Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

AstronomieBiofizicaBiologieBotanicaCartiChimieCopii
Educatie civicaFabule ghicitoriFizicaGramaticaJocLiteratura romanaLogica
MatematicaPoeziiPsihologie psihiatrieSociologie


Michel Tournier - VINERI SAU VIATA SALBATICA

Carti

+ Font mai mare | - Font mai mic




DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
Singur pe lume
REEDUCAREA DE LA AIUD - DEMOSTENE ANDRONESCU
Apa vie, apa moarta
Max Blecher - INTAMPLARI DIN IREALITATEA IMEDIATA
Imparatul mustelor de William Golding
CARNAVALUL EROILOR DIN BASME
EROSTRAT
ZIDUL
DENNIS – CANTECELE DE VOLAN ALE ADOLESCENTEI
Tristan si Isolda - legenda


Michel Tournier

VINERI

SAU VIATA SALBATICA

VENDREDI OU LA VIE SAUVAGE, 1971




Lui Laurent

LA SFARSITUL ZILEI de 29 septembrie 1759, cerul se intuneca dintr‑o data in regiunea arhipelagului Juan Fernandez, la vreo sase sute de kilometri in largul coastei statului Chile. Echipajul Virginiei se aduna pe punte sa vada maruntele flacari ce se aprindeau pe la extremitatile catargelor si ale vergilor. Erau focurile Sfantului Elm, un fenomen datorat electricitatii atmosfe­rice, care prevesteste o furtuna violenta. Din fericire, corabia Virginia pe care calatorea Robinson nu avea sa se teama de nimic, nici macar de cea mai strasnica vijelie. Era o galiota olandeza, o nava mai degraba rotunda, cu catarge joase, deci greoaie si nu prea iute, dar de o neobisnuita stabilitate pe vreme rea. De aceea seara, cand capitanul Van Deyssel vazu ca o pala de vant face ca o panza sa pocneasca asemenea unui balon, le ordona oamenilor sai sa stranga si celelalte panze si sa se inchida impreuna cu el sub punte, asteptand ca fur­tuna sa treaca. Singura primejdie de temut erau recifele si bancurile de nisip, dar hartile nu indicau deloc asa ceva si se parea ca Virginia putea sa lunece cale de sute de kilometri sub furtuna fara a intalni nimic.

Drept care capitanul si Robinson jucau tihnit carti, in timp ce afara, uraganul se dezlantuia Era pe la mijlocul secolului al XVIII‑lea, cand multi europeni – mai cu seama englezi – plecau sa se stabileasca in America spre a face avere. Robinson isi lasase sotia si cei doi copii la York, pentru ca el sa exploreze America de Sud si sa vada daca ar putea organiza schimburi comerciale rodnice intre tara sa si Chile. In urma cu cateva saptamani, Virginia ocolise continentul american, trecand voiniceste de cumplitul cap Horn. Acum, ea urca spre Valparaiso, unde Robinson avea de gand sa debarce.

— Nu credeti ca aceasta furtuna va intarzia mult sosirea noastra in Chile? il intreba el pe capitan facand cartile.

Capitanul il privi cu un vag suras ironic, mangaindu‑si paharul de rachiu de ienupar, bautura sa preferata. Avea mult mai multa experienta decat Robinson si adesea facea haz de nerabdarea tinereasca a acestuia

— Cand intreprinzi o calatorie precum aceasta pe care o faci dumneata, ii spuse el dupa ce trase o data din pipa, pornesti cand vrei tu si ajungi cand vrea Dumnezeu.

Apoi destupa un butoias de lemn in care isi tinea tutunul si‑si strecura inauntru lunga pipa de portelan.

— In felul asta, explica el, ea se afla la adapost de izbituri si se patrunde de mireasma de miere a tutu­nului.

Inchise butoiasul cu tutun si se lasa lenes pe spate.

— Vezi, spuse el, avantajul furtunilor consta in fap­tul ca ele te scapa de orice grija. Impotriva elementelor dezlantuite, nu e nimic de facut. Si atunci nu faci nimic. Te lasi in voia destinului.

Chiar in acea clipa, felinarul atarnat de un lant si care lumina cabina, descrise un violent arc de cerc si zbura in tandari de tavan. Inainte de a se face bezna de‑a binelea, Robinson mai avu timp sa‑l vada pe capitan azvarlit cu capul inainte peste masa. Robinson se ridica si se indrepta spre usa. O rafala de aer il facu sa priceapa ca usa nu mai exista. Dupa tangajul si dupa ruliul ce tineau de mai multe zile, lucrul cel mai inspaimantator acum era ca nava nu se mai misca deloc. Se intepenise pesemne pe un banc de nisip ori pe re­cife. In slaba lucire a lunii pline, umbrite de nori, Robinson deslusi pe punte un grup de oameni care se chinuiau sa lanseze la apa o barca de salvare. Tocmai se indrepta spre ei, cand o izbitura nemaipomenita zgu­dui vasul. Un val urias se pravali numaidecat peste punte si matura tot ce se gasea acolo, oameni si ma­teriale.

CAND ROBINSON isi recapata cunostinta, era culcat cu fata in nisip. Un val se intinse peste prundisul umed si veni sa‑i scalde picioarele. Se intoarse pe spate. Pes­carusi negri si albi se roteau pe cerul redevenit albastru dupa furtuna. Robinson facu un efort sa se aseze si simti o durere ascutita in umarul stang. Plaja era pre­sarata cu pesti morti, cochilii sparte si cu alge negre azvarlite de valuri. La vest, o faleza stancoasa intra in mare si se prelungea printr‑un lant de recife. Acolo se ridica silueta Virginiei cu catargele sale smulse si cu odgoanele fluturand in vant

Robinson se ridica si facu doi‑trei pasi. Nu era ranit, dar umarul vatamat continua sa‑l doara. Cum soarele incepea sa arda, isi improviza un fel de sapca, rasucind niste frunze mari ce cresteau in apropierea tarmului. Puse apoi mana pe o creanga buna sa‑i serveasca de bat si se adanci in padure.

Trunchiurile prabusite, impreuna cu arborii si cu lianele ce atarnau din ramurile de sus alcatuiau laolalta o incalceala greu de strapuns si adesea Robinson se tara in patru labe ca sa poata razbate. Nici un zgomot nu se auzea, nu se ivea nici o vietate. De aceea Robinson fu nespus de uimit sa zareasca la vreo suta de pasi silueta unui tap salbatic cu parul foarte lung, care se ridica neclintit si care parea ca se uita la el. Azvarlind batul prea usor, Robinson insfaca o bata groasa pe care putea s‑o intrebuinteze ca maciuca. Cand ajunse la doi pasi de tap, salbaticiunea isi pleca teasta si marai surd. Robinson crezu ca se va napusti asupra lui. Ridica maciuca si izbi din toate puterile intre coarnele tapului. Animalul cazu in genunchi, apoi se rasturna pe o rana.

Dupa cateva ore de mers neobosit, Robinson ajunse la poalele unui masiv de stanci ingramadite in dezor­dine. Descoperi intrarea unei pesteri umbrite de un cedru urias; dar nu facu decat vreo cativa pasi inauntru, caci prea era adanca pentru a putea fi explorata pe loc. Prefera sa escaladeze stancile ca sa imbratiseze cu pri­virea o vasta intindere. Astfel, in picioare in varful celei mai inalte stanci, el constata ca marea inconjura din toate partile uscatul pe care se gasea si ca nici o urma de asezare omeneasca nu i se infatisa ochilor: se afla, deci, pe o insula pustie. Asa se explica imobilitatea tapului pe care il ucisese. Animalele salbatice care n‑au vazut niciodata omul nu se indeparteaza la apropierea sa Dimpotriva, il urmaresc cu oarecare curiozitate.

Robinson era coplesit de tristete si de oboseala. Ratacind pe la poalele marii stanci, descoperi un soi de ananas salbatic pe care il taie in bucatele cu briceagul si‑l manca. Apoi se strecura sub un stei de piatra si adormi.

TREZIT DE PRIMELE RAZE ale soarelui, Robinson cobori spre tarmul de unde plecase in ajun. Sarea din stanca in stanca, din trunchi in trunchi, de pe o panta pe alta si din buturuga in buturuga, gasind in asta o anume placere, fiindca se simtea proaspat si bine dispus dupa o noapte de somn sanatos. Pe scurt, situatia sa era de­parte de a fi disperata. De buna seama, insula era aparent pustie. Dar nu pretuia ea astfel mai mult decat daca ar fi fost locuita de canibali? Pe deasupra, parea destul de primitoare, cu o frumoasa plaja la nord, cu pajisti foarte umede si desigur mlastinoase in est, cu o mare padure la vest, si, in centru, cu masivul stancos strapuns de o pestera misterioasa si al carui varf oferea o vedere minunata asupra intregului orizont. La ase­menea lucruri se gandea el, cand zari in mijlocul cararii pe care o urmase in ajun, cadavrul tapului ucis. Vreo cinci‑sase vulturi, cu gaturi plesuve si clonturi inco­voiate se bateau deja pentru starv. Robinson ii impras­tie, invartind maciuca deasupra capului si marile pasari isi luara zborul anevoie, alergand pe picioarele lor sucite ca sa se poata desprinde de pamant. Dupa care, Robinson lua la spinare ce mai ramasese din tap, urmandu‑si drumul spre plaja. Aici, taie cu cutitul o bucata de carne si, atarnata de trei bete legate in chip de trepied, o fripse deasupra unui foc de lemne. Flacara sprintara il intrema mai mult decat carnea tare ce mirosea a tap. Hotari sa tina mereu aprins focul asta ca sa economi­seasca amnarul si cremenea si ca sa atraga atentia echipajului vreunei nave ce s‑ar ivi in largul insulei. E adevarat ca nimic nu putea sa‑i alerteze mai tare pe matelotii in trecere decat epava Virginiei tintuita pe recif; cu atat mai mult cu cat ea putea sa le trezeasca speranta unei prazi bogate celor ce ar fi pus stapanire pe ea

Robinson se gandea cu toata seriozitatea ca ar trebui sa se decida sa evacueze armele, uneltele si proviziile din cala navei, inainte ca vreo noua furtuna sa nu le tarasca cu sine. Spera insa mereu ca nu va avea nevoie de ele, deoarece – isi zicea el – o nava nu va intarzia sa vina sa‑l caute. Isi cheltuia de aceea toata energia cu instalarea unor semnale pe plaja si pe faleza. Alaturi de focul arzand incontinuu pe nisip, aduna vreascuri si o gramada de alge brune grase cu care sa produca torente de fum de indata ce o panza s‑ar arata la orizont. Ii veni pe urma ideea unui catarg infipt in nisipul plajei, in varful caruia sa fie asezata in cumpana o prajina. Unul dintre capetele acestei prajini atingea pamantul. In caz de nevoie, Robinson ar fixa de el o uscatura aprinsa si ar ridica flacara in inaltul cerului, tragand cu o liana de celalalt capat al prajinii. Mai tarziu, gasi ceva si mai bun: pe faleza se inalta un urias copac uscat, un eucalipt cu trunchiul gaunos. Burdusi trunchiul cu vreascuri si cu surcele care – aprinse – ar preface indata si in in­tregime copacul intr‑o imensa torta vizibila de la multi kilometri.

Se hranea la nimereala cu scoici, radacini de feriga, nuci de cocos, mosmoane, oua de pasari si de broasca testoasa. A treia zi, arunca departe hoitul tapului ce incepuse sa duhneasca. Isi regreta insa numaidecat ges­tul, caci vulturii care se ospatara din el, nu incetara sa‑l urmareasca din acea clipa si sa‑l iscodeasca in astep­tarea unor noi pomeni. Uneori, exasperat, dadea in ei cu pietre si cu surcele. Sinistrele pasari se indepartau alene, dar o faceau doar ca sa se intoarca numaidecat.

IN CELE DIN URMA, Robinson nu mai putu sa astepte tot veghind asupra orizontului pustiu. Hotari sa se apuce de construirea unei ambarcatiuni destul de mari cu care sa poata atinge coasta chiliana. Avea ne­voie pentru asta de scule. Se resemna asadar ca, in ciuda aversiunii sale, sa viziteze epava Virginiei si sa‑si aduca de acolo tot ce i‑ar putea fi de folos. Lega cu liane vreo doisprezece butuci intr‑un fel de pluta, instabila desigur, dar utilizabila in conditiile unei mari fara valuri. O prajina zdravana il ajuta sa propulseze pluta, caci in timpul refluxului apa era mica, pana in dreptul primelor stanci de care izbuti sa se sprijine. Dadu de doua ori ocol epavei. Partea vizibila din coca navei era neatinsa. Se infipsese pesemne intr‑un recif ascuns sub apa. Daca echipajul ar fi ramas la adapost, sub punte, in loc sa se expuna pe duneta maturata de valuri, poate ca toata lumea ar fi scapat cu viata. Puntea era blocata de o asemenea ingramadeala de catarge rupte, vergi si cabluri incalcite, ca‑ti venea greu sa‑ti tai drum printre ele. Aceeasi harababura domnea si in magazii, numai ca apa nu patrunsese pana aici, asa ca Robinson gasi in lazi provizii de pesmeti si de carne uscata din care manca atata cat putu in lipsa apei dulci. Se mai aflau acolo de buna seama damigene de vin si de bauturi spirtoase, dar Robinson era abstinent. Nu se atinsese niciodata de o bautura fermentata si gasea de cuviinta sa‑si pastreze acest obicei. Dar marea surpriza a zilei fu descoperirea, in partea din spate a calei, a patruzeci de butoaie de praf de pusca, o marfa despre care capitanul nu‑i suflase o vorba, fara indoiala, din teama ca el sa nu‑si faca griji.

Ii trebuira cateva zile ca sa transporte pe o pluta si sa care pe uscat tot explozibilul asta, caci jumatate din timp era intrerupt de fluxul care‑l impiedica sa manuiasca prajina. Profita atunci de ragaz ca sa puna bu­toaiele la adapost de soare si de ploaie sub un strat de frunze de palmier fixate cu pietre. Mai aduse de pe epava doua lazi cu pesmeti, o luneta, doua pusti cu cremene, un pistol cu doua tevi, doua barde, o sapa, un harlet, un ciocan, un balot de calti si o bucata mare de panza rosie, tesatura ieftina, destinata operatiunilor de schimb cu eventualii indigeni. In cabina capitanului gasi faimosul butoias de tutun ermetic inchis si, inaun­tru, marea pipa de portelan intacta, in ciuda fragilitatii ei. Incarca pe pluta si o mare cantitate de scanduri smulse din puntea si din peretii corabiei. In sfarsit, gasi in cabina secundului o Biblie in stare buna pe care o lua invelita intr‑un petic de vela ca s‑o protejeze.

A doua zi, se apuca sa construiasca o ambarcatiune pe care o boteza dinainte Evadarea.

INTR‑O POIANA perfect neteda, Robinson scoase la iveala de sub ierburi un frumos trunchi de mirt uscat, sanatos, drept care ar fi putut sa constituie piesa de baza a viitoarei sale nave. Se apuca indata de lucru, necontenind sa tina sub ochi orizontul pe care putea sa‑l cuprinda din locul santierului sau, caci spera intruna in aparitia unei nave. Dupa ce curata trunchiul de ramuri, incepu sa‑l ciopleasca din barda pentru a‑i da forma unei grinzi dreptunghiulare. In ciuda tuturor scormonelilor sale prin epava Virginiei, nu putuse gasi nici cuie, nici suruburi, nici burghiu si nici macar un ferastrau. Lucra incet, cu grija, asambland piesele navei ca pe ale unui puzzle. Socotea ca apa, umfland lemnul, va intari coca si‑i va da o mai mare etanseitate. Ii veni chiar ideea sa caleasca la flacara capetele pieselor, iar apoi, dupa asamblare, sa le ude cu apa de mare pentru a le suda mai bine in lacasurile lor. Lemnul crapa de sute de ori fie din cauza apei, fie dintr‑a focului, dar Robinson o lua neabatut de la capat, fara sa simta nici oboseala, nici nerabdare.

