Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

CATEGORII DOCUMENTE




loading...



AstronomieBiofizicaBiologieBotanicaCartiChimieCopii
Educatie civicaFabule ghicitoriFizicaGramaticaJocLiteratura romanaLogica
MatematicaPoeziiPsihologie psihiatrieSociologie


Amintiri despre Nicolae Steinhardt

Carti

+ Font mai mare | - Font mai mic








DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
Tipariturile lui Antim Ivireanul
Cele opt pacate capitale ale omenirii civilizate
Rodica Ojog-Brasoveanu - Sa nu ne uitam la ceas
Michel Tournier - VINERI SAU VIATA SALBATICA
ENEIDA - Povestirea primelor sase carti
COPILARIA UNUI STAPAN
RADU PREDA - JURNAL CU PETRE TUTEA
Lebedele Vrajite de Radu Preda
Palimpsest - Personaje
CEL MAI IUBIT DINTRE PAMINTENI - Marin Preda vol 1

Amintiri despre Nicolae Steinhardt

Cuvint inainte




In fondul de manuscrise al Arhivei Culturale Romane se pastreaza doua dosare (nr. 75, 76) ce contin crestomatia “Amintiri despre Nicolae Steinhardt” alcatuita de regretatul scriitor Arsavir Acterian.

Cele doua dosare sint aproape identice, deosebindu-se doar prin cele 5 scrisori dintre N. Steinhardt – Theodor Enescu ce alcatuiesc addenda primului volum si care, potrivit dorintei lui Arsavir Acterian, nu se potrivesc structurii actuale a volumului.

Incredintind astazi tiparului textul “Amintirilor” Arhiva Culturala Romana reda cititorilor poate cele mai importante texte ce prezinta personalitatea scriitorului si monahului Nicolae Steinhardt Delarohia.

Fabian Anton

Citeva idei si patanii ale unui calugar: Nicolae Steinhardt

Din scrisul abundent si plina de seva al lui Nicolae Steinhardt des­prind citeva rinduri pe care, cu admiratie pentru curajul autorului, le-am citit in revista “Familia” din decembrie 1987 (ar merita citat articolul in in­tregime). Transcriu din acest articol intitulat sfidator si fara pic de teama, “Taina libertatii”: “Comentindu-i pe Hegel si Platon, filozoful englez Karl R. Popper observa ca pentru amindoi «oamenii care se supun unei forte su­perioare sau nu mor mai degraba decit sa se supuna unui bandit inarmat sint din fire, robi innascuti care n-au parte decit de ceea ce merita.»

Asertiunea i se pare lui Popper exagerata si reactionara. Sa-mi fie in­gaduit a crede ca nu-i citusi de putin asa. Oare progresul se confunda cu lasitatea? Sint razboiul defensiv si legitima aparare, nascociri ale mintii retrograde? Nu voi inceta sa tot repet – luind asupra-mi riscul de a fi so­cotit maniac si obsedat – ca taina libertatii nu-i alta decit curajul de a in­frunta moartea. Cel atacat are intotdeauna dreptul (si datoria) sa se apere. A ceda agresiunii ori santajului nu inseamna altceva decit a te invoi cu sclavia. Faimoasele “imprejurari” (subinteles atenuante, justificative) nu-s decit pretexte, scuze ori siretlicuri ale miseliei (in intelesul vechi al cuvintului, ba si in cel nou), frazeologie cu iz si pretentii sociologice, vor­be frumoase menite a incurca lucruri simple. Santajul, dintre toate, e faradelegea cea mai odioasa si mai respingatoare ( – alaturi de turnatorie –), a-i face jocul e tot una cu a-l aproba, a-l raspindi, a i te face partas. Hegel si Platon au deplina dreptate. Formularea lor este aspra, insa diagnosticul lor e lucid. Poporului care nu rezista cind e atacat ori individului care pen­tru a scapa cu viata (ori neranit, ori nebatut) da ascultare pretentiilor unui bandit li se potriveste de minune calificativul care lui Popper i se pare exa­gerat. Nu si lui Brice Parain, filologul francez pe care nu ma satur a-l cita: “Trebuie sa stii sa platesti: daca vrei sa fii liber se impune sa nu-ti fie frica de moarte.”

Am ramas uluit citind aceste indemnuri belicoase ale lui Steinhardt, nu pentru ca nu-l credeam pe acesta capabil sa spuna adevarul pe fata, ci de teama ca va fi imediat arestat. Mai ales ca scriitorul articolului la care ma refer si facuse citiva ani de puscarie alaturi de C. Noica, Dinu Pillat, Alecu Paleologu, Al. O. Teodoreanu, Theodor Enescu, Vladimir Streinu, Marietta Sadova si altii pentru completarea unui grup limitat la 24 de persoane. Dupa iesirea din temnita Steinhard a fost odata chemat la secu­ritate deoarece scria un jurnal (bineinteles considerat primejdios si confis­cat). De la cine s-o fi aflat? Dumnezeu stie. Spre a trai viata in rugaciune Steinhard s-a calugarit fiind numit bibliotecar la minastirea Rohia (Mara­mures). Acolo a adus omul citeva carti capatate de la Mircea Eliade, Emil Cioran, Alexandru Cioranescu etc. etc. ce i s-au trimis din strainatate de catre prietenii lui din Paris sau Madrid. Intr-o buna zi, un grup de literati, printre care citiva buni prieteni, in excursie prin Maramures s-au abatut pe la Rohia ca sa-l vada pe amicul si colegul lor scriitor, devenit calugar, dar membru mai departe al Uniunii Scriitorilor. Steinhardt a continuat dupa ce s-a calugarit sa scrie pe la diferite reviste si sa publice carti despre care unii critici au scris nespus de elogios. Revenind la grupul de scriitori in vizita la Rohia, Steinhardt le-a dat o gustare, dupa care i-a invitat in bi­blioteca, unde au stat la taifas. La un moment dat calugarul a deschis ser­tarul lui secret cu tot felul de giuvaere bibliofile spre a suscita interesul prietenilor. Peste citeva zile Steinhardt se pomeneste cu doi securisti “cul­tivati' care ii cer sa vada si ei cartile straine ascunse in sertarul secret. Ca­lugarul a ramas perplex, dindu-si seama ca unul din excursionistii “prieteni' ce-l vizitasera l-a pirit. A fost invitat la securitate, unde a fost supus unui lung interogatoriu, dupa care totul s-a limitat la confiscarea cartilor cu pricina. Unde or fi oare? Drept urmare, N. Steinhardt si-a vazut ultima lui carte aparuta cu barbare taieturi de o cenzura necrutatoare.

Nu mult dupa aceste intimplari, calugarul de la Rohia a murit, facind un infarct in drum spre Bucuresti, unde colegi de scoala si citiva prieteni il asteptau in vederea unei aniversari.

Pentru multi credinciosi refugiul in lumea cealalta e o izbavitoare, suprema bucurie.

Arsavir Acterian

“Jurnalul Fericirii”[2]

Am citit cu nesat “Jurnalul Fericirii” al lui Nicolae Steinhardt. Il cu­noscusem pe acesta din liceu – de la Spiru Haret –, el fiind cu citiva ani mai mic decit mine, printre elevii eminenti si eu printre chiulangii. Ne-am imprietenit mult mai tirziu. Il priveam uneori cu anumite rezerve cind, de pilda, mi se parea ca face parada de eruditie. Ma inselam. Omul era toba de carte. Dupa o scurta durata de mondenitati si manifestari sprintare in timpul studiilor universitare, Steinhardt incerca si reusi sa se lepede de preocuparile usuratice si trufia de atotstiutor, spre a deveni sobru, ba chiar smerit in comportare, cautind sa se ancoreze intr-o credinciosie spiritual salvatoare. In faza acestei schimbari la fata, naucit de lecturi de tot felul, omul a cautat un punct de sprijin absolut si l-a descoperit in crestinism. Momentul convertirii a coincis cu implicarea lui intr-un proces al unor oa­meni de cultura anticomunizanti ca Noica, Alexandru Paleologu, Mariana si Titus Vasile-Lemeny, Mihai Radulescu, Th. Enescu, Dinu Pillat.

Virgil Ierunca a fost omul de incredere, caruia Steinhardt i-a incredin­tat una din cele doua versiuni ale “Jurnalului” sau. Dupa moartea autorului acestui “Jurnal al Fericirii”, Virgil Ierunca a prezentat si comentat multe din gindurile si patimirile de puscarias ale lui Nicolae Steinhardt ca si ale altor victime ale comunismului, nu indeajuns de cunoscute in Occident.

Cea de-a doua versiune pe care am citit-o a aparut la Editura Dacia din Cluj sub ingrijirea lui Virgil Ciomos care a adaugat si o “Postfata sau despre curajul de a crede”, precum si “Note”, plus o lista a prescurtarilor onomastice. Aceasta versiune fusese la un moment dat confiscata de se­curisti la o perchezitie, dar – dupa lungi tratative si interventii ale Uniunii Scriitorilor – a fost restituita nu inainte ca autorul sa fi reconstituit manus­crisul respectiv cu multe adaugari. Ar fi desigur interesant de confruntat cele doua editii in cazul aparitiei celei de-a doua versiuni a “Jurnalului Fericirii”.

S-a reprosat de catre unii critici autorului acestui jurnal abundenta ci­tatelor, ceea ce nu mi se pare decit partial justificat. Invocarea nenumaratilor autori citati explica din plin faptele intimplate la care se refera cu lux de amanunte autorul jurnalului.

E experienta infernala a unui om care a trecut prin Malmaison, Jilava, Gherla, prin puscariile in care si-a ispasit pedeapsa. Nicolae Steinhardt isi rememoreaza pataniile si patimirile, fara sa uite de a se raporta la operele unor Platon, Pascal, Scheler, Peguy, Proust, Eminescu, Caragiale (Ion Luca si Matei), dar si la texte teologice cu deschidere escatologica, pe care numai ignorantii, monstrii si ucigasii le dispretuiesc din amvonul putinatatii lor.

Arsavir Acterian

Cartea unui om toba de carte[3]

“Intre viata si carti” (Editura Cartea Romaneasca, 1976) de N. Steinhardt e o lucrare unica prin continut si stil in eseistica romaneasca. Este, de fapt, un jurnal de lector, lucid si impatimat. Cartile devin adeseori pretexte pentru ca N. Steinhardt sa spuna ce crede, ce-l doare, ce-l exalta, sa dea glas indoielilor, indigna­rilor sau bucuriilor, entuziasmelor, sentimentelor de omenie, de dreptate, de dragoste fata de prieteni, ca si fata de dusmani. Pentru cei carora le plac cartile cu eseuri ce pot fi stenice autorul a citit fabulos. Cultura lui literara, filozofica copleseste. Te trezesti prins si, uneori, ametit de jocul nelipsit de o anume virtuozitate al asociatiilor, analogiilor, referintelor la text. Mihai Gafita, care prefateaza aceasta carte si semneaza o “Pledoarie pentru cititorul ideal”, noteaza in chip definitoriu: “N. Steinhardt combate cititul redus la dimensiunea viciului. El integreaza explorarea unei carti de catre cititor – iar , foarte adesea, chiar si a unui singur crimpei din ea – in opera de cunoastere si insusire a lumii, nu numai pe cale estetica, ci mai ales pe calea revelarii unei ideologii aparte, a unei filosofii, istorii, antropologii – si in genere a unui domeniu al vietii. Punctul sau de vedere e ca arta (in cazul de fata literatura) e o «forma concentrata si intensa de viata»”.

Cartea lui N. Steinhardt reveleaza un om pentru care spiritul, sufletul si natura se infratesc intru autenticitatea inteleasa ca un fel anumit de a fi, nu numai de a exista, intru libertate si ome­nie, intre curaj creator si desavirsire.

Un singur cusur in unele pagini ale acestei inaripate carti: o anume cascada a eruditiei literare, parca autorul s-ar teme ca n-o sa ajunga sa spuna tot ce stie si tot ce are pe suflet.

Nicolae Steinhardt a fost fara indoiala un om toba de carte, dar mai presus de asta un crestin, un exemplar calugar care a avut si de patimit in inchisorile comuniste in care, de altfel, pe ascuns, in taina s-a crestinat.

Arsavir Acterian

Amintiri despre Nicolae Steinhardt[4]

Am fost citeva zile la Cumpatul­ – Sinaia, la una din vilele Uniunii Scri­itorilor. Am stat la vila 5, intr-o camera mica, mansardata, cu o fereastra mare prin care soarele, in zilele senine, se napustea copios si sedativ. La inceput, a fost o vreme frumoasa. Cind atmosfera era clara, se vedeau muntii Bucegi intr-o limpezime de cristal; conturele pure ale piscurilor pe clestarul cerului albastru, ozonificat, si padurile de brazi pudrati cu nea pareau o povestire feerica de Andersen. Intr-o odaita invecinata a stat Nicu Steinhardt. Am as­cultat muzica clasica la tranzistorul meu si am palavragit cu el indelung despre carti si oameni. Ce figura uluitoare!

L-am cunoscut prima oara pe N. Steinhardt – schimbind doar citeva fraze cu el­ pe culoarele redactiei “Revista Fundatiilor Regale”, cind cumplitul marasm al razboiului isi traia agonia. Ii apreciasem profunzimea si eruditia articolelor sale din cea mai prestigioasa publicatie a vremii, unde isi dadeau intilnire penele maiestre ale epocii si ne era carte de capatii, noua celor care parasisem de curind bancile Universitatii din Bucuresti. Apoi nu l-am mai vazut si nu am stiut nimic despre el, aproape un patrar de veac.

Labuntur anni! Fiecare in acea perioada de bezna si-a urmat drumul sinuos al destinului cu nebanuite stavile. Al lui N. Steinhardt mai innamolit in suferinte ca al altora. Dar, in acele zile ploioase ale anului 1970, in lungile ore de zabava cind am tradus impreuna o selectie din operele lui Alain, pentru editura Minerva, am avut prilejul sa-l “descifrez” mai indeaproape, sa-l cunosc cu ai sai perimetrii multipli de autenticitate. Reintilnirea spirituala cu N. Steinhardt a fost o revelatie, cu atit mai mult intrucit nu stiam nimic din trecutul lui recent, nici de activitatea sa literara de peste bolta anilor de cind nu-l mai vazusem. M-a stapinit atunci un simtamint oarecum asemanator aceluia ce-l avusesem cind asistasem la cursurile lui Nicolae Iorga, in primele luni de studentie la Facultatea de Litere din Bucuresti, in toamna lui 1933. Bogatia cunostintelor marelui Dascal era uriasa, deconcertanta pentru un neofit. La fel si cu N. Steinhardt. Avea o cultura cu o paleta de asimilare incredibila. Cele mai varii discipline umaniste – pe toata gama artelor frumoase – litera­tura, plastica, muzica, dramaturgia, baletul – le-a strabatut cu nesat, stiindu­-le potecile cele mai intortocheate. Si-a insusit temeinic operele de seama ale culturii clasice si contemporane. Nu mai pomenesc de marile lucrari filozofice si Biblia ce i-a devenit familiara, stiind-o aproape pe de rost. Te uluieste cit de informat este si cu ultimele date ale stiintei, fie ca-ti pomeneste de astro­nomie sau genetica, de biologie sau fizica. A citit operele lui Gaus si Einstein, precum si ale lui Heinsenberg si Frederic Hoyle, precum si ale multor savanti recenti. Le-a prins miezul gindirii. Are o memorie prodigioasa. In scris, ca si in vorbirea obisnuita, cuvintul este intotdeauna pentru el calculat pe idee cu o acurateta inconfundabila. Un veritabil renascentist contemporan.

Omul insusi era fermecator. Nu implinise pe atunci 60 de ani si mi se parea in plina vigoare spirituala si chiar biologica, desi nu fusese scutit deloc de furcile caudine ale regimului comunist si iesise din grele incercari cu bogate rodiri sufletesti ducindu-l la limanul crestinismului. Mai degraba marunt de statura, dar cu miscari vioaie, chiar repezite, cu gesturi brusc intrerupte, parca dialogheaza permanent nu cu cel sau cu cei din preajma lui, ci cu un interlo­cutor invizibil si drag care-l insoteste pretutindeni. Fascinanta ii este si privirea. Patrunzatoare, sagalnica, ironica, vag banuitoare. Ea graieste la fel ca verbul scinteietor.

Inzestrat cu daruri spirituale rar intilnite, N. Steinhardt a trecut prin in­chisorile regimului comunist cu un curaj si o seninatate ce nu le-ai fi banuit niciodata la o fiinta in realitate nevolnica si firava ca a lui. Dar harul l-a calauzit sa-si pastreze adevarata demnitate umana intr-o epoca de bezna.

Si acum timpul se dilata pina la exacerbatie ascultindu-l! Este mereu consecvent cu el insusi. Neinfricat si dupa anii grei din inchisoare. Chiar la inceputul prinzului si al cinei – in sala de mese plina desigur si cu destui securisti – isi facea citeva cruci binecuvintind mincarea, spre stupoarea tuturor comesenilor. O desfatare sa fii in preajma lui

Alexandru Baciu

Cum l-am cunoscut pe Steinhardt[5]

Pe Nicu Steinhardt eu l-am cunoscut la Jilava. El scrie in “Jurnalul fericirii”, are acolo un capitol intitulat “Celula 13. Jilava”. Acolo, in bunatatea lui, spune cum m-a cunoscut el pe mine.

In sfintenia lui Steinhardt pomeneste numai de ceea ce i-am daruit eu, cum l-am invatat liturghia Sfintului Ioan Gura de Aur - liturghie pe care am invatat-o si eu tot in inchisoare, impreuna cu Missa[6] latina, catolica. Aceste liturghii le-am invatat tot la Jilava, cu 3-4 ani inainte de intilnirea cu Steinhardt. Era acolo o camera de infirmerie unde se aflau episcopul catolic Chertes si amicul meu Matei Boila. Episcopul Chertes imi transmitea prin zid, prin morse, aceste liturghii. Va imaginati incetineala cu care se desfasurau aceste lectii

Nicu Steinhardt nu pomeneste insa nimic de cele, foarte multe, pe care mi le-a daruit el. El a intrat in inchisoare cu mult dupa intrarea mea si avea o serie intreaga de noutati de afara. Avea vesti despre o multime de prieteni comuni, prieteni care, in unele cazuri, erau si ei alaturi de mine si de el, in inchisoare. Dar imi aducea vesti si in legatura cu unele carti pe care izbutise sa le citeasca in cei 5 ani in care eu fusesem inchis. Citise, printre altele, pe Eugene Ionesco. Cind eu am fost arestat, la sfirsitul anului 1955, inca nu auzisem foarte multe lucruri despre marile succese ionesciene pe scenele pariziene si mondiale. Dar nu apucasem sa citesc aceste piese iar de vazut nici macar nu se putea imagina in acea perioada. Ei bine, Steinhardt apucase sa citeasca primele doua volume din opere lui Ionesco aparute la Gallimard. Caci incepusera sa patrunda si in Romania unele carti din strainatate.

Steinhardt citise deci aceste volume si le avea foarte proaspete in minte. Astfel m-am delectat in sordida celula de la Jilava, ascultindu-l cum povestea, cum interpreta, in cele mai mici amanunte, piesele ionesciene din aceste prime doua volume. Era ceva sa asisti la “Cintareata cheala” interpretata magistral de Nicolae Steinhardt in celula de la Jilava, pot spune - vazind si revazind apoi, in libertate, aceasta piesa interpretata de mari actori ai lumii, pot spune ca nimeni nu a interpretat mai frumos ca Steinhardt aceste piese. L-am vazut si pe J.L. Barrault cind a venit la Bucuresti montind “Rinocerii”, l-am cunoscut apoi si pe Ionesco si i-am spus aceste lucruri, l-am vazut lacrimind cind ii povesteam de jocul lui Steinhardt, dar nu voi putea uita vreodata acest minunat om, jocul lui, umorul evreiesc cu care interpreta toate aceste piese, sarea si piperul specifice lui, toate acestea facind savuroase aceste piese intr-o inchisoare.

Nicolae Balota

O nota pentru “Jurnalul Fericirii”[7]

Prietenia cu Nicu Steinhardt am legat-o pe la inceputul anilor ‘50, cei mai rodnici ai tineretii mele, cind dascali providentiali imi dezvaluisera adevarul crestin, din care imi facusem preocuparea de capetenie. Il cunoscusem prin Paul Simionescu, care ma introdusese intr-un cerc de oameni alesi, cu orientari intelectuale diferite, dar apropiati prin deschiderea spre spiritualitate, educatia inalta si dorinta comunicarii libere, sever supravegheata in regimul totalitar de la noi. Erau intre ei prieteni mai vechi, ca Alexandru Dutu si Paul, sau unii pe care i-am cunoscut acolo, Alexandru Paleologu, Sergiu Al. George, Paul Dumitriu. Pe Nicu il revedeam apoi la slujbele de la Manastirea Antim, la profesorul Stefan Todirascu sau la parintele Mihai Avramescu, sau ca cititor asiduu in Biblioteca Academiei unde lucram pe atunci.

Timp de citiva ani Nicu Steinhardt m-a vizitat in locuinta mea din strada Popa Tatu, unde petreceam ceasuri de discutii pe teme de spiritualitate si cultura. Despre cartile pe care le-a descoperit acolo aminteste el insusi in “Jurnalul fericirii”. Rostul lor in apropierea sa de crestinism (era cu sapte-opt ani inainte de Botez) apare din fidelitatea cu care mentioneaza autori si titluri, drept lecturi memorabile. Ar fi putut deopotriva cita carti de Chesterton si Salom As, Luigi Valli, Guenon, Ananda Coomaraswami, de spiritualitate ebraica, hindusa, islamica si chineza, sau operele erudite ale lui Marcel Granet, Gustave Schlumberger si Etienne Gilson. Nimic nu scapa setei lui neistovite de cunoastere. Dar in “Jurnal” s-a marginit la descrierea unui anume itinerariu intelectual, care l-a dus la fericirea Revelatiei.

Acest itinerariu a fost presarat, fireste, nu numai cu lecturi fundamentale, dar si cu intilniri providentiale, experiente pilduitoare, suferinte si spaime, descoperiri cutremuratoare, fulguiri ale luminii celei adevarate. Asadar, datorez amintirii Parintelui Nicolae de la Rohia observatia ca episodului cartilor imprumutate si intilnirilor lui cu un tinar – pe atunci – prieten nu trebuie sa li se atribuie un rost excesiv in Botezul de la Jilava din 15 martie 1960. Metanoia lui Nicu Steinhardt, schimbarea lui in monahul Nicolae este o taina a intilnirii cu Dumnezeu si rasplata sinceritatii, consecventei cu care a cautat-o.

De altfel, cine l-a cunoscut personal sau prin scrisul lui pe Nicu Steinhardt isi da seama ca nu putea fi altminteri. Acest cautator al adevarului si luptator al Duhului nu era din rindurile celor ce pot fi “convertiti”, masura lui intelectuala ar fi deznadajduit orice incercare naiva de acest soi. Iar prozelitismul – cu rare exceptii – nu este practica ortodoxa, ci tine de obsesiile altor confesiuni.

Respectul fata de libertatea si personalitatea celuilalt cere sa-i lasi in intregime hotaririle capitale, indeosebi celui capabil sa le ia. Parintele Arhimandrit Mina Dobzeu care l-a botezat in celula de la Jilava spune limpede: “O data a venit la mine cu dorinta de a-l crestina” (“Telegraful roman” nr.17–18, 1991).

In corabia care duce catre limanul ceresc – cum numea dumnezeiescul Hrisostom Biserica (vezi in Pidalion) – Nicu Steinhardt s-a suit doar cu ajutorul Cirmaciului ei, Iisus Hristos, nu impins de altii.

Virgil Candea

Pe plan spiritual Steinhardt ne este superior tuturor[8]

Paris,] 28 iulie 1978

Draga Arsavir,

Ti-am trimis ieri niste carti, nu prea grozave. Vanitate sau nu ce conteaza, incearca sa publici ceva. E surprinzator felul in care cunosti limba noastra. Tinerii trebuie sa profite de pe urma ta. M-am bucurat mult sa-l cunosc pe Nicu Steinhardt. Pe plan spiritual, ne e superior tuturor. E intr-adevar un miracol cum in preajma lui te simti dintr-o data mai bine. – E de necrezut ca nu reusesti sa publici “Jurnalul” lui Jenny[9] . Cauta-l pe Sorescu[10] : cred ca te-ar putea ajuta. – Mircea[11] e plin de elanuri si mai tinar ca niciodata. Nu acelasi lucru se poate spune despre Eugen[12] si despre mine, amindoi obositi, excedati, disperati. De la o virsta incolo omul ar trebui sa se ascunda si sa taca. Incerc si eu, dar fara succes, desi, ce-i drept, tot mai putin dar si atunci constrins.

Cu drag,

E[mil] C[ioran]

Paris, 23 ianuarie 1981

Draga Arsavir,

Am citit cu interes textul lui Nicu despre Mircea[13] , trimis de Barbu[14] . Sihastrul de la Rohia e un spirit profund si, ceea ce este mai important, un suflet bun. S-ar putea sa se insele insa. Mircea are imense calitati si multe inzestrari, dar nu cred ca ar fi fost bun calugar. E prea scriitor, adica tine prea mult la aparente, cele care sint insasi substanta romanului. Ma poti contrazice cu Dostoievski. Atentie! Si el ar fi fost un sihastru fara vocatie!

Am sa-ti trimit citeva carti, mai precis romane. Am auzit ca Marieta Sadova n-o duce prea bine cu sanatatea. Batrinetea e o infringere greu de suportat.

Cu drag,

Emil [CIORAN

Fericita fire a lui Nicolae Steinhardt[15]

Cred ca prima oara mi-a vorbit despre Nicolae Steinhardt, prin anii '60, Sanda Sora (fiica lui Mi­hai si a Marianei), care-l admira si-l vizita la Spitalul Pantelimon unde se afla internat, iar dupa aceea, cu la fel de inalta pretuire, Floriana Avramescu. De tatal ei, preotul Mihai Avramescu, om cu totul neo­bisnuit, am fost in ultimii sai ani destul de apropiat si imi povestea multe, dar nu mi-a pomenit nicioda­ta de Steinhardt, cu toate ca se cunosteau bine, asa cum se poate vedea in citeva pasaje din “Jurnalul Fericirii”, i-adevarat, tradind unele neamicale rezer­ve, lucru oarecum mai ciudat daca tinem seama ca cei doi aveau in comun o situatie intr-adevar extra­ordinara, aceea de “alogeni” cu ferventa angajare crestin-ortodoxa. Propriu-zis l-am cunoscut ceva mai tirziu, in subsolul ticsit cu carti de negasit alt­undeva, al lui Virgil Cindea, amintit de Steinhardt cu gratitudine (ca si Paul Simionescu), intrucit car­tile imprumutate de la ei l-au marcat considerabil. De altfel si eu, inca din tinerete si mereu pina as­tazi, m-am tot infruptat din bogata biblioteca “sapi­entiala “ a acestui vechi prieten. Pe Steinhardt il mai intilneam dupa aceea – si schimbam citeva cuvinte, prea putine, caci era totdeauna grabit, desi perfect amabil, la inceput “in civil” – fie pe salile spi­talului unde lucram (Colentina, azi N. Gh. Lupu), al­tadata din intimplare pe strada, in fine ultima oara in sutana neagra, dar tot asa de aferat, la biserica Silvestru, cu prilejul slujbei la moartea lui Mircea Eliade.

