat, ca intr-un experiment, ci unul ce se desfasoara ca invatare, prin observatie si participare. Antropologul nu se multumeste sa cantareasca cantitatea de sago din dieta nativilor, ci o mananca la randul lui, cel putin atat cat sa inteleaga cat de greu apasa asupra stomacului; nu inregistreaza doar verbal si prin fotografii stransoarea puternica a mainilor copilului purtat in jurul gatului, ci poarta la randul sau copilul si experimenteaza presiunea asupra traheii; se grabeste sau intarzie la o ceremonie; ingenuncheaza pe jumatate orbit de fum in timp ce spiritele stramosilor vorbesc, sau cand zeii refuza sa apara.'(Margaret Mead, Male and Female. A Study of the Sexes in a Changing World , p.27-28)

Textul contureaza, intr-o forma condensata, portretul 'etnografului profesionist': el se delimiteaza de administratori, misionari, ceilalti 'europeni sau americani'; cunoaste prin invatare; cunostintele sunt garantate de observatia directa, experimentarea si participarea la activitatile semnificative ale tribului. Functia acestui pasaj in textul monografic este sa convinga, printr-un artificiu retoric presupusa prejudecata populara ca antropologul este adanc implicat in viata comunitatii, o adevarata 'umbra' a nativului. Semnificativa este strategia narativa: antropologul patrunde in text la persoana a treia, singular; este antropologul in general, portretul sau normativ. Experientele textualizate la persoana intaia singular sunt rare, preferandu-se in schimb persoana a doua singular, subterfugiu stilistic prin care se simuleaza intrarea cititorului in campul observational. Un pasaj din Argonautii Pacificului de Vest este revelator:
'Imagineaza-ti ca intri dintr-o data pe o plaja tropicala, inconjurat de tot echipamentul, avand aproape un sat de indigeni, in timp ce ambarcatiunea care te-a adus se indreapta spre larg si, curand, dispare. Intrucat te instalezi la inceput intr-un sector rezervat albilor, avand ca vecin un negustor sau un misionar, nu ai altceva de facut decat sa incepi imediat munca de teren '(Bronislaw Malinowski, Les Argonautes du Pacifique Occidental, p.60)
Simularea intrarii cititorului in teren nu se limiteaza doar la postura antropologului; el este purtat mai departe, catre sfera subiectivitatii nativilor. Evans-Pritchard scrie, de pilda, in The Nuer:
'Daca esti un dil [rang ierarhic] al tribului esti mai mult decat unul dintre membri lui oarecare. Esti unul dintre stapanii tinutului, locurilor satului, ai pasunilor, lacurilor si fantanilor. Alti oameni traiesc acolo datorita casatoriei in clanul tau, adoptarii lor in linia ta de descendenta sau ca urmare a altor legaturi sociale. Esti un lider al tribului iar numele clanului tau este invocat atunci cand tribul merge la razboi '( Edward Evans-Pritchard, The Nuer, p. 215)

Constructia narativa la persoana a doua singular are rolul de a-i pune impreuna pe antropolog, cititor si nativ intr-o participare simulata. Prin aceasta fictiune a participarii se urmareste realizarea fuziunii dintre descrierea culturala externa si cea indigena, permitandu-i naratorului-etnograf sa-l conduca ulterior pe cititor printr-un text care penduleaza intre analiza abstracta si experienta concreta, prima fiind garantata de autenticitatea secundei (recunoscuta de-acum de cititor, care este situat in pozitia de observator participant).

Incheiem aceasta tema prin prezentare unui ganditor ale carui idei au influentat puternic si au anticipat curentul functionalist: este vorba despre mile Durkheim (1858 1917).

Durkheim este adesea considerat fondatorul sociologiei franceze moderne, fiind insa deopotriva interesant pentru antropologie, atat in calitatea sa de teoretician al societatii in general, cat mai ales prin analizele sale asupra totemismului australian si, pornind de aici, asupra faptului religios in general. Tot de la el ne provin o seama de concepte cheie care au devenit bun comun al stiintelor sociale, intre care trebuie amintite concepte cum sunt cele de 'constiinta colectiva', 'fapt social', 'intreg social'. Proclamand ireductibilitatea intregului social, Durkheim apare ca initiatorul holismului sociologic conform caruia individul este produsul societatii ale carui postulate metodologice le va adopta antropologia in Franta si Marea Britanie.
Ne oprim, in cele ce urmeaza la prezentarea catorva dintre conceptele care au influentat antropologia culturala si sociala, precum si la prezentarea demersului sau din Formele elementare ale vietii religioase, lucrare in care gasim modelul cauzalitatii sociale care a influentat decisiv functionalismul britanic.