De nimic nu suferea mai tare Robinson in munca sa decat de lipsa unui ferastrau. Aceasta scula – cu ne­putinta de confectionat cu mijloace improvizate – l‑ar fi scutit de luni de truda cu barda si cu cutitul. Intr‑o dimineata, crezu ca mai viseaza, auzind la trezire un zgomot care nu putea fi decat cel al unui taietor cu ferastraul pus pe treaba. Din cand in cand zgomotul inceta, ca si cum taietorul si‑ar fi schimbat pozitia, apoi reincepea cu o regularitate monotona. Robinson iesi incet din scobitura de stanca unde avea obiceiul sa doarma si se indrepta cu pas usor spre sursa zgo­motului. In cele din urma, descoperi la radacina unui palmier un crab urias care taia cu clestele o nuca de cocos tinuta strans intre labele sale. In ramurile copa­cului, la sase metri inaltime, alt crab reteza nucile la baza ca sa le faca sa cada. Cei doi crustacei nu parura deloc tulburati de aparitia lui Robinson si‑si vazura mai departe linistiti de ocupatia lor zgomotoasa.

In lipsa de lac sau macar de catran cu care sa dea un grund pe bordajul vasului, se apuca sa faca un fel de clei. Pentru asta, trebui sa taie aproape cu totul un desis de ilice pe care‑l descoperise inca de cand se asternuse la treaba. Timp de patruzeci si cinci de zile, jupui ar­bustii de coaja si scoase invelisul dinauntrul scoartei, taindu‑i fasii. Apoi fierse indelung intr‑un ceaun aceste fasii de scoarta si le vazu cum se descompun incetul cu incetul intr‑un lichid gros si vascos. Lichidul inca in clocot il turna pe cheresteaua vasului.

Evadarea era gata Robinson incepu sa stranga pro­viziile pe care avea sa le imbarce cu el. Dar se lasa numaidecat de aceasta indeletnicire, gandindu‑se ca trebuia mai intai sa dea noua ambarcatiune la apa ca sa o vada cum se comporta. De fapt, se temea cumplit de aceasta incercare ce avea sa‑i hotarasca viitorul. Eva­darea va infrunta ea cu bine oceanul? Se va dovedi indeajuns de etansa? Nu cumva se va rasturna sub iz­bitura primului val? In cele mai negre cosmaruri ale lui Robinson, nava abia atingea apa ca se si ducea la fund, iar el o vedea cum dispare in adancurile verzi, ase­menea unui pietroi

In sfarsit, se hotari sa lanseze Evadarea la apa. Isi dadu mai intai seama ca era cu neputinta sa tarasca pe iarba si pe nisip pana la mare aceasta coca ce cantarea pesemne cel putin cinci sute de kilograme. La drept vorbind, el neglijase cu totul problema transportului ambarcatiunii pana la tarm. Se intamplase asta in parte pentru ca prea se lasase absorbit de lectura Bibliei, mai cu seama, de paginile despre Arca lui Noe. Construi­ta pe uscat, departe de orice mare, arca asteptase ca apa sa ajunga la ea, cazand din cer sau curgand din inal­timile muntilor. Robinson comisese o greseala fatala neconstruind Evadarea direct pe plaja.

Incerca sa strecoare busteni sub chila ca sa o faca sa lunece. Nimic nu se clintea, ba Robinson mai si izbuti sa rupa o scandura din coca, apasand asupra ei cu un par ce bascula ca parghie pe un bustean. Dupa trei zile de cazna, i se intuneca vederea de oboseala si de furie. Se gandi atunci sa sape in faleza un fel de canal pornind de la mare pana la locul unde statea vasul. Acesta ar fi putut sa lunece in canal, gasindu‑se astfel la nivelul tarmului. Se puse pe lucru. Apoi, socoti ca i‑ar trebui zeci de ani de munca de consolidare a ma­lurilor pentru a desavarsi acest proiect. Renunta.

LA CELE MAI FIERBINTI ore ale verii, mistretii si verii lor din America de Sud, pecarii, au obiceiul de a‑si cufunda trupul in cate o mlastina de padure. Bat apa mlastinii cu labele pana cand se formeaza un fel de namol foarte vascos in care se adancesc apoi, nelasandu‑si afara decat capul si gasindu‑se astfel la adapost de cal­dura si de tantari.

Descurajat de esecul Evadarii, Robinson avu prile­jul sa urmareasca intr‑o zi o turma de mistreti pe care‑i vazu cufundandu‑se in felul acesta in mocirla. Era atat de trist si de obosit ca‑i veni chef sa faca intocmai ca aceste salbaticiuni. Isi scoase hainele si se lasa sa lu­nece in namolul racoros, netinandu‑si la suprafata decat nasul, ochii si gura. Petrecea astfel zile intregi tavalit printre nuferi, lintita si oua de broasca. Gazele emanate de apa clocita ii tulburau mintea. Din cand in cand, se credea in mijlocul familiei sale, la York. Auzea gla­surile sotiei si ale copiilor sai. Ori se inchipuia prunc in leagan, iar arborii clatinati de vant in vazduh ii lua drept oameni in toata firea aplecati asupra sa.

Seara, cand se smulgea din imbratisarea calduta a namolului, capul ii vajaia. Nu putea sa mai mearga decat in patru labe si manca orice, cu nasul in pamant, ca un porc. Nu se mai spala deloc si o crusta de noroi si de jeg uscat il acoperea din cap pana in picioare.

Intr‑o buna zi, pe cand pastea un smoc de hrenita intr‑o mlastina, crezu ca aude muzica. Era ca o sim­fonie cereasca, voci de ingeri acom­paniate de acorduri de harfa. Robinson crezu ca murise si ca auzea cantarile Raiului. Ridicand ochii, vazu in rasarit o panza alba la orizont. Se repezi spre santierul Evadarii unde zaceau uneltele si unde isi regasi cremenea si amnarul. Alerga apoi spre eucaliptul gaunos, aprinse un brat de crengi uscate si‑l vari in scorbura ce se casca in trunchiul copacului langa radacina. Iesi indata o tramba de fum intepator, dar marea valvataie pe care contase parea ca se lasa asteptata.

De altminteri, la ce bun? Corabia venea drept spre insula. In curand, va arunca ancora in apropierea plajei si o salupa se va desprinde de ea. Cu hohote de nebun, Robinson alerga in toate partile in cautarea unui pantalon si a unei camasi pe care le gasi in cele din urma sub carcasa Evadarii. Apoi o lua la goana spre plaja, in timp ce se zgaria pe fata ca sa‑si descalceasca barba si parul ce‑i dadeau o infatisare de fiara. Nava era acum foarte aproape si Robinson o vedea limpede inclinandu‑si panzele spre valurile cu creasta de spuma. Era unul dintre acele galioane spaniole care aduceau altadata de peste ocean aurul, argintul si nestematele Mexicului. Pe masura ce se apropia, Robinson distin­gea o multime stralucitoare pe punte. Corabia parea sa fie in sarbatoare. Muzica venea de la o mica orchestra si de la un cor de copii imbracati in alb, grupati pe teuga din spate. Perechi dansau cu noblete in jurul unei mese acoperite cu vesela de aur si de cristal. Nimeni nu parea sa‑l vada pe naufragiat si nici macar tarmul de‑a lungul caruia mergea nava, dupa ce facuse volta Robinson o urma alergand pe plaja. Urla, isi flutura bratele, se oprea ca sa stranga pietricele pe care le arunca in directia navei. Cazu, se ridica, se prabusi inca o data. Galionul ajungea acum la capatul plajei unde incepea zona dunelor de nisip. Robinson se azvarli in apa si inota din toate puterile spre corabia din care nu mai vedea decat etamboul drapat cu brocart. La una din ferestrele ce strapungea peretele vasului, o fata statea rezemata in coate si suradea trist. Robinson o cunostea pe copila asta, era sigur. Dar cine, cine sa fie? Deschise gura s‑o strige. Apa sarata ii intra pe gat. Iar ochii sai nu mai vazura decat apa verde prin care o marunta pisica de mare fugea de‑a‑ndaratelea

O coloana de flacari il scoase din toropeala. Ce frig ii era! Acolo sus, pe faleza, eucaliptul ardea ca o faclie in noapte. Robinson se indrepta impleticindu‑se catre acea sursa de lumina si de caldura.

Petrecu restul noptii ghemuit printre buruieni, cu fata spre trunchiul incandescent, apropiindu‑se de foc pe masura ce caldura scadea. Pe la primele luciri ale zorilor, izbuti, in sfarsit, sa o identifice pe fata de pe galion: era propria sa sora, Lucy, moarta in urma cu mai multi ani, inainte de plecarea lui. Si iata ca astfel, nici aceasta corabie, acest galion – tip de nava ce disparuse de pe marile lumii de mai bine de doua secole – nu exista Era o halucinatie, rodul mintii sale bolnave.

Robinson intelese pana la urma ca scaldatul in mocirla si toata aceasta viata trandava pe care o ducea erau pe punctul de a‑i lua mintile. Galionul imaginar era un serios avertisment. Trebuia sa‑si revina, sa munceasca, sa‑si ia soarta in propriile‑i maini.

Intoarse spatele marii care‑i facuse atat de mult rau fascinandu‑l de la sosirea sa pe insula si se indrepta spre padure si spre masivul stancos.

IN CURSUL SAPTAMANILOR care urmara, Robinson explora metodic insula, incercand sa‑i identifice izvoa­rele si adaposturile naturale, cele mai bune locuri pen­tru pescuit si ungherele cu nuci de cocos, cu ananas si cu muguri de palmier comestibili. Isi stabili depozitul general in pestera care se deschidea in masivul stancos din centrul insulei. Transporta acolo tot ce putu lua de pe epava, lucruri care rezistasera in chip norocos furtunilor din lunile precedente. Dupa ce depozita cat mai in adancul pesterii cele patruzeci de butoaie de praf de pusca, puse in ordine trei lazi de haine, cinci saci de cereale, doua cosuri cu vesela si cu argintarie, mai multe lazi de obiecte eteroclite – sfesnice, pinteni, bijuterii, lupe, lunete, bricege, harti marine, oglinzi, za­ruri – un cufar cu materiale de navigatie, cabluri, scripeti, felinare, undite, flotoare etc, in sfarsit, o ladita cu bani de aur, de argint si de arama. Cartile pe care le gasise imprastiate prin cabine fusesera stricate in ase­menea hal de apa de mare si de ploaie, incat textul tiparit se stersese, dar Robinson se gandi ca, uscand la soare aceste foi albe, le‑ar fi putut folosi ca sa‑si scrie jurnalul, cu conditia sa gaseasca un lichid care sa tina loc de cerneala.

Acest lichid ii fu procurat pe neasteptate de un fel de peste ce misuna pe atunci pe langa faleza dinspre rasarit, diodonul sau pestele‑arici. Este un animal de temut, cu maxilarul sau puternic si tepii veninosi care i se zburlesc pe tot corpul. In caz de pericol, el se umfla cu aer si devine rotund ca o minge, si, pentru ca tot aerul asta i se aduna in pantece, diodonul pluteste atunci pe spate fara sa para stanjenit de aceasta pozitie. Miscand cu batul un asemenea peste azvarlit pe nisip, Robinson bagase de seama ca tot ce se atingea de burta lui capata o culoare rosie, tenace si tipatoare care putea sa tina loc de cerneala. Se grabi sa ascuta o pana de vultur si reusi sa astearna cu ea primele cuvinte pe o foaie de hartie. Hotari atunci sa consemneze in fiecare zi, in cea mai groasa dintre carti, intamplarile mai insemnate prin care avea sa treaca. Pe prima pagina a cartii, intocmi harta geografica a insulei si inscrise dedesubt numele pe care tocmai i‑l daduse acesteia: Speranta, deoarece era hotarat sa nu se mai lase nici­odata prada disperarii.

Cele mai folositoare din animalele de pe insula ar fi fost, desigur, caprele si iezii in mare numar pe acolo, daca reusea sa le domesticeasca. Cu toate ca‑l lasau sa se apropie destul de usor, capritele se aparau salbatic de indata ce voia sa puna mana pe ele si sa incerce sa le mulga. Facu deci un tarc, legand de‑a latul niste pra­jini peste niste tarusi pe care‑i infasura apoi cu liane impletite. Inchise in el iezi mici de tot care, cu tipetele lor, isi adusera acolo si mamele. Robinson le dadu pe urma drumul puilor si astepta cateva zile. Ugerele umflate de lapte le dadura atunci dureri caprelor, care se lasara mulse de graba.

Cercetarea sacilor de orez, de grau, de orz si de po­rumb pe care‑i salvase de pe Virginia ii rezerva o amar­nica dezamagire. Soarecii si gargaritele mancasera o parte, in locul careia nu mai ramasese decat pleava amestecata cu rahati. O alta parte era stricata de apa de ploaie si de cea de mare. Fu nevoit sa aleaga fiecare cereala bob cu bob, o munca migaloasa, lunga si exte­nuanta. Dar Robinson putu sa insamanteze cativa acri de pajiste pe care o arse in prealabil si o ara dupa aceea cu ajutorul unei placi de metal provenind de pe Virginia, in care izbutise sa faca o gaura destul de mare ca sa poata vari o coada de lemn.

Astfel, Robinson, dand fiinta unei turme domestice si unui camp cultivat, incepu sa‑si civilizeze insula, dar nu era decat o lucrare subreda si marginita, el avand adesea dovada ca insula ramanea un pamant salbatic si dusmanos. Si iata ca intr‑o dimineata surprinse un vam­pir ciucit peste un ied caruia era pe cale sa‑i suga tot sangele. Vampirii sunt lilieci uriasi, aripile lor putand atinge o anvergura de saptezeci si cinci de centimetri, si care planeaza usor noaptea pe spinarea animalelor adormite, sugandu‑le sangele. Altadata, in timp ce strangea scoici pe niste stanci pe jumatate cufundate in mare, Robinson se trezi cu un jet de apa drept in fata. Usor zapacit de soc, facu doi‑trei pasi, dar fu numaidecat oprit locului de un alt jet care il izbi tot in plina figura. Descoperi pana la urma, in scobitura unei stanci, o caracatita mica, cenusie, care avea uimitoarea capa­citate ca, prin gura, sa improaste cu apa, cu o neobis­nuita precizie.

Intr‑o zi in care isi rupse harletul si ii scapa cea mai buna capra de lapte, Robinson cazu prada descurajarii. Relua drumul mocirlei. Acolo, isi scoase hainele si se afunda in namolul caldut. Aburii infecti ai apei clocite deasupra careia se roteau nori de tantari il invaluira numaidecat, facandu‑l sa piarda notiunea timpului. Uita insula cu vulturii, vampirii si caracatitele sale. Se vazu din nou mic copil in casa tatalui sau, postavarul din York; i se parea ca aude glasurile parintilor, ale fratilor si ale surorilor. Intelese astfel ca primejdia trandaviei, a descurajarii si a disperarii il pandea mereu si ca trebuia sa munceasca neincetat pentru a‑i scapa din gheare.