Alexandru Paleologu, care l-a cunoscut bine, i-a creionat, in recent reeditatul volum “Alchimia exis­tentei”, un succint dar exact portret, sub titlul “Sep­tuagenarul neastimparat”. Intr-adevar, neastimpa­rul ii era principala caracteristica, febrilitatea, pe linga (spicuiesc tot din textul pomenit) vitalitatea neinchipuita in pofida sanatatii subrede si a repeta­telor popasuri prin spitale, tenacitatea, apetenta in­telectuala nepotolita, capacitatea uriasa de infor­mare in cele mai diverse domenii, sociabilitatea (care-l facea sa cunoasca imens de multa lume), generozitatea, increderea, optimismul, buna dispo­zitie, politetea obsecvioasa. In fine, ca aspect fizic, cu chelia si barba lui deasa, ii aparea amicului sau ca avind – imagine memorabila – “ceva intre duhov­nic si general tarist'. Cind am citit micul studiu al lui Steinhardt despre Geo Bogza si poezia sa de tine­rete, pagini in care isi revarsa incontinent dragos­tea nostalgica pentru epoca adolescentei lui, cea imediat urmatoare primului razboi mondial, ramasa cunoscuta cu numele de “les annees folles” la fran­cezi, “the roaring twenties” la englezi si americani ­el le spunea anii nebunatici sau flusturatici – m-am gindit fara sa vreau ca, la data aparitiei, autorul im­bracase deja austera haina monahala si de aceea ii ticluisem in sinea mea, cu ireverenta afectuoasa, porecla de uz personal: calugarasul nebunatic Steinhardt scria ca indragea aceasta epoca pentru ca fusese aceea a unei mari bucurii de a fi, a trai (re­actie fireasca dupa cumplitul macel), o frenetica do­rinta de fericire, ceva ce el insusi a simtit mereu, singur marturisind ca “iubea viata cu nesat, cu pasi­une, fierbinte, nebuneste'. Lucrul poate intr-adevar parea nepotrivit din partea unui batrin calugar, tinut sa se desprinda de cele lumesti, trecatoare si desarte – cum tot asa si intr-o viziune budista, in care stim ca “trsna”, setea de a trai, e socotita cauza adinca si originea suferintei omenesti. Numai ca aici se im­pune un distinguo care schimba registrul cu totul: ceea ce de fapt iubea Steinhardt nu erau atita pla­cerile si bucuriile pamintesti (nefiind totusi deloc in­sensibil nici la acestea, asa cum reiese de pilda din “slabiciunea” ce avea pentru lumea lui Mateiu Ca­ragiale), ci el era indragostit de viata in sine si pen­tru ea insasi, indiferent de conditiile in care-i e dat insului sa si-o traiasca, intarit in aceasta stare si de credinta lui (crestinismul e religia lui “a fi” , iar “via­ta e un dar minunat facut de Dumnezeu”), ceea ce da seama, macar in parte, de imprejurarea, altfel de necrezut, ca in mijlocul suferintelor, mizeriilor, injo­sirilor si ororilor traite in inchisorile comuniste intre anii 1959 si 1964, el a putut vorbi despre aceasta perioada cumplita a vietii lui ca despre una fericita (de unde si titlul “Jurnalului”), cind i se intimpla “sa se destepte in plina noapte de cit de fericit era”. Mi-am adus aminte de pianistul Arthur Rubinstein, care si el spunea: “iubesc viata fara conditii, e ceva din launtrul tau, nu depinde de ce dobindesti, ori de ce te inconjoara, as fi fericit, in felul meu, chiar si in temnita (s.m.) sau in spital, caci eu am un ca­racter fericit, nimeni nu-mi poate lua asta, nimeni nu ne poate lua ce avem inlauntru”.

Mai rar potrivire atit de vizibila intre alcatuirea interioara a omului si felul sau de a scrie. Caci neas­timparul, voiosia, istetimea, mobilitatea, libertatea (“a-si ingadui sa hoinareasca absolut slobod printre idei, imagini, carti, amintiri si vise”) care-l caracteri­zau, se regasesc in stilul lui: vioi, sprintar, zglobiu, nastrusnic, zbenguitor. Pe de alta parte cald, apro­piat, familiar, prietenos, comunicativ, darnic, fericit ca stie atitea lucruri si are prilejul sa le spuna si al­tora, bucuros de comunicare si infratire, de comu­niune, caci era cu adevarat un om bun, bun la suflet (tinea la expresia asta), insetat sa iubeasca si sa fie iubit. Poate ca intra aici si ceva din dorul lui de asi­milare, precum si o restanta copilaroasa, caci era in acelasi timp un intelept carturar si un fel de copil mare (numea asta “pornirea copilaroasa a inimii”, ceva tinind de incredere). E lucru de tot hazul, in treacat fie zis, daca nu vreun efect de molipsire, ca cine incearca, asa cum fac eu acum, sa-i defineasca scrisul, cade el insusi in abuzul impenitent de adjec­tive, ajunge, ca si el, vai, “awfully adjectival” Dar sa revin: facea ceea ce s-a numit critica de intim­pinare si gasea in aproape orice text citit, orice pla­cheta de versuri, ceva demn de atentie, substantial, valabil, meritoriu, pe care se ostenea sa-l scoata in relief si sa-l amplifice prin analize, comentarii, re­flectii, meditatii si interpretari savante si subtile, chit ca nu rareori textul de plecare, apartinind vre­unui tinar care nu avea sa-si tina promisiunile, sau vreunui autor mediocru, era minor, insignifiant, in­cit mi se parea uneori ca situatia avea asemanare cu ce se credea despre hanurile spaniole de pe vre­muri, cum ca: “on y trouve ce qu 'on y apporte” Asemenea dispozitie mult binevoitoare (il pome­nea pe Jules Romains cu al sau “Les hommes de bonne volonte”) si nevoia de a admira (trasatura ne­cesara criticului, sublinia Alex. Paleologu), chiar proslavi, lamuresc asupra fericitei lui alcatuiri sufletesti si de aceea pretextul literar al exaltarii lui aproape ca nu mai conteaza. Vorba tot a Conului Alecu, a propos de Sainte-Beuve: “cei mai multi dintre autorii despre care a scris nu se mai citesc, dar ce a scris el despre ei se citeste”. In aceste dez­voltari personale punea o mare acribie si migala analitica, dar mai cu seama vadea o cultura generala (cum se spunea pe timpuri) infricosatoare, ameti­toare: citise tot, stia tot! Avea si o excelenta memo­rie, dovada ca “Jurnalul fericirii” l-a putut rescrie dupa ce-i fusese confiscat. Orizontul lui cultural cu­prindea, pe linga piesele de rezistenta, in citeva limbi, familiare oricarui frecventator serios al “uma­nioarelor', si romane moderne de toata mina, in­clusiv cele politiste, felurite piese de teatru si filme (caci a fost si un pasionat cinefil), avea temeinice cu­nostinte in artele plastice (am impresia ca mai putin in muzica), precum si altele din domeniul stiintific, fizica recenta indeosebi, incit vorbea cu dezinvoltu­ra de cuante, quarci, neutrino si determinanti nere­zolvati. Dar aproape nelipsite, strecurate cu subtire pricepere pe sub ochii ostili ai cenzurii timpului (sintem in anii '80), erau aluzii si indemnuri morali­zatoare, ba chiar citate din Evanghelii, Psaltire, Pa­teric, caci, cum observa si Ov. S. Crohmalniceanu, Steinhardt “desfasura un sclipitor arsenal de arme moderne spre a apara valorile traditionale, credin­tele cuminti”. Bineinteles ca, laudind in dreapta si in stinga, exagera uneori, exagera chiar enorm, ca de pilda vorbind despre Guica (din “Morometii” lui Preda), care i se parea a fi “un personaj de factura shakespeariana, balzaciana, dickensiana”, sau cind se deda la un veritabil desfriu encomiastic prilejuit de o expozitie de tapiterii. Uneori scrisul lui dens, supraincarcat, insistent, adaugitor, proliferativ (ba­roc, s-a spus) ajungea un fel de joaca voioasa si sprin­tara, de experiment ghidus, cum e de pilda fraza lunga (fara nici un punct, vreau sa zic, de doua pa­gini si jumatate!) despre Salvador Dali (pe care-l ad­mira). Tot o particularitate intr-un fel induiosatoare a scrisului sau e si folosirea unor expresii fie neaose (ogoire, de istov, napristan, glie), fie argotice si go­lanesti (garagata, ne uschim, manglit, mistocara, festelit iacaua, le vede, duci cu muia, scurt pe doi), din nou restanta adolescentina, dar si, iarasi, expre­sie a aspiratiei lui spre o cit mai totala asimilare. (“Sint jidan dupa singe, dar de gindit si de simtit, gindesc si simt romaneste”, i-a replicat odata, la Gherla, unui caraliu tigan care-l insultase).

Si totusi o adiere de indoiala si neincredere ma incearca uneori: aceasta modalitate de a face litera­tura, aceea de a comenta mereu pe marginea tex­telor altora, nu cumva e o antrepriza reprobabila si oarecum facila ? George Steiner, in a sa “Real Presences, is there anything in what we say?” din 1989 , deplinge imprejurarea – caracteristica, dupa el, epocilor alexandrine sau bizantine, cum e si a noas­tra de acum – cind textul literar propriu-zis – actul de creatie, de inventie, de sursa in sensul originar de poiesis – e strivit sub greutatea comentariilor si gloselor, asfixiat de piramide de interpretari. Cartile nasc alte carti, eseurile alte eseuri, articolele alte ar­ticole. Textul de plecare devine pretext pentru me­tatexte tinzind sa devina autonome. Arborele viu moare inabusit de o iedera lacoma, geloasa si para­zitara. Traim o epoca a epilogului, a postfetei, post-­literaturii, post-culturii. Sintem victimele unui im­perialism al comentariului si comentariului la alt comentariu, si asta din cauza unor comentatori care nu sint in stare sa fie decit asa ceva (Steiner insusi se recunoaste a fi printre ei!). Si culmea: toa­te aceste recenzii si eseuri critice sint in cel mai inalt grad efemere, uitate de pe o zi pe alta si acoperite de praful bibliotecilor (stiu ca si la noi Ion Frunzetti, intrebat odata de cineva: ce mai scrie? raspunsese, cu amaraciune calamburlesca si facind aluzie la asa-zisa literatura “alimentara”: efemerinde!).

Cam la fel crede si Jean-Marie Domenach in a sa “Le crepuscule de la culture francaise?” din 1995, caci vorbeste despre “primatul interpretarii asupra creatiei, al comentariului si aluziei asupra inventiei”, ajungind sa se teama ca asistam la o “sin­copa a culturii franceze, incepind cu expresia sa cea mai populara, cea mai legata de starea unei so­cietati: romanul'. Si Gaetan Picon se intrebase, in­augurind un congres literar: “aceasta luxurianta a criticii compenseaza ea oare raritatea vegetatiei creatoare?” Inca mai de mult Tolstoi ii scria, amu­zat, lui Strazov, despre criticii sai: “Ils en savent plus que moi!”

Asemenea dezabuzate constatari si exagerate acuzatii au, cu siguranta, darul sa-l irite pe Alexan­dru George sau pe Alexandru Paleologu, care si marturiseste undeva: “Eu scriu despre carti cum al­tul scrie despre amor sau despre ambitie'. De alt­fel, Steiner insusi admite ca exista studii critice pu­tind pretinde in mod legitim la demnitatea creatiei. Sint si eu incredintat ca au existat nu putine exege­ze care au deschis ochii cititorilor asupra unor inte­lesuri si valori care altfel s-ar fi putut sa le scape, de exemplu, ale eseistilor spanioli despre semnificatia simbolica si mitica a lui Don Quijote, sau studiile despre Shakespeare, despre Dante, etc. Incit nu-mi trece prin gind sa pretind ca spusele lui Steiner s-ar aplica intru totul volumelor de critica literara (sapte, daca nu gresesc) publicate de Steinhardt in ultimii sai treisprezece ani de viata. Si totusi ceva e adeva­rat si in cazul lui, motiv pentru care unele pagini (mai ales cele prea entuziaste, adevarate “catedrale de elogii”), se citesc mai greu acum. Altceva e insa “Jurnalul fericirii”, pe buna dreptate celebru, desi nu e deloc o lectura usoara, din pricina cronologiei voit dezordonate, dar si pentru ca e suprasaturat cu citate. Excelente sint si predicile din culegerea inti­tulata “Daruind vei dobindi”, pe care nu-i placea sa le numeasca asa, ci cuvinte de credinta, sau eseuri teologice, o mostra a ceea ce ar putea fi o buna re­latie intre Biserica si intelectuali. Pentru interesul documentar, de marturii directe cu ocazia unor convorbiri sau raspunsuri la chestionare, sint inte­resante si alte doua volume mai subtiratice, tot pos­tume si acestea.

Ii mai este particular lui Steinhardt si faptul ca anumite ginduri, pareri si judecati, repetate in dife­rite ocazii (“nu ma repet destul”, spunea) pot servi ca repere si elemente pentru reconstituirea univer­sului sau moral de convingeri si credinte. Spusa lui Brice Parain, cum ca, daca vrei sa fii liber, trebuie sa nu-ti fie frica de moarte, sa ai curaj, curaj fizic. La indemnul batrinului sau tata, deseori pomenit, “amestec de Regulus si de Cambronne”, care-l salu­tase militareste si-i spusese: “sa nu fii jidan fricos, sa nu te c pe tine” (el scrie vorba en toutes iettres), s-a dus la inchisoare hotarit sa fie, in orice situatie, demn, sa aiba tinuta, to keep the face (fata fiind chipul divin in om). Ii pretuia pe englezi (ca si pe japonezi), calatorise in tinerete in Anglia, tradusese din Kipling, il admira pe Churchill care preconiza ca, in caz de infringere, sa arati mindrie, dispret si bravura, sa-ti sfidezi dusmanul.

Se entuziasma de magnifica jertfa de sine a preo­tului polonez Maximilian Kolbe, pare-mi-se canoni­zat. Detesta lasitatea, frica o socotea pacat teribil si grav, pacat de moarte (il cita pe Dostoievski: “frica e blestemul omului”), cerea crestinului, si mai cu sea­ma monahului, sa aiba barbatie, vitejie, dirzenie, vointa de fier, virtuti ostasesti, sa fie strunit, calit. Si invers: detesta minciuna (crezuta de el a fi o boala mai fatala decit cancerul), compromisul, fatarnicia, cruzimea, tradarea si cu precadere turnatoria (aici incadra si vinzarea apostolului Iuda). Pe de alta parte smecheria autohtona si descurcareala (impli­cind “mita, spert, minciuna, lingusire, fatarnicie, furt”) ii erau odioase, vorbea cu mare intristare de “limbajul tiganesc, smecheresc, bisnitar, videocase­tar, gestionar”, de “gradul de nemernicie la care am ajuns”, ura, ca si Noica, netrebnicia romaneas­ca, deplingea nenorocul lui “n-a fost sa fie”. Admi­tea (ca si Eminescu) ca au contribuit la aceasta situa­tie influentele (Mircea Vulcanescu le numea ispitiri) corupatoare ale strainilor (greci, turci, evrei, ma­ghiari, tigani, rusi, levantini), de care au fost insa mai putin atinse citeva “vetre” precum Bucovina, Maramuresul, Vrancea, zona Bran–Rucar–Dragosla­vele. Desi atit de aspru si intransigent, spunea cu ingaduinta ca “opera artistului trebuie voit deosebita de evenimentele vietii sale, de preferintele lui politi­ce, ori de cusururile sale personale'. Dar cu alt pri­lej era de parere ca “talentul nu face doi bani in lipsa unei viziuni morale” si il cita aprobator pe Wittgen­stein cu asa-numita lui ecuatie conform careia “eti­cul si esteticul sint identice'.

Romania tineretilor lui ii aparea insa ca o “for­ma paradisiaca a conditiei omenesti” si o regasea cel mai bine in literatura azi uitatului Bratescu-Voi­nesti. Isi amintea de mahalaua “din vremuri bune” unde se nascuse, Pantelimonul (“comuna purtind nume de sfint ori de tilhar”), cu biserica Capra si dangatul clopotului ei, care-i va fi dat si primul gust al crestinarii. Mai pe urma a fost strada Armeneas­ca cu vechi case boieresti. Evoca amenitatea de odinioara a poporului roman, bunavoirea lui, si re­gasesc si aici dorinta lui de integrare deja amintita, de care nu vor fi fost straine nici arestarea (in parte provocata, voita, din solidaritate), botezarea si chiar calugarirea finala. Tot asa imi explic si simpatia (in cazul lui paradoxala) pentru legionarii cunoscuti in inchisoare (vorbea chiar, dupa infringerea si moar­tea lui, de maretia lui Codreanu), cu reversul meda­liei, criticile aduse coreligionarilor sai de origine (acuzati chiar si de rasism) pentru contributia lor ne­fasta la instaurarea comunismului in Romania, ur­mata de oportunista plecare masiva ulterioara. Ii pastra o buna amintire lui Ion Antonescu pentru ca a refuzat sa aplice la noi in tara programul lui Hitler de exterminare a evreilor si aminteste gesturile “de omenie” ale bucurestenilor fata de evreii obligati sa curete zapada pe strazi. Se bucura a fi facut parte dintr-o generatie de exceptie, careia ii spunea une­ori, cu umor, “trairista” (dupa vorba lui Serban Cio­culescu), aceea a lui Eliade, Cioran, Noica (caruia ii era recunoscator pentru ca ii datora detentia lui!), Mircea Vulcanescu (cu precadere pretuit dintre toti, socotit un spiritus rector al ei), Anton Dumitriu, Alex. Cioranescu. In inchisoare legase strinse prie­tenii de suflet, mentinute si dupa aceea, cu Alex. Paleologu, doctorul Sergiu Al-George (cel mai ad­mirat), Dinu Pillat, Th. Enescu. Calatorind in strai­natate se regasea, dupa ani, cu Cioran, Eugen Io­nescu si Eliade, care ii stiau bine valoarea. Ultimii doi il si misionasera “sa se roage pentru ei ca Dum­nezeu sa le dea si lor harul credintei”.

Asupra crestinismului avea o viziune noua, vie, proaspata, repeta ideea ca Iisus a venit printre noi, oamenii, nu ca sa intemeieze o noua religie, ci ca sa introduca un nou way of life, ca sa ne scandalizeze, in sensul de trezeasca, scuture, tulbure, zgiltiie, socheze, violenteze, scoata din certitudini facile, prejudecati si apucaturi inradacinate. Asocia imagi­nea lui Iisus Hristos cu ideea de noblete, boierie, aristocratie, de gentilom si cavaler. Respingea “fa­natismul fundamentalist', personificat in calugarul Ferapont din Fratii Karamazov, “habotnicia strim­ta si zavorita in sine”, in excelentele lui predici de la Manastirea Rohia (singur le socotea neconformis­te) condamna “vorbirea standardizata, tipizarea ver­bala, platitudinea stilistica, stereotipia ecleziastica' la fel ca, astazi, H.-R. Patapievici si Andrei Plesu. Se declara “neplictisit, nedezamagit, nescirbit, ne­suparat', intrucit avem, dimpotriva, datoria si obli­gatia sa fim fericiti, bucurosi si toata vremea bine dispusi. Dar intr-un lung interviu din anul 1988 (“Despre agonia Europei”) dam peste opinii politi­ce virulent antioccidentale, provenite din unele idei mai vechi ale lui Spengler si Toynbee, expuse cu patima si intr-un limbaj accentuat polemic. Cu pri­vire la unii politicieni si conducatori americani din trecut foloseste epitete ca: imbecil, nating, netot, nerod, etc, in cel mai bun caz ii acuza de copilarie si naivitate de bebelusi, de sugari! Citite acum, dupa ‘89, frapeaza nepotrivirea, cel putin pentru mo­ment, dintre previziunile sumbre ale lui Steinhardt si evolutia evenimentelor istoriei contemporane.

Parerile lui despre destinul lumii occidentale, – cre­zuta de el pierduta, condamnata (doomed), urmare a “lasitatii, gudurelii si lingusirii fata de Rusia Sovi­etica si a “angelismului” (intelegea prin asta abando­narea, cedarea continua in fata ei), – nu s-au confir­mat, slava Domnului! macar deocamdata. Intr-alta parte, diagnosticul lui e si mai cumplit, chiar sinis­tru: Occidentul ar suferi de “un cancer cu metastaze generalizate neexteriorizate”, formulare criticabila si strict medical vorbind, dar mai ales de tot prapas­tioasa si parca de negindit, totusi. In aceeasi apo­caliptica vina, anul 2000 si-l imagina “groaznic, un triumf al haimanalelor, haidamacilor, teroristilor, fa­natismului fundamentalist un cosmar de pe acum in curs de infaptuire”. Asemenea pesimism extrem, explicabil in trecutul relativ apropiat, astazi poate nedumeri prin inactualitate, dar va fi intervenit si o anumita desfrinare verbala imputabila oralitatii (ca si la Tutea), sau il va fi influentat intr-asta – pe lin­ga mizeriile de tot soiul exacerbate in faza finala a domniei monstruosului dictator autohton – si boala de inima (cardiopatia ischemica) de care suferea la urma si din care i s-a tras si moartea, la inceputul anului 1989.

Dr. Mihail Constantineanu

Ce reprezinta botezul lui Nicolae Steinhardt?

– O comunicare cereasca –

De cite ori mi se da posibilitatea sa evoc botezul parintelui Nicolae Steinhardt, mi se ofera prilejul de a evoca providenta divina, prin aceea ca eu am fost o mina intinsa din partea Bisericii Ortodoxe Crestine in numele Sfintei Treimi, iar fostul evreu, parintele Nicolae, sa fie o mina intinsa catre intelectuali si tineret si sa le spuna: “Iata, eu am cunoscut pe Hristos prin Taina Sfintului Botez, ca Pavel pe drumul Damascului, caci altfel cum se poate explica starea de fericire pe care am trait-o eu, imediat dupa savirsirea botezului, de catre calugarul meu ‚(Pr. Mina), decit ca botezul este adevarat, ca Sfintele Taine sint adevarate” (Jurnalul Fericirii, Cluj, 1995, p. 85).



Da, vin sa spun, ca aici vedem o mina a proniei dumnezeiesti. un mod de a ne vorbi, un mod de a comunica cu noi, fiii Bisericii, fiii Imparatiei Sale, intr-o perioada cind puterea intunericului pagin se abatuse asupra noastra si omenirea (o treime din lumea crestina) cazuse prada puterii antihristice. Soarele, Evanghelia lui Hristos, a fost umbrita de intunericul ideologiei materialiste, comuniste. Ierarhia bisericii a fost data la pamint de pe firmamentul Bisericii Ceresti, iar societatea crestina fusese insingerata, iata ce putem spune diferitelor categorii sociale din Rasarit, care au patimit ca si Nicolae Steinhardt, pe cind se afla in penitenciarul Jilava, in anul 1960.

La acelasi penitenciar ma aflam si eu in acea perioada, in celula 18 de pe reduit. Era o celula foarte aglomerata, paturile supraetajate la trei nivele, eu aveam patul la etajul al treilea; cind, intr-o noapte, usa se deschide cu zgomot si este impins in celula un om cu bocceaua sub brat, inspaimintat si nedumerit, nestiind ce are de facut, toate paturile erau ocupate, ba erau si cite doi in pat.

Eu, observindu-l, i-am facut semn sa se urce la mine. El a gindit atunci ca nu are altceva de facut decit “sa se urce ca maimuta pe craca” (Jurnalul Fericirii, pp. 82-84). Ii zic: “Hai sa mai dormim o tira, caci acusi se face ziua”. “Multe multumiri” – raspunde noul venit si se supune docil.

Dimineata facem cunostinta, aflu ca este evreu si face parte din grupul intelectualilor Constantin Noica. Sint condamnati pentru ca aveau clubul lor si convingeri crestine si de spiritualitate romaneasca, nefiind de acord ci ideologia materialista atee, motiv pentru care au fost condamnati la ani grei de temnita, pedepsele fiind cuprinse intre 10 si 20 de ani de inchisoare. Evreul fusese condamnat la 11 ani de inchisoare, pentru ca era membru al acestui grup (toti, membri ai Uniunii Scriitorilor) si nu a primit sa-i denunte, raminind fidel prietenilor sai. Desi nu era crestin si nici de nationalitate romana, scriitorul Steinhardt s-a dovedit a fi un om cu demnitate, raminind alaturi de colegii lui din Uniunea Scriitorilor, aparind alaturi de ei o cauza dreapta.

De la inceput, detinutul evreu s-a atasat foarte mult de mine, l-a impresionat faptul ca eu n-am manifestat nici un fel de retinere fata de persoana sa, chiar daca el era evreu, iar eu, un paroh monah crestin. De asemenea, l-a impresionat si faptul ca eu eram condamnat tot pe motiv ca luasem atitudine fata de abuzurile autoritatilor comuniste, manifestate vis-a-vis de biserica. Aceasta a fost pentru el un sprijin moral, intarindu-se in convingerea ca nu a gresit cind a ales sa lupte pentru o cauza dreapta.

“Iata cu adevarat israelitean in care nu este viclesug” (Ioan, I, 46-48).

Da, Nicolae Steinhardt a aflat pe cel despre care a scris Moise in lege. Iar Domnul il scoate in evidenta, aratind ca este cu adevarat fara viclesug. Cind l-a chemat Domnul, el a raspuns cu daruire pina la jertfa, cu o mortificare intreita.

Da, de trei ori a dat dovada ca accepta lepadarea de sine (mortificarea) si anume:

cind s-a hotarit sa ramina fidel grupului alcatuit din oameni de cultura crestini si romini, fara sa-i tradeze;

cind a cerut botezul crestin, renuntind la Legea Vechiului Testament;

cind a cerut sa depuna votul monahal in Manastirea Rohia, lepadindu-se intru totul de duhul lumesc.

Iata ca Domnul ne cerceteaza prin grupul de intelectuali care s-au dovedit solidari in credinta lor, marturisind-o chiar cu pretul vietii. Pentru aceasta, Domnul le confirma credinta lor si atitudinea lor statornica si demna pe care o scoate in evidenta prin faptul ca il cheama pe Nicolae Steinhardt la botez. Aratind ca botezul este adevarat si adevarate sint toate Sfintele Taine.

Deci, cu alte cuvinte, si voi, cei din grupul Noica, aparati o cauza dreapta si sfinta.

Autenticitatea botezului crestin, a prezentei harului in Sfintele Taine, este confirmata si de starea de fericire pe care Nicolae Steinhardt o traieste imediat dupa botez.

Iata cum ne vorbeste Domnul intr-o perioada foarte critica, cind in mod grav in special intelectualii se lepadau de credinta, propagind ateismul si rationalismul pagin.

Da, Domnul ne vorbeste prin israeliteanul in care cu adevarat nu este viclesug. “Veniti la Hristos, eu l-am aflat pe Mesia despre care a scris Moise in Lege.”

Am vrut, prin prezentarea de fata, sa atrag atentia intelectualilor si tineretului despre felul cum ne vorbeste Domnul.

Intelectualii din grupul Noica au marturisit credinta, iar Domnul le raspunde ca intr-adevar credinta lor este sfinta si dreapta. Luptati pentru credinta cea dreapta, aparati credinta cea adevarata

As vrea sa fie, cele spuse, un imbold pentru ca si noi, astazi, sa facem mai mult pentru apararea dreptei credinte.

Cel mai mic dintre muritori,

Arhimandrit Mina Dobzeu

Moment de convertire la crestinism

Era catre sfirsitul lunii februarie 1960, cind deja avusese loc procesul meu la Tribunalul Militar Bucuresti si ma alesesem cu condamnarea de 7 ani. Inca nu mi se comunicase sentinta.

In plina noapte, cu ochii legati, un numar de detinuti sintem transportati in duba de la securitatea de pe Uranus la inchisoarea Jilava.

Momentul primirii si trecerea pe poarta era important.

Iata-ma si pe mine intrat la rind pe poarta principala, pe unde am fericirea sa trec a doua oara (in inchisoare). Prima oara fusese in anul 1949, iar acum eram la inchisoarea Jilava.

Dupa zanganiturile de arme ale soldatilor de paza si figurile incruntate, dupa injuraturi si lovituri, urma dezechiparea si perchezitia amanuntita. Apoi eram condusi la celula, in picioarele goale, pe zapada, avind pe noi numai indispensabilii.

Sint condus de un gardian pe un culoar intunecos si strimt. Gardianul deschide o usa si ma invita inauntru. Acolo la inceput mi s-a parut ca e o celula goala dar printre paturi am observat o fiinta umana in haina vargata, ce se bucura ca nu va mai fi singur.

Nu trece mult si efectivul de detinuti din celula noastra incepe sa creasca de la zi la zi. Toate paturile sint ocupate. Eu ma aflam cu patul la etaj caci erau paturi suspendate.

In plina noapte intre detinutii intrati observ pe unul ca ramasese fara pat si ii fac semn. Zic: “Urcati-va aici la mine!” Persoana respectiva, necunoscuta, s–a bucurat ca ii da cineva atentie si ca este primit in pat sa se odihneasca. Mi-a multumit: “Mii de multumiri, cu multa afectiune!”, zice dumnealui.

Dupa ce ne-am cunoscut mai bine s-a creat intre noi o buna prietenie si am putut sa-l cunosc si dupa nume. Era domnul Nicolae Steinhardt, un om respectuos si cu bune maniere. Facea parte din grupul de scriitori din Bucuresti printre care era domnul Constantin Noica, Alexandru Paleologu, Sergiu Al. George, etc. Dintre acestia numai el era evreu.

In celulele prin care ne-am perindat, dintre cei incarcerati erau preoti de diferite confesiuni, romano-catolici, preoti ortodocsi, pastori calvini, evanghelisti, unitarieni, baptisti, adventisti, Martori ai lui Iehova. Insa de nici unul dintre acestia nu s-a atasat asa de mult.