Elaborarea asupra conceptului de fapt social este intreprinsa de Durkheim in lucrarea Les regles de la mthode sociologique, din 1895. Aici Durkheim afirma ca in toate societatile exista un grup determinat de fenomene care se disting de cele studiate de stiintele naturii, iar acestea trimit la o ordine de fapte care prezinta caracteristici foarte speciale: ele tin de modalitatea de a actiona, de a gandi si simti exterioare individului care au o putere de coercitie in virtutea careia i se impun acestuia [individului]. Ele nu se confunda cu fenomenele organice (tin de reprezentare si actiune), nici cu cele fizice (pentru ca nu au existenta in si prin constiinta individuala despre ele). Neavand ca substrat individul, ele nu pot avea, crede Durkheim, alt substrat decat societatea. Aceste fenomene alcatuiesc domeniul propriu al sociologiei. Fundamental pentru observarea faptelor sociale este considerarea lor ca si lucruri (choses), si aceasta in sensul ca ele sunt 'date', se impun, se ofera observatorului cu o realitate incontestabila, fiind deopotriva 'naturale' si constrangatoare pentru cei care le traiesc. Exemplul dat de Durkheim este cel al adunarilor publice ceremonii, ritualuri, adunari cu scop politic unde marile miscari de entuziasm, indignare, mila samd care se produc nu au ca si origine nici una dintre constiintele particulare. Acestea survin, in cazul fiecarui individ, din exterior si sunt susceptibile sa antreneze indivizii chiar impotriva vointei lor.
Tema aceasta va fi insa utilizata magistral in cazul analizelor religiei intreprinse de Durkheim in Formele elementare ale vieti religioase, o lucrare mai tarzie (1912) in care ganditorul incearca sa explice care este 'motorul' functionarii societatii.