Porumbul se prapadi cu totul, iar parcelele unde Robinson il semanase fusera napadite din nou de ciu­lini si de urzici. Dar orzul si graul o duceau bine si el avu prima bucurie pe care i‑o oferi Speranta, mangaind tinerele tulpini mladii si gingase. Cand veni vremea secerisului, cauta o unealta care sa‑i tina loc de coasa ori de secere si nu gasi pana la urma decat vechea sabie de abordaj ce decora cabina comandantului si pe care o adusese de pe vas impreuna cu celelalte epave. Mai intai vru sa secere metodic, pas cu pas, cum vazuse ca faceau taranii din tinutul sau. Dar manuind arma asta eroica, il apuca un avant straniu si, lasandu‑se pagubas de orice regula, inainta invartind‑o cu niste ragete fu­rioase. Spice se stricara putine, in schimb paiele tocate, imprastiate, calcate in picioare nu mai erau de nici un folos.

Dupa ce scoase boabele de pe spice treierandu‑le cu imblaciul intr‑o vela indoita in doua, vantura graul strecurandu‑l dintr‑un cos intr‑altul, afara, la aer, pe o zi cu vant vioi care purta departe pleava si celelalte ramasite. La sfarsit, baga de seama cu mandrie ca recolta sa se ridica la treizeci de galoane de grau si douazeci de galoane de orz. Pentru macinarea graului, pregatise o piua si un pisalog – un butuc scobit si o creanga zdravana, rotunjita la capat – iar cuptorul era pregatit pentru primul copt. Dar in acea clipa, lua decizia subita de a nu coace inca paine, ci de a harazi intreaga sa recolta viitoarei insamantari a pamanturilor sale. Lipsindu‑se in felul acesta de paine, socoti ca indeplineste o fapta vrednica si inteleap­ta. In realitate insa, asculta de un nou imbold, acela al zgarceniei, care avea sa‑i faca mult rau.

La putin timp dupa aceasta prima recolta, Robinson avu nespus de marea bucurie de a‑l regasi pe Tenn, cainele de pe Virginia. Animalul tasni dintr‑un tufis, scancind si incovoindu‑si spinarea, facandu‑i astfel pe plac stapanului sau de odinioara. Robinson nu afla niciodata cum traise cainele in tot acest timp pe insula si nici de ce nu se intorsese mai devreme la el. Prezenta acestui tovaras il hotari sa puna in aplicare un proiect pe care il nutrea de mai demult: sa‑si cladeasca o casa adevarata si sa nu mai doarma intr‑un ungher al pesterii sau la radacina cate unui arbore. Isi situa casa aproape de marele cedru din centrul insulei. Mai intai sapa un sant dreptunghiular pe care il umplu cu un strat de pietris, acoperit la randul lui cu un strat de nisip alb. Pe temelia asta perfect sterila si permeabila, ridica peretii, suprapunand trunchiuri de palmieri. Alcatui acoperisul dintr‑o impletitura de trestie peste care asternu frunze de smochin‑cauciuc, imbinate ca niste solzi, asemenea unor placi de ardezie. Tencui fata exterioara a peretilor cu un fel de mortar de argila. O pardoseala de pietre late si de forma neregulata, randuite ca niste piese de puzzle, acoperi solul nisipos. Piei de capra si rogojini de papura, cateva mobile de rachita, vesela si felinarele salvate de pe Virginia, luneta, sabia si o pusca atarnate pe perete creara o atmosfera confortabila si chiar in­tima pe care Robinson nu o mai cunoscuse de multa vreme. Chiar lua obiceiul, despachetand hainele cuprin­se in lazile de pe Virginia – si unele erau foarte fru­moase! – de a se imbraca in fiecare seara, pentru a cina, in costum, pantaloni scurti legati deasupra ge­nunchiului, palarie, ciorapi si pantofi.

Mai tarziu, baga de seama ca din interiorul vilei soarele nu se vedea decat la anumite ore din zi si ca ar fi fost nimerit sa instaleze un orologiu care sa func­tioneze in casa zi si noapte. Dupa cateva tatonari, fauri un fel de clepsidra, adica un ceas cu apa din cele ce se foloseau odinioara. Era pur si simplu o damigeana de sticla transparenta careia ii facuse un mic orificiu in partea de jos pe unde apa curgea, picatura cu picatura, intr‑un lighean de arama asezat pe sol. Damigeana se golea in lighean exact in douazeci si patru de ore, iar Robinson zgariase pe pereti douazeci si patru de cercuri paralele, insemnate fiecare cu cate o cifra. Astfel, nive­lul lichidului arata ora in fiecare clipa. Avea nevoie, de asemenea, de un calendar care sa‑i indice zilele din saptamana, lunile din an si numarul de ani scursi. Nu‑si dadea seama cu nici un chip de cat timp se gasea in insula. Un an, doi ani, mai multi ani oare? Hotari sa o ia de la zero. Inalta in fata casei un catarg‑calendar. Era un trunchi jupuit pe care facea in fiecare zi cate o mica crestatura, in fiecare luna o crestatura mai adanca, iar scurgerea a douasprezece luni avea sa o marcheze printr‑un mare 1, anul intai al calendarului local.

VIATA ISI URMA CURSUL obisnuit, dar Robinson resimtea din ce in ce mai profund nevoia de a‑si orga­niza mai bine petrecerea timpului. Se temea mereu sa nu ia din nou calea mocirlei si sa se prefaca poate intr‑o bruta. E foarte greu sa ramai o fiinta omeneasca cand nimeni nu‑ti sta alaturi sa te ajute! Impotriva aces­tui povarnis blestemat nu gasea alt leac decat munca, disciplina si exploatarea tuturor resurselor insulei.

Cand Calendarul sau consemna o mi‑e de zile, hotari sa dea legi insulei Speranta. Isi puse costumul de gala si se aseza in fata unui pupitru pe care‑l inventase si‑l confectionase anume pentru a putea scrie in picioare, iar apoi, deschizand cea mai frumoasa carte albita de ape din cate gasise pe Virginia, scrise:

CONSTITUTIA INSULEI SPERANTA

INCEPUTA IN A 1000‑a ZI A CALENDARULUI LOCAL

Articolul 1: Robinson Crusoe, nascut la York, la 19 decembrie 1737, este numit guvernator al insulei Spe­ranta, situata in Oceanul Pacific, intre insulele Juan Fernandez si coasta occidentala a statului Chile. In aceasta calitate, el are depline puteri pentru a legifera pe intreaga intindere a insulei si a apelor sale teri­toriale.

Articolul 2: Locuitorii insulei sunt obligati sa gandeasca cu voce tare.

(Intr‑adevar, pentru ca nu avea pe nimeni caruia sa i se adreseze, Robinson se temea ca‑si va pierde darul vorbirii. Simtea deja, cand voia sa articuleze cuvinte, o impleticeala a limbii ca si cum ar fi baut cam mult vin. De acum inainte, el avea obligatia de a vorbi fara ince­tare cu arborii, cu pietrele, cu norii si, de asemenea, cu caprele si cu Tenn.)

Articolul 3; Vinerea e zi de post

Articolul 4: Duminica este zi de sarbatoare. Sambata la ora nouaspre­zece, orice munca va inceta pe insula, iar locuitorii se vor imbraca in cele mai bune haine pentru cina. Duminica dimineata, la ora zece, se vor intruni la capela pentru rugaciune. (In legile sale, Robinson nu putea sa se abtina sa nu procedeze ca si cum insula ar fi avut numerosi locuitori. I se parea intr‑adevar absurd sa dea legi pentru un singur om. Iar apoi isi zicea ca, intr‑o buna zi, hazardul s‑ar prea putea sa‑i aduca unul sau mai multi tovarasi)

Articolul 5: Singur guvernatorul este autorizat sa fumeze pipa. Dar numai o data pe saptamana, duminica, dupa masa de pranz.

(Descoperise de putina vreme placerea de a folosi pipa de portelan a capitanului Van Deyssel. Din nefericire, provizia de tutun a butoiasului nu avea sa fie de lunga durata, iar el se straduia sa o prelungeasca atata cat era posibil.)

Chibzui cateva clipe inainte de a hotari pedepsele ce‑i vor lovi pe cei ce nu vor respecta aceste legi. Facu cativa pasi spre usa pe care o deschise larg. Natura cat de frumoasa era ea! Frunzisul arborilor parea o mare verde frematand in vant si contopindu‑se in departare cu linia albastra a oceanului. Si mai departe inca, se intindea cerul cu totul si cu totul de azur. Ba nu! Nu intru totul de azur! Robinson tresari vazand ca dinspre partea marii plaje se ridica un nor de fum alb. Era, cu toate acestea, foarte sigur ca nu lasase nici un foc aprins in acea zona. Sa aiba cumva vizitatori? Se duse si lua de pe perete o pusca, un saculet cu pulbere, altul cu gloante si luneta. Apoi, il fluiera pe Tenn si se infunda in desisul crangului, ocolind drumul direct pe care‑l croise de la tarm pana la pestera. Doua pirogi lungi cu flotor si cu balansier erau trase pe nisipul uscat. Vreo patruzeci de barbati, in picioare, faceau cerc in jurul unui foc din care se inalta un torent de fum greu, gros si alb. Prin luneta, Robinson ii recu­noscu pe araucanii de tip costinos, aprigi indieni de pe coasta chiliana. Acest popor ii tinuse in frau pe invadatorii incasi, apoi le provocase sangeroase infrangeri conchistadorilor spanioli. Scunzi, indesati, ei purtau un sort grosolan de piele. Fata lor lata, cu ochii neobisnuit de departati, parea si mai stranie datorita obiceiului de a‑si epila complet sprancenele. Aveau cu totii un par negru, foarte lung pe care‑l scuturau cu mandrie cu orice prilej. Robinson ii stia din frecventele lui calatorii la Temuco, capitala lor chiliana. Stia ca, daca ar izbucni vreun nou conflict cu spaniolii, nici un alb nu ar gasi indurare inaintea lor.

Strabatusera oare in pirogi drumul enorm dintre coastele chiliene si Speranta? Nu ar fi fost cu nepu­tinta, judecand dupa renumele lor de excelenti marinari. Dar mai de crezut era ca ei colonizasera una sau alta din insulele Juan Fernandez – si Robinson se gandea ca mare noroc avusese sa nu cada in mainile lor, caci, cu siguranta, ar fi fost facut sclav sau poate chiar macelarit!

Datorita povestirilor auzite in Araucania, Robinson ghicea sensul ceremoniei ce se desfasura in momentul acela pe tarm. O batrana slaba si despletita se clatina inainte si inapoi in mijlocul cercului alcatuit de barbati. Se apropia de foc, arunca in el un pumn de pulbere si respira cu lacomie fumul greu si alb ce pe loc prindea sa se inalte. Apoi, se intorcea spre indienii nemiscati si parea ca‑i trece in revista pas cu pas, oprindu‑se cand in fata unuia, cand a altuia. Pe urma, se intorcea langa foc si lua miscarea de la inceput.

Era vorba de o vrajitoare cu menirea de a‑l gasi printre indieni pe cel raspunzator de vreo nenorocire care lovise tribul – boala, moarte inexplicabila, sau pur si simplu incendiu, vijelie, recolta proasta Intr‑ade­var, dintr‑o data, ea isi alese victima. Bratul ei descar­nat se intinse spre unul dintre barbati, in timp ce gura larg deschisa rostea blesteme pe care Robinson nu le putea auzi. Indianul indicat de ghicitoare cazu pe branci la pamani, scuturat de fiori de groaza. Unul dintre indieni se indrepta spre el. Ridica maceta – un cutit mare care le serveste in acelasi timp de arma si de unealta – si smulse mai intai sortul nenorocitului. Il izbi pe urma cu lovituri regulate retezandu‑i capul, apoi mainile si picioarele. La sfarsit, cele sase bucati ale victimei fura aruncate in focul al carui fum deveni indata negru.

Indienii rupsesera cercul si se indreptau spre ambarcatiunile lor. Sase dintre ei iesira din randurile celorlalti si o luara spre padure. Robinson se adanci degraba printre arbori, fara sa‑i piarda din ochi pe oamenii care‑i incalcau domeniul. Daca ar fi ajuns sa descopere vreo urma a vietuirii sale in insula, ar fi putut sa porneasca in cautarea lui si cu greu le‑ar mai scapa. Dar, din fericire, primul loc unde se gasea apa dulce fiind la marginea padurii, indienii nu avusesera de ce sa patrunda prea adanc in insula. Isi umplura burdufurile pe care le duceau doi cate doi atarnate de o prajina si se indreptara spre pirogile in care tovarasii lor se si asezasera. Vrajitoarea statea ghemuita pe un fel de scaun de ceremonie asezat la pupa uneia dintre cele doua ambarcatiuni.

Cand pirogile disparura dincolo de faleza, Robinson se apropie de rug. Se mai distingeau ramasitele omului sacrificat cu atata cruzime fiindca fusese declarat ras­punzator de vreo pacoste. Plin de teama, de dezgust si de tristete, Robinson se intoarse la resedinta sa de guvernator, unde se apuca din nou de redactarea legilor insulei Speranta.

Articolul 6: Insula Speranta este declarata forta­reata. Se afla sub comanda guvernatorului care primes­te gradul de general. Stingerea este obligatorie la un ceas dupa apusul soarelui

In cursul lunilor care urmara, Robinson ridica, in jurul casei sale si in jurul intrarii in pestera, un perete de incinta cu creneluri, calea de acces fiind aparata de un sant cu o largime de doi metri si o adancime de trei. Cele doua pusti si pistolul stateau asezate – incarcate –pe marginea celor trei creneluri din centru. In caz de atac, Robinson ar fi putut sa‑i faca pe asediatori sa creada ca nu era singurul aparator al cetatii. Sabia de abordaj si barda se aflau si ele la indemana, dar era putin probabil ca s‑ar fi putut ajunge vreodata la o lupta corp la corp, caci, in preajma peretelui, erau insi­rate capcane. Mai intai un sir de gropi dispuse cinci cate cinci in care erau infipti pari cu varful intarit in foc, acoperite cu tufe de iarba asternute peste cate o imple­titura subtire de papura. Apoi, in luminisul padurii, acolo unde, in chip firesc, eventualii asediatori s‑ar regrupa inainte de atac, ingropa doua butoaie cu praf de pusca pe care un fitil de calti putea sa le faca sa explodeze la distanta. In fine, facu in asa fel ca puntea peste santul imprejmuitor sa fie mobila si sa poata fi manuita din interiorul fortaretei.

In fiecare seara, inainte de a suna stingerea cu trompeta, facea un rond insotit de Tenn, care parea sa fi inteles pericolul ce ameninta Speranta si pe locuitorii ei. Se trecea pe urma la ferecarea fortaretei. Blocuri de piatra erau rostogolite in puncte dinainte calculate, in asa fel incat presupusii asediatori sa fie nevoiti sa se abata spre gropile‑capcana. Se ridica puntea mobila, se baricadau toate iesirile si se suna stingerea. Atunci Robinson pregatea cina, intindea masa in frumoasa lui casa si se afunda in pestera. Iesea de acolo cateva minute mai tarziu, spalat, parfumat, cu barba tunsa si imbracat in uniforma sa de general. In sfarsit, la lumina unui candelabru in care ardea un manunchi de beti­soare inmuiate in rasina, manca tacticos sub suprave­gherea pasionata si atenta a lui Tenn.