Fara primejdia de a ma lauda trebuie sa spun ca acolo, pe cit mi-a ajutat harul lui Dumnezeu, ii mai ajutam pe detinutii bolnavi, le faceam masaje, cite o frectie, ma aflam la capatiiul lor. Pe cel ce nu putea sa se poarte il serveam la pat cu mincarea pe care o primeam.

Dealtfel, pe unde am fost – fie in coloniile de munca, fie in inchisorile in care am stat – eu eram preotul garnizoanei

La dorinta lui, fara zabava i-am administrat botezul cu formula rostita:

“Se boteaza robul lui Dumnezeu Nicolae in numele Tatalui – Amin, si al Fiului – Amin, si al Sfintului Duh – Amin”.

Curind dupa botez, la 11 martie 1961, ne-am despartit si nu ne-am mai intilnit decit in anul 1964, anul eliberarii noastre, la penitenciarul Gherla.

Doream sa ne intilnim si in alte conditii.

Eram la Manastirea Sfintii Apostoli Petru si Pavel din Husi, unde mi-a facut o vizita si unde ar fi dorit sa ramina. Insa n-am gasit intelegerea din partea chiriarhului.

L-am indrumat sa mearga la I. P. S. Teofil si P. S. Justinian de la Cluj.

Astfel, prin recomandarea mea, domnul Nicolae Steinhardt a fost primit la Manastirea Rohia unde si-a gasit rostul de carturar si scriitor, ocupindu-se si de biblioteca minastirii, tinind legatura cu Asociatia Scriitorilor si cu Academia Romana si in special cu scriitorul Ioan Alexandru, om de suflet si gindire crestineasca. Un moment important a fost ultima mea intilnire cu dumnealui, in penultima zi a suferintei sale, la 29 martie 1989, inainte de a-si da obstescul sfirsit in spitalul de la Baia Mare.

Iata acum citeva ginduri de confesiune intima:

Imi spune dumnealui: “Draga parinte, gindul meu imi spune ca Dumnezeu nu m-a iertat de pacatele ce le-am savirsit in tinerete, in viata. Si merg sa ma infatisez in fata Dreptului Judecator si voi fi osindit aspru pentru toate nelegiuirile mele”

Am cautat sa-l linistesc si totodata sa-l conving ca aceste ginduri sinistre de disperare sint soapta diavolului: “Dumnezeu te-a iertat atunci cind ti–ai marturisit pacatele si ai primit botezul, caci prin botez se spala pacatul original si toate pacatele personale. Cind te-ai marturisit si ai luat hotarirea sa te indrepti si te-ai indreptat, Dumnezeu ti-a iertat pacatele prin dezlegarea ce o da duhovnicul in numele Sfintei Treimi. Intrat in monahism ai facut inca un alt act de pocainta. Te-ai lepadat de duhul lumesc si te-ai hranit cu hrana duhovniceasca si ai trait viata de evlavie in fratie si dragoste si cu suflet blajin. De ce mai puneti la indoiala ca Bunul Dumnezeu nu v-a iertat? Nu mai ascultati soapta satanei! Caci “ce se tem de Domnul se aseamana muntelui celui sfint si nu se tem nicidecum de bintuirile lui veliar.”

Arhimandrit Mina Dobzeu

Marturisiri ale monahului Nicolae Delarohia[16]

In noiembrie 1973, Nicolae Steinhardt venea pentru prima data la Rohia. Venirea i-a fost pregatita de Constantin Noica, dupa ce si el vizitase pentru prima data Rohia, in acelasi an, raminind impresionat de frumusetile si calitatile duhovnicesti ale acestui loc, si tot atunci cunoscind la Cluj pe fostul staret si proaspatul episcop Justinian. Constantin Noica i-a scris o scrisoare prin care-i facea cunoscut prietenului sau ca i-a gasit locul pe care-l cauta. Se vede ca-i cunostea bine dorinta lui N. Steinhardt de a se retrage intr-un astfel de loc unde sa-si puna in lucrare noua lui calitate de crestin si apoi sa-si indeplineasca dorinta lui suprema de a deveni monah.

Iata ce scria in cartea de aur a manastirii la prima lui intilnire cu Rohia:

“Iordan Chimet spune ca aici la Rohia e Tara Craciunului. Pentru mine, e si raspunsul Domnului. “La response du Seigneur” a lui Alphonse de Chateaubriant, romanul posibilitatii devenirii, care e metanoia. Asa cum mi-am dorit, si-am visat si nu am indraznit, (pacatuind, asadar pentru ca a nu indrazni e un pacat), a crede ca-mi va fi dat a vedea aevea. Rohia: un loc, fara doar si poate, un vrednic si adevarat loc de inchinare Celui care raspunde atunci cind il chemi, Celui care te asteapta, care sta la usa inimii tale si bate, care da fara masura. Celui ce a spus mai intii: «Eu sint cel ce este», iar in vremea din urma «Eu sint Calea, Adevarul si Viata». Domnul raspunde oricui, Domnul poate face din oricine faptura noua. Slava Tie, Hristoase Dumnezeule, care m-ai invrednicit a-Ti auzi raspunsul la nedeslusita mea chemare, a Te cunoaste si a ma inchina Tie si-n acest minunat loc al Craciunului, care se talmaceste Bucurie.” (Cartea de Aur a Manastirii Rohia, pag.98).

An de an, dupa intilnirea si logodna in duh cu acest loc isihast, Steinhardt vizita manastirea, stind aici cite o luna sau doua si facindu-si de lucru in biblioteca inca neorganizata si care numara atunci cca. 25.000 volume. Se contura tot mai mult portretul noului monah, care avea sa-si depuna la pragul manastirii cu smerenie rar intilnita la oameni de talia lui, viata intreaga si voturile monahale care erau o pura formalitate.

El devenise monah de fapt cind primise Botezul crestin in inchisoare. Ceremonialul tunderii in monahism va avea doar menirea de a incununa aceasta arzatoare dorinta, deocamdata nemarturisita.

In iulie 1977 , la plecare spre Bucuresti, scrie din nou in Cartea de Aur:

“Dupa trecerea a patru ani, in cursul carora am vizitat in repetate rinduri Rohia in toate anotimpurile si sub toate vremile: iarna sub omat, toamna, cind drumurile fosnesc sub covoare groase de frunze, vara, cind se intimpla ca cerul sa fie de-un albastru desavirsit si sa nu stie de ploaie – iata-ma din nou in locul acesta privilegiat: s-au schimbat multe, s-a inaltat o cladire impunatoare, numarul cartilor a tot crescut, insa duhul e acelasi: duhul curatiei, evlaviei, simplicitatii si smereniei voioase. Puterea de farmec a Rohiei e aceeasi; si se mentine la nivelul cel mai de sus' (pag.136).

Era in vremea cercetarii: el se cerceta pe sine si nu indraznea a cere, staretul il lasa la deplina alegere, ne-ispitindu-l deloc. In 1980 s-a hotarit definitiv spre a se stabili la Rohia si, venind la staretul Serafim[17] , i-a spus acest lucru, facind tot atunci si-o sfinta intelegere care suna cam asa:

“Eu ma angajez sa rinduiesc biblioteca si fagaduiesc sa traiesc pina ce o termin, iar Prea Cuviosia Voastra sa ma calugariti.”

Staretul n-a stat pe ginduri, avind de altfel in spatele sau pe episcopul Justinian, care-i daduse acordul (sa nu uitam ca era in 1980, iar N. Steinhardt fusese detinut politic), au pecetluit primirea definitiva la Rohia. In vara aceluiasi an, i s-a indeplinit dorinta si a fost tuns in monahism, imbracind haina smereniei si-a pocaintei, fara a avea nevoie de pocainta. Trecuse prin penitenciarele necrutatoare de la Jilava, Aiud, Gherla, timp in care se nascuse omul duhovnicesc, omul lepadat de lume si de toate ale ei si-n care doar credinta si chemarea Domnului l-au salvat daruindu-i invierea cea dintii, inainte de Inviere. Hristos luase chip in el.

Din moment ce-a devenit monah, n-a incetat sa dea marturie cu cuvintul si vietuirea cum ca a inteles cu adevarat viata monahala si ca nu doreste sa aiba nici un privilegiu. O chilie modesta, un altar de rugaciune si-un altar de munca intelectuala care a fost biblioteca, masa de obste cu bucate mult mai modeste decit de obicei, din cauza regimului alimentar impus doar de starea sanatatii si nu din motive de zel ascetic. Nelipsit de la Sfinta Liturghie si Miezonoptica, pe care le considera vitale pentru viata adevaratului monah.

Voios si degraba saritor spre a fi de folos chiar si-n probleme gospodaresti, unde nu se prea pricepea, insa avea multa bunavointa; gata sa spuna un cuvint bun, cind i se cerea, de cite un parinte sau frate mai tinar, dar mai ales gata sa asculte orice i s-ar fi incredintat sa faca, chiar si de cei foarte tineri. Un chip paterical, un suflet care si-a gasit implinirea prin logodna cu Rohia, aceasta mireasa care nu se ofera, ci care asteapta sa fie descoperita, daruindu-se apoi si rasplatind cu darurile ei pe cel ce a gasit-o. Monahul Nicolae, de acum se putea considera, si-a si marturisit-o dealtfel, un fericit. Un favorizat al Domnului care i-a daruit asa o mireasa. Vrednica si e feciorelnica si ea, mireasa, iar el dupa multa cautare, vrednic de rasplata si pe masura locului, cu har si credinta daruit.

Convertirea lui la crestinism, alegerea Ortodoxiei pentru bogatia traditiilor, dar si pentru paradoxul posibilitatilor de a te mintui, 'potrivit cu diversitatea firii umane (unul se mintuieste postind si rugindu-se neincetat, altul se mintuieste mincind si bind cu masura, ­dar iubind si smerindu-se rara masura, unul retragindu-se in pustie prin instrainare de lume, altul in mijlocul lumii, ajutindu-si semenii), te intrarea lui in monahism au avut la baza o deplina cunoastere a credintei crestine.

El insusi spunea, de altfel, ca Hristos rastigneste pe cei ce-L iubesc: “Cel ce voieste sa vina dupa Mine sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa-Mi urmeze Mie” si iubeste pe cei ce-L rastignesc: “Parinte, iarta-le lor ca nu stiu ce fac”.

Dar mai stia si avea experienta unei vieti care nu-l implica pe Hristos. De multe ori ne spunea: “Voi care v-ati nascut in familii crestine, care sinteti crestini de mici, fii ai Imparatiei, voi nu va dati seama ce insemneaza sa nu-L ai pe Hristos. N-ai nimic! Totul este in zadar; viata este un cosmar; nu exista bucurie, nu exista nadejdea Invierii. Eu am trait aceasta drama, iar acum ii sint recunoscator Domnului ca m-a chemat si m-a primit dindu-mi lumina.

Toate acestea le marturisea in fata credinciosilor de la amvonul manastirii, de unde predica adesea, cu toata incarcatura credintei de care era patruns. Ii facea o placere deosebita sa stea de vorba la biroul manastirii cu credinciosii, care veneau cu problemele lor, cu necazurile lor, dar cu credinta ferma ca numai Dumnezeu le poate rezolva toate acestea.

Intr-una din duminicile cind eram de rind la predica, venind la birou spre a ma inlocui ca eu sa pot merge la biserica, mi-a spus: “Parinte Justine! Ma preocupa din ce in ce mai mult dorinta de a ajunge la credinta simpla a credinciosilor de rind. Ei sint foarte fericiti. Cred cu toata taria in Dumnezeu, in Dumnezeul acela vechi de zile care sta pe tronul inconjurat de heruvimi si serafimi, vede tot, stie tot, asculta si implineste dorintele tuturor si din cind in cind pedepseste pe cei ce gresesc. Isi fac datoria de crestini, vin cu regularitate la biserica in duminici si sarbatori, respecta posturile si rinduielile bisericii si lasa restul in grija lui Dumnezeu. Cind vine ceasul de pe urma, mor cu credinta fierbinte in dreptatea lui Dumnezeu si asteapta intilnirea cu Hristos. Este o credinta odihnitoare si mingiietoare si plina de nadejde, iar fata lor in acest moment are un nimb, o aureola. As dori sa o pot avea si ma straduiesc sa ma eliberez de tot ce am acumulat si nu-mi este de folos pentru acest pas ultim pe care trebuie sa-l facem fiecare dintre noi”.

Avea dreptate, asa este, crestinii nostri au acea credinta nestramutata a parintilor filocalici care si ei ajungeau la starea aceasta a credintei inimii curate, care vede pe Dumnezeu. A primit parintele Nicolae si acest ultim dar pe care-l mai dorea de la Dumnezeu. Dupa o scurta, dar grea suferinta, impartasit cu Trupul si Singele Domnului, deci cu merindea-n traista, cu luminarea in mina si-n timpul citirii rugaciunii de pe patul de moarte a trecut din moarte la viata.

Cinstitele lui oseminte au cazut in vesnica odihna, iar fata lui, cu un tainic zimbet si aureolata de o lumina tot atit de tainica, era ca o carte in care se putea citi “ca L-a gasit pe Cel Care l-a cautat” si ca a fost intimpinat de El cu cuvintele: “Iata israelit in care nu este viclesug”.

Justin Hodea Sigheteanu

“Escale in timp si spatiu”[18]

Pentru recentul volum al lui N. Steinhardt, “Escale in timp si spatiu”, am fi preferat alt titlu, “Tinerete fara batrinete”, caracterizind mult mai exact pe autor si scrisul sau. Din aceasta tinerete intelectuala si sufleteasca, neintinata de virsta, N. Steinhardt nu pastreaza doar permanenta deschidere la tot ce i se pare, in acelasi timp, nou si de o certa calitate (vezi elogiul pe care-l face generatiei ‘80), dar si un anticonformism indraznet, pledind pentru imbinarea eticului si esteticului (intr-un climat care e de parte de a genera astfel de concluzii), ca si pentru o litera­tura “nobila si sentimentala”, in ciuda si impotriva formulei gidiene planind inca asupra literelor contempo­rane, si conform careia nu cu bune sentimente se face literatura buna. Asupra acestui anticonformism vom reveni, nu inainte de a sublinia ca “tineretea fara de batrinete” mai este atestata de fervoarea, de bucuria frematind in toate aceste pagini, fie ca e vorba de Jurnal de calatorie, de interviuri, de carti sau peisaje intelectuale. E drept ca, ne spune el, plecind de la cazul lui Oscar Wilde in inchi­soare, dupa o atare suferinta “fericirea devine obligatorie”. Or, si N. Steinhardt a cunoscut aceeasi incercare, e drept, din motive cu totul diferite, avuabile, in fond “no­bile si sentimentale”. “Obligatia fericirii” corespunde insa cu un har propriu, N. Steinhardt traieste faptul estetic ca pe o sarbatoare pentru care se mira, se bucura, se entuzi­asmeaza, evitind insa retorismele despletite. Entuziasmul sau e comunicativ, nu si declamatoriu.: In plus, de la literatura la cinematograf, trecind prin pictura si muzica, nici o forma artistica nu-i este straina. Afara de asta, N. Stein­hardt aduce in peisajul nostru critic o nota aparte, referintele sale nelimitindu-se, pentru literatura straina, la fenomenul strict contemporan, ci extinzindu-se – fapt mai rar – la epoca dintre cele doua razboaie, deseori absenta din intertextualitatile la moda.

Tinerete fara batrinete –­ evident ca modestia lui N. Steinhardt, pe care am numit-o, mai exact, smerenie, il indeparteaza de un astfel de titlu, ce-ar corespunde cu o prea falnica autorecunoastere. Nici nu i-o cerem.

Dar N. Steinhardt duce modestia mult prea departe atunci cind, intr-un interviu, declara:

”Nu sint scriitor. Cel mult un diletant, un amator. As vrea sa fiu scriitor.”

Si, intr-altul:

”… nici critic nu sint, sint doar un diletant a carui prezenta in viata noastra literara cred ca se datoreaza, indeosebi, faptului ca virsta n-a rapit scrisului meu decit putin din entuziasmul lui juvenil”.

De doua ori fals. Mai intii ca N. Steinhardt este si scri­itor si critic, apoi “juvenilitatea”, cum numeste el, cu un termen usor, si voit, depreciativ, capacitatea sa de entuziasm si de tinerete intelectuala, nu poate inscrie pe nimeni – asa cum s-a inscris el – in perimetrul literaturii. Mai exista un critic literar care-si neaga aceasta situare: Alexandru George, insa o face pentru a da prioritate prozatorului din el. N. Steinhardt nu se recunoaste insa nici ca scriitor, ca si cum acest termen ar fi rezervat doar autorilor de fictiune. Or, N. Steinhardt este si una si alta, modestia aceasta excesiva nefiind, totusi la locul ei, deoarece adumubreste luciditatea de care altfel stie sa dea dovada, ori de cite ori nu priveste propria-i persoana. Dupa cum bucuria sa in fata operei de arta si-a atitudinii de­ demnitate a artistului, ceea ce s-a putut numi “blindetea” sa, faptul de a cauta “binele”, oricit ar fi de ascuns in oameni si opere, nu-l impiedica sa loveasca, sa biciuiasca, indignat, pe fariseii fraudulos introdusi in templul artei. Cu o violenta care, prin contrast, pare si mai eficienta.Pe drept, in general. Numai ca oricare dintre noi, fie si cel mai smerit, se mai poate insela si trimite sageti in tinte parelnice. Astfel, chiar daca are dreptate infierind pretiozitatile uneori molieresc-ridicole ale unor curente din critica moderna franceza, si adoptarea lor prea grabita de catre unii adepti bucuresteni, credem ca se insala atunci cind isi ia drept exemplu un studiu de calitatea celui al Irinei Mavrodin “Poetica/Poietica” – studiu ce nu da dovada de nici un “savantlic”, nici de “pretiozitate”, ci pur si simplu de stiinta, o stiinta obligata uneori sa-si aiba propriul ei limbaj, de neconfundat cu un “ritual”. Uneori minia, punind stapinire pe un spirit atit de opus ei ca N. Steinhardt, e si mai prost sfatuitoare. Si pe buna dreptate vorbeste Andrei Plesu de “blindetea sa singeroasa”, referindu-se la articolul nedrept , “Catharii de la Paltinis”, pe marginea publicarii “Jurnalului de la Paltinis” al lui Gabriel Liiceanu.

Am intirziat insa prea mult asupra acestor rezerve, riscind sa lasam impresia ca ele ar fi esentiale. Evident, esentialul sta altundeva. In scrisul, in cultura lui N. Steinhardt, in insasi conceptia asupra culturii.

Mai intii, anticonformismul ce-l face sa privilegieze o “literatura nobila si sentimentala”, aducind acestui termen toate corectiile necesare:

“Nu m-a purtat gindul – dar izbutit-am oare sa fiu limpede? – la o literatura, «gratioasa», «eleganta», pudica, mai stiu eu cum; sau la o literatura tematoare de adevar ori de rostirea lucrurilor pe sleau. Nu! La o literatura bataioasa […] indrazneata, care nu se complace in amanuntita si obiectiva descriere […] a cruzimii, sadismului, rautatii si prostiei triumfatoare, ci – cunoscindu-le pe acestea, numindu-le fara falsa rusine ori fandosita plecare a privirii – le vrea exterminate spre a reintroduce in lu­me putina bunavointa generala si citeva din hulitele simtaminte necorosive.”

Conceptiei despre literatura ii raspunde si corespunde si un fel de a privi pe scriitor, mergind impotriva atit de raspinditei pareri ca talentul scuza aproape totul, ca opera conteaza, doar ea ramine, ca esteticul n-are nimic de a face cu eticul, marginalizat, daca nu alungat de pe tarimul literaturii, ca strain indezirabil.

“Opera –­ scrie N. Steinhardt – se cere sa fie in ace­lasi timp si deopotriva etica si estetica: suta-n suta morala si tot suta-n suta impecabil mestesugita si perfect struc­turata.”

In acelasi fel, responsabilitatea artistului:

”Deosebindu-ma de parerea generala (nu i se iarta ar­tistului incalcarea prescriptiilor morale in domeniul vietii particulare, i se ingaduie aproape orice in al vietii publi­ce), sint incredintata ca «moralitatea» autorului nu influ­enteaza opera si nu impieteaza asupra valorii ei. Il com­promit insa si uneori iremediabil – actele infamante cu caracter public: lasitatea, delatiunea, nelealitatea. Sint mereu pornit a lua drept exact – cu toate ca-i probabil exagerat – verdictul lui Andre Suares: nu exista artisti mari, nu exista decit oameni mari […] Cu sine – acesta-i domeniul dreptului comun – artistul e liber a face tot ce voieste. Ci a vinde linistea, libertatea, bunastarea unui semen al sau, ori a semenilor sai, a se arata orb, rece, distant fata de suferintele lor, ba a le desconsidera cu dinadinsul si a-si alege locul printre opresori, ori a lovi in cel lovit sau a-si ridica vocea intru apararea nedreptatii mi se par fapte de flagrant ne-estetism”.

Pledind pentru curaj, “virtute esentiala”, e normal ca “smecheria” sa-i apara lui N. Steinhardt “cea mai atroce dintre toate solutiile pentru infruntarea vieti contemporane”. E normal si e salutar, cind smecheria a devenit trasatura de caracter practicata de multi: salutar deci ca cineva sa traga, cu tot dezgustul si urgenta, semnalul de alarma.

Minia sau dezgustul lui N. Steinhardt sint cu atit mai semificative cu cit el este impatimit dupa valori pe care le considera specific romanesti, exaltindu-le pina la limite ce-ar putea parea unora – in contextul actual – aproape himerice. Astfel, “Miorita” sau “Mesterul Manole” sint revi­zitate de el pentru a le smulge un plus de “splendoare”, a dezbara gestul ciobanului de orice urma de resemnare, pe acela al zidarului de orice ramasita de inutilitate a sacrifi­ciului si incheind astfel:

”Asta-i si ciudatenia cea mare – ca sa nu zic taina finala a fenomenului romanesc, ca de­ pataniile unor simpli ciobani si zidari mai direct decit de orice altceva e legata ideea de splendoare.”

Dar, daca asupra celor doua celebre balade s-a glosat la infinit, si continua sa se faca, versiunile succesive si ­– uneori – contradictorii nefacind, in fond, decit sa se completeze si sa adinceasca complexitatea interpretativa, daca deci in acest domeniu viziunea lui N. Steinhardt (una dintre cele mai generoase) n-are cum fi si cea defini­tiva (de altminteri, nici complet in contradictie nu se do­vedeste cu altele anterioare), in schimb, capitolul privind “Eroismul la romani” e cu adevarat original. Nu prin con­statarea, dupa analiza “Scrisorii a III-a” si a lui “Toma Alimos”, ca “eroismul la romani e defensiv”, “dirz, sfidator al conditiilor de lupta cele mai vitrege, insa riguros defen­siv, precedat de buna-cuviinta si rabdare, ba si de apeluri la cumintenie si intelegere exprimate in termenii cei mai cordiali cu putinta.”

Originala, adica in contratimp cu situatia actuala din tara, pare a fi, in schimb, insasi rememorarea eroismului ca trasatura specifica a bietului roman sub vremi. Unii ar spune chiar irealista, cind atitia (si observatori straini si reci, dar si dintre cei direct implicati) stau si se uimesc, dimpotriva, de capacitatea de rabdare de care da dovada romanul. S-ar putea sa mai avem insa nevoie, in conditiile negre in care ne zbatem, si de asta: sa ni se redea in­crederea in noi. Nu prin fatarnicie si dictate editoriale de propaganda optimisto-festiva, ci venind de sub pana unuia dintre cei care nu numai c-au suferit, dar au stiut, in act si nu numai prin scris, sa faca din curaj, de-a lungul atitor amarnici ani, virtutea lor cotidiana.

Dac-am insistat asupra pasajelor din cartea lui N. Steinhardt din care reiese anticonformismul sau existen­ tial, nu e pentru ca paginile de calatorii printre carti, pei­saje si oameni ar fi mai putin importante. Numai ca pa­gini de izbinda artistica, formulari fericite, puncte de ve­dere interesante sint destul de numeroase in volumele de critica literara semnate de cele mai prestigioase nume. Mai rare insa cele in care i se cere scriitorului si artistului sa fie la inaltimea etica a ambitiei sale estetice. Indemnul ­este precumpanitor la N. Steinhardt si da acestor “Escale in timp si spatiu” pretul lor aparte.

Monica Lovinescu

Taina libertatii[19]

Comentind anul trecut ultima carte a lui N. Steinhardt. pro­puneam ca titlul sa-i fie completat. Nu doar “Escale in timp si spatiu” ci “in timp, spatiu si demnitate”. Intr-adevar, N. Steinhardt este unul dintre scriitorii romani care subscriu cu tenacitate verdictului lui Andre Suares: “Nu exista artisti mari, nu exista decit oameni mari.”

“Opera – scria N. Steinhardt in aceasta carte – se cere sa fie in acelasi timp si deopotriva etica si estetica, suta-n suta morala si tot suta-n suta impecabil mestesugita si perfect structurata.”

Criteriul estetic dublat de cel etic, dar nu inlocuit de el, deoarece nu de moralitatea vietii personale e vorba, ci de aceea a scriitorului ca ins civic. Pentru a fi clar inteles, N. Steinhardt adauga imediat:

“Deosebindu-ma de parerea generala (nu i se iarta artis­tului incalcarea prescriptiilor morale in domeniul vietii parti­culare, i se ingaduie aproape orice in al vietii publice), sint incredintat ca «moralitatea» autorului nu influenteaza opera si nu impieteaza asupra valorii ei. Il compromit insa – si uneori iremediabil – actele infamante cu caracter public: la­sitatea, delatiunea, nelealitatea. [] Cu sine – acesta-i do­meniul dreptului comun –artistul e liber a face tot ce vo­ieste. Ci a vinde linistea, libertatea, bunastarea unui semen al sau ori a semenilor sai, a se arata orb, rece, distant fata de suferintele lor [] ori a lovi in cel lovit, sau a-si ridica vo­cea intru apararea nedreptatii mi se par fapte de flagrant ne-estetism.”

N. Steinhardt nu este, bineinteles, singurul ce pledeaza pentru aceasta reintoarcere intru cinste a autorului in opera lui: campania anticulturala a puterii pare a fi convins pe cei mai reticenti ca, fara reabilitarea eticului, esteticul nu mai poate fi aparat cum se cuvine.

Nu e singurul, dar e unul dintre cei mai sistematici. Si e nevoie de o astfel de voce ce ne reaminteste, cu indaratnicia blindetii, ca “verticalitatea” e singura pozitie de adoptat de catre un scriitor, cind unii dintre ei fac temenele la ziar si in discursurile publice, crezind ca va fi posibil, va fi de ajuns sa-si indrepte coloana vertebrala doar in fata paginii albe de hirtie a Operei. A Operei cu majuscula – evident –, opera devenind scuza majora si autolinistitoare a atitor nevertebrati ai atitudinii.

Gustul demnitatii se poate pierde ca si acela al libertatii. Dar probabil ca N. Steinhardt are dreptate si ca nu e vorba de un gust, ci de o adevarata “taina”. Asa isi intituleaza, in orice caz, un articol relativ recent din “Familia” (nr. 12/1987), “Taina libertatii”. Ar merita citat in intregime – deoarece anticonformismul lui N. Steinhardt se afirma aici, o data mai mult, la modul salutar. Mentalitatii celei mai comune, expri­mindu-se in “capul ce se pleaca, sabia nu-l taie”, N. Stein­hardt ii replica astfel:

“Nu cred ca intelepciunea va fi propovaduit vreodata o asemenea ineptie, care e si falsa. Istoria ne arata ca de ne numarate ori capetele plecate au fost taiate, napristan ori cu oarecare intirziere.”

N. Steinhardt ia un singur exemplu, acela al social-demo­cratilor germani care, in 1932, s-au “plecat” – noi i-am pu­tea adauga altele, mult mai recente. Concluzia, in orice caz, e aceeasi:

“Plecaciunea (inchinarea, cedarea, capitularea imediata) isca – de data asta fara gres – alt rezultat: mareste pretenti­ile adversarului, ii da acestuia un surplus de energie, de ne­rusinare, de tupeu. Totdeauna ea semnifica pasul dintii pe ca­lea unei inrobiri din ce in ce mai perfecte. O lege inexorabila se aplica in toate cazurile de cedare, neluptatorului i se va cere mereu altceva, va fi exploatat cu predilectie, departe de a-si asigura linistea va ajunge – ca si consumatorul de stu­pefiante – la o stare de totala dependenta si-si va sfirsi mi­zerabila viata ca sclav al unui gangster obraznic si nesatios, la consolidarea caruia va fi contribuit si el, victima.”