In Formele elementare ale vieti religioase Durkheim incearca sa puna in lumina ceea ce el numeste 'functia universala a religiei'. In incercarea de a clarifica aceasta, se pleaca de la 'primitivi', argumentandu-se ca de vreme ce primitivii poseda o religiozitate simpla, atomara, cercetarea acesteia poate simplifica demersul analitic.
Teza fundamentala a cartii este ca religia reprezinta o modalitate mistificata de a da seama despre primatul socialului, iar pentru a explica sensul religiei si geneza ei Durkheim introduce termenul de forta. Imperativul acesteia ne constrange comportamentul din exterior, iar aceasta constrangere este pusa de oameni pe seama unor forte transcendente.
Cautand forma cea mai simpla de religiozitate, Durkheim se opreste asupra totemismului credinta dupa care oameni sunt relationati cu anumite animale, plante sau obiecte naturale in virtutea unei descendente din spirite ancestrale comune. Acest sens conferit totemismului le ofera nativilor deopotriva un principiu al descendentei (de unde vin) si un principiu al ordinii tribale sau de clan. Totemismul, crede Durkheim, ar reprezenta prima infatisare a ideii de forta, care sta, dupa cum s-a amintit anterior, la baza tuturor religiilor. Totemul are doua functii: este pe de-o parte zeu, iar pe de alta parte este simbol al clanului. De unde pare a rezulta o identitate intre cele doua elemente: identitatea intre zeu si clan; clanul si zeul se suprapun in religiozitatea totemica. Intrebarea care apare este urmatoarea: nu cumva zeul este chiar clanul deghizat?
Durkheim incearca in continuare sa clarifice identitatea dintre acestea, fapt care ar da seama de o unitate intre doua realitati care ne apar indeobste ca fiind separate. Primitivii si religiile lor fac transparenta aceasta identitate: conform lui Durkheim, primitivii nu pot proiecta o transcendenta 'indepartata', asa cum se intampla in societatile complexe, iar aceasta imposibilitate face vizibila o identitate care nu este evidenta: cea dintre religie si societate
Argumentele aduse pentru sustinerea tezei sunt urmatoarele: societatea dispune de tot ceea ce e necesar pentru a trezi ideea divinului. Ea reprezinta pentru membri comunitatii ceea ce este zeul pentru credinciosi, si anume: | ii este superioara individului, e supraindividuala (in sensul ca urmareste scopuri specifice), individul depinde de ea; | ii solicita in permanenta pe indivizi pentru atingerea scopurilor ei; | societatea, asemenea zeului, cere privatiuni si sacrificii; | si tot ea impune reguli de conduita precum si moduri de gandire anterioare indivizilor.
Constrangerea pe care societatea o exercita devine, prin intermediul religiei, una 'benevola', in sensul ca este de ordin moral; constrangere care ne determina sa actionam automat, fara considerente de utilitate sau bine personal (conform distinctiei pe care un alt sociolog, Max Weber, o face intre 'actiunile in raport cu o valoare' si 'actiunile in raport cu un scop'). Constrangerea pe care o impune mobilizeaza sentimentele, emotiile, nu este una pur rational-utilitara.
Un alt concept important pe langa cel de forta, introdus de Durkheim, este cel de 'constiinta colectiva', concept ce desemneaza un ansamblu de cunostinte cu incarcatura emotionala si fara o structura riguroasa, ansamblu care ne determina obiceiurile, actiunile, gesturile, sentimentele.
Felul in care presiunea sociala, constrangerea se exercita asupra indivizilor poate fi sintetizat prin urmatoarea schema: colectivitate ? constiinta colectiva ? coercitie psihica ? constrangere individuala ? actiune controlata.
Adunarile publice sunt exemplele cele mai evidente pentru felul in care functioneaza constrangerea: individul actioneaza chiar impotriva vointei sale; adunarile reprezinta forme insufletite ale mistificarii si ocazii in care contractul social se reface periodic (ele presupun in primul rand declansarea emotiilor , a pasiunilor, etc).
Functia religiei este, prin urmare, aceea de a intari coeziunea sociala printr-o forma culturala care constrange prin mistificare. Aceasta functie e probata, dupa D, de arbitrarietatea sacrului, care se poate 'materializa' in aproape orice obiect sau fiinta. Sacrul este chiar reprezentarea societatii, si in acest sens el este mai adanc decat zeii. Prin mijlocirea religiei care se naste in intensitatea vietii colective, sustine Durkheim, societatea 'ideala' (sau reprezentata prin religie) ajunge sa faca parte din societatea 'reala' (sau organizata). Prima o exprima pe ce-a de-a doua si in acelasi timp o creeaza.
Pe masura ce o religie devine din ce in ce mai elaborata raportul de identitate cu societatea devine tot mai opac. Demistifacata insa, pe seama analogiei cu religiile simple, orice religie 'moderna' poate fi redusa la mecanismul ei social. Mecanism care in expresia cea mai simpla trimite la faptul ca atunci cand insul crede ca este interesat de relatia sa cu zeul, este de fapt interesat de legatura sa cu societatea.
Religia mai are insa o functie, indeobste vizibila in societatea primitiva: prin valentele ei clasificatoare ea indeplineste rolul unei 'teorii a cunoasterii' prin ea primitivul si-a exersat facultatea de a conceptualiza si deci gandirea logica, dezvoltand concepte care ulterior se vor abstractiza sub numele de gen, specie, spatiu, timp, cauzalitate. 'Fratriile au fost primele genuri, clanurile, primele specii', afirma Durkheim. Ceea ce este esential, pentru o teorie generala a cunoasterii, este faptul ca aceste categorii considerate mult timp de filosofi ca innascute sunt, in interpretarea lui D produse ale societatii.
Meritul lui Durkheim in interpretarea religiei este acele de a fi adus transcendenta 'in lume' singura transcendenta reala este cea a socialului. Alaturi de Feuerbach, el este printre primii ganditori care interpreteaza in mod total desacralizat religia, a carei origine este identificata in ceva real, impotriva oricarei metafizici.

Bibliografie

Barret, Stanley - Anthropology. A Students Guide to Theory and Method, University of Toronto Press, Toronto, 1996

Clifford James The Predicament of Culture, Harvard University Press, Cambridge & London, 1988

Durkheim, E. Formele elementare ale vietii religioase, Polirom, Iasi, 1995

Durkheim, E. - Les regles de la mthode sociologique, PUF, Paris, 1993

Evans-Pritchard, Edward - The Nuer, Oxford University Press, Oxford, 1969, p. 215

Kuper, Adam - Anthropology and Anthropologists. The Modern British School, Routledge, London and New York, 1973

Lenclud, G. in Pierre Bonte, Michel Izard (ed.), Dictionar de etnologie si antropologie, Polirom, 1999

Malinowski, Bronislaw - Les Argonautes du Pacifique Occidental, Gallimard, Paris, 1993, p.60