ACESTEI PERIOADE de activitate militara intensa ii urma un scurt interval de ploi cu galeata. Fu nevoit sa efectueze numeroase reparatii ale casei, ale drumurilor si tarcurilor deteriorate. Veni pe urma din nou vremea recoltei de cereale. Recolta fu atat de abundenta, ca Robinson trebui sa curete si sa usuce o noua grota, nu departe de cea mare care incepea sa se dovedeasca neincapatoare pentru grane. De data asta, nu‑si mai infrana bucuria de a face paine, cea dintai pe care o manca de la stabilirea pe insula.

Dar acest belsug de cereale ridica in curand pro­blema luptei impotriva sobolanilor. Rozatoarele pareau intr‑adevar sa se inmulteasca pe masura ce sporea cantitatea de provizii care putea sa‑i hraneasca si, deoa­rece Robinson voia sa inmagazineze recolta dupa recolta atata vreme cat aveau sa‑l tina puterile, se impunea sa ia masuri severe impotriva parazitilor.

Anumite ciuperci rosii cu pete galbene erau, de­sigur, otravitoare deoarece niste iezi murisera dupa ce pascusera iarba amestecata cu bucati din ciupercile astea. Robinson facu din ele o fiertura maronie in care inmuie boabe de grau. Apoi imprastie boabele otra­vitoare pe drumurile obisnuite ale sobolanilor. Se os­patara din ele fara sa pateasca nimic. Facu dupa asta niste curse in care animalul cadea printr‑o trapa. Numai ca ar fi avut nevoie de mii de asemenea curse, si mai trebuia sa si inece dupa aceea dobitoacele prinse, fiindu‑i groaza sa scufunde cursa in apa raului si sa asiste la agonia lor.

Intr‑o zi, urmari duelul furios a doi sobolani. Oarbe si surde la tot ce le inconjura, cele doua animale in­nodate se rostogoleau pe jos cu scancete furioase. In cele din urma, se sugrumara unul pe altul si murira fara sa‑si slabeasca inclestarea. Comparand cele doua cadavre, Robinson isi dadu seama ca erau doua varie­tati diferite. Unul negru de tot, gras si naparlit, semana din toate punctele de vedere cu cei pe care se obisnuise sa‑i vada pe toate vasele pe care navigase. Celalalt, cenusiu, mai lung si mai paros, un fel de soarece de camp, se intalnea in preriile insulei. Robinson intelese indata ca prima specie provenea de pe epava Virginiei si se inmultise datorita rezervelor de cereale, in timp ce a doua traise dintotdeauna in insula. Cele doua specii pareau sa aiba teritoriile si resursele lor clar delimitate. Robinson se convinse de acest lucru dand drumul intr‑o seara in prerie unui sobolan negru, prins in pestera. Multa vreme, numai freamatul ierburilor trada faptul ca o vanatoare fara mila era in plina desfasurare. Robinson zari apoi nisipul de la poalele unei dune tasnind la o anumita distanta. Cand sosi la fata locului, nu mai ramasesera din sobolanul negru decat smocuri de par si zdrente de piele.



Atunci, imprastie doi saci de boabe in prerie, dupa ce semana o dara subtire de la pestera pana acolo. Acest mare sacrificiu putea fi zadarnic. Dar nu se intampla asa. De cum se lasa intunericul, cei negri venira cu du­iumul sa recupereze ceea ce, se vede, considerau a fi avutul lor. Cenusiii se adunara sa respinga aceasta subita invazie. Batalia se dezlantui. In intreaga prerie, o furtuna parea sa starneasca mici jeturi de nisip. Perechile de luptatori se rostogoleau ca niste ghiulele vii, in timp ce un tipat nemaipomenit urca din tarana.

Rezultatul luptei era previzibil. Un animal care se bate pe terenul adversarului pierde intotdeauna. In ziua aceea, toti sobolanii negri pierira.

ROBINSON NU FUSESE niciodata cochet si nu‑i placea in mod deosebit sa se priveasca in oglinda. Iar asta nu i se mai intamplase de atat de multa vreme ca, intr‑o buna zi, scotand o oglinda dintr‑o lada de pe Virginia, fu nespus de surprins sa‑si vada propriul chip. Pe scurt, nu se schimbase prea mult, afara poate de bar­bia mai ascutita si de numeroasele riduri care‑i brazdau fata. Ceea ce‑l ingrijora era aerul serios, un fel de tristete care nu‑l parasea deloc. Incerca sa zambeasca. Avu un soc, dandu‑si seama ca nu reusea sa o faca. Se sforta din rasputeri, incerca in toate chipurile sa mi­jeasca ochii si sa‑si rasfranga marginile buzelor, cu neputinta, nu mai stia sa rada. Traia acum cu impresia ca are un chip de lemn, o masca imobila, intepenita intr‑o infatisare morocanoasa. Silit sa cada pe ganduri, isi dadu seama ce i se intamplase. Era singur de prea multa vreme, nu avea pe nimeni caruia sa‑i zambeasca si nu mai stia sa o faca; cand voia sa zambeasca, mus­chii fetei nu‑l mai ascultau. Continua sa se contemple in oglinda cu o figura impietrita si aspra, iar inima sa se frangea de tristete. Avea tot ce‑i trebuia pe aceasta insula, ce sa bea, ce sa manance, o casa, un pat in care sa se culce, dar nu avea pe nimeni cui sa‑i zambeasca, iar fata sa era parca inghetata.

Ochii lui coborara atunci spre Tenn. Visa oare Robinson? Cainele tocmai ii zambea! Intr‑o singura parte a botului, buza lui neagra fiind dantelata, se ridica si descoperea doua randuri de colti. In acelasi timp, apleca ciudat capul intr‑o parte si ai fi zis ca ochii lui caprui se miscau cu ironie. Robinson lua in maini capul mare, flocos si pleoapele i se umezira de emotie, in timp ce un fior imperceptibil facea sa‑i tremure colturile gurii. Tenn ranjea mereu, iar Robinson se uita la el cu pasiune, ca sa invete iar sa zambeasca.

De aici inainte, asta era ca un fel de joaca intre ei. Robinson isi intrerupea pe neasteptate lucrul, vanatoarea, plimbarea pe plaja si‑l fixa pe Tenn intr‑un fel anume. Iar cainele ii zambea in felul sau, in vreme ce chipul lui Robinson, la randu‑i, se destindea din nou si suradea putin cate putin.

ROBINSON NU CONTENEA sa‑si organizeze si sa‑si civilizeze insula, asa ca pe zi ce trecea avea treburi si obligatii din ce in ce mai numeroase. Isi incepea buna­oara dimineata facandu‑si toaleta, apoi citea cateva pagini din Biblie, pe urma lua pozitia de drepti in fata catargului pe care flutura drapelul englez. Avea loc dupa asta deschiderea fortaretei. Azvarlea puntea peste sant si elibera iesirile astupate cu blocuri de piatra. Ziua o incepea cu mulsul caprelor, dupa aceea trebuia sa viziteze iepuraria artificiala pe care o injghebase intr‑o poiana nisipoasa. Cultiva acolo napi salbatici, lucerna si un razor de ovaz ca sa retina la fata locului o familie de iepuri chilieni care altfel vietuiau risipiti prin insula. Poarta numele de aguti acesti iepuri foarte dolofani, cu picioarele lungi si urechile scurte.

Mai tarziu, examina helesteiele cu apa dulce unde cresteau pastravi si crapi. Spre amiaza, manca la repe­zeala impreuna cu Tenn, isi ingaduia o scurta siesta si se imbraca in uniforma de general pentru a indeplini obligatiile dupa‑amiezii. Trebuia sa faca recensamantul broastelor testoase marine care aveau fiecare cate un numar matricol propriu, sa inaugureze un pod de liane azvarlit cu indrazneala peste o prapastie de o suta de picioare adancime, in plina padure tropicala, sa incheie la liziera padurii ce marginea tarmul golfului constru­irea unei colibe de ferigi care putea fi un excelent foisor de veghe asupra marii fara a fi vazut, si totodata, un refugiu de umbra verde, minunat de racoros la ceasurile cele mai fierbinti ale zilei.

Dar Robinson se satura adesea de toate muncile si obligatiile sale. Se intreba cui si la ce foloseau toate acestea, dar isi amintea indata de primejdiile trandaviei, de mocirla mistretilor in care risca sa se pravaleasca din nou daca s‑ar fi lasat invins de lene, drept care, se apuca iarasi energic de lucru.

DIN PRIMELE ZILE se folosise de pestera din centrul insulei pentru a pune acolo la adapost tot ce avea mai de pret: recoltele de cereale, conservele de fructe, de carne, iar mai in adanc, cuferele cu haine, uneltele, armele, aurul si, in fine, in ungherul cel mai indepartat, butoaiele cu praf de pusca, destule pentru a face sa sara in aer intreaga insula. De multa vreme, nu mai avea nevoie sa vaneze cu pusca, dar se simtea multumit sa stie ca toata aceasta pulbere statea la indemana sa: asta ii dadea siguranta si sentimentul propriei sale supe­rioritati.

Totusi, nu explorase inca fundul pesterii, dar se gandea uneori la asta cu curiozitate. Dincolo de bu­toaiele ca pulbere, tunelul se continua cu un fel de gatuitura abrupta in care hotari sa patrunda intr‑o buna zi ca sa vada pana unde duce.

Explorarea prezenta, ce‑i drept, o dificultate ma­jora, cea a luminatului. Nu dispunea decat de torte de lemn rasinos. Dar a patrunde in fundul pesterii cu o torta insemna sa‑si asume riscul de a arunca in aer butoaiele cu praf de pusca, cu atat mai mult cu cat erau pesemne si urme de pulbere pe jos. Se punea apoi pro­blema fumului care ar fi facut in scurt timp aerul ires­pirabil. Se gandi o clipa sa sfredeleasca un horn de aerisire si de iluminare in fundul grotei, numai ca na­tura rocii facea acest proiect cu neputinta. Nu ramanea prin urmare decat o singura solutie: sa accepte intunericul si sa incerce sa se obisnuiasca. Patrunse deci cat putu mai departe cu o provizie de turte de malai, un ulcior de lapte de capra si se puse pe asteptat.

O liniste absoluta domnea in jur. Stia ca soarele era pe cale sa scapete la orizont. Gura pesterii se afla astfel asezata incat, intr‑un anume moment, razele asfintitului cadeau drept pe axa tunelului. Pret de o secunda pestera va fi luminata pana in capat. Asa se si intampla, rastimp de o fulgerare. Era insa de ajuns pentru ca Robinson sa‑si dea seama ca prima sa zi in pestera se incheia.

Adormi, manca o turta de malai, dormi din nou, bau lapte. Si, dintr‑o data, fulgerul se produse a doua oara. Douazeci si patru de ore se scursesera, dar pentru Robinson ele trecusera ca un vis. Incepu sa piarda no­tiunea timpului. Urmatoarele douazeci si patru de ore trecura si mai repede si Robinson nu stia daca dormea sau daca ramanea treaz.

In cele din urma hotari sa se ridice si sa se indrepte spre fundul pesterii. Nu avu de bajbait prea mult pana sa gaseasca ceea ce cauta: orificiul unui horn vertical si foarte strimt Facu mai multe incercari pentru a se strecura prin el. Peretii erau netezi ca o carne, dar orificiul era atat de stramt, incat Robinson ramanea pe jumatate intepenit in el. Ii veni atunci ideea de a‑si scoate toate vesmintele si de a se freca pe corp cu laptele inchegat ramas pe fundul ulciorului. Apoi se azvarli cu capul inainte in acest gatlej si, de aceasta data, luneca incet, dar cu regularitate, precum o broas­ca in esofagul sarpelui ce o inghite.

Ajunse incet intr‑un fel de nisa calduta pe jos unde nu putea sa stea decat pe vine. Se aseza ghemuit, cu genunchii la barbie, cu pulpele incrucisate si mainile cuprinzand labele picioarelor. Se simtea atat de bine astfel incat adormi pe loc. Cand se trezi, ce surpriza! Intunericul devenise alb in jurul sau! Nici acum nu vedea nimic, dar era cufundat in alb, si nu in negru! Iar celula in care se tupilase in felul acesta era atat de dulce, de blanda, de alba, ca Robinson nu putea sa nu se gandeasca la mama sa. Se credea in bratele mamei care il legana gangurind. Tatal sau era un barbat marunt si bolnavicios, dar maica‑sa era o femeie voinica si calma care nu se supara niciodata, ghicind intotdeauna adevarul numai prin felul in care se uita la copiii ei.

Intr‑o zi, pe cand ea se gasea la primul etaj, cu toti copiii in jur, iar tatal era plecat de acasa, izbucni un incendiu in magazinul de la parter. Casa era toata din lemn, foarte veche, iar focul se intindea cu o inspaimantatoare iuteala. Micul postavar inapoiat in graba, se vaicarea si alerga de colo‑colo in strada, vazand cum ii arde casa, cu nevasta si cu toti copiii inauntru. Dintr‑o data, isi zari sotia iesind linistita dintr‑un torent de flacari si de fum, purtandu‑si copiii, care pe umeri, care in brate, care in spinare sau atarnati de sort. Astfel o revedea Robinson din fundul celulei sale, ca pe un pom indoit sub povara roadelor. Altadata, era in seara ajunului Bobotezei. Mama lui framanta aluatul in care statea ascuns bobul ce urma sa‑l desemneze pe regele sarbatorii de a doua zi. I se parea lui Robinson ca intreaga insula Speranta era un urias cozonac si ca tocmai el era maruntul bob de naut ascuns in adancul unei cute.

Intelese ca trebuia sa iasa din celula sa daca nu voia sa ramana aici pe veci. Se smulse insa anevoie si se ridica prin horn. Ajuns in fundul pesterii, isi gasi pe pipaite hainele pe care le facu sul sub brat, fara a mai pierde vremea cu imbracatul. Era nelinistit, caci intunericul alb staruia in juru‑i. Sa fi orbit? Inainta clatinandu‑se catre iesire, cand, pe neasteptate, lumina soarelui il izbi in fata. Era cel mai calduros ceas al zilei, cand chiar si soparlele cauta umbra. Cu toate acestea, Robinson dardaia de frig si‑si freca una de alta coapsele inca umede de lapte inchegat. Se indrepta spre casa cu fata ascunsa in maini. Tenn topaia in jurul lui fericit ca‑l regasise, dar descumpanit sa‑l vada atat de gol si atat de slab.

ROBINSON COBORI de mai multe ori in celula din pestera ca sa regaseasca aici pacea miraculoasa a copi­lariei. Luase obiceiul sa opreasca de fiecare data clep­sidra, caci in strafundul grotei nu exista nici timp si nici program. Era insa tulburat si se intreba daca nu cumva il atragea intr‑acolo trandavia, asa cum altadata il facuse sa se afunde in mocirla.

Ca sa‑si alunge aceste ganduri, se hotari sa cultive sacii de orez pe care‑i pastra din primele zile. Daduse mereu inapoi din fata neobisnuitei trude pe care o prezenta amenajarea unei orezarii. Intr‑adevar, orezul trebuie sa creasca sub apa, iar nivelul apei se cere sa fie controlat mereu si, la nevoie, modificat. Se vazu nevoit asadar sa stavileasca un curs de apa in doua locuri, o data in aval ca sa inunde o pajiste, a doua oara in amonte printr‑un canal de derivatie, ca sa poata opri in el apa si sa provoace secarea portiunii de campie. Dar mai trebui sa ridice si niste diguri, sa faureasca doua stavilare ce puteau fi deschise sau inchise dupa voie, si, in zece luni, daca totul mergea bine, recolta si decorticarea orezului aveau sa‑i ceara zile bune de munca fara preget.