Exemplele istorice sint cele mai numeroase, si N. Stein­hardt se refera mai intii la popoare, inainte de a trece la in­divizi. El revine spre filozoful Karl Popper, care comenta ne­gativ conceptia lui Platon si Hegel, conform careia “oamenii care se supun unei forte superioare sint, din fire, robi innas­cuti, care n-au parte decit de ceea ce merita”. Popper pretinde ca o astfel de atitudine este reactionara. Iar N. Steinhardt re­plica viguros, daca nu chiar minios:

“Oare progresul se confunda cu lasitatea? [] Nu voi in­ceta sa tot repet – luindu-mi asupra mea riscul de a fi socotit maniac si obsedat – ca taina libertatii nu-i alta decit curajul de a infrunta moartea. Cel atacat are totdeauna dreptul (si da­toria) sa se apere; a ceda agresiunii ori santajului nu inseamna altceva decit a te invoi cu sclavia. Faimoasele imprejurari (subinteles: atenuante, justificative) nu-s decit pretexte, scuze ori siretlicuri ale miseliei (in intelesul vechi al cuvintului, ca si in cel nou), frazeologie cu iz si pretentii sociologice, vorbe frumoase menite a incurca lucruri simple.”

Atit de simple, incit aproape ca n-are dreptul sa le ros­teasca decit cel care le-a semnat cu propriul sau curaj, a in­fruntat urgia cu capul sus, a platit pentru verticalitatea refu­zului sau. Si N. Steinhardt a facut-o. Poate deci, fara a rosi, repeta cuvintele lui Brice Parain:

“Trebuie sa stii sa platesti: daca vrei sa fii liber, se im­pune sa nu-ti fie frica de moarte.”

Rigorii absolute din aceasta sentinta, N. Steinhardt ii ras­punde atenuind-o, deoarece frica de moarte e inradacinata in oricare din noi si a o invinge presupune un efort mai dificil si uneori mai indelungat decit rapiditatea unei formule usor de asternut pe hirtie:

“Cind pistolul e lipit de timpla ori de ceafa? Ei, atunci regula jocului nu se schimba, doar miza, brusc, devine ham­letiana, cumpanita intre existenta si contrariul ei. Iar cistiga­tor nu va iesi decit acela caruia nu-i este teama de moarte ori este in orice caz destul de tare ca sa actioneze ca si cum nu l-ar incerca spaima, biruinta putind fi obtinuta de cele mai multe ori si in felul acesta.”

Curajul nu este neaparat unul si indivizibil, daruit dinain­te, el poate fi si mimat, invatat incetul cu incetul, inainte de a se ajunge cu adevarat la proba pistolului lipit de timpla, si uneori chiar pentru a evita aceasta incercare ultima. De aceea, intr-o buna parte a articolului sau, N. Steinhardt ia cazul mult mai simplu, mai putin dramatic, al individului santajat. Al individului sau al poporului santajat:

“[.:.] a ceda santajului ori a negutatori compromisuri cu el e tot una cu pregatirea bilantului unde in debit va figura pierderea totala a libertatii poporului sau a omului care nu a vrut sa reziste si sa graiasca raspicat: NU. Mai exista o lege a santajului care trece neluata in seama: ca de foarte multe ori santajistul nu depaseste stadiul amenintarilor si ca in fata impotrivirilor se fisticeste si da cu bita-n balta. Santajistul are nevoie de asentimentul, de complicitatea santajatului, santa­jul e ca o piesa [] care nu se poate juca de unul singur. Opresorul si oprimatul alcatuiesc un cuplu. De aceea defec­tiunea amenintatului rastoarna situatia cu desavirsire si il pu­ne pe agresor intr-o situatie disperata.”

Cuplul opresor-oprimat nu e reamintit de N. Steinhardt pentru delicii dostoevskiene, ci spre a sublinia ca e vorba si de unul indisolubil; cazurile de divort sint rarisime: oprimatul care a cedat o data opresorului ramine legat pe viata de el. Intii dezbaterea tragica din clipa cedarii, apoi lasitatea de o clipa transformata in eternitate:

“… legea fundamentala a taraseniei (cine ar putea s-o conteste?) suna tragic: intr-adevar a rosti NU, a te impotrivi, implica asumarea unor riscuri grave si o dispozitie spirituala eroica: hotarirea de a-ti hazarda viata mai bine decit a te lasa ferecat in lanturi mai mult sau mai putin vizibile, a-ti «pierde fata», a merge de bunavoia ta in piata unde se vind sclavi si suflete moarte. (Caci batjocoritul, «imblinzitul», calcatul in picioare isi pastreaza trupul, sufletul desigur nu, sufletul se lasa pagubas de atare sot.)

Bine este a lua aminte la inca un fapt: chiar daca santajul nu se va mai repeta (ceea ce este putin probabil, dat fiind ca tinde a se transforma in obicei), cedantul ramine in primejdie – in conditie de receptivitate, de-a pururi sensibilizat ­pentru ca si la el lasitatea se face regula de purtare, reflex conditionat. O singura cedare e de ajuns ca sa-l inoculeze pe respectivul ins: din clipa aceea si pina la cea din urma el ra­mine sclav virtual. [] Sint in lumea aceasta comunitati sau oameni dispusi a consimti violentei, a se incovoia, a nu zari scara pe care vor fi siliti sa coboare mereu mai adinc in haul abjectiei. Despre acestia si acestea presupunerea realitatii unui suflet de rob isi afla confirmarea.”

“Suflet de rob” – chiar melodramatica, expresia i se pare lui N. Steinhardt de neinlocuit. Evident, suflete de robi se afla pretutindeni in lume, si gangsterii care sa se dedea la santaj; la fel, “taina” libertatii, ca si pretul ei. Autorul nu le locali­zeaza. Dar pe tarimurile unde libertatea a fost total pierduta, ca la noi, ni se pare ca ecoul unor astfel de cuvinte nu poate fi decit sporit. O stiu prea bine chiar si cei care si-au pus in Opera singura speranta de a da sens unei vieti “cedate”. In ceea ce-i priveste, ei nu s-au aflat – vorbim de generatiile poststaliniste –­ in momentul hamletian al pistolului in ceafa, ci doar in stadiul de a alege intre constiinta si compromis. Intre constiinta si cariera. Si iarasi intre constiinta si privile­giile din care, in vremea din urma, a ramas mai ales ingenuncherea.

Monica Lovinescu

Scriitorul in haine monahale[20]

In anul 1976, terminindu-se de edificat casa cu paraclis din incinta manastirii, in interiorul careia se afla o incapere mare pentru biblioteca, la una dintre vizitele sale, l-am rugat pe N. Steinhardt sa caute un bi­bliotecar la Bucuresti pentru a inregistra si aranja cartile manastirii, care insumau circa 23.000 de exemplare, in localul bibliotecii. La scurt timp a revenit de la Bucu­resti, spunind ca a aflat bibliotecarul. Am inteles ca era chiar el, eseistul si filosoful crestin, plin de daruire si competenta, caruia ii puteam incredinta aceasta misiune. A refuzat orice compensatie baneasca, solicitindu-mi doar sa-i dau in ajutor doi studenti teologi, cu care sa in­ventarieze si sa puna la punct inregistrarea pe fise a fon­dului de carte al manastirii.

Plin de modestie si cuviincioasa purtare m-a rugat sa-i ingadui a ramine ca vietuitor al manastirii, spunind ca trei lucruri il determina sa ia aceasta hotarire. Mai intii, dorinta si dragostea pentru viata monahala pe care vrea sa o urmeze. Apoi, spunea, pentru linistea si pacea duhovniceasca pe care a aflat-o, ca nicaieri in alta parte, la Rohia. Iar un al treilea motiv il constituie ascultarea pe care o va avea de a se afla in lumea cartilor atit de dragi. Intre timp si-a manifestat dorinta de a primi haina monahala, luind ingerescul chip. In calitate de staret si duhovnic, mi-am luat ingaduinta, dupa ce am reflectat mult la aceasta, sa-l calugaresc.

In anul 1980 m-am imbolnavit grav fiind internat la Cluj in tot cursul verii. Am venit la Rohia numai pentru festivitatile ocazionate de hramul manastirii din 15 au­gust. A doua zi, in 16 august, inainte de a ma reintoarce la spital, mi-am facut datoria de constiinta, calugarindu-l. Inalt Prea Sfintitul Teofil Herineanu, Arhiepiscopul Clu­jului, a binevoit a consfinti oficial actul savirsit.

Credincios fagaduintelor sale, monahul Nicolae im­pleteste munca si rugaciunea intr-o desavirsita austeri­tate si smerenie, fiind atent ascultator la toate problemele si intrebarile celor mai tineri, facindu-se frate bun al tu­turor, sprijinind pe cei dornici sa urmeze studiile teolo­gice, initiindu-i in cunoasterea limbilor straine, scriind si publicind, dind sfaturi intelepte intregii obsti a manas­tirii, tilcuind pericopele evanghelice duhovnicale in bise­rica. Darul oratoric si profunzimea ideilor crestine de care era insuflat faceau ca multi credinciosi sa se adune la manastire spre a se invrednici de bogatele sale cunostinte si invataturi, ingemanate cu o inalta traire spirituala. Era nelipsit de la slujbele religioase si mai ales de la sfinta liturghie si miezonoptica, pe care le definea ca “e­senta slujbelor divine” sau “centrul cultului crestin”. A­deseori spunea: “Nu stiti voi, crestinii, ce comoara aveti in biserica, bucurindu-va de prezenta lui Hristos, care ne-a izbavit de moarte si de iad, si este atit de bun cu noi”.

Ca filosof si om de cultura a publicat mai multe carti, altele a tradus, a imbogatit prin capacitatea sa debor­danta de intuitie si fin analist al fenomenului literar, cul­tura romaneasca. Se afla sub tipar o carte de predici pe care le-a tinut la manastire in decursul anilor. Tot in curs de editare se afla si “Jurnalul fericiri” cuprinzind eseuri, reflectii si memorii din inchisoare. In timpul dictaturii manuscrisul a fost confiscat, apoi restituit, din nou confiscat in anul 1984 si depus la Sectia secreta a Arhivelor Statului. Un exemplar a ajuns in lumea libera, de unde abia dupa Revolutia din Decembrie 1989, a inceput sa fie difuzat pentru ascultatorii din tara.

In ziua de 30 martie 1989 sufletul Parintelui Nicolae s-a eliberat din trupul chinuit de asceza., suferinte si boli. La data de 2 aprilie, dupa rinduiala calugareasca, in pre­zenta a numerosi credinciosi, cunoscuti si admiratori ai sai, purtat pe umeri de preoti si monahi, fiind de fata din partea Arhiepiscopiei Clujului P.S. Iustinian, Parintele Nicolae Steinhardt a fost condus spre locul de vesnica odihna, in cimitirul Manastirii Rohia, pe care a iubit-o atit de mult.

Arhimandrit Serafim Man

Septuagenarul neastimparat[21]




Orice disciplina, orice doctrina, orice profesie (profero) are un secret, un principiu nedat in vileag nu pentru ca ar fi inavuabil, ci pentru ca nu se cade sa fie luat in desert; el ii constituie piatra de temelie si morala profunda, ne­proclamata, dar ineluctabila.

N. Steinhardt declara ca in invataturile de care s-a apropiat a “dorit si cutezat intotdeauna” sa afle secretul acesta hotaritor, care, cum spune el, “detine formula, indeobste scurta si raspicata, a deplinei sinceritati, care se confunda cu o marturisire fara prudente si echivocuri: gindul intim al doctrinei, singurul care conteaza” (“Struc­tura ori sens”, in “Viata Romaneasca”, nr. 12, 1980).

Dupa aceste rinduri introductive, N. Steinhardt scrie fraza urmatoare, asupra careia propun sa ne oprim citeva clipe: “Pentru materia mea, dreptul constitutional (cu alte cuvinte: stiinta organizarii si apararii libertatii), cred ca l-am intuit: e curajul, curajul fizic in fata mortii”. Primul lucru ce se retine de aici e sublinierea pronumelui pose­siv, exprimind foarte hotarita revendicare a propriei specia­litati, apoi lapidara definitie a acesteia. O stiinta necerce­tata decit de specialisti, o disciplina juridica de catedra, cu rarisime aplicatii la vreun interes imediat, lipsita apa­rent de conotatii existentiale se dezvaluie dintr-o data, cu evidenta uluitoare a adevarurilor elementare, ca angajind fiinta in chip dramatic si radical. Daca, asa cum spune Kierkegaard, contrariul pacatului nu e virtutea, ci liber­tatea, daca, asa cum multi intelepti si eroi au afirmat de-a lungul vremilor, bunul cel mai de pret nu e viata, ci liber­tatea, rezulta ca, fara doar si poate, dreptul constitutional e stiinta cea mai importanta, cel putin in domeniul a ceea ce numim “stiinte umane”. Organizarea binelui e o uto­pie cu efectele cele mai funeste; ea nesocoteste tocmai li­bertatea (care trebuie, virtualmente, sa poata alege raul ca optiune individuala, in vreme ce nesocotirea ei duce inevitabil la generalizarea raului prin mutilarea in esenta a umanului ca atare). Organizarea libertatii e insa altceva; in lipsa ei, societatea oscileaza intre anarhie si despotism. Aceasta organizare trebuie sa fie durabila; ea duce la for­mularea unor principii statornice, dar nu poate fi rigida si imuabila, ea e necesarmente dinamica, fiind totuna cu apararea libertatii, actiune variabila, dar perpetua. Pretul libertatii, spuneam alta data, e mereu exigibil si niciodata definitiv platit; de regula, pretul acesta e insasi viata, iata de ce “secretul” dreptului constitutional, girul sau cel mai adinc nu poate fi decit curajul fizic in fata mortii, cum exact si decis afirma N. Steinhardt, simtind nevoia reduplicarii[22] ; “curajul, curajul fizic” Aceasta redupli­care e in primul rind un efect retoric de accentuare, dar si in ordinea succesiva suita e fireasca: curajul fizic exista si fara curaj moral, dar acesta, cind se arata, il naste si pe cel fizic, oricit de fragila, dezarmata si vulnerabila ar fi in speta fiinta.

Nu vreau deloc sa-mi pun prietenul in postura jenan­ta prin comparatii strivitoare, dar pot zice cu toata sigu­ranta ca fraza lui N. Steinhardt s-ar fi putut inscrie prin­tre frazele-cheie din “Cours de politique constitutionnelle” de Benjamin Constant, carte clasica si neinvechita, deloc mai prejos ca proza, as zice chiar mai presus, de romanul “Adolphe” sau de jurnalele intime ale aceluiasi. Nu merg mai departe, imi marginesc comparatia (si echivalarea) la fraza in chestiune. Dar se mai gasesc in scrisul lui N. Steinhardt nu putine fraze de aceeasi tarie; antologate, ar da un volum de aforisme pe a carui rezistenta in pos­teritate ma incumet sa mizez. Nu numai de aforisme; o multime de portrete, caracterizari, formulari izbitoare si memorabile. Imi dau seama acum ca, din prudenta, elo­giul meu apare cam restrictiv, limitat la o eventuala cu­legere de “pagini alese”, dar nu e putin lucru pentru un scriitor sa merite editarea unui atare florilegiu. Nu-mi propun sa scriu aici un “studiu critic” despre opera lui N. Steinhardt. Am incercat doar o desfoliere analitica a frazei despre esenta dreptului constitutional, pentru a releva profunzimea si forta de care e capabil scrisul sau. Cunoscind bine omul, admiratia mea ii cuprinde si scri­sul, si felul de a fi (nu lipsite de “originalitati”).

De existenta sa am luat intiia oara cunostinta din colectia revistei “Vlastarul” a Liceului “Spiru Haret”, pe care il absolvise cind eu intram in prima clasa. (Tot din “Vlastarul” am aflat de Mircea Eliade, Constantin Noica, Alexandru Cioranescu.) Apoi, un coleg al meu de clasa, var cu el, mi-a dat volumul “In genul tinerilor”, semnat Antisthius, in care Steinhardt ii parodia pe corifeii “tine­rei generatii' (persiflata atunci de G. Calinescu sub eti­cheta “De generatione mucosorum”), cele mai amuzante fiind textele atribuite amicilor sai mai virstnici, Noica, Eliade si Comarnescu. Mai tirziu, in 1936, am citit in “Re­vista Fundatiilor Regale” un studiu al sau despre Proust, care m-a umplut de admiratie si invidie. Dupa 1944, i-am urmarit regulat eseurile publicate aproape numar de numar in noua serie a “Revistei Fundatiilor Regale” si arti­colele din ziarul “Victoria” al lui N. D. Cocea. Toate ma in­citau grozav, fie ca eram sau nu de acord cu autorul. Il preocupau aceleasi teme si aceiasi autori care ma preocu­pau si pe mine. Dar nu ne-am cunoscut decit mult mai tirziu, in 1953, la Cimpulung, unde ma aflam mai de mult, in compania lui Noica, pe care venise sa-l vada. Din pri­mele vorbe ne-am dat numaidecit seama ca avusesem aceleasi lecturi hotaritoare in adolescenta, aceeasi for­matie intelectuala (a mea insa mult mai modesta); ne-am descoperit pe loc (le banuiam dinainte) predilectiile co­mune in arta, in literatura, in anecdotica istorica, in for­mele vietii private, in amintirile pariziene, in gastrono­mie; iubeam la fel de mult Bucurestiul si ii cunosteam la fel de bine trecutul. Buna noastra memorie ne ajuta sa pomenim pe de rost pasagii din “Craii de Curtea­ Veche', din “In cautarea timpului pierdut”, din “La rotisserie de la reine pedauque”, din “Candide”, din Stendhal, din Ion Ghica, din Caragiale – tatal. Mai cu seama ne-a apropiat faptul ca eram printre foarte putinii, de nu cumva poate chiar singurii romani din generatia noastra, pentru care Alphonse Daudet era un autor familiar, tot asa si Courte­line. Ne-am declarat cu de la noi putere prieteni din copilarie, abolind dintr-un condei diferenta de virsta si umplind retrospectiv cu posibilele noastre amintiri co­mune deceniile in care doar din capriciul intimplarii nu ne intilnisem de fapt.

Aceste amintiri comune nefiind incercuite de margi­nirea faptelor aievea puteau merge mult inapoi, facin­du-ne, spre pilda, contemporani cu “Afacerea” Dreyfus, care ne-a pasionat si din care mai pomenim si acum cite un episod sau altul, ca vechi “dreyfusarzi” ce sintem: “borderoul”, plastografia colonelului Henry, depozitia generalului de Boisdeffre la procesul Zola, pledoaria avo­catului Labori etc. Nu numai efectul “Afacerii” in opera sau actiunea unor Zola, Peguy, Clemenceau, Anatole France, Proust, Roger Martin du Gard ne-au impus-o ca un eveniment crucial in care nu puteam sa nu ne impli­cam; ca juristi, consideram ca miezul 'Afacerii” sta in ire­gularitatea procedurii si ca e vorba de o chestiune de prin­cipiu: incorectitudinea formala ascunde totdeauna o in­justitie materiala. (Steinhardt facuse, ca student, o lucrare de seminar despre tehnica proceselor montate, luind ca model procesul Ioanei d' Arc.) “Afacerea” Dreyfus (si altele ca ea, mult prea numeroase in vremea noastra ca sa mai poata stirni atita vilva) a fost posibila pentru ca instanta era de fapt subordonata executivului (Ministerul de Razboi) prin derogare de la principiul separatiei pu­terilor, formulat de Montesquieu.

N. Steinhardt ma da literalmente gata cu nemaipo­menita lui capacitate de informatie. Stie tot, e la curent cu tot: microfizica, cibernetica, biologie, psihanaliza, muzica dodecafonica, arta abstracta, arta concreta, noul roman, mai stiu eu ce. Nu pot pricepe cind are timp si de unde face rost. Curiozitatea lui intelectuala, febrilitatea lui, neastimparul lui sint ametitoare. Citeste cu o rapiditate electronica si retine totul temeinic. Eu, complexat de cite stie si cite afla mereu, ii spun din cind in cind (mai mult dintr-un fel de pizma) ca, de la o virsta incolo, nu mai are rost sa citim prea multe noutati, ca e timpul sa recitim citeva dintre marile carti si sa mai meditam, sa mai si cas­cam gura la spectacolul vietii ca nu mai avem mult. Dar de fiecare data aflu ca tocmai reciteste “Odiseea”, “Divina Comedie”, pe Tacit, pe Suetoniu, pe Tucidide, pe Emines­cu, pe Balzac, pe Shakespeare, pe Goethe, pe Platon; Bi­blia o stie aproape pe de rost, Filocalia, Patericul, Sfintii Parinti de asemenea; aflu mici fapte de viata pe care le-a observat in troleibuz, pe strada, intr-o administratie pu­blica; imi vorbeste de cite o cladire veche, de un colt de strada sau de gradina, de un incident amuzant sau revol­tator. Cancanuri, daca vine vorba, constat ca stie destule, dar e discret.

E de o vitalitate neinchipuita. Cu toate astea, sana­tatea lui e subreda, tine o dieta nemaipomenit de severa, o tine cu habotnicie; sufera de atitea, incit ce-i e permis la una ii e contraindicat la alta (din gastronomia noastra de odinioara nu ne-au mai ramas decit evocarile). E mereu internat ba pentru operatie, ba pentru analize, ba pentru tratament; multumita lui, vizitindu-l, am ajuns sa cunosc aproape toate spitalele din Bucuresti. Dar eu zic ca aceste migratiuni spitalicesti sint inca o proba a vitalitatii lui fara pereche. Presupun o tenacitate, un optimism, o in­credere ce nu dezarmeaza; o incredere condescendenta si in propriul ticalos trup omenesc. Sint si o dovada de con­stiinciozitate. Si, poate, si una dintre formele sociabilitatii. Si mai cred ca nu ar fi suportabile fara o solida rezerva de buna dispozitie (si, in definitiv, de rabdare, in ciuda agitatiei lui).

Este in vocatia de bolnav si de pacient a lui N. Stein­hardt acelasi neastimpar si tot atita scrupul ca si in ape­tenta lui intelectuala nepotolita. La fel si in viata de socie­tate. Cunoaste imens de multa lume (faceam adineauri aluzie la sociabilitatea lui), trimite carti postale ilustrate, felicitari, intretine legaturi epistolare, nu uita aniver­sarile, nu omite parastasele. E de o politete obsecvioasa, intr-o cadenta potopitoare. Face servicii, intervine, soli­cita pentru altii, rareori rateaza o expozitie, o conferinta, un concert. Nu sta locului; ca si Aliosa Karamazov, face intr-o singura zi atitea vizite, cite nu face altul intr-o sap­tamina. Sta putin; abia puse intrebarile de sanatate si ros­tite complimentele de rigoare, plus, bineinteles, lucrurile totdeauna interesante pe care le are de spus, se ridica, isi ia grabit ramas-bun si porneste ca din pusca.

De zece ani, de cind si-a lasat barba, la inceput sura, vechea lui chelie a cistigat in demnitate, iar el are un fason impunator, ceva intre duhovnic si general tarist. Nu-mi mai vine usor sa-i vorbesc de la egal la egal, ca “prieten din copilarie”, si trebuie sa fac un efort (nu prea mare) ca sa-mi moderez deferenta pe care mi-o inspira.

Efortul acesta insa imi reuseste si ii pot spune de la obraz, fara prea vizibile semne exterioare de respect, ad­miratia si iubirea mea. Tot in felul acesta ii mai spun si al­tele, nu totdeauna la fel de magulitoare, dintre care unele le voi scrie poate in alt articol: nu se potrivesc in acesta, omagial.

P.S. Nu puteam pomeni in acest articol de capodopera lui postuma Jurnalul Fericirii”, al carei manuscris ii fusese confiscat de Securitate in urma unei turnatorii. I-a fost restituit mai tirziu, prin interventia lui Eugen Jebeleanu si depus in “custodie” la Uniunea Scriitorilor. Dar mai exista o copie in Franta, la Monica Lovinescu si Virgil Ierunca, si o alta versiune, aproape identica, pe care o rescrisese din memorie intre timp.

Alexandru Paleologu

Amintiri despre Steinhardt[23]

Stelian Tanase: Cum l-ati cunoscut pe N. Steinhardt?

Alexandru Paleologu: In 1954, cind a venit la Cimpulung sa-l vada pe Dinu Noica, cu care fusese coleg si oarecum amic in tinerete. Era mai tinar decit Noica, la scoala a fost in urma lui. Atunci ne-am vazut noi prima data, ne-am inteles de la inceput. Eu il cunosteam din Revista Fundatiilor si din co­lectia revistei Vlastarul a Liceului Spiru Haret (unde am in­vatat si eu) si cartea In genul tinerilor, volumul de parodii aparut in 34 sau 35, pe care mi-l imprumutase un var de-al lui Nicu, coleg de clasa cu mine. Partea cea mai buna din carte era o parodie despre Eliade, Comarnescu si Noica. Capitolul despre Noica era cel mai amuzant, in el Nicu ridea de o pre­supusa teorie a lui Noica, asa-numita nonmincarea, foarte amuzant, nu pot acum sa reproduc. Cine gaseste volumul In genul tinerilor poate gasi chestiile astea care sint foarte nos­time. Unica oara cind a fost Nicu la Cimpulung, a fost atunci cind ne-am cunoscut noi si cind Noica era inca in domiciliu obligatoriu acolo, in unul din ultimele lui domicilii din Cim­pulung, adica intr-o vila, numita Vila Luca. Era pe strada pa­ralela cu Riul Tirgului, soseaua care merge spre Namaiesti. Despre aceasta sedere la Cimpulung, despre mine si despre el, vorbeste Nicu Steinhardt intr-un articol aparut in revista Stea­ua' si apoi cules in volumul Prin altii spre sine, ultimul lui volum, care este o culegere selectiva antologica. Articolul nu­mit Ce stiu a fost citit de Andrei Plesu si Liiceanu si, mi se pare, de Vieru, cu glas tare si cu multa reculegere, in camera lui Noica de la Paltinis, la un an de la moartea lui. Articolul era foarte frumos, adevarat. Descrie casa in care statea Noica, o casa acoperita cu iedera, ca resedinta in surghiun a unui bo­ier sub domniile pamintene. Se spune ca Noica isi constituise acolo un grup numeros de ciraci ferventi, carora le aplica un program de o disciplina stricta, cu lucrari scrise, cu obligatii seminariale si ca oaspetii cursanti veneau la ceai cu cornu­rile si cu zaharul de acasa iar Mariana Noica le servea ceaiul. Lui Nicu Steinhardt i-a picat prima data o lucrare despre Ernst Cassirer. Nimic din toate astea. Eu eram acolo singurul disci­pol al lui Noica, nu era nici un grup de ciraci ferventi, eram eu singur care dimineata parcurgeam cu el toate notele lui de lectura din Hegel si traduceam impreuna texte grecesti. Asta a fost in primii trei ani cit am stat la Cimpulung. Nu era nici un fel de oaspete cursant. Mai erau prieteni care veneau in vizita acolo si beau ceai. Desi era o epoca in care piinea era pe cartela nimenea nu venea cu cornuri de acasa, nici nu exis­tau cornuri pe vremea aceea, era numai piine neagra si cea­iurile erau foarte bune. Toate le oferea Mariana, nimeni nu venea cu produse alimentate de acasa. Cit despre Nicu imi amintesc doar ca folosea numele Cassirer intr-un mod injurios. Avea o ciuda foarte mare pe Cassirer, cum vad ca avea si pe Bentham si pe Stuart Mill. Nu stiu pentru ce, zicea Cassirer cum ar zice canalie. Dar constat, atit in textul tiparit, cit si in scrisoarea scrisa mie, ca numele lui Cassirer e scris gresit, cu un singur “s”, cu “i” si cu “e”, Casierer. Am apucat sa-i spun inainte sa moara: “Bine mai Nicule, cum ai putut sa faci o lucrare despre Cassirer cind nici nu stii cum i se scrie numele?”

Mi-a spus ca a facut o lucrare despre Cassirer, ca au fost oaspeti cursanti, ca poate la mine e falsa memorie, nu la el. A ramas chestia netransata dar tin sa rectific, ceea ce spune Nicu despre Noica la Cimpulung si despre mine este inexact, este in cel mai bun caz falsa memorie, daca nu este ceva ca in Tartarin din Tarascon, pacat ca nu pot sa-i spun acum lui, care, ca si mine, citise foarte mult, in tinerete pe Alphonse Daudet.

Alexandru Paleologu

Antisthius: “In genul… tinerilor”

Din acelasi cuib pare sa fi zburat si cartea lui Antisthius despre scrisul tinerilor de astazi. Un baiat inteligent, atent si talentat, care stie sa surprinda caracteristicul si sa nuanteze humorul s-a amuzat sa parodieze scrisul citorva protagonisti ai “tinerei generatii”. Ca s-a distrat, lucrul pare evident oricui ii citeste cartea! De ce atunci simulacrul acela de ton grav si moralist, care introduce amuzamentul sub o scuza? A vrut oare Antisthius sa parodizeze cu anticipatie tonul “Revistei burgheze”?