De aceea, cand orezaria fu amenajata, orezul sema­nat si acoperit de o panza de apa, Robinson se mai intreba o data de ce oare isi impunea toate aceste osteneli. Daca nu ar fi fost singur, daca ar fi avut macar sotie si copii ori cel putin un singur tovaras, ar fi stiut pentru ce munceste. Singuratatea insa facea toata truda lui inutila.

Atunci, cu lacrimi in ochi, mai cobori o data in adancul pesterii

De data asta, ramase acolo atat de mult timp, incat fu cat pe ce sa se vada prea slabit ca sa urce inapoi si putin a lipsit sa nu moara in strafundul celulei sale. Cauta, prin urmare, un mijloc de a‑si insufla curaj ca sa traiasca asemenea unei fiinte umane savarsind toate aceste munci care‑l plictiseau atat de tare.

Isi aminti ca tatal sau ii dadea sa citeasca almana­hurile lui Benjamin Franklin, filozof, savant si barbat de stat american al acelor vremuri. In almanahuri, Benjamin Franklin exprima idei morale ce le dau in­dreptatire oamenilor ce muncesc si castiga bani. Robinson se gandi ca, incrustand aceste pilde in intrea­ga insula ca sa le aiba mereu sub ochi, nu‑si va mai pierde cutezanta si va ceda mai rar delasarii. Bunaoara, taie la butuci mici, atatia de cati avea nevoie, ca sa alcatuiasca din ei, in nisipul de pe dunele insulei, litere compunand urmatoarea fraza:

„Saracia il vaduveste pe om de orice virtute: ii este greu unui sac gol sa se tina in picioare'.

In peretele pesterii, incrustase pietricele formand un fel de mozaic care spunea:

„Daca cel de al doilea viciu este sa minti, primul este sa te indatorezi, fiindca minciuna sta calare pe indatorare.'

Pe un strat de pietre stateau asezate surcele de pin infasurate in calti, gata sa fie aprinse, iar aranjamentul lor spunea:

„Daca ticalosii ar cunoaste avantajele virtutii, ar deveni virtuosi din ticalosie.'

Se gasea de asemenea o deviza mai lunga decat ce­lelalte – avea o suta saptesprezece litere – iar Robinson avu ideea de a tunde fiecare litera pe spinarea cate unei capre din tarc, in asa fel incat, vreodata, din intamplare, caprele amestecandu‑se, sa nimereasca ordinea celor o suta saptesprezece litere si sa dea la iveala acea deviza. Iata deviza:

„Cine omoara o scroafa, ucide prasila ei pana la a o mia generatie. Cine cheltuie o singura moneda de cinci silingi, ucide gramezi de monede de aur.'

Robinson urma sa‑si inceapa lucrul, cand tresari brusc de surpriza si de teama: un fir subtire de fum alb se ridica spre cerul senin! Venea din acelasi loc ca prima oara, dar de aceasta data, toate inscriptiile cu care presarase insula ii ajutasera oare pe indieni sa dea de el? Alerga spre fortareata urmat de Tenn, blestemand ideea pe care o avusese. Mai si avu parte de un incident nitel hazliu, dar care i se paru a fi semn rau: speriat de acest galop neasteptat, un tap dintre cei care‑i erau mai familiari se napusti violent spre el cu capul in pamant. Robinson abia evita lovitura, dar Tenn se rostogoli ca o minge, proiectat intr‑un desis de ferigi.

Dupa ce Robinson se inchise impreuna cu Tenn in fortareata si de indata ce aseza blocurile de piatra la locurile lor si retrase puntea mobila, porni sa se intrebe in ce masura comportarea lui era chibzuita. Caci, daca indienii descopereau prezenta sa si hotarau sa ia cu asalt fortareata, ei aveau nu numai avantajul numarului, ci si pe cel al luarii prin surprindere. In schimb, daca nu le pasa de el, absorbiti cu totul de ritualul lor ucigas, ce usurare pentru Robinson! Vru sa aiba cugetul lim­pede. Urmat tot de Tenn care schiopata, lua una dintre pusti, strecura pistolul la brau, si se pierdu printre arbori in directia tarmului. Fu silit totusi sa se intoarca, fiindca uitase luneta de care ar fi putut sa aiba nevoie. Erau de aceasta data trei pirogi cu balansier asezate paralel pe nisip. Cercul oamenilor in jurul focului era mai mare decat la prima incursiune si, examinandu‑i cu luneta, lui Robinson i se paru ca nu era vorba de aceiasi grup. Un nenorocit fusese deja macelarit cu lovituri de maceta si cei doi razboinici se intorceau de la rugul in care aruncasera madularele omului sacrificat. Chiar atunci se produse un incident fara indoiala neasteptat in acest soi de ceremonii. Vrajitoarea, care statea pe vine, se ridica brusc, alerga spre unul din barbati si, intinzand spre el un brat descarnat, casca gura ca sa reverse un val de blesteme pe care Robinson le ghicea fara sa le poata auzi. Ar aparea astfel inca o victima in acea zi! Se vedea ca barbatii sovaiau. In sffrsit, unul dintre ei se indrepta cu o maceta in mana catre vinovatul indicat pe care doi vecini de ai lui il insfacasera si‑l doborasera la pamant. Maceta izbi o data si sortul de piele zbura in aer. Era gata sa se abata a doua oara peste corpul gol, cand nefericitul sari in picioare si o porni in goana spre padure. Prin luneta, lui Robinson i se parea ca sare pe loc, urmarit de doi indieni. In realitate, alerga drept spre el cu o repeziciune putin obisnuita. Fara sa fie mai inalt decat ceilalti, era mult mai zvelt si facut parca anume pentru alergat. Parea mai inchis la piele si semana mai mult cu urs negru decat cu un indian. Poate ca tocmai asta il facuse sa fie gasit vinovat, caci intr‑un grup de oameni, cel care nu seamana cu ceilalti este intotdeauna dusmanit.

Se apropia din clipa in clipa, iar distanta care‑l des­partea de cei doi urmaritori crestea mereu. Daca Robinson nu ar fi avut certitudinea ca era absolut invizibil pe plaja, ar fi putut crede ca fugarul il vazuse si ca venea sa se refugieze langa el. Trebuia sa ia o hotarare. Peste cateva secunde, cei trei indieni aveau sa dea nas in nas cu el, iar descoperirea unei victime nesperate poate ca avea sa‑i impace! Tocmai acesta fu momentul cand Tenn se apuca sa latre furios in directia plajei. Dobitoc afurisit! Robinson se napusti asupra cainelui si, trecandu‑i bratul in jurul gatului, ii stranse cu mana stanga botul, in timp ce cu o singura mana, isi aseza cum putea pusca pe umar. Ochi drept in mijlocul piep­tului primului urmaritor care nu se afla la mai mult de treizeci de metri si apasa pe tragaci. Tocmai in clipa cand arma se descarca, Tenn facu un efort brusc ca sa scape. Pusca devie si, spre marea surpriza a lui Robinson, cel de al doilea urmaritor facu un salt strasnic si se intinse pe nisip. Indianul care‑l preceda se opri, se apropie de corpul tovarasului sau si se apleca asupra lui, se ridica, cerceta perdeaua de arbori unde se termina plaja, iar in cele din urma, fugi cat il tineau picioarele spre cercul celorlalti indieni.

La cativa metri de acolo, in desisul de palmieri pitici, indianul salvat isi proptea fruntea in pamant si cauta pe pipaite piciorul lui Robinson ca sa si‑l aseze pe grumaz in semn de supunere.

ROBINSON SI INDIANUL petrecura noaptea inda­ratul crenelurilor fortaretei, cu urechea ciulita la toate zgomotele padurii. Din doua in doua ceasuri, Robinson il trimitea pe Tenn in recunoastere cu misiunea de a latra daca descoperea vreo prezenta omeneasca. Se intorcea de fiecare data fara sa dea alarma. Indianul, care isi strangea pe langa sale niste pantaloni vechi, marinaresti, dati de Robinson, era la pamant, fara nici o reactie, zdrobit parca, pe de o parte de ingrozitoarea lui aventura, pe de alta, de incredibila cetate in care fusese adus. Nu se atinsese de turta de arpacas pe care i‑o daduse Robinson, multumindu‑se sa mestece in­truna bob salbatic, despre care Robinson se intreba oare unde il putuse gasi. Putin inainte de primele sclipiri ale zorilor, araucanul adormi pe un maldar de frunze uscate, ciudat imbratisat cu Tenn care atipise si el. Robinson cunostea obiceiul anumitor indieni chilieni de a folosi cate un animal domestic drept acoperamant viu pentru a se feri de frigul noptilor. Fu surprins totusi de cumintenia lui Tenn, de obicei, destul de rau din fire.

Asteptau oare indienii lumina zilei pentru a ataca? Robinson, inarmat cu pistolul, cu cele doua pusti si cu cate gloante putea sa care, se strecura afara din incinta si ajunse pe tarm, facand un larg ocol prin dune.

Plaja era pustie. Cele trei pirogi si ocupantii lor disparusera. Cadavrul indianului doborat in ajun de un glonte in piept fusese luat. Nu mai ramasese decat cercul negru al focului magic in care osemintele se deosebeau cu greu de butucii calcinati. Robinson isi depuse pe nisip armele si munitia cu un sentiment de imensa usurare. Fu scuturat de un ras nervos, nebunesc, de nepotolit. Cand se opri sa‑si traga sufletul, isi dadu seama ca radea pentru prima oara de la naufragiul Virginiei incoace. Sa fie el in stare sa rada din nou pentru ca avea acum un tovaras? Se porni dintr‑o data sa alerge fiindca ii venise o idee: Evadarea. Evitase mereu sa revina la locul santierului unde traise o atat de amara deceptie. Cu toate acestea, micul vas trebuia sa se afle inca acolo, asteptand ca brate destul de puternice sa‑l impinga spre plaja! Poate ca indianul il va putea ajuta sa astearna Evadarea pe valuri si atunci, cunostintele lui despre insulele inconjuratoare s‑ar dovedi nespus de pretioase.

Apropiindu‑se de fortareata, Robinson il zari pe in­dian care se juca in pielea goala cu Tenn. Il enerva lipsa de pudoare a salbaticului si prietenia care parea sa se fi nascut intre el si caine. Dupa ce‑l sili sa‑si puna la loc pantalonul prea larg, il lua cu sine spre platoul Eva­darii.

Grozama napadise locul, iar mica ambarcatiune pa­rea sa pluteasca pe o mare de flori galbene. Catargul cazuse si puntea se umfla ici si colo. bineinteles, din pricina umezelii, dar carcasa parea intacta. Tenn, care mergea inaintea celor doi barbati, ocoli de mai multe ori vasul, apoi, luandu‑si vant din sale, sari pe puntea care se prabusi indata sub greutatea lui. Robinson il vazu disparand in cala cu un urlet de spaima. Cand ajunse langa vas, puntea cadea bucati‑bucati, ori de cate ori Tenn facea un efort sa iasa de la stramtoare. Indianul puse mana pe marginea carcasei, inchise pumnul si‑l redeschise sub privirile lui Robinson: era plin de un rumegus rosiatic ce se spulbera apoi in vant. Izbucni in ras. La randu‑i, Robinson lovi usor cu piciorul in carcasa: un nor de praf se ridica in aer, in timp ce in coasta vasului se facu o spartura. Termitele rosesera complet Evadarea, Nu mai era nimic de facut.

ROBINSON SE INTREBA indelung ce nume ar putea sa‑i puna indianului. Nu voia sa‑i dea un nume cres­tinesc atata vreme cat nu era botezat. Hotari in cele din urma sa‑i dea numele zilei in care il salvase. In acest fel, al doilea locuitor al insulei se numi Vineri.

Cateva luni mai tarziu, Vineri invatase destula en­gleza ca sa inteleaga ordinele stapanului sau. Stia de asemenea sa desteleneasca, sa are, sa semene, sa grapeze, sa rasadeasca, sa pliveasca, sa coseasca, sa se­cere, sa treiere, sa macine, sa framante si se coaca painea. Stia sa mulga caprele, sa faca branza, sa adune ouale de broasca testoasa si sa faca din ele o omleta, sa carpeasca hainele lui Robinson si sa‑i lustruiasca cizmele. Devenise un servitor model. Seara, isi punea o livrea de lacheu si asigura servirea cinei guverna­torului. Apoi ii incalzea patul cu un vas cu jaratic. In sfarsit, mergea si el sa se intinda intr‑un fel de pat asezat in usa resedintei si pe care‑l impartea cu Tenn. Cat despre Robinson, el era multumit pentru ca avea, in fine, pe cine sa puna la munca si pe cine sa invete civilizatia. Vineri stia acum ca tot ce‑i poruncea stapanu! lui era bine si ca tot ce‑i interzicea el era rau. E rau sa mananci mai mult decat portia prevazuta de Robinson. E rau sa fumezi pipa, sa te plimbi in pielea goala ori sa te ascunzi ca sa dormi atunci cand este de lucru. Vineri invatase sa fie soldat cand stapanul sau era general, copil de cor bisericesc cand acesta se ruga, zidar cand el construia, hamal cand calatorea, haitas cand vana, stiind sa‑i si vanture deasupra capului evan­taiul de muste cand Robinson dormea.

Robinson mai avea un motiv de a fi multumit. Stia acum la ce sa intrebuinteze aurul si celelalte monede pe care le salvase de pe epava Virginiei. Il platea pe Vineri. O jumatate de suveran[1] de aur pe luna. Cu banii astia, Vineri isi cumpara mancare suplimentara, mici lucruri folositoare mostenite de pe Virginia sau pur si simplu o jumatate de zi de odihna – ziua intreaga neputand fi cumparata. Isi facuse un hamac intre doi arbori unde isi petrecea tot timpul sau liber.

Duminica era, fireste, cea mai frumoasa zi a saptamanii. Dimineata, guvernatorul ii cerea servitorului sa‑i aduca un fel de baston care semana in acelasi timp cu un sceptru regal si cu o carja de episcop si, adapostit sub o umbrela din piele de capra pe care Vineri i‑o tinea deasupa capului, se plimba maiestuos prin toata insula, inspectandu‑si lanurile, orezaria si livezile, tur­mele si constructiile in curs. Il felicita pe Vineri, il certa, ii dadea ordine pentru saptamana urmatoare si facea proiecte pentru anji care aveau sa vina. Urma apoi pranzul mai lung si mai copios ca in cursul sapta‑manii. Dupa‑amiaza, Vineri curata si infrumuseta Spe­ranta. Plivea drumurile de buruieni, semana flori in fata resedintei, tundea arborii ornamentali.

Vineri stiu sa‑si atraga bunavointa stapanului prin mai multe idei folositoare. Una dintre marile griji ale lui Robinson era cum sa scape de resturile de la bucatarie si de la atelier, fara sa atraga nici vulturii, nici sobolanii. Nu avea habar cum sa procedeze. Micile car­nivore scoteau la suprafata tot ce ingropa el in pamant, iar fluxul readucea pe plaja tot ce arunca in mare; cat despre foc, acesta dadea un miros gretos care infesta casa si hainele.

Lui Vineri ii veni ideea sa profite de voracitatea unei colonii de mari furnici rosii pe care o descoperise in apropierea casei. Toate resturile de mancare lasate in mijlocul furnicarului erau devorate cat ai clipi, iar oa­sele ramaneau goale, uscate si pe de‑a‑ntregul curatate de orice urma de carne.

Il invata de asemenea pe Robinson sa se serveasca de bolas. Aceste bolas, foarte raspandite in America de Sud, sunt o arma formata din trei pietre rotunde, legate cu niste franghiute si stranse intr‑un nod comun. Arun­cate cu pricepere, ele se rotesc precum o stea in trei colturi si, daca sunt oprite de un obstacol, se incolacesc in jurul lui, legandu‑l fedeles.

Vineri lansa mai intai aceste bolas in jurul picioa­relor caprelor pe care voia sa le imobilizeze ca sa le ingrijeasca, sa le mulga ori sa le taie. Apoi ii demonstra lui Robinson ca bolas puteau fi folosite de asemenea pentru a prinde iezi sau chiar pasari cu picioroange. In sfarsit, il convinse ca, marind dimensiunile pietrelor, putea face din bolas o arma redutabila, in stare sa sfarme pieptul dusmanului dupa ce l‑a sugrumat pe jumatate. Robinson, care se temea intruna de o intoarcere ofensiva a indienilor, ii fu recunoscator ca‑i mai adaugase la arsenal aceasta arma silentioasa, usor de inlocuit si totusi ucigatoare. Facura multe exercitii pe plaja, luand ca tinta cate un trunchi de copac de mari­mea unui om.

In sfarsit, indianul avu ideea sa faureasca pentru Robinson si pentru sine o piroga asemanatoare cu cele din tara lui. Incepu sa scobeasca cu barda un trunchi de pin foarte drept si de mari dimensiuni, munca lenta si rabdatoare care nu semana defel cu graba febrila cu care Robinson construise Evadarea. De altfel, inca jig­nit de propriu‑i esec, Robinson nu se amesteca deloc, ci se multumea sa‑l urmareasca de departe pe tovarasul sau. Vineri incepu prin a face foc sub partea trunchiului pe care voia sa o scobeasca, procedeu ce avea avantajul de a grabi considerabil munca, dar care risca sa com­promita totul in caz ca arborele lua foc. Renunta in cele din urma la aceasta tehnica si se folosi de un simplu briceag ca sa‑si desavarseasca treaba.

Cand incheie, piroga era destul de usoara ca Vineri s‑o poata ridica deasupra capului si astfel, cu umerii acoperiti ca de o gluga de lemn, sa coboare spre plaja insotit de zbenguielile lui Tenn si urmat la distanta de un Robinson lipsit de chef. Dar cand mica ambarca­tiune prinse sa salte pe valuri, Robinson se vazu silit sa lase gelozia de o parte si, luand loc in spatele lui Vineri, sa apuce una din cele doua pagaie simple pe care in­dianul le cioplise din lemn de araucaria. Facura pe urma, pentru prima oara, ocolul insulei pe mare, insotiti de la distanta de Tenn care alerga latrand de‑a lungul tarmului.

IN APARENTA, totul mergea bine. Insula inflorea sub soare, cu culturile, turmele si livezile sale, cu cladirile ce se ridicau de la o saptamana la alta Vineri trudea din greu, iar Robinson domnea ca un stapan. Tenn, care imbatranea, facea sieste din ce in ce mai lungi.

Adevarul este ca se plictiseau toti trei. Vineri se arata ascultator din recunostinta. Voia sa‑i faca placere lui Robinson care‑i salvase viata. Dar el nu intelegea nimic din toata aceasta organizare, aceste coduri si ceremonii, ba ii scapa chiar ratiunea de a fi a campurilor cultivate, a salbaticiunilor domesticite si a caselor. Robinson se straduise sa‑i explice ca asa stateau lucrurile in Europa, in tarile civilizate, dar indianul nu vedea de ce ar trebui sa se faca la fel si pe o insula pustie din Pacific. La randul sau, Robinson observa ca Vineri nu aproba din adancul inimii aceasta insula prea riguros administrata care era opera vietii sale. Fara indoiala, Vineri dadea tot ce avea mai bun in el, insa de cum i se ivea un moment de libertate, nu facea decat trasnai.

De pilda, se comporta fata de animale intr‑un chip cu totul de neinteles. Pentru Robinson, animalele erau fie folositoare, fie daunatoare. Cele folositoare trebuiau protejate ca sa se inmulteasca, insa cele daunatoare trebuiau nimicite cat mai iute cu putinta. Imposibil sa‑l faci pe Vineri sa priceapa una ca asta! Manifesta prie­tenie pasionata si absurda pentru orice fel de animal – daunator sau folositor. Dar savarsea si acte de o cru‑zime monstruoasa asupra lor.

Astfel, se apuca sa creasca si sa imblanzeasca o pereche de sobolani. Chiar si Tenn pricepuse ca trebuia sa le dea pace acestor dobitoace scarboase, fiindca Vineri le luase sub protectia sa. Lui Robinson ii fu foarte greu sa scape de ele. Intr‑o zi, le lua in piroga si le lepada in mare. Sobolanii se intoarsera la tarm inot si, de acolo, la resedinta. Robinson o lua de la capat, dar de data asta, recurgand la un siretlic care izbuti in intregime. Alaturi de sobolani, lua si o scandura uscata bine. Aseza sobolanii pe scandura, iar acesteia ii dadu drumul pe mare. Agatati de mica pluta improvizata, sobolanii nu indraznira sa sara in apa ca sa revina la mal, iar curentii ii tarara in larg. Vineri nu scoase o vorba, dar Robinson isi dadea seama ca avea cunostinta de cele intamplate ca si cum Tenn, care vazuse totul, i le‑ar fi povestit!

Intr‑o alta zi, Vineri disparu pentru mai multe ore. Robinson voia sa plece in cautarea lui, cand zari o coloana de fum ce se ridica in spatele arborilor de la marginea plajei. Nu era interzis sa aprinzi focuri pe insula, dar regulamentul cerea sa fie prevenit guver­natorul cu privire la locul si la ceasul ales. Asta pentru a evita orice confuzie cu focul ritual al indienilor care puteau oricand sa se intoarca Daca Vineri uitase sa‑l avertizeze pe Robinson, insemna ca ocupatia lui de acum nu avea nici o sansa sa fie pe placul stapanului.

Robinson se ridica oftand si se indrepta spre plaja, dupa ce il fluiera pe Tenn.

Nu intelese pe data curioasa indeletnicire careia i se deda Vineri. Pe un strat de cenusa incinsa, el asezase, rasturnata pe spate, o broasca testoasa mare. Broasca nu era moarta si batea cu furie aerul cu cele patru labe ale ei. Robinson avu impresia ca aude chiar un fel de tuse ragusita ce trebuie sa fi fost felul ei de a se vaieta. Sa faci o broasca testoasa sa tipe! Indianul asta il avea pesemne pe dracul in el! In ceea ce priveste scopul groaznicei operatiuni, il intelese, vazand cum se indreapta carapacea, devenind aproape plata si, fireste, cum se desprindea de corpul broastei. Intre timp, Vineri taia pe dinauntru cu un cutit partile care mai ramaneau lipite de carapace. Broasca se rasturna dintr‑o data pe o parte, lasandu‑si carapacea pe pamant. Cazu la loc in picioare si o lua la goana spre mare, urmata de Tenn, care alerga latrand. Testoasa se pierdu in valuri.

— Rau face, remarca Vineri calm, pana maine au s‑o manance crabii!

Apoi se apuca sa frece cu nisip interiorul carapacei care arata ca o tava mare, usor indoita.

— E un scut, ii explica el lui Robinson. Asa se fau­reste el in tara mea Nici o sageata nu‑l poate strapun­ge, ba chiar si cele mai mari bolas se izbesc de el fara a‑l sparge!

Robinson ii purta multa pica lui Vineri pentru cru­zimea pe care o aratase in isprava cu scutul. Dar putin mai tarziu, avu prilejul sa‑si dea seama cat de tandru si de devotat putea fi Vineri fata de un animal pe care‑l adopta.

Din nefericire, era vorba de data asta de un vulturas pe care parintii sai il izgonisera din cuib. Era o mica vietate hidoasa, cu capul mare si ochii bulbucati, cu picioare greoaie si impiedicate, cu maruntul sau trup lipsit de pene si schimonosit ca al unui infirm. Isi deschidea larg ciocul enorm si‑l intindea piuind ori de cate ori cineva se apropia de el.

Vineri incepu prin a‑i da bucati de carne cruda pe care puiul le inghitea cu lacomie. Dar curand, vulturasul dadu semne de imbolnavire. Picotea cat era ziua de lunga, iar sub puful abia mijit, pipota i se umflase ca un bulgare teapan. Intr‑adevar, el nu putea sa mistuie aceasta carne prea proaspata. Trebuia sa i se gaseasca altceva. Atunci, Vineri lasa niste mate de capra sa putrezeasca la soare. Curand, larve albe si grase se ivira misunand prin carnea gretoasa. Vineri le aduna cu aju­torul unei scoici. Le vari apoi in gura si le mesteca indelung. In sfarsit, dadu drumul in pliscul vulturasului pastei albe si groase ce rezultase din aceasta mestecare.

— Viermii vii, prea proaspeti, explica el. Pasarea bolnava. Atunci trebuie mestecat, mestecat. Mereu mestecat pentru pasari mici.

Vazandu‑l ce face, lui Robinson i se intoarse sto­macul pe dos si se indeparta ca sa nu verse. Dar in adancul sufletului sau, il admira pe Vineri pentru sacri­ficiile de care era in stare atunci cand se hotara sa ajute un animal.

Este adevarat ca pentru a hrani un pui cazut din cuib, trebuie sa mestecam noi insine tot ceea ce‑i dam. Bineinteles ca nimeni nu ne obliga sa le alegem pentru asta larve. Carnea fiarta, sunca sau ouale tari rezolva foarte bine problema.

DE LA SOSIREA LUI VINERI, Robinson nu se mai intorsese in strafundul pesterii. Spera ca, datorita nou­lui sau tovaras, viata in insula, muncile si ceremoniile il vor binedispune indeajuns ca sa nu mai aiba nevoie de acest fel de drog.

Numai ca, intr‑o noapte cu luna plina, se trezi si nu mai fu chip sa adoarma. Nu se simtea nici o adiere de vant in aer, iar copacii neclintiti pareau sa doarma ase­menea lui Vineri si lui Tenn, imbratisati, dupa obiceiul lor, in dreptul usii. Un sentiment de adanca fericire il napadi pe Robinson. Era intr‑adevar noapte, cand nu exista munca, ceremonii, uniforme, dar nici guverna­tor, nici general si cand, pe scurt, e vacanta. Robinson ar fi dorit ca noaptea sa nu se mai termine, ca vacanta sa tina de‑a pururi. El stia insa prea bine ca ziua va reveni si, o data cu ea, toate grijile si obligatiile. Atunci se ridica, se duse si opri clepsidra; deschise pe urma usa, pasi peste corpurile lui Vineri si Tenn si se in­drepta spre pestera in fundul careia, cu siguranta, noaptea nu se termina niciodata, iar visul era continuu.

A doua zi, Vineri se arata foarte surprins sa nu‑l mai gaseasca pe Robinson. Dormise cu doua ore mai mult fiindca stapanul sau nu‑l trezise si se simtea tare bine dispus. Ce sa faca? Avea de stropit varza, de muls caprele si de terminat o coliba mica de observatie in varful uriasului cedru din dreptul pesterii. Dar fiindca Robinson nu se gasea la fata locului, toate aceste corvezi de om alb dispareau si Vineri nu mai asculta decat de inima lui de indian. Privirea sa intalni, sub masa lui Robinson, un cufar inchis – dar neferecat – al carui continut putu sa‑l cerceteze. Il trase pe pardoseala si‑l ridica pe umar. Iesi apoi urmat de Tenn.

In nord‑vestul insulei, acolo unde marea prerie se pierdea in nisipuri, crestea o plantatie de cactusi si de cactee cu forme si cu siluete dintre cele mai stranii. Ai fi zis ca e o procesiune de manechine de cauciuc verde, acoperite cu tepi, cocoloase, fuzee, cozi si trompe.

Vineri lasa la pamant cufarul care‑i fransese umarul. Balamalele capacului sarira si o harababura sclipitoare de tesaturi si de giuvaeruri se imprastie la radacinile cactusilor. Nici prin cap nu i‑ar fi trecut lui Vineri sa poarte el aceste vesminte. Dar gasi ca era de tot hazul sa imbrace cu ele cactusii care aveau cu totii forme vag omenesti. Atunci, pret de mai bine de un ceas, aseza pe aceste plante caraghioase, mari est omul, pelerine, sa­luri, palarii, le puse rochii, pantaloni, manusi, le impo­vara in cele din urma cu bratari, coliere, cercei, dia­deme, ba mai si gasi in fundul cufarului niste umbrele, mitene si evantaie, impartindu‑le si pe acestea ca sa desavarseasca iluzia. Apoi isi contempla opera, aceasta multime de mari cucoane, de prelati, de majordomi si de monstri cu doua coame, in gatelile lor somptuoase, avand aerul ca se rasucesc, isi fac reverente, danseaza, ca executa un balet fantastic si imobil. Izbucni in hohote de ras si‑i maimutari pe acesti barbati si pe aceste femei de treaba, dand din maini si topaind pe loc, in timp ce Tenn zburda si latra vesel in jurul lui. In­toarse apoi spatele cactusilor si cacaeelor in vesminte si se indrepta spre dunele care‑l desparteau de plaja.

Era o vreme minunata si Vineri canta de bucurie, alergand pe nisipul alb si neatins. Ce frumos era, gol si vesel, singur cu soarele si cu cainele sau, liber sa faca ce voia, departe de plicticosul Robinson! Aduna pie­tricele violete, albastre sau pestrite, mult mai frumoase in adevarul si simplitatea lor decat marile giuvaeruri complicate pe care le atarnase de cactusi. Ii azvarlea pietricelele lui Tenn care alerga latrand dupa ele si i le aducea indarat Apoi ii arunca bucati de lemn in mare. Cainele sarea in apa, o batea cu cele patru labe ale sale si se intorcea la Vineri purtat de valuri.

Ajunsera astfel aproape de orezaria care stralucea in soare ca o oglinda lichida. Vineri culese o piatra plata si, azvarlind‑o, sterse cu ea fata apei ca sa o faca sa ricoseze. Piatra sari fara stropi deasupra de sapte ori inainte de a se duce la fund. Vineri nu prevazuse ca Tenn se va arunca din nou sa caute piatra. Avantul sa­riturii il duse vreo douazeci de metri, dar aici se opri: apa era prea mica pentru ca sa poata inota, asa ca se balacea in namol. Se intoarse, caznindu‑se sa revina spre indian. Un prim salt il smulse din namol, insa cazu greoi la loc, incepand a se zvarcoli cu disperare. Era pe cale sa se inece. Vineri se apleca asupra apei murdare si primejdioase. Sa sara si el in apa ca sa‑l salveze pe Tenn? Ii veni o alta idee. Alerga la stavilarul de eva­cuare. Vari un bat in prima gaura de jos si apasa pe aceasta parghie din toate puterile. Apa se porni pe loc sa bolboroseasca de cealalta parte a stavilarului, in timp ce nivelul orezariei scadea cu iuteala Cateva minute mai tarziu, intreaga orezarie secase. Recolta era pierduta, dar Tenn, catarandu‑se, putea sa ajunga la baza digului.

Vineri il lasa sa se spele si se indrepta dansand spre padure.