Intr-o generatie de oameni autentici, aceasta drapare a unui sentiment strengaresc in toga unei inalte moralitati si cumintenii aduce o contributie neasteptata, de altfel specific burgheza: ipocrizia! Oricum, cartea lui Antisthius se va vinde. Dar nu pentru surogatul de morala pe care-l cuprinde, ci pentru ca cei pe care-i parodiaza au succes. E, fireste, si aceasta o comportare, tipica, de burghez. Sa exploatezi succesul altora. Dar e o comportare pe care o practica si proletarii.

Mircea Vulcanescu

MIRCEA ELIADE

editie ingrijita de
Fabian Anton

Cuvint inainte

La 26 iunie 1988 renumitul eseist Arsavir Acterian primea din partea monahului Nicolae Steinhardt, aflat la sfinta manastire Rohia, un colet cu nu mai putin de trei manuscrise.
Totul ar fi trebuit publicat, cu ajutorul lui Arsavir Acterian, de o renumita editura bucuresteana, intr-o serie de „Portrete”, ca o continuare a volumului despre Geo Bogza . Insa felurite evenimente, moartea lui Steinhardt si apoi evenimentele din decembrie 1989, a facut ca proiectul sa fie abandonat.
S-au pastrat astfel, in Fondul Acterian din cadrul Arhivei Culturale Romane, trei dosare ce contin manuscrisele volumelor „Mircea Eliade”, „Portrete” si „Constantin Noica” precum si un numar de pagini dactilografiate pe care Nicolae Steinhardt ar fi dorit sa le publice sub forma unei mici plachete in memoria lui Mateiu Caragiale.
Data fiind importanta acestor manuscrise am decis sa incepem publicarea lor, acum, la 15 ani de la moartea lui Nicolae Steinhardt, cu volumul despre Mircea Eliade.
Dosarul contine 8 texte dactilografiate, cu corecturi efectuate de autor, si cu o introducere semnata de Arsavir Acterian.

Fabian Anton
Bucuresti 2004

Caci straini si calatori sintem

Cu Nicolae Steinhardt am fost coleg la liceul Spiru Haret, el fiind cu citiva ani mai mic decit Constantin Noica si Barbu Brezianu, care la rindul lor au fost cu 2-3 ani mai mici decit mine, desi in aceeasi clasa, cu cei doi din urma, eu intirziind prin coclaurile judetului Ialomita in timpul primului razboi mondial, in satul Tandarei, ce era pe atunci (prin 1917) fara scoala.
Cu Steinhardt m-am imprietenit mult mai tirziu, ba chiar am figurat in aceeasi boxa a acuzatilor. Jurist prin invatatura, el s-a dovedit pina la urma a fi un om toba de carte, si nespus de fecund in a scrie carte dupa carte, strecurind in ele tot felul de intepaturi si ginduri indraznete, cu subtilitati si abilitate, inselind in acest fel cenzura apriga si vigilenta din trecutul nu prea indepartat.
Din scrisul abundent si plin de seva al lui Nicolae Steinhardt desprind citeva rinduri pe care, cu admiratie pentru curajul autorului, le-am citit in revista „Familia” din decembrie 1987 (ar merita citit articolul in intregime).
Transcriu din acest articol intitulat sfidator si fara pic de teama „Taina libertatii”:
„Comentindu-l pe Hegel si Platon, filozoful englez Karl R. Popper observa ca pentru amindoi <oamenii care se supun unei forte superioare sau nu mor mai degraba decit sa se supuna unui bandit inarmat sunt, din fire, robi innascuti care n-au parte decit de ceea ce merita>.
Asertiunea i se pare lui Popper exagerata si reactionara. Sa-mi fie ingaduit a crede ca nu-i citusi de putin asa. Oare progresul se confunda cu lasitatea? Sint razboiul defensiv si legitima aparare nascociri ale mintii retrograde? Nu voi inceta sa tot repet – luind asupra-mi riscul de a fi socotit maniac si obsedat – ca taina libertatii nu-i alta decit curajul de a infrunta moartea. Cel atacat are intotdeauna dreptul (si datoria) sa se apere. A ceda agresiunii ori santajului nu inseamna altceva decit a te invoi cu sclavia. Faimoasele <imprejurari> (subinteles: atenuante, justificative) nu-s decit pretexte, scuze ori siretlicuri ale miseliei (in intelesul vechi al cuvintului, ba si in cel nou), frazeologie cu iz si pretentii sociologice, vorbe frumoase menite a incurca lucruri simple. Santajul, dintre toate, e faradelegea cea mai odioasa si mai respingatoare (– alaturi de turnatorie –). Ai face jocul e totuna cu a-l aproba, al raspindi, a i te face partas. Hegel si Platon au deplina dreptate. Formularea lor este aspra, insa diagnosticul lor e lucid. Poporului care nu rezista cind e atacat ori individul care pentru a scapa cu viata (ori neranit, ori nebatut) da ascultare pretentiilor unui bandit li se potriveste de minune calificativul care lui Popper i se pare exagerat. Nu si lui Brice Parain , filologul francez pe care nu ma satur a-l cita: <Trebuie sa stii sa platesti: daca vrei sa fii liber se impune sa nu-ti fie frica de moarte>'.
Am ramas uluit citind aceste indemnuri belicoase ale lui Steinhardt, nu pentru ca nu-l credeam pe acesta capabil sa spuna adevarul pe fata, ci de teama ca va fi imediat arestat.
Mai ales ca scriitorul articolului la care ma refer facuse citiva ani de puscarie alaturi de C. Noica, Dinu Pillat, Alecu Paleologu, Al. O. Teodoreanu, Theodor Enescu, Vladimir Streinu, Marietta Sadova si altii pentru completarea unui grup limitat la 25 de persoane.
Steinhardt a fost odata chemat la securitate deoarece tinea un jurnal (bineinteles, considerat primejdios si confiscat). De la cine s-o fi aflat? Dumnezeu stie!
Spre a trai viata in rugaciune N. Steinhardt s-a calugarit, fiind numit bibliotecar la manastirea Rohia (Maramures). Acolo a adus omul citeva carti capatate de la Mircea Eliade, Emil Cioran, Alexandru Cioranescu etc., etc. ce i s-au trimis din strainatate de catre prietenii lui din Paris sau Madrid.
Intr-o buna zi, un grup de literati, dintre care citiva buni prieteni, in excursie prin Maramures, s-au abatut pe la Rohia ca sa-l vada pe amicul si colegul lor scriitor, devenit calugar, dar membru mai departe al Uniunii Scriitorilor.
Steinhardt a continuat, dupa ce s-a calugarit, sa scrie pe la diferite reviste si sa publice carti despre care unii critici au scris nespus de elogios. Revenind la grupul de scriitori in vizita la Rohia, Steinhardt le-a dat o gustare, dupa care i-a invitat in biblioteca unde au stat la taifas. La un moment dat, calugarul a deschis sertarul lui secret cu tot felul de giuvaere bibliofile spre a suscita interesul prietenilor. Peste citeva zile Steinhardt se pomeneste cu doi securisti „cultivati” care ii cer sa vada si ei cartile straine ascunse in sertarul secret. Calugarul a ramas perplex – dindu-si seama ca unul dintre excursionistii prieteni ce-l vizitasera l-a pirit. A fost invitat la securitate unde a fost supus unui lung interogatoriu, dupa care totul s-a limitat la confiscarea cartilor cu pricina. Unde or fi oare? Drept urmare, N. Steinhardt si-a vazut ultima lui carte aparuta cu barbare taieturi de o cenzura necrutatoare.
Nu mult dupa aceste intimplari, calugarul de la Rohia a murit facind un infarct in drum spre Bucuresti unde colegi de scoala si citiva prieteni il asteptau in vederea unei aniversari.
Pentru multi credinciosi refugiul in lumea cealalta e o izbavitoare, suprema bucurie.

Arsavir Acterian

Intoarcerea din India

Pamintul nu se vedea inca de pe vapor, cind ma simtii de acum coplesit de reflectii jalnice. Eram numai fatigat de drum? Nu! Simtamintul oribil care pusese stapinire – fatmic si inexpugnabil – pe fiinta mea iremediabila, irationala, orfeica, era travaliul deosebirii climatice. Dar nu al temperaturii concrete, ci, adinc, al latitudinii siccitive. Prin mijloacele promiscuei civilizatii europene ajunsesem in mai putin timp decit, famelic, imi trebuia ca sa contemplu leprosii cadaverici sau crocodilii purificati, din tara divina in continentul cu dictionare. Alaturi de mine un glas concretizator rupe farmecul mai persistind al nebulosului si anunta: Constanta.
Am incercat sa citesc, dar n-am reusit; am aruncat cartea „Karastrakruopatavana”, sinteza intelepciunii bengalice, pe care o citesc intr-o excelenta traducere franceza. Ma las intreg si nud melancoliei indice. Tin un soliloquiu. Trec in gindu-mi imagini ce par obscene aici. Imi aduc aminte cum Panditul Rahimsedwarthan Penga imi spunea: „Ma baiatule ma, asta s-o stii tu de la mine, ca eu is popa”, in gradinile sacre ale fantastikului Marawharwar, pe cind Rabindranath Tagore cu un zimbet biblic isi mingiia barba ireversibila. Barba lui alba ca un fluviu purificator cuprinde un cosmos kast, departat de cotidianul european. (Englezii si oamenii cu mintea intreaga nu ma vor intelege. Nu face nimic.) Doar sopotele havuzurilor umpleau atmosfera virgina de o inertie safica. Un gind blind ma cuprindea si ma simteam umil ca un copil onest si gingav. Despersonalizare in apoteoza mistica. Biologizare in permanenta placida.
Dar vasul se apropie de tarm si in curind vom fi sub semnul timpului impartit kalendaristic. Vom fi obligati sa scoborim. Din tragicul mahagonic al hermitagiului nostru plutitor in locurile ankilozate de munca. Din visul introvert in activitatea unde fiecare e presupus sa actioneze extravert. Deodata imi dau seama. Poate ca sint asteptat. Rude, prieteni, mai stiu Da, acum imi reamintesc, tot din acest port am plecat, acum citi ani? Eu i-am uitat, dar ei? Cufundat atita timp in satanalogia unei lumi agonice, e necesar sa ma violentez acum ca sa reinviez figurile lor. Nu voi recunoaste nici fauna si flora; atitea zile printre maimutele sfinte imi vor da posibilitatea sa am prehensiunea altor animale? Dar pe mine ma vor recunoaste? Alterabilitatea trasaturilor nu ma va face oare nerecunoasterabilitativ? E evidential ca da. Parul meu palid, farmecul calugaresc care emana, matildic si universal, din omul paradoxal ce sint, ma vor acoperi. Vine sara si, in cenusa pinzelor, sub globurile coplesitoare ale cheiului, ma voi strecura ascetic, inasimilabil, inacceptabil, transcendent si neutru. Ideea pretiozitatii unei primiri imi da o suferinta carnala.
Dar stiu eu macar daca vor veni inaintea mea? De ce m-ar intimpina? Viu ratacitor si gol, mincat de un blestem cosmic, fara capatii, rusinat. Ei m-au uitat, drumul inapoi spre India nu-l mai pot face din lipsa de bistari (cum se spune la Calcutta, in cartierul de nord-west al orasului, cartier dramatic, paradoxal). Ce voi face? Ma invadeaza o neliniste medo-persica, ma indeamna sa aprind candela dezamagirii si sa incep non-viata; valurile sint aproape, mai departe se disting havuzurile orasului, e usor sa-mi pierd virginitatea acvatica in apa-muma. Daca insa am ajuns de acum aici vreau sa ajung la mal ca sa nu se rosteasca despre mine un vechi proverb intelept al Indiei, care reveleaza caracterul ei organicistic si haotic: „L-amallunag itac taceni as” (adica, s-a inecat ca tiganul la mal).
Voi astepta deci.
Iute cobor in cabina, iau o oglinda in mina. Privesc. Nimic deosebit in trasaturile mele. Am ramas acelasi. Creaturile care vor veni in intimpinarea mea isi vor spune ca nu m-am schimbat, la ce bun am mai plecat deci. Si ma vor persifla. Dar de ce sa nu aplic stravechiul procedeu indic, de care am aflat intr-o sara apolonica, pulsativa, de mitologizare ascendenta, si care poarta nume: Ajukàteatru? O masca nu am la indemina si nici nu trebuie. E de ajuns un efort privesc iar in oglinda si vad ca am reusit. Sint acelasi si nu mai sint. Modern mister al Schimbarii la Fata! Privirea mea a luat ceva dramatic intr-insa, care reveleaza o mistica terifianta, o maximalizare a specificitatii din mine. Pun si o pereche de ochelari pentru ca sa par mai dezumanizat ca si cum as purta afurisenia lumii in mine. Sticlele din fata ochilor imi dau un aspect sacru, kast, ca un hram divin in cine stie ce magie indica, o sarbatoare panteistica a pacatului suprauman. Parul bine pieptanat in sus: fruntea lata. Da, arat fascinant, e ceva mituitiv in mine, de parca as ascunde o dogma perversa de mult uitata. Mai trebuie ceva? Sa las buzele putin in jos, dezamagit ca stau pe loc si nu mondializat, planetizat, subsumat in cosmosul ozonizat. Inca o privire in oglinda, cobor putin umerii, psychodramatic. Am facut bine ca am pus ochelarii, ca si cum as fi suferit o orbire neincercata. Se aude clopotul, lumea alearga, am sosit
Repede pardesiul cenusiu, palaria, dar nu, mai bine fara palarie Miinile in buzunar, ies din cabina, urc scarile Dar daca nu e nimeni, daca telegrama mea din Port-Said n-a sosit, daca m-am fatigat in van? Ma violentez ca sa nu par curios, ma stapinesc. Am ajuns pe punte. Sus cerul instelat, jos portul. O privire imi ajunge. Au venit toti, peste asteptare. Acum e clipa.
Cobor neuric in portul fantastik in noapte, rezultanta trudei mijlocizatorii. Ezit sa pun piciorul pe tarmul cu institutii si caractere: pamintul institutional, caracteritional, unde experimentul nu e introvert, unde hambarele sint irelevante si harnicia onesta o datorie. Pun totusi piciorul jos si privesc cu un mepriz bergsonian-cinic gramadatura din fata mea.
(Sunt fericit ca-i vad aici, imi par niste angeli radiosi, dar sint stapin pe mine si nu arat nimic.)
Le intind mina cu un gest eurasiatic si astept melancolic ca un autarh nestoric cu particula feudica.
Din grup inainteaza Zaharia Stancu Sahib si ambii Donescu Sahibs. In loc de ghirlande si serpi ei imi ofera, unul o kolaborare la Vrêmea, si celalalt acelasi lucru la AZ. Comarnescu Sahib ma saluta in numele demonologiei experentialiste si al republicilor federale din America de sud, de mijloc si de nord. Iar Emil Gulian Sahib ma proclama sef absolut si incontestabil al tinerei generatii, unic ecou al ei. Pasesc – victorios – inainte. Toti sint fascinizati. Ma uit la ei crunt si neronic si ei freamata, se indoaie ca arbustii la suflarea vintului faunic. Apoi deodata ma opresc, privesc desart, arat muribundic. Ei se reped, devin axa privirilor si atentiei lor, ma cred bolnav, ma intreaba ce am. Eu insa tac indelung si vad ca ei trec prin clipe de teroare. Fiecare gest al meu e microscopizat. Asteapta. In fine, imi revin, merg mai departe. Toti rasufla usurati. Ce-a fost? imi zic. Deniez sa raspund: „Ignoranta voastra nu ma surprinde. Sinteti inapti sa prehendati goliciunea cosmica a unui om umilit. Afundati in electricitate si lichelism, ati uitat totul despre divinitatea biologiei si ritmica iluziei policentrice. Omul traieste substantial numai in dinamica floralica, in nemurirea kasta a ultimitatii, departe de magarologia ratiunii. Va invit la clowneria tragica, unde paradoxul teocratizat”
„Destul, striga ei, e prea mult, nu putem rabda atita dintr-odata.”
„Destul Maestre, spune Boz Sahib, esti asemenea unui traznet asiatic cazut printre noi, destul, nu vezi, valurile marii se umfla, femeile se infioara, havuzurile se cutremura, ciinii latra, nu ne coplesi din prima data!”
Ii las sa rasufle, juisind in sinea mea de succesul inesperat, privind insa in afara ca si cum as auzi cintecul harfelor eoliene stimulate de vintul lamentatiunii minerale a neotomismului divinatoriu.
Ma uit in sus, ridic miinile dionisiac si teocratizat.
„Priviti! exclama tot grupul. A plecat om si s-a intors zeu! E un intelept, un hindus!”
Si toti, dinapoia grupului, pasagerii, se opresc. O liniste tibetana de o grandoare inexprimabila s-a lasat. Doar din departare, din intunericul unui colt al cheiului inapoia caruia se ghiceste orasul, un glas de copil mai repeta: „Hindus!”

Peste o jumatate de ceas, in gara portului, Dim. Gusti Sahib ma anunta ca miine ma va introduce in Templul ce se numeste Universitate, si-mi va pune la dispozitie conform obiceiului tarii pe cea mai frumoasa dintre fiicele lui, pe neintrecuta Facûl-Tatea, din nobila familie de Phil-Osophie. Dinsa, mi-o descrie Gusti Sahib, e cenusie ca piatra, dar e fecunda si in mai putin de o luna imi va darui o dragalasa As-Istenta, de nu chiar o Con-Pherinta. Sint impotriva onorurilor, ii spun eu insa cu glas vibrind, eu nu voiesc fecioarele voastre, nu voiesc decit contemplatia blinda a castitatii intrazeificate. Iarasi cuvintele mele ii pironeste pe toti, dar se reculeg si ma supliaza sa accept. Voi accepta, sfirsesc prin a zice, caci scrie in „Mahabharata”, cintul al XXXVII-lea, linia 32–36: „Nu te impotrivi bucuriilor”.
Privesc o ultima data portul si vaporul, caci trebuie sa plecam spre oras. Acum, de aici, ceea ce a fost mi se pare cu totul altmintrelea. Pe Gandhi il vad in adevarata lui lumina de om care nu stie ce vrea, se supara, vrea in fiecare zi altceva. India ca pe o tara care fara de sprijinul Angliei s-ar cufunda intr-un razboi civil si religios nesfirsit, poporul prada opresiunii fara limita a printilor, hindusii slabi prada mahomedanilor razboinici. Simpatia democratilor si socialistilor pentru Gandhi mi se pare inexplicabila, Rabindranath Tagore (pe care l-am zarit intr-o zi pe strada) cu barba lui mototolita, ca un batrin viclean si stupid. Si imi pare bine ca n-am invatat sanscrita, si nici bengaleza, si aproape nici macar engleza. Vad bine ca nu era nevoie.
Dar pe cind ma pot gindi la teama dinainte de sosire ca venirea mea va trece cu totul inapersevata, fara durere, pe cind imi murmur mie insumi cu o stranie bucurie aceste adevaruri, grupul cu care pornesc spre iesire imi solicita genuflexat citeva cuvinte.
Si dupa o ultima privire spre vasul care m-a adus din calatoria care s-a sfirsit atit de bine, incep sa vorbesc rar si adinc, cu oboseala nespusa, dezvaluind supremul:
„In fata civilizatiei voastre skaraotkizate, tulburarea assiro-babiloniana care ma invadeaza, inseamna jalea carnii, a comuniunii celeste, a mariajului cosmic”

Mircea Eliade – cum il vad

Nu s-a ascuns. In amintirile sale marturiseste ca atunci cind, in adolescenta, si-a pus (citusi de putin indolent) problema formatiei culturale, a cunoscut ca-i stau inainte doua cai: a culturii franceze, a culturii germane. Era pe vremea absurdei si ridicolei impartiri a carturarilor si mondenilor romani in doua tabere: francofili si germanofili. Francofilii precumpaneau cu mult, detineau un soi de intiietate. Lui Pirvan, care incercase o evadare din infantila dilema, i se atribuisera neintirziat sumbre simtaminte germanofile. Eliade insa era decis, precum si raspicat scrie, sa nu faca parte din clientela asidua a librariilor devotate cvasi monopolului francez. Moda i se parea tiranica, strimta, il si impingea un duh launtric si frondor sa afle o solutie mai putin banala. Infruntind curentul comun nu s-a indreptat totusi catre cartea germana, ci a optat pentru o terta dezlegare a necazului: s-a gindit ca Italia e mai putin solicitata si ca-i poate oferi atit accesul la una din marile culturi europene cit si privilegiul unor descoperiri care sa-l scoata din prea batatoritele fagasuri ale celor doua bastioane, si in special din aglomeratul sir al cumparatorilor de carti franceze en vogue.
A mers mai departe. Invocarea italiana aducea o pala de aer proaspat dar nu constituia o extindere suficienta a liniei orizontului. Simtea nevoia unei largiri indraznete a spatiului cultural, a unui demers slobod in directia tuturor azimuturilor. Italia nu era si ea decit un tarim european. „Rien que l'Europe!” isi va fi spus, cu vreo citiva ani inainte ca Paul Morand sa fi exclamat „Rien que la terre!”
Luase, in jurul anului 1930, o forma acuta si razletita aceasta vointa de sporire a capitalului cultural, de extindere a meleagurilor care se ofereau exploatarii, indragirii si explorarii spirituale. Beneficiari ai ispravii nu puteam fi, desigur, decit noi. A fost o perioada de efervescenta (crescinda) si de cotitura pentru duhul romanesc parca dintr-odata devenit lacom de innoiri sau mai bine zis de adinciri si luare in discutie a tuturor sloganelor obisnuite, cu dreptul de a contesta chiar si axiomele, de a rasturna optica valorica in fiinta.
Cind si-a oprit ochii cugetatori ai inimii si mintii asupra Orientului , cind a intuit ce imense spatii, inca nedefrisate de noi, ii stau in fata, Eliade nu a luat numai o hotarire personala – a marcat un moment parca harazit in evolutia culturii romanesti care manifesta de citva timp certe semne de nemultumire, sastisire si nerabdare.
Eliade, Cioran si altii alaturi de ei, la inceputul deceniului al patrulea, dadeau de inteles din ce in ce mai limpede ca simt o stringere, o exasperare. Tineretul vremii isi proclamase, pe cit posibil, aspiratia catre o rigoare si o puritate care sa inglobeze intreaga, viata sufleteasca a individului si a colectivitatii. Eliade a plecat in India, Cioran (fire patetica) a faurit o carte cu titlu fulgurant: „Pe culmile disperarii”. Se pasea pe o cale frecventata mai de mult, pe unde umblasera si universitari ponderati ca Radulescu-Motru („Cultura romana si politicianismul”) sau Garabet Ibraileanu („Spiritul critic in cultura romana”). Acum insa un glas nou largea si intensifica datele discutiei si introducea in perimetrul cultural notiuni inedite: nelinistea, universalitatea, autonomia viziunii nationale a lumii, schimbarea la fata si darea pe fata a sinei. Celelalte, cele, vechi – limitative, repetitive, inguste, preconcepute, stationare – prinsesera a fi luate in seama adversativ si pareau a fi devenit nesuferite.
Suflul acesta nou – de nesatisfactie si impetuoasa dorinta de extindere culturala si de luare la cunostinta a unui mirabil inventar inca nescormonit – Eliade si l-a insusit in forma-i cea mai inzestrata cu sorti de izbinda. Plecarea in India a semnificat un protest insa nu negativ ci adaugitor, un act (nu o expresie verbala) a sensibilitatii reflexive. Il desemnau dealtfel insusiri evidente: bagajul de cunostinte, puterea de munca, talentul literar, inteligenta si o doza de echilibru, de bun simt de ordin superior, de moderatie in violenta care indeobste caracterizeaza pe biruitori.
Insasi productia sa literara – prin fantezie si fantastic – a reprezentat o rupere cu trecutul si o (incintatoare) depasire a fruntariilor unei culturi acuzata a fi cuibarita in europenism si patriarhalitate si mostenitoare a unui secol al luminilor ce-si traise traiul. Scopul nazuit de Eliade a fost dublu: universalizarea perspectivei culturale romanesti si dovedirea capacitatii romanilor de a-si asimila elemente spirituale aparent cu totul straine si indepartate de ei. A obtinut cistig de cauza si mai mult decit atit. Caci Orientul – in tot ce are el mai specific, mai neeuropean, mai nearistotelic, mai neluminist – de indata s-a aratat perfect asimilabil noua iar fenomenul cultural romanesc (fara a se rupe din latinitate si contrazice civilizatia mediteraneana) si-a vadit mult mai mult trasaturi comune cu Orientul decit siTar fi putut inchipui o minte prudenta si conservatoare. Despre legaturile cu Asia si cu „mentalitatea orientala' erau, desigur, informati Eminescu, Pirvan, Blaga, Brincusi, Teohari Antonescu, etnologii, vizionarii.
Tinarul Eliade, cu entuziasm juvenil si vitejie de pionier (dar si cu aplicare stiintifica) a cutezat sa traga concluzii neinfricate. Din pozitia geografica si apetitul mitic al romanilor a dedus ca ocupam – in lume si in duh – un punct strategic important: o rascruce, un loc de intilnire si convergenta intre cele doua mari sisteme: european si asiatic. Le putem intelege pe amindoua, le putem indragi neexclusivist, le putem chiar incuscri. Avem, in orice caz, intrare libera in ambele spatiotemporalitati si sintem in fericita si cu totul exceptionala situatie de a ne putea pastra puterea de judecata fata de cele doua net diferite viziuni ale lumii. Nu ne sint deloc straine nici una, totusi nu sintem legati ori fagaduiti dinspre soare-rasare ori soare-apune.
„Nopti la Serampore” demonstreaza ca ne pazim nestirbita facultatea sceptica si putinta de a pretui din afara efectele halucinatorii ori produsele imaginatiei fabulatorii. (Ne lasam greu amagiti, greu sedusi.) Iar „O fotografie veche de 14 ani” ca rationalismul inversunat si fanatismul logic atit de afine unei parti a cugetarii occidentale nu au priza asupra „taranului de la Dunare”. Dumitru, eroul, nuvelei, contesta idolii toti, vechi si noi, ai filosofilor, sociologilor, lingvistilor. Buna si indestulatoare ii este deloc naiva lui credinta stramoseasca.
Sintem la mijloc, dar nu la temperatura caliie si nu la o medie aritmetica, ci mai degraba la interferenta a doua ansambluri. Aceasta-i una din principalele iscodiri eliadiene. Ne-am pastrat vioiciunea, adaptabilitatea, ba si (fara exagerare) disponibilismul, libertatea de actiune si apreciere, simtul depistarii lupului in vesminte de bunicuta si cu ochelari pe nas. Putem recepta pe mai multe lungimi de unda – si trebuie sa o facem, nu avem dreptul sa irosim privilegiile ce ne-au fost conferite – dar ne pricepem sa filtram, decantam, deosebim informatiile primite. Contrar aparentelor nu-l vad citusi de putin pe Eliade ca pe un antieuropean si nici ca pe un habotnic, al Indiei ori al Orientului. (Incepind cu „Maitreyi”, toate scrierile lui unde apare India sint absolut „degajate”.) Portile sint larg deschise in doua directii iar in centru se afla un ochi atent si treaz. Si apoi mai e libertatea, notiune esentiala, dragoste neintermitenta. N-a pregetat s-o aseze alaturi de yoga. (vezi volumul „Yoga et liberte”) si nu socot sa pot fi contrazis afirmind ca o numara printre stihiile cele mai populare pe intinsul teritoriului locuit de romani.
Nici in domeniul, atit de exploatat, al criticilor indreptate impotriva „politicianismului” sau in polemica „formei fara fond” nu mi se infatiseaza ca un absolutist. In raport cu Ibraileanu, Radulescu-Motru (sau cu junimistii, cu Hasdeu) si-a pastrat independenta. (Si nu-i un merit peste care sa se treaca la repezeala. Politicienii acestia rau famati si aspru dojeniti – printre care figureaza Mihail Kogalniceanu, P. P. Carp, Titu Maiorescu, Take Ionescu, Ion si Ionel Bratianu, I. G. Duca, Octavian Goga, Alexandru Averescu, Spiru Haret, Alexandru Marghiloman, Nae Ionescu, Constantin Stere, Barbu Delavrancea, Iuliu Maniu ori Vasile Lascar – n-au fost chiar toti niste vintura-lume si niste Rica Vent.) Eliade a presimtit ca la noi fondul nu s-a lasat stapinit de forma si ca asadar problema se prezinta mai putin dramatic decit a formulat-o Maiorescu si mai putin optimist decit a rezolvat-o Lovinescu. I-a iscodit incilceala. Cunoscator adinc al yogai care-i o doctrina psihosomatica (si un comportament existential psihosomatic), increzator intr-un duh care nu-i deloc abstract cu dinadinsul si nestiutor de lume si materie si caruia ii place a pogori uneori in zone si momente de confuzie intre cerebral si concret, cu totul lipsit de vindicta unui Antonin Artaud, Eliade nu putea sa nu ia aminte la fazele tranzitorii si intermediare dintre forma si fond, dintre idee si obiect. Nuvela „Pe strada Mintuleasa” si romanul „Noaptea de sinziene”, citite atent, ni-l dezvaluie ca pe un autor complex, impartial, infiorat dar si zimbitor si cu antene apte a pipai deopotriva metarealul si infraspiritul. In „Strada Mintuleasa” contrariile se intersecteaza. In „Noaptea de sinziene” destinul se lasa anticipat.
Cit despre dispozitia universalista a poporului roman si despre dedesubturile panumane ale firii sale, realitatea nu numai ca i-a confirmat increderea, dar a si exemplificat-o cu o darnicie uimitoare. El insusi, Cioran, Eugen Ionescu si foarte multi altii sint probe neindoielnice pentru ce este in stare a intelege, asimila, prelucra si face la o adicatelea mintea atit de usuratic defaimata a romanului.
Cultura, a mai stiut de timpuriu Eliade, nu e numai literatura, filosofie sau arta. A conceput-o ca incluzind chimia (si alchimia), etnografia, biologia, sociologia, arheologia, psihanaliza, misterul. Misterul: a-i asigura un loc onorabil in cuprinsul culturii, iata ce i s-a parut un imperativ categoric! Pe urmele lui Dostoievski, Novalis si Pirvan, si paralel cu Jung, a izbutit in adevar sa schimbe statutul cultural al misterului care a incetat sa joace rol de mosafir doar ingaduit in sila si tinut de gazda cit mai in afara discutiilor purtate cu oaspetii vrednici de consideratie. Odata cu opera stiintifica si literara a lui Eliade, misterului (tainelor slavite de autorul „Fratilor Karamazov”) i se deschid portile Culturii si usile saloanelor frecventate de cugetatori, paginile cartilor citite de „oameni seriosi”. Miturile, visele, arhetipurile, simbolurile, metaforele, poezia populara, legendele, paremiile, basmele, tot cortegiul de marginalii se cuvenea introdus in centrul cercetarii obiective si supus atentiei celei mai nepripite. Inca de la inceputul veacului (in fapt de la romantici) se lucrase in acest sens in Europa de vest, de la Durkheim la Frazer, de la Freud la Frobenius. La noi fusesera Hasdeu, Alecsandri, culegatorii de versuri populare, citiva foarte seriosi etnologi. Dar emulii lui Mircea Vulcanescu simteau ca nu se facuse deloc de-ajuns. Iar interventia lui Eliade a fost, pe plan mondial, hotaritoare si parca a inaugurat in aria aceasta un alt ev.
Nu mai putin dornica de larga deschidere a usilor si ferestrelor si barierelor i-a fost activitatea romaneasca de primenire a climatului, a bibliografiilor, a temelor; si de curajoasa, indrazneata (nitel sfruntata) largire a cimpului vizual. Enciclopedismul, pe care l-a practicat de foarte tinar, l-a ajutat asemenea unui scutier leal, dar a trait in constiinta lui ceva mai puternic: intii intuitia, apoi convingerea intima si-n cele din urma certitudinea manifesta ca apartine unui popor cu inca nebanuite latente culturale de natura universala. Volumul fundamental despre yoga (in doua editii), vasta si ambitioasa istorie a credintelor si ideilor religioase (vai, neterminata) ori ametitor de numeroasele si variatele studii istorice, etnologice, filosofice, analitice sint departe de a fi simple (si solide, impecabile) lucrari de specialitate ori de sinteza, sint o cautare, un quest, un pelerinaj al spiritului romanesc in lumea larga, o aventura as zice, ca a feciorului de imparat, a voinicului increzator in calu-i nazdravan, a lui Fat-Frumos care se bizuie nu atit pe harnicia si desteptaciunea sa cit mai ales pe o arma secreta dind rareori gres: vocatia culturala si spirituala a unui popor asezat spre nenorocul sau la intretaierea imperiilor si-n drumul invaziilor dar si spre fantastica-i norocire pe unul din punctele (magice?) unde se focalizeaza, convietuiesc si se completeaza duhuri, culturi, stime poate mai putin potrivnice decit ne obisnuisem a le considera. Si este vrednic de sesizat: ca autor de proza literara ori de proza stiintifica a purtat cu el, mereu, ca intr-o desaga neimpovaratoare inca o insusire romaneasca: un fel de bonomie, nescortoasa si nebosumflata; un contact permanent cu principiul relativitatii generalizate; o smerita banuiala ca drumul spre adevar e, cine stie, asimptotic.
De presupus am presupus intrucitva de mult; mi-au fost de trebuinta ani indelungati ca sa-mi devina inteligibil si clar ce urmarea. Sint bucuros ca odata in 1934 (intr-o mica librarie bucuresteana ) si a doua oara in 1979 la Paris (in apartamentul din place Charles Dullin) mi s-a destainuit. Prima oara indirect si reticent, a doua data fatis si plin de voie buna. Asta a vrut (asta, nu altceva), sa demonstreze universalitatea puterii simtitoare si cugetatoare a neamului sau, pe de o parte. Iar pe de alta: sa cucereasca pentru tainele, semi-tainele si clar-obscururile – ce pareau ostracizate pe vagi, oropsite si dubioase terenuri – dreptul de a patrunde in cultura (ca auxiliare si la paritate cu experientele).
O dubla operatie care a reusit cu virf si indesat, har peste har. Istoria, careia in romaneste i se mai spune si ursita, si care nicicind nu leapada o farima de ironie, a potrivit lucrurile asa incit sa-si incheie viata la antipodul chiar al lumii de la care nadajduise radicala innoire a metodologiei culturale (approach zic englezii si-i mai complet, inseamna totodata: apropiere, abordare, mod de atac). De nu cumva a fost nu o ironie ci opusul ei: o blagoslovenie, in sens universalist si de impacare.
Se pot incheia framintarile culturale autentice, fie ele oricit de aprige, altminteri decit printr-o sinteza obiectiva?
Iscusitul Eliade s-a supus venerabilei reguli dar i-a smuls o fericita si poznasa derogare: paralela productie literara in romaneste unde pina la sfirsit vechile patimase interogari si chemarile tainelor din tinerete nu pierd nimic din farmecul si vigoarea de altadata, in vreme ce autorul din tilcuitor (explicant) ce a devenit, redevine – o! minune – psihopomp de suflete moarte si triumfal vii.