CIND ROBINSON IESI din pestera in care statuse aproape treizeci si sase de ore, nu fu prea surprins sa nu‑l gaseasca pe Vineri. Singur Tenn il astepta cre­dincios pe pragul casei. Avea de altfel un aer stanjenit si vinovat bietul Tenn, asa ca el fu cel care‑l conduse pe Robinson, mai intai in plantatia de cactusi si de cactee unde se insirau cele mai frumoase vesminte si toate bijuteriile provenind de pe Virginia, apoi la orezarie, unde recolta acelui an sfarsea prin a se usca la soare. O furie cumplita il cuprinse pe Robinson. Inchise pentru orice eventualitate stavilarul de evacuare al orezariei si deschise canalul de alimentare cu apa. Putea‑vor oare spicele de orez sa‑si revina? Irosi dupa aceea o zi intreaga adunand de pe cactusi si de pe cactee, intepandu‑si crunt degetele, vesmintele si giu­vaerurile, adica tot ce avea el mai frumos pe insula. Era cu atat mai manios cu cat se simtea el insusi intr‑un fel vinovat: daca nu ar fi coborat in pestera, toate acesta nu s‑ar fi intamplat.

A doua zi se hotari s‑o porneasca in cautarea lui Vineri. Furia i se mai potolise si absenta tovarasului sau incepea sa‑l nelinisteasca. Impreuna cu Tenn, batu in lung si in lat padurea virgina. Cainele, care intelesese prea bine ca trebuiau sa‑l gaseasca pe Vineri, rascolea tufisurile, se strecura prin desisuri, o lua pe poteci al caror miros semana cu cel al lui Vineri si latra ca sa‑l anunte pe Robinson cand gasea cate ceva. Astfel descoperi el intr‑un mic luminis ceea ce trebuia sa fi fost tabara secreta a lui Vineri. Mai intai, se gasea aici, intre doi arbori, un hamac de liane captusit cu o perna si o saltea de ierburi uscate. Era un pat suspendat, evident, extrem de confortabil. Apoi, pe un jilt din crengile unite ale unor arbori, statea o papusa caraghioasa din paie impletite, cu cap de lemn si plete de rafie. Iata, Vineri, ca sa nu fie singur, isi improvizase o logodnica! In fine, aproape de hamac, la indemana celui care ar fi fost culcat in el, Robinson zari o multime de obiecte marunte, utile si amuzante totodata, cu care indianul pesemne ca‑si indulcea siestele. Se gaseau astfel aici un fluier de trestie, o sarbacana, casti din pene asemenea celor purtate de Pieile Rosii din America de Nord, sageti, piei de sarpe uscate, un fel de mandolina etc. Robinson era uluit si gelos sa‑l vada pe Vineri cum are un aer fericit si cum se distreaza in absenta lui! La ce bun, asadar, toate muncile si toate obligatiile pe care si le impunea zilnic?

Vineri nu putea sa fie departe. Dintr‑o data, Tenn se opri adulmecand in fata unui desis de magnolii napadit de iedera, apoi inainta pas cu pas, cu urechile ciulite, cu gatul incordat. In sfarsit, ramase nemiscat, cu nasul pe un trunchi de magnolie. Atunci trunchiul se misca si exploda rasul lui Vineri. Indianul isi ascunsese capul sub o casca de frunze si de flori. Pe intregul corp isi desenase, cu suc de genipapo – planta ce produce o zeama verde cand i se zdrobeste tulpina – ramuri si frunze care suiau incolacin­du‑se de‑a lungul coapselor si toracelui sau. Astfel, deghizat in om‑planta si razand mereu in hohote, executa un dans triumfal in jurul lui Robinson, apoi o lua la goana spre mare ca sa se spele in valuri.

DE BINE, DE RAU, viata isi relua cursul. Robinson facea in continuare pe guvernatorul si pe generalul insulei. Vineri facea pe truditorul din rasputeri pentru a intretine civilizatia pe Speranta. Numai Tenn nu se prefacea deloc ca doarme cat era ziulica de lunga. Imbatranind, devenea tot mai gras si mai domol.



Cat despre Vineri, el isi gasise un nou mod de pe­trecere a timpului. Descoperise ascunzatoarea in care Robinson tinea la adapost butoiasul cu tutun si pipa lunga de portelan a capitanului Van Deyssel. Ori de cate ori i se ivea prilejul, se strecura sa fumeze o pipa in pestera. Daca‑l prindea, cu siguranta ca Robinson avea sa‑l pedepseasca foarte aspru, deoarece tutunul era pe sfarsite. A fuma era pentru Robinson o placere pe care nu si‑o mai oferea decat la marile ocazii

In acea zi, Robinson coborase pe tarm sa controleze unditele de adancime pe care refluxul tocmai le lasase la suprafata. Vineri lua la subsuoara butoiasul cu tutun si se duse sa se instaleze in fundul pesterii. Isi aranjase acolo un fel de sofa din butoaie peste care intinsese saci. Pe jumatate rasturnat pe spate, sorbea fumuri lungi din pipa. Apoi dadea drumul din plamani unui nouras albastru ce se marea in lumina slaba, prelinsa dinspre gura pesterii. Se pregatea sa mai traga o gura de fum, cand niste tipete si niste latraturi indepartate ajunsera pana la el.

Robinson s‑a intors mai devreme decat era prevazut si acum il striga cu glas amenintator. Tenn latra. Rasuna un plesnet. Asadar, Robinson si‑a scos biciul. Fara indoiala, si‑a dat seama in sfarsit de disparitia buto­iasului cu tutun? Vineri se ridica si porneste spre pe­deapsa care‑l asteapta. Se opreste brusc: ce sa faca cu pipa pe care continua sa o tina in mana? O azvarle din toate puterile in fundul pesterii, acolo unde stau randuite butoaiele cu praf de pusca. Pe urma se indreapta voiniceste spre intalnirea cu Robinson. Acesta e plin de manie. De cum il vede pe Vineri, ridica biciul. In ace­easi clipa, cele patruzeci de butoaie de praf de pusca sar in aer. Un potop de flacari rosii izbucneste din pestera. Robinson se simte luat pe sus si, inainte de a‑si pierde cunostinta, vede imensele stanci de deasupra pesterii rostogolindu‑se una peste alta ca un joc de cuburi.

DESCHIZAND OCHII, Robinson zari mai intai o fata aplecata asupra lui. Vineri ii sprijinea capul cu mana stanga incercand sa‑i dea sa bea apa proaspata din cau­sul palmei sale drepte. Dar Robinson strangea din dinti, iar apa ii curgea in barba si pe piept.

Indianul zambi si, vazandu‑l ca misca, se ridica. O parte din camasa si cracul stang al pantalonilor, toate zdrente si negreala, cazura numaidecat de pe el. Vineri se prapadi de ras si, prin cateva rasuciri, se descotorosi si de restul hainelor pe jumatate arse. Lua apoi un ciob de oglinda din mijlocul obiectelor casnice zdrobite, se privi in el strambandu‑se si i‑l intinse lui Robinson cu un nou hohot de ras. Acesta nu avea rani, dar era mur­dar de funingine, iar frumoasa lui barba rosie era pe jumatate parlita. Se ridica si‑si smulse si el zdrentele carbonizate care‑i mai atarnau pe trup. Facu vreo cativa pasi. Sub stratul gros de funingine, de praf si de pamant care‑l acoperea, avea doar lovituri superficiale.

Resedinta ardea ca o torta. Zidul fortaretei se pra­busise in santul imprejmuitor. Toate celelalte construc­tii, capela, vistieria, crescatoria, catargul‑calendar, fu­sesera aruncate claie peste gramada de suflul exploziei. Cei doi barbati contemplau acest spectacol dezolant, cand o jerba de pamant urca spre cer la vreo suta de metri mai incolo, urmata peste o clipa de o explozie violenta care‑i azvarli din nou la pamant. O grindina de pietre si de radacini smulse rapai curand in jurul. lor. Era unul din butoaiele cu praf de pusca pe care Robinson il ingropase sub drumul de acces si pe care un fitil de calti putea sa‑l aprinda la distanta.

Inspaimantate de aceasta a doua explozie mult mai apropiata, caprele se napustira toate in directia opusa si sfaramara tarcul. Alergau acum in toate partile ca ne­bunele. Aveau sa se imprastie prin insula si sa se in­toarca la starea de salbaticie.

Intrarea in pestera era astupata de o ingramadire de stanci. Una din ele forma un fel de pisc deasupra hao­sului, putand oferi o vedere unica asupra insulei si a marii. Robinson isi rotea privirea in jur si aduna obiec­tele pe care grota le varsase inainte de a se inchide: o pusca cu teava indoita, saci gauriti, cosuri rupte. Vineri il imita, dar in loc de a se duce sa puna asemenea lui Robinson la radacina cedrului obiectele gasite, el le desavarsea distrugerea Robinson il lasa in pace, dar tresari cand il vazu imprastiind putinul grau gasit pe fundul unui ceaun.

Se lasa seara si tocmai gasisera in sfarsit un obiect intact – luneta – cand descoperira cadavrul lui Tenn la radacina unui copac. Vineri il pipai multa vreme. Nu avea nimic frant, nici macar nu avea nimic in aparenta, dar, indiscutabil, murise. Bietul Tenn, atat de batran, atat de credincios! Poate ca murise pur si simplu de frica exploziei!

Se porni vantul. Se dusera impreuna sa se spele in mare, apoi mancara un ananas salbatic, iar Robinson isi aduse aminte ca ananasul fusese prima lui hrana in insula, dupa naufragiu. Se intinsera in sfarsit la radacina marelui cedru, incercand sa doarma.

Robinson cugeta privind luna printre ramurile negre ale cedrului. Intreaga opera faurita de el pe insula, culturile, crescatoriile, constructiile, toate proviziile pe care le acumulase in pestera, toate acestea erau acum pierdute din vina lui Vineri. Si totusi, nu‑i purta pica. Adevarul este ca se saturase de multa vreme de toata aceasta organizare plicticoasa si sacaitoare, dar pe care nu avea curajul sa o distruga. Acum, erau liberi amandoi. Robinson se intreba curios oare ce avea sa se intample si‑si dadea seama ca, de acum inainte, Vineri va fi acela care va conduce jocul.

Pe ganduri, privea in continuare cerul, cand vazu dintr‑o data luna lunecand in dosul unei crengi si aparand de cealalta parte a acesteia. Se opri si indata incepu sa lunece din nou pe cerul intunecat. In aceeasi clipa, rasuna un trosnet inspaimantator, Robinson si Vineri sarira in picioare. Nu luna se misca, ci arborele era pe cale sa se prabuseasca. Minat de explozie, ma­rele cedru nu rezistase vantului noptii. Se pravali in padure, zdrobind sub el zeci de arbusti, iar pamantul se zgudui sub izbitura enormului trunchi.

NOUA LOR VIATA, Vineri o incepu printr‑o lunga perioada de odihna. Petrecea zile intregi in hamacul de liane impletite pe care‑l intinsese intre doi palmieri pe malul marii. Se misca atat de putin, incat pasarile ve­neau sa se aseze in arbori, foarte aproape de el. Tragea atunci asupra lor cu sarbacana, iar seara, impreuna cu Robinson, frigea roadele acestui mod de a vana, de bu­na seama, cea mai lenesa metoda din toate cate exista.

In ceea ce‑l privea, Robinson incepuse sa se schim­be de‑a binelea. Inainte purta parul tuns foarte scurt, aproape ras si, dimpotriva, o barba lunga ce‑i dadea un aer de bunic. Isi taie barba – care de altfel fusese vatamata de explozie – lasand sa‑i creasca parul ce se intinse in suvite aurii pe tot capul. Paru dintr‑o data mult mai tanar, aproape frate cu Vineri. Nu mai avea o infatisare de guvernator, si cu atat mai putin una de general.

Se transformase si corpul sau. Intotdeauna se te­muse de razele soarelui, cu atat mai mult cu cat era roscat. Cand trebuia sa ramana in soare, se acoperea din crestet pana‑n talpi, isi punea palaria si, pe deasupra, nu‑si uita nici marea umbrela din piele de capra. Avea de aceea o piele laptoasa si subreda ca de gaina alba.

Incurajat de Vineri, incepu sa se expuna gol la soa­re. Fusese la inceput sfrijit, urat si plin de rusine. Pe urma prinse sa infloreasca. Pielea i se intari si capata o culoare aramie. Era mandru acum de pieptul sau bombat si de muschii proeminenti. Se antrena impreuna cu Vineri in tot felul de jocuri. Alergau pe plaja, se indeletniceau cu inotul, cu saritura in inaltime si cu aruncarea de bolos. Robinson invatase totodata sa mearga in maini asemenea tovarasului sau. Se sprijinea ca de un perete, cu picioarele de o stanca, apoi se des­prindea de acest reazem si o pornea greoi, incurajat de aplauzele lui Vineri.

Dar, mai cu seama, se uita la ceea ce facea Vineri, il urmarea si invata datorita lui cum trebuie sa traiesti pe o insula pustie din Pacific.

Bunaoara, Vineri petrecea ore intregi faurind arcuri si sageti. Cioplea mai intai un arc simplu dintr‑un lemn mai mladios precum alunul, santalul, amarantul sau copaiba. Pe urma, potrivit tehnicii chiliene, confectiona arcuri compozite – alcatuite din mai multe bucati – mai puternice si mai durabile. Ii adauga unui arc simplu lamele din corn de tap a caror elasticitate o sporea pe cea a lemnului.

Insa cea mai mare parte a acestei munci o consacra sagetilor, caci, daca marea neincetat puterea arcurilor, o facea ca sa poata slobozi sageti din ce in ce mai lungi. Izbuti curand sa faureasca sageti de un metru si jumatate. Sageata se compune din trei parti: varful, tija si ampenajul. Vineri petrecea lungi ceasuri ca sa echilibeze aceste trei elemente, cumpanind sageata pe muchia unei pietre. Nimic nu e mai important pentru eficacitatea unei sageti decat raportul dintre greutatea varfului si cea a ampenajului. Vineri incarca ampenajul sagetilor cat putea, folosind pentru asta pene de pasari sau frunze de palmier. Pe de alta parte, pentru varfuri, nu intrebuinta nici piatra, nici metal, ci oase, mai ales din spate de capra din care isi croia varfurile sub forma de aripioare. Robinson intelese in cele din urma ca Vineri nu cauta sa obtina sageti puternice si precise spre a strapunge cu ele pasari ori iepuri. Nu, ceea ce voia el era ca aceste sageti sa zboare cat mai sus, cat mai departe si cat mai mult timp cu putinta. Le dadea drumul nu pentru a ucide, ci pentru placerea de a le vedea planand in vazduh ca niste pescarusi.

Intr‑o zi, cand un vant marin destul de viu involbura valurile, Robinson il urmarea pe Vineri care slobozea sageti direct spre soare. Lua una deosebit de lunga – ce depasea doi metri – ampenata pe o lungime de cel putin cincizeci de centimetri cu pene de albatros. Apoi incorda arcul din toate puterile sale, inclinand sageata la patruzeci si cinci de grade in directia padurii. Zbarnaind, coarda biciuia maneca de piele, pe care si‑o legase pe antebratul stang pentru a‑l proteja. Sageata urca pana la o inaltime de cel putin o suta de metri. Acolo, paru sa ezite, dar, in loc sa o ia spre plaja dusa de vant, zbura spre padure. De cum disparu dupa primii arbori. Vineri se intoarse radios spre Robinson.

— O sa cada intre ramuri si n‑ai s‑o mai gasesti, ii spuse Robinson.

— N‑am s‑o mai gasesc, zise Vineri, fiindca asta n‑o sa cada niciodata.

INAINTE DE EXPLOZIE, Robinson il punea pe Vineri sa gateasca felurile de mancare pe care el le deprinsese in familia sa din York. Daca la inceputul sederii sale in insula fusese silit sa‑si friga carnea direct la flacara, reveni dupa aceea la retete cat mai apropiate de carnea de vaca fiarta, felul de mancare cel mai pre­tuit de englezii acelor vremuri. Dar acum Vineri il in­vata retetele triburilor araucane sau altele pe care pur si simplu le inventa el.