Opera lui Mircea Eliade

Dintre eroii antici, André Gide nu-l iubea pe Hercule pentru ca sovaise indelung intre vitiu si virtute. L-ar fi admirat pe Mircea Eliade tocmai pentru ca acesta nu si-a pus problema unei alegeri intre stiinta si literatura. De la inceput, din prima tinerete, le-a indragit, le-a infruntat, le-a supus entuziasmului, curiozitatii si atentiei sale pe amindoua. Mineralogia, arheologia, orientalistica, gramatica, psihologia, chimia, speculatiile spiritului l-au atras simultan si deopotriva de intens ca si romanul, nuvela, jurnalul intim. Si trasatura aceasta juvenila s-a prefacut intr-o constanta a intregii activitati a scriitorului, explicind de ce si cum a izbutit sa fie, totodata, literat si om de stiinta.
„Romanul adolescentului miop” a ramas nepublicat. Incepind cu anul 1930 („Isabel si Apele Diavolului”) si pina in 1938 („Nunta in cer”) apar insa nu mai putin de sapte romane, iar in 1940 volumul cuprinzind nuvela „Secretul doctorului Honigberger” . Mai tirziu (1956, o a doua editie marita in 1977) sint tiparite „Noaptea de sinziene” (tradusa in franceza de Alain Guillermou sub titlul de „La foret interdite”) si numeroase nuvele, paralel cu nesatioasa lucrare a eruditului cercetator al fenomenului religios.
Caracteristic si precumpanitor este imprejurarea ca intre cele doua domenii – opera literara si opera de cercetare – a existat o continua perihoreza. Literatura lui Mircea Eliade – scrisa mereu in romaneste – nu a fost nicicind o simpla beletristica; romanele si nuvelele sale nu apartin genului epic al „analizei”, al „actiunii”, al descrierii, al conflictelor morale, al sonoritatii verbale ori jocurilor lingvistice; nu vadesc scopuri sociale sau distractive. Nu concretul si nici psihicul il retin pe scriitor, si nici ideile. Literatura aceasta nu se semnifica pe sine, nu recurge la temele proprii si traditionale ale prozei narative, ci – din prima fraza chiar, si neincetat – cu o perseverenta obsesionala trimite la alte imparatii, la substraturi si esente numenale. Sint romane si nuvele „cu tilc”, axate pe cazuri de ceea ce anglo-saxonii numesc extra sensorialperception, de parapsihologie, de incercare a deslusirii unor simboluri, a intelegerii unor „semnale”, a gasirii unor „chei”, a prezentarii unor cai de acces la ori macar de apropiere de o lume alta decit a datelor nemijlocite ale constiintei. Nimeni nu s-a lasat mai cu bunavoie invins de ceea ce Blecher, dupa sfatul lui Geo Bogza, a numit irealitatea imediata.
Literatura eliadiana, ca atare, joaca un rol de semnificant iar semnificatul pe care-l exprima tine de o injghebare paralela celei fenomenale, posesoare a unor enigme si orinduiri ce singure pot oarecum lamuri sau macar produce licariri fugitive (ca ale „ochilor de pisica”, noaptea, pe sosele, indicind discontinuu conducatorului unui vehicul traseul pe care inainteaza), macar isca „momente de adevar”, adica de perplexitate si nesiguranta, de uimire ori euforie, capabile a pune in salutara stare de necumpana si neautomatism pe adeseori prea grabitul sau nebagatorul de seama trecator (vietuitor).
Roland Barthes a pomenit de un grad zero al scrisului. La Mircea Eliade e mai curind vorba de un punct de fierbere al scrisului; mai bine zis de gradul la care scrisul explodeaza si-si dezvaluie, prin dezintegrare, semnificantul; nu se „face literatura”, ci se efectueaza explorari si se emit ipoteze, explorari si ipoteze referitoare la realitati inaccesibile atit stiintei mecaniciste cit si inteligentei pragmatice ori vreunei metode infraimaginative oarecari. Numai hazardul (altfel spus „fantasticul”) poate – uneori si in mod arbitrar, fara explicatie, motiv, justificare, merit sau previzibilitate – declansa iruperi de vremelnica perturbare a legitatilor si de prehendare a unor fenomene initiale abil tainuite scurgerii deterministe a timpului, evolutiei legitime a seriilor de evenimente.
„Noaptea de sinziene”, bunaoara, e romanul destinelor: ce li se intimpla eroilor, relatiile sentimentale, ostile, simpatetice, anodine, tragice, derizorii, incintatorii dintre ei, urzeala textului, digresiunile naratiunii nu sint decit ceea ce matematicele numesc determinanti nerezolvati. Opacitatile, coincidentele, recurentele se clarifica doar partial, precar, tirziu, prea tirziu. Ursita e „morala” cartii, reamintind povestirea istorica a lui Hasdeu, ce poarta drept nume insusi acest cuvint. Fantasticul, pentru Eliade, e singurul mijloc de care se poate folosi literatura spre a-si indeplini menirea ei de trezire, de zbuciumare, de discreta cutremurare a mintilor si sufletelor, chemindu-le spre dorinta si nevoia de a pune cit mai multe intrebari sfincsilor pazitori ai unor porti grijuliu sigilate.
Dar partea istorisitoare si imaginativa a operei mai adevereste inca un semnificat: e acela al specificului national. Mereu gindita si formulata in romaneste, ea demonstreaza caracterul ineluctabil al prezentei unei aure nationale in tot ce li se intimpla personajelor. „La tiganci” evoca (o cit de pregnant si cuceritor!) un „universal”: moartea. Materialele de constructie, luminile, umbrele, vrajile, condimentele sint strict bucurestene. „Noaptea”, desi actiunea se desfasoara si in strainatate, e intru totul de neinchipuit in afara unui mediu romanesc. In „O fotografie veche de 14 ani”, autorul nu sovaie a preamari bunul simt si candoarea unui roman simplu, confruntat cu cele mai sofisticate produse ale iscusitelor minti occidentale.
Pina si pe sine se ia autorul in gluma cu savantele sale teorii cu tot, inchinindu-se, ba si batind metanie in fata blindului dar stiutorului si curajosului fiu al unor tarimuri unde adevarurilor ancestrale li se acorda nezdruncinata si calda incredere. In „Strada Mintuleasa”: aici ceasul ales e al unor aprige ciocniri intre oameni cu pozitii, interese si opinii perfect antagonice. Nuvela nu le evita, nu le edulcoreaza, nu se straduieste a le invalui in ceturi uniformizante. Intrigat, cititorul simte ca exista un fel de spatiu inchis si comun in care se perinda intimplarile, in care dibuie oamenii, in care se sfideaza provinciile. In ciuda faptelor, in contradictie cu vrerea firilor si duritatea structurilor – si spre stupoarea cititorului – devin din ce in ce mai vizibile niste retele de legatura, niste imbinari cu cheag prins dincolo de perimetrul logic si abstract al dualitatilor si complicatiilor.
Specificul national, Dumitru, eroul „Fotografiei”, l-a dus involuntar si inconstient cu sine. El ii permite sa nu se lase tulburat de sisteme frumoase, coerente, implacabile si sa le opuna – in fraze pastratoare ale farmecelor locului sau de obirsie – un crez inexpugnabil.
Specificul national i-a ajutat poate lui Eliade sa inteleaga – mai bine decit de pe alte puncte ale globului – rostul miturilor, aportul gindirii orientale, deosebirea dintre sacru si profan, profunzimea stilului metaforic si celelalte elemente de baza ale expunerii sale. E cert insa ca in partea literara a creatiei sale, toate scenariile poarta pecetea indelebila a unei atmosfere anume, a unui ce pe care, fara pretentie de pedanta referire la o Volkerpsychologie, mi se pare ca-l putem cel mai coerent denumi specific national.
Nuvelele si romanele lui Mircea Eliade il singularizeaza pe om si pe literat la fel de puternic si de staruitor ca si firele ascunse ale soartei, hazardului, implicatiilor si conexiunilor vietii. Spre deosebire de covirsitoarea majoritate a scriitorilor, el nu s-a lasat rapit de seductiile semiologiei strict literare, de imbierile estetismului autarhic; le-a smerit, pe acestea, in fata altor autoritati mai importante, mai grave, mai ametitoare.
Intr-o vreme in care de multe ori fauritorul nu-i decit sclavul uneltei sale, in care literatura se multumeste a-si executa (juca, spun francezii, englezii si germanii) variatiunile pe clapele ori coardele cu numar limitat ale unor instrumente restrictive, Eliade, in decursul citorva decenii. Indrazneste a propune o literatura care nu se reflecteaza pina la satietate numai pe ea insasi, ci vesteste, capteaza ultrasunete, exercita functia de radio-telescop, de radar, de neobosit receptor, de fidela straja de veghe la hotarele constiintei si in avanposturile cunoasterii.

Istorie la rece

Cu privire la Mircea Eliade ca istoric:
Poate ca niciodata si nicaieri n-a fost regula bergsoniana a simpatiei (autorul, pentru a intelege in adincime subiectul tratat, se cade sa-l priveasca si sa-l analizeze nu numai cu inteligenta, ci afectiv, cu amenitate si bunavoire, iubindu-l cu o iubire obligator egala celei pentru sine) mai sfidata decit in volumul intii din „Istoria credintelor si ideilor religioase” de Mircea Eliade, aparuta in traducere romaneasca in 1981. De eruditie, documentare si impartialitate cititorul va da din belsug. Dar de „caldura” ori „participare” bergsonist-scheleriana nici urma, nici gind. Intr-adevar, cartea se arata fidela titlului ei: este, in cel mai aspru sens al termenului, istorie, istorie critica si inflexibila. Expunere, descriptie, relatare numai a „ce s-a intimplat”. Cu alte cuvinte stiinta, al carei pogoramint stabileste fapte sigure, marturisiri indiscutabile. Sint riguros excluse nu numai conceptiile personale, spovedaniile si nazuintele (atit de frecvente la unii istorici) ori parerile cladite pe dovezi indirecte („circumstantial evidence” le zice limbajul juridic anglo-saxon) sau chiar pe deductii perfect logice si presupuneri izvorite din probabilitati serioase, ca orice fel de interpretari ce ar intretine legaturi (suspecte, de buna seama) cu tot ce sta in afara perimetrului statornicit, adica a materialului disponibil. Interpretarea – intrucit exista si e tolerata – as numi-o strict juridica, redusa la aprecierea pieselor aflate la dosar. Iata exact opusul imperativului bergsonian: nu se iese din dosar.
(Trag nadejde ca-mi va fi ingaduit sa amintesc un film de altadata si replica actorului francez Victor Francen, in rol de amiral; unui bun prieten al sau, ofiter de marina si el, dat in judecata si care-i povesteste pe larg cum s-au petrecut lucrurile incriminate, el ii raspunde: esti nevinovat, de, te cred. Dar oare presedintele curtii martiale te va crede si el? Si cine-i presedintele? intreaba acuzatul. Eu, il dumireste Francen, dar ce mi-ai destainuit si dovedit nu figureaza in actele de la dosar”)
Exactitate, neosteneala, temeinicie, constiinciozitate, darul evocarilor limpezi. O extraordinara dibacie in a sintetiza si un autentic, rarisim talent conspectiv. O „lucrare magistrala”, o investigatie exhaustiva, uluitoare, pasionanta (as spune, daca acest cuvint n-ar distona in totalitatea aleasa de istoric). Fenomenala e biografia: imensa, dinspre infinit, pusa la punct pina la clipa chiar a introducerii colilor de hirtie sub tipar, dovedeste o putere de munca uriasa, o memorie fara pereche (aceasta-i o insusire majora a lui Mircea Eliade, cei care-l cunosc au incercat adesea ameteala auzindu-l cum reproduce fraze publicate cu patru sau cinci decenii in urma, indicind revista, anul, numarul, pagina ori si aliniatul respectiv), o metoda de lucru incoruptibila, o perseverenta supraomeneasca, mecanizata, nepaminteana. Bibliogarfia (atit notele din subsol cit si cele aproape o suta de pagini, din totalul de circa cinci sute, de la sfirsit: „Tabloul problemelor” – Bibliografie critica) trebuie citita de oricine, nu numai de specialisti (ori – pacat strigator la cer – „rasfoita”, „parcursa”); nu-i defel mai putin instructiva si antrenanta decit textul insusi: si-i limpede ca miile ori zecile de mii de lucrari mentionate – in nu stiu cite graiuri – nu figureaza acolo numai spre justificarea autorului ori spre indrumarea cercetatorilor ori din ratiuni de probitate documentara ori din prea prea firesti motive de „fala stiintifica”: au fost citite, studiate, comparate, puricate. Si supuse verificarii si exegezei „la bani marunti”. Nu. oricit as cauta alt cuvint mai nimerit nu aflu: ameteala, ca si in cazul memoriei.
(O similitudine se impune. „Etymologicum Magnum Romaniae” a lui Hasdeu – unul din favoritii lui Eliade – se citeste, desi nu-i decit un dictionar, cu tot atita placere, interes si nesat ca un roman; parafrazind lozinca de pe volumele lui Edgar Wallace, as exclama: e imposibil sa nu fi captivat de „Etymologicum Magnum Romaniae” ori de capitolele bibliografice ale „Istoriei credintelor”.)
Asadar: precizie, claritate, nepartinire de balanta model, sobrietate, informatie absoluta, cunostinte dincolo de obisnuitele ori neobisnuitele forte ale omului de stiinta si cultura. Toate. Drept care admiratia fara reticente ori fatarnicie. Dar si o raceala. O mistuire in biblioteci si clasificari zecimale. Un iz de ordinator cibernetic. O distantare meritorie (si inevitabila, necesara unei performante stiintifice), insa cu de netagaduit repercusiuni in relatiile dintre autor si cititor, reduse la ceea ce germanii numesc Ehrfurcht. Un efect de inaltime care spaiminteaza.
Inseamna ca, indusi in eroare de titlurile lucrarii ori de cine stie ce nelamurite complexe psiho-semantice ne-am fi asteptat la „misticism”? Citusi de putin. Misticism? Nici macar emotie. Emotie? Nici macar o tresarire a inimii! A inimii? Nici macar a cugetului mereu mentinut in conditie actoriceasca paradoxala (Diderot: actorul transmite altora stari emotive, el e in starea perfectei stapiniri de sine si a impasibilitatii controlate fara gres) ori chirurgicala (chirurgul nu-i stiutor decit de atentie, necrutare, pricepere: el „opereaza”, nu simte, s-ar parea ca nici „nu traieste” pe durata indeplinirii mandatului ce i-a fost incredintat).
Nu apar totusi in mersul vastei naratiuni – atitea tari, locuri, popoare, mentalitati, perioade, ere – nu apar, ici si colo, momente – o, foarte scurte, o, foarte discrete – care sa divulge oarecare preferinte, oarecare atractie, cedare, slabiciune, oprire, accentuare, mai stiu eu cum sa ma exprim? Deloc. Am putea banui ca momentul Amenhotepp IV care a provocat entuziasmul atitor istorici, al incercarii de a realiza un monoteism solar, il va indupleca fie si nitel (dinadins folosesc adverbul popular – duios al vocabularului nostru) pe carturar. Nu, reconstituirea e seaca: faraonul si-a schimbat numele in acela de Akhenaton, pe Amon l-a inlocuit cu Aton, dar si inainte si dupa reforma de la Amarna, Amon ori Ra au fost si ei numiti „singurul zeu, in afara caruia nu exista altul”. Apoi, e desemnat „zeul personal al regelui”, iar faimosul monoteism a fost de fapt un dualism, deoarece Akhenaton „era el insusi adorat ca o divinitate”. Fara a mai uita ca Aton nu-i o inovatie: se iveste si din alte inscriptii mai vechi. Iata legenda spulberata.
Dar Sumer? Cartea lui S. N. Kramer, „Istoria incepe in Sumer”, e citata si pusa respectuos in discutie; si e contestata. Debuturile istoriei – probele nu pot fi respinse – apartin unui trecut mai indepartat, iar titlul iscodit de S. N. Kramer e doar eufonic, ademenitor si senzational. (Se admite, ce-i drept ca, totusi, sinteza sumero-akkadiana reprezinta „o viziune tragica a existentei umane”.) Dar Creat? Alta „minune” ce a inspirat insufletit si inflorit numeroase panegirice. Atita eleganta, rafinament, civilizatie: dansatoarele acelea precursoare ale lui Botticelli, confortul acela premergator al apartamentelor moderne, misterele labirintului, minotaurul, Minos si Pasifae? Evazionism, poezie (marire tie, Racine), paseism de viitorologi. Tot ce se omologheaza: „experienta religioasa provocata de descoperirea solidaritatii mistice intre om si planta”.
Si Moise, omul decalogului, purtatorul de cuvint al unei divinitati personale si unice? Mesagerul formulei „Eu sint cel ce sint”? I se atribuie doar calificativul „seful charsmatic prin excelenta”.
Iar Grecia? Nu va infringe oare nici ea rezerva istoricului, nu-i va dezlega limba de vraja laconismului? Intr-o oarecare masura si sub un limbaj grijuliu codat, da. Nu prin Dyonisios, care a facut sa explodeze pentru un timp, prin comuniune, conditia umana dar nu a reusit sa produca o transmutatie; personaj, alminteri, nici fundamental si nici revolutionar. Ci prin aceea ca i se recunoaste Eladei a fi descoperit „bucuria de a trai”. Care nu-i o „placere de tip profan”; ea „reveleaza beatitudinea de a exista, de a participa – chiar la modul fugar – la spontaneitatea vietii si maiestatea lumii”. Pertinenta, splendida observatie si important aport la o poetica universala a menirii omului fiinta-antihaos. Au stiut-o „atitia altii de dinainte si de dupa ei (grecii)” se grabeste, vai, Eliade sa se comenteze spre a nu se lasa prins in flagrant delict de inflacarare. Dar cititorul ipotetic inzestrat cu aparatajul trebuincios va depista, aici, pe electrocardiograma o foarte mica deviere a traiectului neintinatei detasari. Sa nu fie scapat din vedere nici un alt moment de curaj hermeneutic, de rapida parasire a terenului unde analogiile surprinzatoare si paralele istorice sint de principiu interzise ori si penalizate: citirea, intr-un acelasi duh existentialist, alaturi de biblicul Avraam, a filosofilor Sören Kierkegaard si Leon Chestov!
Aproape imperceptibile clipiri, aproape subconstient freudiene scapari de sub obedienta rigorismului vrajmas literaturizarii, efervescentei, salturilor. Departe, cum nu se poate mai departe de tezismul unui Gibbon, de dramatismul profetic al unui Spengler, de prea putina severitate criticista si selectiva a unor Durkheim si Frazer, de nu si de sistematizarea (teoretizarea, legiferarea) incercata de Toynbee. (Toynbee e un istoric pentru care procesul dialectic se desfasoara pe plan religios; Eliade e un analist al credintelor si religiilor urmarite in dezvoltarea lor istorica.) Departe chiar si de schemele unui Georges Dumezil (prea inchegate), ca sa nu mai vorbim de stratagemele pseudoestetice ale lui Salomon Reinach, de oratoria patimasa inspirata si naiva a lui Michelet, de tendentioasele virtuozitati stilistice si lingvistice ale lui Renan. E depasit pina si Claude Levi-Strauss. Obiectiv si structuralist un sociolog care a cutezat a scris cartea numita „Triste tropice”? Trist! Un adjectiv atit de sentimental, de intimist pe chiar coperta unui demers pretins stiintific! Si acele neincetate referiri si exemplificari muzicale si raportari la melodii, compozitori, frazari tonale! Aida-de, Levi Strauss e un „literator”.
Nimic din acestea in impecabila si implacabila „Istorie a credintelor si ideilor religioase”. Nimic, desigur. E gindita si scrisa la rece. In creatia sa romaneasca insa, nu nuvelele sale fantastice, in romanul „Noaptea de sinziene”, Eliade, dimpotriva, e cald. E parca altul. „Istoria”, de aceea, poate (trebuie?) fi considerata ca un produs (un monument) al metodei stiintifice americane – metoda net documentara, persecutata de frica neindicarii unei surse bibliografice, rabduriu cautatoare a tuturor indiciilor si amanuntelor (defectiva, prin urmare), partizana hotarita a utilizarii ordinatoarelor. „Istoria credintelor si ideilor religioase” e in consecinta o intreprindere la temperaturi joase, o extindere in metodologia istorica a indignatei rostiri mallarméene: in poeziile mele nici nu pling nici nu-mi sterg nasul, un triumf al stiintei in ipostaza ei parosistic (in sens total nepeiorativ) infrinata, expozitiva, completa, lipsita (necontaminata) de orice interventie individuala a cercetatorului: sa se paraseasca, sa intre in imponderabilitate intelectuala, sa-si taie propria voie, sa-si anihileze sensibilitatea. (Si chiar logistica, matematizata prin suprematizarea probelor certe – intelegeti: actelor susceptibile a fi inventariate si trecute in complexul arhivistic –, eliminarea ispitelor extranee teritoriului, inabusirea personalismului, anatematizarea generalizarilor, obtinerea unei corectitudini derivata nu atit din consideratii morale cit din imitarea tenacitatii militare a unui „tir corect”, a unor manevre tactice nu mai necronometrate si dirijate decit lansarea unei nave cosmice.)
Dar pentru ca ecuatia personala nu poate fi exclusa vreodata – nici de cosmolog, nici de fizician, nici de biolog – ea se cere comprimata la un minimum, la un inexorabil minim; intr-atita de filtrat, de purificat, de prigonit, incit sa fie cel mai plastic scos in evidenta de potentialul de ascutime ori de energia scirtiitoare a penitei stiloului. Dar ce-am spus, ce cuvint arhaic mi-a descoperit vechimea? Voiam fireste sa zic: de sunetul iscat prin bataia clapelor masinii de scris.
Care si ea, dealtfel, nu-i neidentificabila. Dimpotriva. Lesne poate fi reparata; Isi are si ea „personalitatea” ei, nu mai putin decit buricul degetelor, principiu al dactiloscopiei.
Nu cumva, dincolo de impasibilitate si retinere, un soi de inca nenumita testare ori niscaiva aparat pentru „detectarea sinceritatii” la anchetati, ne-ar duce spre luarea in consideratie a unui factor care „tradeaza” la istoricul Eliade un simptom de neprimejdioasa, nevinovata si necompromitatoare modesta „febra”?
O asemenea imensa opera, o asa extenuanta si indelungata munca presupun – totusi, macar, oricum – o doza de indragire pentru subiect. (Macar un apel. Iar stiut ramine ca unde ti-e comoara, acolo ti-este si inima). Desi limbajul e cu sirguinta mentinut in cadrul terminologiei cele mai neangajate (referat, scenariu, rit, simbol, simbioza, sincopa, metafora, epifanie, teofanie, ocultare, sacralizare, solarizare etc. etc.) si n-ar permite, nici celei mai intransigent cenzor tehnicist sa ridice vreo obiectiune, nu incape dubiu ca ideile si credintele religioase il intereseaza, il atrag, il farmeca (sic!) pe Mircea Eliade. Vor fi chiar in volumul al doilea (inca netradus la noi) pasaje care vadesc o anume bunavointa pentru gnostica si manicheism, doctrine placute de multi din generatia sa si care si-au exercitat influenta asupra unei parti a miscarii culturale interbelice romanesti. Sacrul, misterul, fenomenul credintei ca atare, legendele, miturile, liturgiile sint tot atitea notiuni si forme sub care mocneste afinitatea cu aprioricul religios al lui homo erectus, faber ori sapiens. Semnele si ritualurile paleoliticului, imaginile rupestre, ansamblurile megalitice se invrednicesc a fi considerate ca marcind functii religioase. Teoria ca monoteismul a precedat politeismele e si ea un indiciu in acest sens, ca si mentionarea – in alta carte – a ipotezei ca natura este „cultural conditionata”. De nu-i imobilizat ori biruit de fenomenul religios, de vreo simbolica teologala, de nu-i un liric, un rapsod, un efuzionat al lui, nu-i nici un simplu savant de aseptic laborator in alb si indiferent halat ori un glacial astronom de pe Sirius.
Cazul Eliade se aseamana mult cu al lui G. K. Chesterton. Ideile filosofice ale acestuia nu sint cel mai pe larg si mai explicit expuse in volumele sale teoretice, polemice ori apologetice; nu, in romanele si – mai ales – nuvelele sale politiste. Scandalos procedeu pentru orice fanatic al formei didacticiste, dar intru nimic diminuant al valorii si tariei celor (stralucitor) afirmate.
Tot astfel adevarata, calda si semnificativa istorie a credintelor a lui Mircea Eliade se afla in nuvelele lui fantastice, in romanele sale, in opera sa romaneasca. In „La tiganci” si in „O fotografie veche de 14 ani” acolo scrisul nu se mai intepeneste la gradul neutru, acolo condeiul romanesc nu mai e „nepasator si rece”, iar omul nu-si mai poate lua infatisare de stana de piatra; e impetuos si foarte la cald – si e revelatoriu. Solarizarea, de pilda, se intimpla sa poarte cite o data mai patriarhalele denumiri de soarele dreptatii ori de rasaritul cel de sus.
Dar nu-i aceasta sectiune sloboda de zapisurile academismului electronico-omniclasificator simpla si deci inferioara (secundara, in orice caz) inchipuire, fantezie, „literatura” (oricit de izbutita)? Nu-i mai de seama si mai glorioasa pentru noi enciclopedica lucrare? Peremptoria prezenta pe plan mondial a unei culmi a spiritului si capacitatii stiintifice romanesti? Stiinta, a declarat careva, cuprinde ce credem, succesiv, despre lume, cosmos si materie; literatura ori arta (altfel spus credinta artistului) dezvaluie ce stie. Stiinta ne ofera neincetat ipoteze; arta, certitudini.
Asa incit nu ma sfiesc a da, cu indrazneala, glas unei experiente personale: opera stiintifica a lui Mircea Eliade mi-a fost si-mi este spre invatatura, cea literara spre desfatare si zidire.
Atit de putin despre opera. Ceva mai mult despre om, ori mai exact despre implacabilul tinar ucenic al cunoasterii ce si-a impus a fi.



Tineretea monahului mirean

Poate ca nu sint singurul care, dupa citirea volumului „Amintiri” (I), aparut in romaneste la Madrid (colectia „Destin”, 1966), a paginilor de amintiri din tinerete de la inceputul Caietului omagial „Herne” (Paris, 1978) ori a mai recentului „Memoire I” („Les promesses l'equinoxe”, Paris, Gallimard, 1980) sa se fi intrebat daca Mircea Eliade, asa cum se infatiseaza in anii adolescentei si tineretii, nu da mai degraba – si cu putere – impresia de a se fi pregatit pentru viata monahala decit de a fi avut in vedere acumularea cunostintelor necesare unei cariere inchinata studiului si culturii.
Se socoteste in general ca esenta monahismului o constituie credinta. Aceasta este o eroare. Credinta, monahii o socotesc de la sine inteleasa, iar numarul mirenilor a caror credinta este egala ori chiar depaseste pe a vietuitoarelor din manastiri e mai mare decit s-ar presupune. Nu credinta caracterizeaza pe monah, nu ea figureaza ca „materia cea mai grea” la examenul de primire in viata lepadarii celor lumesti. Altele sint insusirile specifice, indispensabile modului de existenta ales. Ele izvorasc ori tin de un tarim extraneu misticii, tarimul volitional; si care din punctul de vedere al decorului si terminologiei se incadreaza in ritualurile si scenografia stradaniilor fizice si lumii sportului. Nu credinta semnifica elementul de baza al calugariei ci smerenia si ascultarea. Acestea insa ce sint? Sint eufemisme ori termeni tehnici ori sinonime ale vointei (unei vointe de fier) care se invedereaza a fi, ea, miezul problemei.
Intr-o clasificare conforma realitatii, vointa e rubrica inlauntrul careia trebuie examinata problema ce s-a pus, aidoma, pentru toti marii scriitori existentialisti ai veacului nostru, incepind cu Maurice Barres (obsedat – v. mai cu seama „Un om liber – de modul de traire”, acel care mai tirziu va fi anglicizat „Way of life” si caruia ecleziastic i se zice rinduiala vietii de sine), apoi: Jünger, Hamsun, Motherlant, Sartre, Papini, Malraux. Mishima, Drieu. Iar pentru Eliade parca si mai acut, mai perseverent, mai cotidian. In mansarda copilariei si studentiei, in ashramul himalayian, la Calcutta, la tara la Clinceni, chestiunea se pune la fel, invariabil: e a metodei de lucru, a infringerii somnului, a stabilirii unui program si unui orar cit mai prielnice subjugarii (vechile noastre texte monahicesti spun: timpirii) nevoilor trupesti. Atit de des si de nostalgic evocata mansarda din strada Melodiei e de fapt o chilie, indeplineste aceleasi functiuni si trebuie sa dea multumire acelorasi cerinte: sobrietate, izolare, putinta unei cit mai accentuate concentrari. Mansarda, ca si chilia, e un loc privilegiat, un loc de asceza si nevointa.
E adevarat ca fiul capitanului Gheorghe Eliade e cunoscut in cartier drept golan ori derbedeu. Dar vecinii, ei, ce stiu? Tot atit de putin ca si auditorii lui Henri Lacordaire ori colegii lui de la Academia franceza; habar nu au de lantul de fier pe care ilustrul orator il poarta sub impecabila sa rasa stralucitor de alba si care-i chinuieste in ascuns trupul.
Ca si patricienii ori locuitorii Bizantului: o vad pe imparateasa Teofana invesmintata in porfira, aur si vison, dar nu banuiesc adevarul: sub gateli ea isi chinuie trupul cu zdrente. De dormit doarme pe jos, nu in patul ei imparatesc, iar de bucatele alese nu se atinge, maninca in ascuns piine si verdeturi.
In mansarda lui, Eliade Gh. Mircea nu-i infruntat decit de greutatile caracteristice vietii monahale; asceza lui, desigur, e culturala si laica, dar tot asceza e. Rucodelia lui are aspect enciclopedic, tot in categoria munca isi afla locul. Mortificarile auto-impuse nu urmaresc spiritualizarea, altminteri tot de aceleasi piedici se loveste truditorul si are a le rezolva: somnul, lenea, oboseala, descurajarea. Eliade n-a fost niciodata un credincios in intelesul precis si comun al cuvintului, desi avea sa devina un colaborator al „Gindirii” si unul din ucenicii indeosebi apreciati ai profesorului Nae Ionescu. A dovedit insa de foarte timpuriu un indiscutabil temperament de tinar monah fervent.
Cum altfel, ma intreb, ar putea fi calificat elevul ori studentul care, fireste nu pentru sporirea duhovniceasca insa nu cu mai putina rivna si staruinta se supune celor mai aspre nevointe? Nevointe nu ale desavirsirii, ci ale asimilarii unei (uriase) culturi laice? Tot nevointe sint, si nu altceva alegerea grijulie a cartilor celor mai utile, cresterea gradata si fara incetare a orelor de lucru in dauna celor menite somnului ori odihnei, pastrarea riguroasa a luciditatii si treziei (i se zicea odinioara, in limbaj clerical: trezvie), severitatea necrutatoare fata de corp. Pe acesta, monahul il mai leaga si prin votul abstinentei, ceea ce nu e cazul cu tinarul Eliade. Cerbicia, insa, impotriva ostenelii si patimirilor trupului suprasolicitat prin eforturi vizind concurarea si chiar depasirea unui Pico della Mirandola e poate si mai neinduplecata. Blinda indulgenta a unui Francisc de Asissi fata de „fratele magar” ii este cu totul straina navalnicului studios Eliade, mereu in regim de cantonament anterior unei probe decisive.
Deschizind „Fagaduintele echinoxului”, la pag. 93 bunaoara, ce aflam?
Tinarul Eliade se culca la ora doua noaptea. De cite mai avea de facut si de cit de putin izbutise a face, nici nu putea dormi. De necaz, de suparare pe sine. Se framinta in pat. Refuza totusi a lua aminte la insomnii si numara orele si minutele consacrate somnului din momentul cind stingea lumina chiar daca nu putea adormi decit peste un ceas ori doua. Dupa masa de prinz, frint, pica de somn, cu toate ca bause cafea cu nemiluita si se spala cu zor cu apa rece pe fata. Pina la sfirsit isi acorda o jumatate de ora de odihna, cu ceasul desteptator la indemina – avind grija sa scada jumatatea aceea de ora din scriptele contabile ale noptii urmatoare. Cu mari cazne ajunge a dormi numai patru din cele douazeci si patru de ore ale ciclului diurn-nocturn.
Trecind, acum la „Tipicul Sfintei Rugaciuni cea cu mintea, precum de la Parintele Iosif”, citim: „Dupa ce suna clopotelul de sculare, indata sa te scoli facind trei inchinaciuni pina la pamint. Incepe” Iar in „Rinduiala cea buna a vietii de sine”: „Pune toata silinta, o calugare, ca noaptea sa nu dormi mai mult de trei ceasuri sau, fiind iarna, cel mult patru. Si indata, desteptindu-te din somn, sa-ti speli ochii cu apa rece”
Scopul difera; cartile sint altele; terminologia; dar atmosfera mai ca as declara-o identica. Tot pravila: nevoitorul din strada Melodiei nu citeste zilnic intreaga Psaltire, nu recita ceasurile toate, nu bate sute de metanii; se ascunde totusi, cu sirg, si dinsul; si-si tine trupul in friu; nu-i este mila de sine, isi nesocoteste miopia galopanta, citind pina ce-i lacrimeaza ochii; isi schiteaza si-si aplica un program intru nimic mai putin riguros ca al unui athonit; respecta cu intransigenta o disciplina careia faptul ca-i faurita de el insusi nu-i scade o iota din duritate.
Nu este vorba de un simplu elev-model, extrem de vrednic, de un zelos al implinirii datoriei? Deloc. Mai intii pentru elevul nu se multumeste cu materiile predate la cursuri, ci are veleitati universale. De note nu-i pasa, se alege si cu cite o corigenta-doua. Si in al doilea rind – pentru ca nu „toceste”, nici nu lucreaza cu aplicatie ori sistematic ascultator, ci cu entuziasm si avint, cu bucuria totala, infrigurata si nedesmintita de nici un incident a nevoitorului autentic.
Vointa, asadar. Totul pentru scopul urmarit, pentru „ideal”. Numai disciplina si mustruluiala. Stapinire de sine. Efortul „gimnastic” al ascetului. Nici o cedare, cit de mica. Nici o sovaiala. Nici un hatir. Indulgenta? Substantiv necunoscut. Oboseala? Ce-o fi aceea? Catania cea mai exemplara, organizata de insusi inflacaratul recrut, la domiciliu si fara nici o zi de permisie. Si, obsesional, controlul cel mai vigilent (veghetor) asupra preocuparii primordiale: lupta cu somnul, marsul fortat impotriva acestui vrasmas principal si cumplit, pina la victorie si la capitulare in conditiile cele mai netrebnice pentru el.
Asa fiind, intrucit se deosebeste mansarda – rug nestins – de chilia unei manastiri catolice sau ortodoxe, de o chilie budista, zen, tibetana? De un ashram? De camerele unui asezamint cu slujitori in vesminte albe, negre, galbene, rosii ori cafenii? Dogmele, ceremoniile, culorile, ritualul se vadesc felurite.
Inapoia zidurilor, portilor si gradinilor, taina se dezvaluie a fi una si aceeasi: implacabila, militara disciplina.
Sa nu fi fost lipsit de importanta faptul ca tatal si unchiul lui Mircea Eliade au fost ofiteri? Sa nu fi fost intimplatoare atractia inspre istoria religiilor si filosofia indiana, in care practicarea intelepciunii joaca un rol de capetenie? Sa fi studiat si expus (atit de convingator, de amanuntit) yoga inca inainte de a fi cunoscut-o hermeneutic si teoretic, o traia si banuia in adincurile fiintei sale?
Citirea amintirilor marelui istoric si scriitor – expunerea foarte laicelor dar si foarte grelelor nevointe ale unei desavirsiri culturale – duce oare catre aprobarea formulei atribuite lui Buffon: geniul e o indelunga rabdare? Intrucitva.
Cine cu toate acestea, ii cerceteaza cu atentie opera, stiintifica si literara, nu poate sa nu constate prezenta in personalitatea lui Mircea Eliade, in afara de munca, rabdare si disciplina, a inca unui element care in limba romana e cunoscut sub inefabila vocabula de „har”. Cit priveste sentinta lui Buffon, nu s-ar cuveni ea mai pe drept cuvint inlocuita in cazul compatriotului nostru cu zicerea – da, nitel prea sentimentala si patetica, dar cit de romaneasca si adevarata – a lui Musset: „A! Da glas inimii, acolo-si afla geniul salas”
Oricum, de pe treptele de sus ale scarii – paralela celei a lui Ioan Scararul – privindu-si opera si cu gindul la neirositele sale tinerete, la talantul din belsug rodit, el poate astazi mireneste rosti: „Am biruit, exegi monumentum.”

Mircea Eliade – Omul

Anevoie este a vorbi despre Mircea Eliade omul. El face parte din categoria (intru totul fericita) a celor pentru care viata si opera se identifica, pentru care, mai bine zis, viata se da de-a-ntregul in slujba operei.
Asemenea oameni nici nu concep sa traiasca daca, zi de zi si ceas de ceas, nu-si menesc existenta mai intii acumularii de cunostinte si informatii si apoi comunicarii reflectiilor si tumultului irupt de acestea in sinea lor.
Viata si opera? Ar trebui sa figureze in vocabular un singur cuvint complex, androginie, in stare sa le cuprinda pe amindoua, sa anuleze diferentele dintre a trai, pe de o parte, si a gindi – a fauri pe de alta.
Harnicia lui Eliade a fost exemplara, insa mai cu seama spaimintatoare. Adjectivul nu-i exagerat. Nu si-a crutat trupul, i-a dat somn si odihna doar atit cit trebuia ca sa poata dainui si functiona. Cu strictete, cu parcimonie, cu zgircenie de stapin de sclavi nemilos, de exploatator brutal de munca salariata. Nu a cunoscut ingaduinta ori blindetea in relatiile cu „fratele magar”. Cugetele si vointa au infrint veleitatile organismului caruia nu i se acorda nimic peste limitele precise ale necesitatilor minimale impuse de natura. Numai apriga munca a muzicianului virtuos poate oferi o comparatie adecvata stilului de viata a lui Eliade, devotamentului sau fanatic pentru cultura si creatie. Profanilor le sta dincolo de intelegere cum au putut asimila marii solisti ori dirijori cunoasterea pe dinafara a unui atit de mare numar de lungi partituri. Iar asta pentru ca nu cunosc metoda de lucru a unui virtuos. Iar cititorului sau criticului fiindca nu pot realiza cit de exclusive si de intransigente au fost programul si orarul de lucru ale unui om ca Mircea Eliade. Spaimintator, acesta-i cuvintul, singurul potrivit si adevarat.
Mircea Eliade a fost si un om cinstit: cu sine, cu ceilalti, cu sorocirea ce asumase. Bibliografia cartilor sale de stiinta depune marturie absoluta in acest sens. Nu sint insirate titluri de carti si nume de autori, ca indeobste, ci fiecarui volum sau articol citat i se arata contributia la rezolvarea problemei respective, aportul de noutate, intrucit inseamna un pas inainte ori o luare de pozitie in materie. O astfel de bibliografie – de fapt un sirag de recenzii sintetice – vadeste nu numai o eruditie impecabila, o „vlaga cititorie” inepuizabila, ci si o cinste fara gres. Se dezvaluie in scrierile sale spoveditoare, in interviuri, in amintiri o sinceritate, o simplicitate, un mod de rostire direct alimentate de o cinste launtrica mereu de veghe.
Mircea Eliade a fost si un om modest, dintotdeauna. Pe masura ce anii treceau si devenea mai bine si universal cunoscut, modestia aceasta fireasca se accentua in loc de a se retrage in fata unei mindrii lesne de priceput si de iertat. Modest, tolerant, dispus oricind a cerceta alt punct de vedere decit al sau, asa l-am aflat si la batrinete, si ce-i poate sade mai bine unui mare scriitor si savant carunt decit lipsa de orgoliu si infatuare, decit smerenia neostentativa, decit moderatia, simtul realitatii celor lumesti si amabila blindete in raporturile sale cu oamenii comuni?
Il mai pot caracteriza, si tot sub semnul norocirii, drept om perfect echilibrat si normal. Nu-l colora nici una din excentricitatile ori nazbitiile care atit de frecvent insotesc talentul, care nu-l stirbesc defel, dar cer din partea contemporanilor o doza de ingaduinta ori un suris condescendent. Nu a fost o fire anosta, lipsita de umor, voiosie si vivacitate; insa era profund „normal”, intelept, cuminte, se invrednicea de insusirile pe care judecata dreapta, sanatatea mintala si cumpatarea nervoasa le genereaza la cei mai numerosi dintre alcatuitorii neamului sau. La un autor de multe si minunate povestiri fantastice ne-am fi putut astepta sa gasim oarecare ciudatenii sau capricii: nu la el, neincetat sobru in gesturi, purtari, reactii psihice.
Apoi a fost si un om bun in cel mai puternic, mai complet si, poate, dezarmant inteles al cuvintului. Gata mereu sa ajute, sa sprijine, sa gazduiasca: nici urma de invidie la el, de tinere de minte a raului, de indaratnicie in suparari. Iar prejudecatile – cite va fi avut, ca mai toti vietuitorii lumii acesteia – stia sa le infringa, sa le corecteze cu o buna-credinta, o candoare si o buna voie care convingeau si fermecau.
Mi se va spune ca nu-i descopar decit insusiri frumoase, ca idealizez: din solidaritate de generatie, din simpatie, admiratie ori din saracie a duhului discriminatoriu, din neacces la sesizarea unei personalitati in intregimea ei si cu multiplele ei inevitabile meandre.
Cred ca nu asa stau lucrurile.
Sintem prea tematori si prea putin imaginativi: ni se cere un efort pentru a fi pe deplin convinsi ca exista oameni cu adevarat rai, canalii, jigodii. Ne vine deopotriva de greu sa acceptam existenta reala a unor oameni cu inima senina si gindul curat. Deficienta (ori neputinta) aceasta e aducatoare numai de formulari nedrepte si de greseli neroade. Se cuvine sa dam totodata crezare aminduror posibilitati. Iar un om ca Mircea Eliade ne intareste mai intii in credinta ca talentul, inteligenta si cumsecadenia sint bine raspindite in rindurile neamului din care face parte.
La Liceul „Spiru Haret” din Bucuresti eram cu cinci ani in urma lui, diferenta uriasa in portiunea aceea a vietii.
Il tin insa minte, vioi, volubil, parca neincapind in timp, de pe atunci hotarit a preface fiecare secunda in izvor de informatie si comunicari, electronic parca, dar si adolescentin zburdalnic. N-a excelat la toate materiile, cum si povesteste in memoriile sale, apartinea totusi tipului de elev exceptional; citusi de putin celui tocilar, caci avea preferinte, iar subiectele care nu-l atrageau nu se sfia sa le trateze cu fatisa desconsideratie. Amanuntele acestea erau stiute de toata scoala, Eliade fiind (precum Noica, Elian, Vanici, Brezianu, Acterian) una din vedetele cursului superior.
Ca orice adevarat scriitor, aidoma oricarui om de stiinta autentic, a iubit viata, a fost fascinat de ea. Se vede aceasta din cartile sale filosofice si de eruditie, se vede parca si mai limpede si mai cu tarie din operele sale de fictiune, din „O fotografie veche de 14 ani”, de pilda, ori in „Pe strada Mintuleasa” ori din romanul (obsedat de intilnirile cu moartea) „Noaptea de Sinziene”. Se vede si in viata cotidiana, prin felul sau de a se purta: exuberant, insetat si infometat de cunoastere, iscoditor de tot ce este (ori ar putea sa fie), niciodata obosit sau blazat. Geniul, in general, nu stie ce-i plictisul, sastisirea, descurajarea. O conversatie cu Eliade insemna pentru interlocutorul sau si imensa bucurie si prilej de usoara ameteala. Intr-atita se pricepea, intocmai ca Iorga (nu s-au iubit, gindesc, pentru ca semanau in mare masura), sa treaca saltind dintr-un domeniu in altul, de la o imagine la alta, de la o idee la cine stie ce notiune doar tainuit corelata ei. Desi se straduia sa fie mereu clar si nu se complacea in mistere inutile (era inzestrat cu darul descifrarii misterelor, nu cu al incilcirii celor deslusite), desi nu ceda nicicind uritei ispite de a-si „epata” interlocutorul si de a juca rolul de „mag”, se intimpla sa iste dificultati in urmarirea pas cu pas a gindirii sale exprimate oral. Aceasta mai ales cind se produceau fenomene de interferenta intre logica omului de stiinta si libera imagine a scriitorului de texte asa-zis fantastice.
Il vad si acum, uluindu-i pe specialisti, la Paris, in 1980, intr-o discutie despre simbolica arhitecturii catedralelor, tema cu deschideri aproape infinite; un fir nevazut ii permitea sa circule dezinvolt si strengar pe tot cuprinsul labirintului.
Nu, nimic extravagant, iritant, exacerbat la omul acesta cu desavirsire firesc si senin cit priveste legaturile cu semenii, cu mediul. Iesite din comun erau la el numai desertaciunea, puterea de munca, memoria, „concupiscenta cunoasterii”, stapinirea de sine, stralucirea fortei cugetatoare. „Omul” a fost bun, cinstit, curat si avut in acel farmec al normalitatii cind nu se confunda cu naravul monotoniei, platitudinii, caldicelului salciu. Rezulta de aici ca geniul nu este negresit blestemat ori abscons. Proza literara a lui Eliade e supraincarcata cu fantezie, contraste, freamat, adincuri si uimiri.
Opera omului de stiinta implica puncte de contact cu toate marile taine si sisteme ideative ce pot fi intre cer si pamint. Pentru a le aborda si pe unele si pe celelalte nu a fost nevoie de un personaj enigmatic; numai de mintea cuprinzatoare si de acuta simtire a unui ins care de la inceput pina la sfirsit nu si-a trait viata pentru sinele slab si comod, ci pentru a cunoaste, ghici si decoda lumea in care s-a trezit ca fiinta cugetatoare si constienta de constiinta sa.
Indraznesc sa imprumut expresia folosita de André Maurois pentru a-l defini pe Antoine de Saint-Exupery si sa-l numesc pe Mircea Eliade un mare „intercesor” al nostru, al romanilor si al geniului omenesc pe linga puterile binevoitoare fiintelor care – in cosmosul acesta pornit a ni se dezvalui din ce in ce mai extins si mai incifrat – simt, rationeaza, se infioara, iubesc, dibuie, staruie si neincetat se intreaba.
Iar de la Dostoievski iau afirmatia ca bine este ca lumea e plina de taine, de taine pe care congeneri ai nostri – ca Mircea Eliade – sa le indrageasca, sa incerce a le explicita, dindu-le totodata respectul cuvenit, cladind cu ele mirifice scenografii simultan destinate a ne desfata imaginatia si a ne imboldi mintea intru perplexitate si gravitate.

O fotografie veche de 14 ani
Predica la Duminica Ortodoxiei

Cred ca bun lucru fac, in aceasta Duminica, incercind sa rezum si sa comentez pentru dumneavoastra o nuvela asa-zis fantastica a ilustrului nostru compatriot Mircea Eliade, nuvela intitulata „O fotografie veche de 14 ani” si care de fapt reprezinta un document de deosebita valoare si importanta pentru teologia ortodoxa si pentru gindirea romaneasca.
Eroul povestirii e un tinar roman, Dumitru cu numele, stabilit in Statele Unite. Pe frumoasa lui sotie, Tecla, o letona grav bolnava de astm, o tamaduieste in mod miraculos, de la distanta si numai prin cuvint – avind in fata doar fotografia ei – un pastor canadian, in a carui biserica Dumitru a intrat din intimplare si incurcind niste date calendaristice. Pastorul acela, doctorul Martin, opera in mod obisnuit vindecari prin rugaciuni si concentrarea mintii. Minunea are loc la zece ani dupa casatoria lui Dumitru, iar fotografia inminata doctorului Martin o infatiseaza pe letona la virsta de 18-19 ani.
In momentul savirsirii miracolului ea are 30 de ani. Patru ani mai tirziu, Dumitru se afla din nou in orasul unde obtinuse insanatosirea nevestei sale. Si simte nevoia sa aduca multumiri pastorului facator de minuni. Dar nu-l mai gaseste la Biserica Mintuirii, unde i se spune ca pe Martin il cheama in realitate Dugay, ca nu e doctor in teologie, ca e un fals tamaduitor si un escroc, un inselator lipsit de orice puteri taumaturgice, care a stat doi ani in puscarie, iar acum isi cistiga viata lucrind intr-un bar tinut de un cumnat al sau.
Dumitru da de fostul pastor la barul cu pricina si vrea sa-i exprime caldele sale multumiri si sa-i aduca aminte de ce s-a petrecut cu patru ani in urma, insa Dugay Martin nu ii ingaduie sa lungeasca vorba. „Sint un farsor, ii spune, nu am facut nicicind minuni, vindecarea sotiei dumitale e o simpla sugestie. De altfel „am platit” pentru minciunile si inselatoriile mele cu doi ani de inchisoare. Cit despre Dumnezeu afla ca Dumnezeu nu exista! Dumnezeu a murit! Lasa-ma, nu-mi aminti trecutul, pleaca de la mine”!
Si, deoarece Dumitru tot staruie sa-i arate fotografia, si-l copleseste cu multumirile si-L slaveste pe Dumnezeu, Dugay–Martin, exasperat, face urmatoarea confesiune de credinta:
„Cum se poate mintui cineva intr-o Biserica? Dumnezeu s-a retras din lume, a disparut. Pentru noi, oamenii, e ca si mort. Putem spune, fara urma de nelegiuire, ca Dumnezeu a murit pur si simplu, pentru ca nu ne mai este accesibil. S-a retras, s-a ascuns undeva. Acel „undeva” nu face parte din lumea noastra, e ceva pe care filosofii il numesc transcendent. Dar pentru noi, oamenii, transcendenta este o forma a mortii. Deci, daca Dumnezeu a murit pentru noi, cum de mai poate omul sa se mintuiasca intr-o Biserica?”
Acestei raspicate formulari a doctrinei mortii lui Dumnezeu si a nietzescheismului, cum ii raspunde Dumitru? Prin contra-argumente apologetice, polemizind, tunind si fulgerind, debitind o alta declaratie de principii? Citusi de putin. Ci in modul cel mai neasteptat si surprinzator cu putinta: printr-o urare in stil sfatos-istet in limbaj popular-taranesc viu si saltaret, parca inchipuit de un Creanga de zile mari:
„Sa va dea Dumnezeu noroc, doctore Martin. Noroc si sanatate. Dar degeaba incercati sa ma speriati Dumneavoastra cum ca Dumnezeu ar trage sa moara. Nu ma las eu asa usor pacalit de o gluma!” Si inca: „Nu ma pacaliti cu una cu doua!”
Vrednice de multa luare aminte sint sintagmele: „nu ma speriati D-voastra, nu ma las asa usor pacalit” si mai cu seama acel fermecator, acel irezistibil conditional: „ar trage sa moara”.
Moartea lui Dumnezeu nu poate fi pentru un om sanatos la minte (sa fie cit de mare numarul invatatilor pedanti teologi care au nascocit sloganul mortii Sale) decit o gluma si o pacaleala. Iar sarmanului doctor Martin, bunului tamaduitor fara voie, incaput in mreaja unor nocive fantasmagorii, ce altceva i se poate ura decit sanatate si noroc?
(A se remarca: baiatul cuviincios, in ciuda marturisirii auzite, nu inceteaza de a-l numi pe Dugay–Martin „doctor”, ceea ce, in limbaj anglican, este echivalent cu „parinte”. Apelativul se mai tilcuieste si asa: orice ar fi harul nu vi l-ati pierdut.)
Pe baiatul curat de la Dunare, pe fiul lui Mutter Natur, pe evlaviosul si recunoscatorul tinar roman care, drept riposta la atitea blasfemii, se margineste la a-si face smerit cruce, nu-l zdruncina nici una din marile ispravi recente ale culturii occidentale: nici semantica, nici sociologia, nici Spiritul Absolut si nici limbajul universal. El stie ce stie si nu se sfieste a-si rosti sus si tare crezul: „Dumnezeu este, harul e lucrator, sintem inconjurati de taine ( si nu se cade a le iscodi cu prea apriga rivna), Dumnezeu poate, milostivindu-se, prin alesii sai, face minuni, omul se poate mintui”.
Vindecarea Teclei, de la distanta si numai prin cuvint, i se pare cu totul posibila, iar toate indoielile si framintarile lui Dugay–Martin le da hotarit la o parte.
Cit despre faimoasa teorie netzscheiana a mortii lui Dumnezeu–temelie a doctrinei unor teologi saxoni si germani ai deceniilor sase si sapte – el o socoteste o nasaramba, o nazdravanie a mintii, curata hula si divagatie ce nu poate fi intimpinata mai eficace decit cu urari calmante, cu vorbe de exorcizare, cu „Doamne fereste” si cu facerea semnului Sfintei Cruci.
Credinta simpla, neabatuta, necoruptibila, sta potrivnic fata catre fata, in nuvela lui Mircea Eliade, nu desigur cu adevarata cultura, ci cu deviatiile, cu absolutizarile si pervertirile ei. Ori de cite ori cultura, prin feluritele ei manifestari, se straduieste sa picure in sufletul omului necredinta, subrezirea temeiurilor dreptei judecati si haosul mintal ea se cuvine infruntata de omul cu mintea intreaga.
Dumitru nu e un teoretician, un partener de discutie abstracta si erudita. E un uimit, un indignat, dar totodata un blajin: orbecairile psiho-patologice ale bunului doctor, vas ales, care nu se invoieste a realiza ce este si a crede ca, prin vrerea si cu ajutorul lui Dumnezeu, poate faptui minuni, el le intimpina cu un suris intelegator, cu o politete impecabila, cu un soi de mila pentru cel incaput inlantuirile diavolului, diavol impodobit cu straie mincinoase ale unui intelectualism scapat de sub controlul ratiunii sanatoase, bunului simt si dreptei socotinte.
Pe scurt spus, Dumitru e un ortodox si mai ales un ortodox roman. Crede in Dumnezeu, har, minuni, in harul preotesc, in puterea rugaciunii si in putinta de mintuire a omului in Biserica. Credinta aceasta simpla cuprinde insasi bazele sistemului teologic specific fapturii acesteia pe care Eliade ii place a o numi: omul de la Dunare, un ins nesofisticat, dar nu prost, nu usor dus cu vorba, de imbrobodit cu fraze spaimintatoare, de convertit la solutia deznadejdii prin cuvinte ademenitoare si goale.
Neincetata bonomie a lui Dumitru, nedepartarea lui de la o rabdatoare compatimire pentru bietul pastor vrajit de teologii si filosofii abstruse si izvorite din minti ratacite, constituie puterea de atractie fascinanta a nuvelei. Dugay–Martin se chinuie, stapinit de remuscari si inrobit de conceptii catastrofale, Dumitru e senin, stapin pe sine si puternic sprijinit de credinta lui. Doctorului nu-i vine a crede ca nu numai a lecuit-o pe Tecla de astm, ci si a intinerit-o. Dovada sta fotografia aceasta, acum veche de 14 ani, pe care Dumitru o arata biruitor pastorului si clientilor din bar, in vreme ce o gurista cinta un slagar stupid. O fotografie in care „timpul nu a trecut”, caci doctorul a facut-o pe Tecla de acum aidoma cu cea din fotografie, asa cum se infatisa cind aceasta implinise 18 ani.
In cele din urma, Dugay–Martin, rascolit, cucerit de atita buna credinta, caldura, statornicie si puritate, recunoaste ca: „Asa cum e Dumitru, cu credinta lui naiva, idolatra si vana, e mai aproape de Dumnezeul adevarat decit noi toti. Si tot el are sa-L vada cel dintii, cind Dumnezeul adevarat isi va arata din nou fata”.
Biruinta lui Dumitru (relativa ce-i drept, caci pastorul tot il socoteste idolatru si naiv) e biruinta ortodoxiei, asa cum a fost marturisita la Chicago, in 1959, nu mai putin limpede si de tare decit Petru Movila si de Sinodul de la Iasi din 1642.
Iata de ce am avut fericitul prilej in vara anului 1970, la manastirea Varatec, sa-i solicit lui Constantin Noica ingaduinta de a-i citi pasajele din nuvela lui Eliade. Noica insa, la sfirsitul lecturii, imi spunea: „Adevaratul inteles al propozitiei: „Cu noi este Dumnezeu!” acesta este: Dumnezeu este si cu noi si cu voi, numai sa intelegeti lucrul acesta si sa nu va inchideti, sa nu va baricadati, sa-I dati viata, sa-I dati crezare!”

Despre Mircea Eliade cu N. Steinhardt

– Stimate Domnule Steinhardt, personalitatea Dv. e strins legata de cea a lui Mircea Eliade, asa ca nu puteti lipsi din proiectata mea carte de interviuri: „Convorbiri cu si despre Mircea Eliade”.
Va propun mai intii sa ne intoarcem in urma cu o jumatate de secol. In 1934 aparea in Editura Cultura Poporului, sub semnatura Antisthius, volumul „In genul tinerilor”, unde aproape 20 de pagini ii erau consacrate lui Mircea Eliade. Nu mai este nici un secret asupra identitatii pseudonimului. Ce gindeati in 1934 despre India si Maitreyi? Ce ginditi acum? Cum priviti dupa cinci decenii aceasta parodiere?
– Ce gindesc dupa o jumatate de veac despre acea parodiere? Ca mai bine nu o scriam si mai bine nu aparea Ma simt, acum, atit de indepartat de textul de atunci Am fost dur, pripit, exuberant, superficial. Ma rasfatam. Eliade s-a numarat printre autorii parodiati la care prima reactie n-a fost de suparare, ci de ingaduinta si amuzament. Citatul din La Bruyere folosit drept moto al cartii (accentua vointa parodistului de a nu da mustrarilor sale o coloratura personala) i-a placut indeosebi. Antisthius, caracter al lui La Bruyere, fagaduieste intr-adevar ca se va mentine in aria principiilor, ca nu va cobori in arcanele vietii particulare. Izbutit-am a proceda astfel? Oarecum. Cit de surprinzator ne putem schimba! Ce diferit privesc astazi multe din temele luate la refec in '34! Intrasem in literatura, la douazeci si doi de ani, cu bastonul de nu cumva cu bita! Pacate ale tineretilor! Iata ca timpul nu le-a inghitit. Iata ca fantomele au viata lunga si apar cind li se nazare lor.
Vorba lui Paul Bourget: „Nos actes nous suivent”.
Eliade, in '79, la Paris, mi-a confirmat deplina lui absolvire. M-au iertat si Noica si Cioran si Comarnescu si Bogza Si-apoi sa stiti ca-n vremurile acelea, ale tineretii noastre, scriitorii nu erau exagerat de susceptibili si nu considerau criticile (fie ele drastice) ori glumele (fie ele indrasnete) ca atacuri la onoarea personala sau tragedii ireparabile. Atmosfera era bonoma, mai persista mult din spiritul Junimii (unde anecdota prima), iar oamenilor in general nu le sarea artagul cu una cu doua si din te miri ce. Am impresia ca astazi in rindurile scriitorilor s-a insinuat si statornicit o sensibilitate excesiva la critici ori simple rezerve. Striga ca fripti (si parca napaditi de panica) daca nu sint aclamati si proclamati perfecti in toto. Ce Dumnezeu! Intre camarazi se cade ca raporturile sa fie mai destinse si limbajul mai liber.
– Cind si in ce imprejurari l-ati cunoscut pe Mircea Eliade omul?
– Pe Mircea Eliade il stiu din anii de liceu, de la „Spiru Haret”. Zic: il stiu, nu pot spune ca l-am cunoscut. E cu cinci ani mai in virsta ca mine, diferenta serioasa in perioada copilariei. Cei dintr-a saptea ori a opta nu se uitau la noi, pustanii din clasa a doua ori a treia. Apoi, Eliade nu a fost un elev model si stralucit, o fala a scolii ca, bunaoara, Alexandru Elian (istoricul, elenistul, bizantinologul) ori ca Rafael Cristescu (colegul meu de clasa – colegi de clasa mi-au fost si Alexandru Cioranescu, acum profesor la Universitatea din Canare, alt perseverent premiant, si Gh. Eliade, varul lui Mircea), dascal de franceza, mort tinar pe cimpul de onoare.
Abia in vremea studentiei si dupa inapoierea lui Eliade din India am inceput a lua cunostinta de el ca scriitor, teoretician, conferentiar si ziarist. Era prodigios de activ, de harnic, de multilateral, de viu si bine dispus. Lesne observai ca pentru el cultura e o expresie a elanului vital. Pretutindeni prezent, pretutindeni atragea atentia.
Viata mai tirziu – cum vine vorba – ne-a despartit. La Paris in '79 ne-am revazut – nu fara emotie – si marturisesc: gentiletea, modestia, bunatatea lui m-au fermecat. Timpul putea nadajdui sa fi faurit un bloc de gheata intre noi: un zimbet si o stringere de mina au topit instantaneu orice asemenea iluzorie gheata. In '80 am locuit citeva luni in apartamentul sau parizian din Montmartre. Nici o clipa, asadar, Mircea Eliade nu a contrazis imaginea mea despre firea romanului: generos, degraba iertator, ospitalier, priceput in a primi loviturile soartei si „valurile istoriei”, in a le opune rabdarea, seninatatea, dirzenia sau – precum atit de frumos a demonstrat Eliade insusi in studiul sau consacrat „Mioritei” – a le transfigura, uneori si cu o scaparare de veselie discret exprimata de cautatura ochilor.
– Sinteti unul dintre cei mai profunzi cunoscatori ai operei lui Mircea Eliade. De ce nu ati publicat nimic despre el pina in primavara lui 1977 ? De-abia in aprilie 1977 a aparut prima Dv. exegeza despre Eliade, in Steaua, nr. 4, „Fantasticul in opera lui Mircea Eliade”, inclus ulterior in volumul „Incertitudini literare”.
– De ce nu am publicat nimic despre el pina in 1977? E o poveste prea lunga, cu tilc si cintec, pentru ca sa o pot rezuma in cadrul acestor raspunsuri pe care ati binevoit a le pofti redactate „cit mai pe larg”, dar carora eu doresc sa le mentin o extindere neostentativa. Oricum, n-am scris deloc din 1947 pina in 1972 (si atunci doar citeva mici note). Asa incit Eliade a fost de fapt unul dintre primii despre care m-am incumetat a scrie, luind aminte ca articolul publicat de Steaua in '77 fusese conceput cu destul de mult timp inainte de a fi tiparit.
– Pentru Dv., ca si pentru Sergiu Al-George si Constantin Noica, opera lui Eliade este legata in mod direct de (daca se poate spune asa) schimbarea cursului vietii
– Da, pentru Constantin Noica, Sergiu Al-George si pentru mine „evenimentul existential” la care va referiti n-a insemnat o simpla intimplare, o aventura, un accident neplacut, ci nespus mai mult, o experienta cutremuratoare, o cotitura decisiva. N-a fost asa pentru toti: pe unii „intimplarea” nu i-a marcat, altii au indurat-o anevoie, ca pe un blestem. Pot adeveri ca n-a fost o simpla „pacoste” pentru Sergiu Al-George ori pentru Dinu Pillat. Pentru mine unul cred ca evenimentul a luat amploarea cea mai larga si a dobindit semnificatia cea mai puternica: m-a schimbat intru totul, a facut din mine „o faptura noua”.
Stiti ca Eliade, Cioran si Eugen Ionescu au fost intru citva prezenti la intreaga tevatura? Copertele „Noptii de Sinziene”, „Ispitei de a exista” si volumului I din „Teatrul” lui Ionesco au figurat la loc de cinste in dosarul nostru. I-am simtit atunci pe toti trei foarte aproape de noi – „in duh si adevar'.
– Credeti ca ati putea prezenta unele amanunte despre receptarea operei lui Eliade de catre unii intelectuali romani in a doua jumatate a deceniului al saselea?
– Imi cereti sa va spun ceva despre receptarea operei lui Eliade de catre intelectualii romani in a doua jumatate a deceniului al saselea. Receptare! Ce cuvint rece, tehnic, belferesc (sa nu va suparati!). A fost o imensa bucurie, un suflu de aer proaspat, ca de iesire dintr-o camera cu miros greu, un colt de cer albastru dupa boala si apasare, ca in „Ciuma” lui Camus, unde, atunci cind flagelul incepe a da inapoi, oamenii din nou indrasnesc a privi firmanentul (acum nu mai e uniform plumburiu) si a-si suride unul altuia. Gasirea din nou a lui Eliade pentru cei mai virstnici, descoperirea lui de catre cei tineri a fost o astfel de minune, de inceput de reluare a contactului cu o cultura nefalsificata, cu spiritul national, cu libertatea gindirii Doamne, ce greu imi vine a dibui cuvinte care sa nu fie emfatice, dar nici prea straine de o realitate intru totul aflata sub zodia entuziasmului si palpitarii.
– Comentind „Noaptea de Sinziene” ati facut citeva patrunzatoare observatii. As retine printre altele si nota din subsolul paginii studiului „Fantasticul lui Mircea Eliade”:
„Nici in romanul realist-fantastic (dar Dostoievski spune ca alt fel de roman nu poate fi, ca realitatea si fantasticul sint homozigote) „Noaptea de Sinziene” nu stau lucrurile altfel: tema cartii e misterul ursitei, al fatalitatii. Eroul nu-l poate rezolva (desi primeste numeroase avertismente si-i asaltat de premonitiuni). Taina – poate, in parte – i se dezleaga doar in clipa mortii. De remarcat este ca titlul traducerii franceze („Forêt interdite”) este mai potrivit decit cel dat de autor. „Padurea interzisa” este tarimul rezervat, incognoscibil, care-i oprit (ca si fructul paradisic) capacitatii de pricepere a omului in general. Romanul e scaldat in mistere si aureolat de taine, dar nimeni nu paseste peste pragul hotaritor. Dam si aici de o alta notiune a realismului romanesc: cenzura transcendenta, recunoscuta de Blaga”
Ce ati mai avea de adaugat? Ce parere aveti despre interpretarea facuta de Sergiu Al-George (in „Arhaic si universal”) acestei capodopere?
– Pasajul pe care ati binevoit sa-l citati este, nadajduiesc, destul de limpede. Nu mai am, prin urmare, ce adauga. Cit priveste interpretarea lui Sergiu Al-George in „Arhaic si universal”, o subscriu. Imi pare adinca si revelatoare. In „Arhaic si universal” prefer, totusi, capitolul consacrat lui Brincusi: acolo sint convins ca autorul a dat in cel mai intens grad masura maretului sau dar de a intelege participatoriu, acolo comentatorul e cel mai frateste aproape de creatorul comentat.
Al-George il admira si il iubea – si intelegea – nespus pe Eliade, iar „Noaptea de Sinziene”, ca si „Fragmente de jurnal” ii erau – nu mai putin decit uriasul studiu al lui Paul Mus despre Barabudur – carti de capatii.
(Sa folosesc prilejul, adica momentul acesta al raspunsurilor mele, pentru ca sa exclam: cit de fericit sint, cit de covirsit si blagoslovit ma simt pentru a ma fi invrednicit de prietenia unui viteaz si intelept ca Al-George si de simpatia unui om ca Mircea Eliade! Cit de neverosimil imi pare! Ce aspra se pricepe viata a fi – dar si, uneori –, cum se mai intrece in a-si manifesta, in postura de zina buna, capacitatea alintatoare!)
– Ar fi interesante opiniile lui N. Steinhardt despre „Tratatul de istorie a religiilor” (1949). Pastrati insemnarile de lectura ale acestei carti? Dar cele ale monografiei despre Samanism? Puteti face publica o pagina din aceste impresii?
– La intrebarea aceasta am raspuns pe larg in articolul intitulat „Istorie la rece' (tiparit de „Vatra” in 1982). Textul figureaza si in volumul „Critica la persoana intii” (Editura Dacia, 1983). N-are sens, cred, sa repet.
Samanismul: despre acesta nu am scris, astfel incit pot raspunde (pe scurt). Este excursia la cer a samanului o realitate (fie ea „mitica”) ori o simpla asertiune ce-si afla temeiurile intr-o credinta naiva? Este ori nu este o inselaciune (sau inselare; deosebirea fiind ca primului substantiv ii corespunde verbul a insela, iar celui de al doilea verbul a se insela)? Solutia sint pornit a crede ca ne-o da teoria unui autor citat (dar nu si chezasuit) de Mircea Eliade in „Proba prin labirint”: italianul De Martino.
Natura, zice el, este „culturalmente conditionata”, ceea ce se talmaceste astfel: pentru cei care cred in samanism si apartin cadrului cultural unde o ascensiune materiala la cer nu-i o imposibilitate, samanul cu adevarat se urca. Pentru cei, insa, care cugeta la alte niveluri de cultura si ale caror procese cognitive se desfasoara in alte cadre culturale, o asemenea inaltare se arata a fi o simpla iluzie (ori o farsa): samanul deci nu se urca. Asa incit vraciul–vrajitor respectiv si se urca si nu se urca, dupa cum e cazul si-i este proiectia culturala celui chemat a se pronunta. Eliade se declara foarte sceptic fata de biunivoca solutie a italianului, neferindu-se totusi a o mentine. Eu indraznesc a o socoti ipoteza interesanta si plauzibila.
– Ce ar trebui sa stie orice intelectual roman despre volumele omagiale dedicate in exclusivitate lui Eliade: cele americane (din 1968 si 1981), cel francez (din 1978) si cele din RFG (1983, 1984)?
– Ce ar trebui sa stie? Vorba lui Sieyes: nu stie nimic si ar trebui sa stie totul! Sa aiba, adica, respectivele carti la indemina. In consecinta: volumele sa fie aduse in tara si vindute in librarii; apoi sa fie talmacite (integral) in limba noastra. Cel francez din 1979, care se bucura de colaborarea citorva intelectuali de frunte de la noi, se impune a fi urgent adus si tradus si pus la dispozitia publicului.
– Daca vi s-ar solicita de o revista prezentarea romanului interbelic al lui Mircea Eliade, pe care-l apreciati cel mai mult, ce ati scrie in esenta?
– Cel mai reusit – literar vorbind – roman al lui Eliade in perioada interbelica e „Maitreyi”, desigur. A si cunoscut un mare succes. E si „exotic” si „intelectual” si foarte sincer tineresc si foarte artistic facut, poseda ca si „Le grand Meaulnes” al lui Alain Fournier o ciudata forta de atractie rezultind probabil din bine dozatul amestec de fantezie, mister, adolescentism, aventura, reflectie, melancolie si voioasa placere de a trai. Capodopera lui Eliade in genul acesta e insa un roman de mai tirziu, „Noaptea de Sinziene”. In epoca interbelica „esentialul” mi se pare ca l-a spus Eliade in cartile sale de eseuri: „Oceanografie”, „Fragmentarium”, „Santier”, „Insula lui Euthanasius”. „Santier” e de altfel un roman-jurnal, un „roman indirect”. Romane ca „Huliganii”, „Lumina ce se stinge” ori „Nunta in cer” sint mai ales promitatoare. Si un cititor atent ar fi putut intui care sint preocuparile spirituale ale autorului si incotro se indreapta. Mai „esentiale” decit romanele se arata, in perspectiva timpului, a fi fost nuvelele epocii: „Nopti la Serampore” si „Secretul doctorului Honigberger”. Dar se cuvine sa recunosc: nutresc o predilectie, o infocata predilectie pentru nuvelele fantastice ale lui Eliade!
– Ce parere aveti despre felul cum e prezentat Mircea Eliade in volumul lui Henri H. Stahl „Eseuri critice”? Dar in cartea lui Valeriu Mangu „De vorba cu Iorgu Iordan”?
– Despre felul cum e prezentat Mircea Eliade in volumul „Eseuri critice” de H. H. Stahl mi-am expus negrabit parerea intr-un text intitulat „Asta sa fie tot?” Textul a fost predat revistei Vatra. Trag nadejde sa vada lumina tiparului. N-ar avea rost sa repet cele spuse acolo. Tin totusi sa mentionez ca textul meu are un caracter critic si dezaprobator, modul in care H. H. Stahl a vorbit despre Mircea Eliade si Lucian Blaga parindu-mi-se cu totul nedrept. Ii lipsesc atit buna credinta cit si moderatia; e partinitor, zacas, uneori odios. In cartea lui Valeriu Mangu „De vorba cu Iorgu Iordan” batrinul savant filolog si lingvist il desfiinteaza pe Mircea Eliade in doi timpi si trei miscari si pe nepusa-masa, cu o repeziciune si o sprinteneala de mirare la un om de virsta si eruditia sa. Stahl, cel putin, desi mai vindicativ, e mai elaborat, face o expunere, foloseste citate si formuleaza consideratii (pseudo-stiintifice). Iorgu Iordan nu are pentru „lichidarea' lui Eliade mult ragaz. Sumar, fugitiv, subiectiv, pe baza de informatii gen „am auzit”, „mi s-a spus ca” si „pare-se ca” enunta sentinte care amintesc nitel de ale tribunalelor franceze din anii Comitetului de Salvare Publica.
– Ce pasaje din scrisorile primite de Dv. sint de interes general? Reproduceti citeva fragmente din aceasta corespondenta.
– O buna parte a corespondentei (1979 – l984) si a convorbirilor de la Paris prezinta un aspect particular. Consider demn de mentionat: aprobarea chipului cum am interpretat (in scris, oral) „Pe strada Mintuleasa” si „O fotografie veche de 14 ani”. Povestirile acestea doua le calific absolut „esentiale”. In „O fotografie” Eliade isi dezvaluie (stralucit si cu verva !) atasamentul pentru credintele romanesti traditionale si o foarte picanta pozitie de adversitate (ori, sa-i zicem, pronuntata rezerva) fata de principalele sisteme filozofice occidentale. „O fotografie”, zic, nu este o marturisire de credinta romaneasca si ortodoxa.
Mi s-a explicat si de ce „Istoria” a fost scrisa „la rece”: pentru ca autorul a trebuit sa se conformeze metodelor obligatorii in mediile academice americane, metode cit mai invecinate de ale ordinatoarelor.
Ii „reprosasem” intr-o scrisoare ca in mod gresit se refera (in „Amintiri”) la Calea Calarasilor ca vecina cu strada Melodiei. Si-a „recunoscut greseala” de indata: memoria l-a inselat dupa trecerea anilor!
I-am surprins o slabiciune pentru explicatia gnostica a elementelor arhitecturale in bisericile si catedralele crestine. N-a contestat seductia exercitata asupra gindirii lui de gnosa. (Se cuvine poate sa revin asupra cuvintului „slabiciune”; mai exact e o preferinta, interpretarea gnostica a elementelor arhitecturale bisericesti nefiind o erezie! Cit priveste relatiile dintre filozofia lui Eliade si maniheism, e nevoie de tratarea aparte a subiectului.)
Opera lui literara si-o confirma ca stind sub semnul unui „patriarhalism” analog celui din „O fotografie” si unui „ezoterism profan” inrudit cu simbolurile calauzitoare din „La tiganci” (si aceea o biruinta literara). Fantezia libera i-a ingaduit sa sugereze mai mult si mai departe in opera literara decit in opera stiintifica (de unde nu lipseste – nici de acolo!) cimpul magnetic al supra si subtextului).
Eliade vorbeste si scrie cald, fara urma de morga, suficienta, afectiune, solemnitate. E – in epistole, in convorbiri – slobod, amical, cuceritor, intocmai ca in nuvelele, romanele si eseurile sale carora nimeni nu le-ar putea contesta spontaneitatea si puterea fascinatorie. Ferice de toti acei carora – ca mine – li s-au vadit!
Sa ne bucuram, adaug eu batrineste, sa ne bucuram ca un compatriot al nostru se numara printre marii eruditi si savanti ai lumii, dar si pentru faptul ca e un fermecator romancier si nuvelist – un mare scriitor roman – si ca, pe deasupra, e un om de mare omenie si mare distinctie sufleteasca. Nu tradeaza observatia aceasta din urma o mentalitate desueta si copilaroasa? Ba da, insa a fi desuet e o inevitabilitate in trimestrul al patrulea al vietii; iar a fi copilaros e un privilegiu al batrinetii, unul din putinele ei privilegii de care inteleg sa ma folosesc fara de reticenta ori de rusine!
– La sfirsitul acestor captivante raspunsuri permiteti-mi, iubite Domnule Steinhardt, sa va multumesc si sa regret ca nu am putut reda stralucirea privirii Dv., tonalitatea vocii si farmecul neintrecutului causeur.



Text aparut in volumul “Portrete si trei amintiri de puscarias”, editura Ararat, Bucuresti 1996

Text aparut in volumul “Portrete si trei amintiri de puscarias”, editura Ararat, Bucuresti 1996

Aparut in volumul “Cum am devenit crestin”, editura Harisma, Bucuresti 1994

Text publicat in volumul “Din amintirile unui secretar de redactie. Pagini de jurnal 1943-1978”, editura Cartea Romaneasca, Bucuresti 1997.

Marturie inregistrata de Fabian Anton

Missa – liturghia catolica

Articol aparut in “Renasterea”, an VIII, nr. 3 (87) martie 1997

Scrisoare Emil Cioran catre Arsavir Acterian. Originalul in fondurile Bibliotecii Academiei.

Jurnalul lui Jenny Acterian, “Jurnalul unei fiinte greu de multumit”, avea sa apara dupa 1989 in doua editii la editurile Humanitas si Ararat.

Marin Sorescu.

Mircea Eliade.

Eugen Ionescu.

Este vorba de articolul “Tineretea monahului mirean” din revista Steaua nr. 7 (398) iulie 1980.

Barbu Brezianu.

Text publicat in “Romania literara”, nr. 32/1997

Articol aparut in “Renasterea”, an VIII, nr. 3 (87) martie 1997

Arhim. Serafim Man

Aparut in volumul “Est-etice/ Unde scurte 4”, editura Humanitas, Bucuresti

Text aparut in volumul “Pragul / Unde scurte 5”, editura Humanitas, Bucuresti

Articol aparut in “Romania literara”, nr. 35/1998

Text aparut in volumul “Alchimia existentei”, editia a II-a, editura Humanitas, Bucuresti 1997

Intocmai cum, in cu totul alta ordine, Mateiu I. Caragiale simtise aceeasi nevoie scriind “sifon, sifon albastru”, efect stilis­tic asupra caruia N. Steinhardt mi-a atras atentia acum douazeci si cinci de ani si pe care tot el, la sugestia mea de asta data, l-a comentat nu demult intr-un scurt articol.

Fragment din volumul “Sfidarea memoriei” de Alex. Paleologu si Stelian Tanase, editura DU Style, Bucuresti 1996

Publicat in revista “Criterion” an. I, nr. 15, din 15 decembrie 1934, pg. 4



loading...






Politica de confidentialitate

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 2117
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2020 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site