Idealul lui Vineri era sa manance cat mai bine cu putinta, insa oriunde, oricand si, mai ales, fara sa aiba nevoie de bucatarie si de vesela. Explozia distrusese farfuriile si oalele ce existau pe insula. De pilda, cea mai mare parte a pasarilor pe care le manca, Vineri le pregatea in argila. Este modul ce‑l mai simplu si mai placut de a frige un pui sau orice alta pasare:

Vineri ii scotea toate maruntaiele, presarandu‑i in pantece sare, piper si adaugand, dupa gust, ierburi in­miresmate, poate ceva umplutura, dar nu neaparat. Ii lasa toate penele. Pregatea pe urma argila moale – nu foarte moale, dar destul pentru ca ea sa fie usor de modelat si de framantat – facea din ea o turta intinsa. Apoi infasura pasarea in blatul acesta, ascunzand‑o bine in coca, precum intr‑un bulgare de argila care, in func­tie de dimensiune, semana fie cu un ou mare, fie cu o minge de rugby. Invelisul de argila trebuia sa aiba intre unu si trei centimetri. Intr‑o groapa, facea un foc de lemne bine atatat, fiindca avea nevoie de mult jar. Cand focul era intetit, vara bolovanul de argila in groapa, in mijlocul taciunilor. Dupa care, alimenta focul pret de unu sau doua ceasuri. Argila se intarea precum lutul ars. Cand bolovanul devenea destul de tare, il scotea din groapa si‑l spargea. Penele ramaneau prinse in coaja de argila, iar pasarea era fripta ca la cuptor, frageda si delicioasa.

Iar in aceasta tehnica, pe Vineri il incanta cel mai mult spargerea carcasei de argila in care era inchisa pasarea: in felul acesta, nu mai era nevoie nici de spa­latul, nici de randuitul veselei.

Ouale, Robinson avea obiceiul sa le arunce in apa clocotita, tinandu‑le mai mult sau mai putin timp, pen­tru ca ele sa se fiarba moi, potrivite ori tari. Vineri il invata ca puteau sa se lipseasca de oala si de apa. Strapungandu‑le dintr‑o parte intr‑alta cu un betisor ascutit, inventa un fel de frigaruie pentru oua, pe care o rotea deasupra focului.

Robinson crezuse intotdeauna ca un bucatar bun nu trebuie sa amestece niciodata carnea si pestele, sarea si zaharul. Vineri ii demonstra ca aceste amestecuri sunt uneori posibile si chiar gustoase. Bunaoara, inainte de a pune la fript o halca de mistret, el facea cu varful cutitului niste taieturi in fibra carnii si, in fiecare despicatura, cuibarea cate o stridie sau o midie cruda. Carnea impanata cu scoici avea un gust delicios.

Ca sa amestece dulcele cu saratul, Vineri adauga la peste o garnitura de ananas si umplea iepurele cu pru­ne. Dar, in primul rand, il invata pe Robinson sa pro­duca zahar. Ii arata un fel de palmier pantecos, mai gros la mijloc decat la baza si decat la varf, de fapt, avand forma unei chile de corabie. Doborat si cu frunzele taiate, el incepe sa picure o seva groasa si dulce. E de dorit ca arborele sa fie expus la soare, iar varful de unde picura seva sa fie asezat mai sus decat baza, ceea ce nu e de mirare, intrucat seva are tendinta fireasca de a urca in trunchiul arborelui. Acest zahar lichid poate sa picure timp de luni de zile, cu conditia sa se impros­pateze taieturile, fiindca porii din care el se scurge tind sa se astupe.

Vineri ii arata lui Robinson ca, tinand la foc melasa obtinuta, ea se caramelizeaza. Ungea cu aceasta pasta dulce fructe pe care le cocea in frigare, si de asemenea carnea si pestele.

CU TOATE ACESTEA, tot in legatura cu un fel de mancare Robinson si Vineri se certara pentru prima oara. Altadata – inainte de explozie – nu putea sa existe cearta intre ei. Robinson era stapanul, Vineri nu avea decat sa asculte. Robinson putea sa‑l certe si chiar sa‑l bata pe Vineri. Dar acum, Vineri era liber, era egalul lui Robinson. De aceea puteau sa se supere unul pe altul. Asta se si intampla, cand Vineri gati intr‑o scoica mare niste bucatele de sarpe cu garnitura de lacuste. De cateva zile de altfel il enerva pe Robinson. Nimic nu e mai primejdios decat enervarea cand trebuie sa traiesti singur cu cineva. In ajun, Robinson se alesese cu o in­digestie de la niste fileuri de broasca testoasa cu afine. Iar acum Vineri ii vara sub nas tocana asta de piton cu insecte! Lui Robinson ii veni greata si dadu cu piciorul in cochilie, azvarlind‑o in nisip cu continut cu tot. Vineri, furios, se duse dupa ea si o ridica peste capul lui Robinson cu amandoua mainile.

Cei doi prieteni aveau sa se bata? Nu! Vineri o lua la sanatoasa.

Doua ceasuri mai tarziu, Robinson il vazu ca se intoarce, tarand fara blandete un fel de manechin. Capul era facut dintr‑o nuca de cocos, mainile si picioarele din trestie de bambus. Era imbracat cu haine vechi de ale lui Robinson ca o sperietoare. Pe fata nucii de co­cos, cu o palarie marinareasca in varf, Vineri desenase chipul fostului sau stapan. Infipse manechinul in picioa­re in fata lui Robinson.

— Ti‑l prezint pe Robinson Crusoe, guvernatorul insulei Speranta, spuse el. Apoi lua de jos scoica mur­dara si goala care se afla tot acolo si, cu un ragnet, o sfarama de nuca de cocos care cazu impreuna cu tres­tiile de bambus rupte. In sfarsit, izbucni in ras si‑l saruta pe Robinson.

Robinson intelese talcul acestei stranii comedii. Intr‑o zi, cand Vineri manca vii niste viermi mari de palmier tavaliti in prealabil prin oua de furnici, Robinson, exasperat, se duse pe plaja. In nisipul umed, modela un fel de statuie culcata pe burta cu un cap al carui par era facut din alge. Fata ascunsa de un brat indoit nu se vedea, insa trupul brun si gol semana cu Vineri. Abia isi terminase Robinson opera, cand sosi prietenul sau cu gura inca plina de viermi de palmier.

— Ti‑l prezint pe Vineri, mancatorul de serpi si de viermi, ii spuse Robinson, aratandu‑i statuia de nisip.

Apoi, rupse o creanga de alun, o curata de ramurele si de frunze si se apuca sa biciuiasca spinarea si fesele lui Vineri cel de nisip pe care‑i facuse in acest scop.

Din acel moment, traira in patru pe insula. Exista adevaratul Robinson si papusa Robinson, adevaratul Vineri si statuia lui Vineri si orice rau pe care cei doi prieteni ar fi vrut sa si‑l faca – injurii, batai, furii – il faceau copiei celuilalt intre ei nu exista decat ama­bilitate.

CU TOATE ACESTEA, Vineri gasi mijloacele de a inventa un joc si mai pasionant si mai curios, mai stra­niu decat jocul cu cele doua copii.

Intr‑o dupa‑amiaza, il trezi destul de brutal pe Robinson care‑si facea siesta sub un eucalipt. Vineri isi confectionase un travesti al carui sens Robinson nu‑l pricepu numaidecat isi acoperise picioarele cu niste zdrente in chip de pantaloni, avea o haina scurta pe i umeri, purta o palarie de pai, ceea ce nu‑l impiedica sa se adaposteasca sub o umbrela de frunze de palmier. Si isi facuse si o barba falsa, lipindu‑si pe fata smocul de bumbac.

— Stii cine sunt eu? il intreba el pe Robinson, plimbandu‑se maiestuos prin fata lui.

— Nu.

— Sunt Robinson Crusoe din orasul York, din Anglia, stapanul salbaticului Vineri!

— Si eu atunci cine sunt? intreba Robinson uimit.

— Ghici!

Robinson isi cunostea acum prea bine tovarasul, ca sa poata intelege fara vorbe ce voia acesta. Se scula si disparu in padure.

Daca Vineri era Robinson, Robinsonul de odini­oara, stapan al sclavului Vineri, lui Robinson nu‑i mai ramanea decat sa devina Vineri, Vineri, sclavul de alta­data. De fapt, nu mai avea barba patrata si capul ras dinaintea exploziei si semana asa de mult cu Vineri, ca nu avea cine stie ce de facut ca sa joace rolul acestuia. Se multumi sa se frece pe fata si pe corp cu zeama de nuci ca sa se innegreasca si sa‑si puna in jurul mijlo­cului sortul de piele al araucanilor pe care‑l purta Vineri in ziua cand debarcase in insula. Apoi i se in­fatisa lui Vineri si spuse:

— Uite, eu sunt Vineri!

Atunci, Vineri se stradui sa spuna niste fraze lungi cat putu el mai bine englezeste, iar Robinson ii ras­punse cele cateva cuvinte araucane pe care le invatase pe vremea cand Vineri nu vorbea deloc engleza.

— Te‑am salvat de neamurile tale care voiau sa te sa­crifice ca sa risipeasca puterea ta raufacatoare, zise Vineri.

Si Robinson ingenunche la pamant, inclina capul in tarana, mormaind multumiri fara sir. In sfarsit, apuca piciorul lui Vineri si‑l puse pe grumazul sau.

Jucara de multe ori jocul asta. Semnalul il dadea totdeauna Vineri, indata ce aparea cu barba falsa si cu umbrela, Robinson pricepea ca‑l avea in fata pe Robinson si ca el trebuia sa joace rolul lui Vineri. De altfel, nu jucau niciodata scene inventate, ci doar epi­soade din viata lor trecuta, pe cand Vineri era un sclav infricosat, iar Robinson un stapan sever. Infatisau povestea cu cactusii invesmantati, cea cu orezaria secata, cea cu pipa fumata pe ascuns langa butoaiele cu praf de pusca. Dar nici o scena nu‑i placea atat de mult lui Vineri ca scena de la inceput, cand el fugea de araucanii care voiau sa‑l sacrifice si cand Robinson il salva.

Robinson intelese ca jocul asta ii facea bine lui Vineri, fiindca il elibera de proasta amintire pe care o avea despre viata lui de sclav. Dar si lui Robinson ii facea bine jocul, fiindca avea inca unele remuscari cu privire la trecutul lui de guvernator si de general.

INTR‑O BUNA ZI, Vineri se intoarse dintr‑o plimbare, purtand pe umeri un butoias. Il gasise in apropierea vechii fortarete, sapand in pamant ca sa prinda o soparla Robinson chibzui indelung, apoi isi aminti ca ingro­pase doua butoaie cu praf de pusca legate de fortareata printr‑un fitil de calti care putea sa le faca sa explodeze la distanta. Numai unul dintre ele sarise in aer putin dupa marea catastrofa. Prin urmare, Vineri tocmai il gasise pe cel de al doilea. Robinson fu surprins sa‑l vada atat de incantat de descoperirea lui.

— Ce vom face cu toata pulberea asta, stii bine ca nu mai avem pusti?

In loc de raspuns, Vineri vari varful cutitului intr‑o cuta a capacului si deschise butoiasul. Strecura apoi mana inauntru si lua un pumn de praf de pusca pe care‑l arunca in foc. Robinson sari in laturi, temandu‑se de o explozie. Nu se produse nici un fel de explozie, ci doar o valvataie verde care se inalta cu un suflu de vijelie si disparu indata.

— Vezi, explica Vineri, pusca este felul cel mai putin frumos de a arde pulberea. Inchisa in pusca, pulberea tipa si devine rea. Lasata in libertate, ea e frumoasa si tacuta.

Dupa care, il invita pe Robinson sa arunce si el un pumn de praf de pusca in foc, dar de aceasta data el sari in sus in acelasi timp cu flacara, de parca ar fi vrut sa danseze cu ea. O luara de la capat o data si inca o data, astfel incat se vedeau inaltandu‑se lungi flamuri de foc verde si jucaus si, pe fundalul fiecareia, silueta nea­gra a lui Vineri in atitudini mereu diferite.

Mai tarziu, nascocira un alt mod de a se juca cu praful de pusca. Adunara rasina de pin intr‑un mic vas. Aceasta rasina – care oricum arde foarte bine – o amestecara cu pulberea. Obtinura in acest fel o pasta neagra, lipicioasa si extrem de inflamabila. Dadura cu acest lac pe trunchiul si crengile unui copac uscat ce se ridica ia marginea falezei. Dupa caderea noptii, ii da­dura foc. Intregul copac se acoperi de o crusta palpaitoare de aur si arse pana in zori ca un mare candelabru de foc.

Lucrara mai multe zile ca sa preschimbe praful de pusca in pasta inflamabila si sa acopere cu ea toti arborii uscati ai insulei. Noaptea, cand se plictiseau si nu‑i lua somnul, se duceau impreuna sa dea foc cate unui copac. Era sarbatoarea lor nocturna si secreta.

PE PARCURSUL ANILOR care precedasera explozia si distrugerea insulei civilizate, Robinson se chinuise sa‑l invete pe Vineri engleza. Metoda lui era simpla. Ii arata o margareta si‑i spunea:

— Margareta.

Si Vineri repeta:

— Margareta.

Si Robinson ii corecta pronuntia defectuoasa ori de cate ori era nevoie. Apoi ii arata un ied, un cutit, un papagal, o raza de soare, o bucata de branza, o lupa, un izvor, rostind rar:

— Ied, cutit, papagal, soare, branza, lupa, izvor.

Si Vineri repeta dupa el si repeta pana cand cuvin­tele ii ieseau din gura pronuntate corect.

Cand s‑a produs catastrofa, Vineri stia deja destula engleza ca sa inteleaga ordinele pe care i le dadea Robinson si sa numeasca toate obiectele utile ce‑i in­conjurau. Cu toate acestea, intr‑o zi, Vineri ii arata lui Robinson o pata alba care fremata in iarba si‑i spuse:

— Margareta.

— Da, raspunse Robinson, este o margareta.

Dar abia apuca el sa rosteasca acest cuvant ca margareta dadu din aripi si‑si lua zborul.

— Vezi, ii spuse el, ne‑am inselat. Nu era o mar­gareta, era un fluture.

— Un fluture alb, raspunse Vineri, este o margareta care zboara.

Inainte de cataclism, atunci cand era stapanul insulei si al lui Vineri, Robinson s‑ar fi suparat. L‑ar fi silit pe Vineri sa recunoasca faptul ca o floare e o floare si ca un fluture e un fluture. Dar acum tacu si reflecta.

Alta data, se plimba impreuna cu Vineri pe plaja. Se intindea un cer senin, fara nori, dar cum era inca foarte de dimineata, se vedea discul palid al lunii spre asfintit. Vineri, care aduna scoici, ii arata lui Robinson o pietricica ce forma o pata alb, rotunda pe nisipul neatins si curat. Apoi isi indrepta bratul spre luna si‑i spuse lui Robinson:

— Asculta‑ma. Este oare luna piatra cerului sau aceasta pietricica este luna nisipului?

Si izbucni in ras ca si cum ar fi stiut dinainte ca Robinson nu putea sa raspunda la o asemenea intrebare sugubeata.

Urma apoi un rastimp de vreme rea. Nori negri se ingramadira deasupra insulei si in curand ploaia se porni sa rapaie pe acoperisul de frunze, sa increteasca suprafata marii cu miliarde de ciuperci marunte si sa coboare in siroaie de pe stanci. Vineri si Robinson se adapostira sub un copac. Vineri iesi pe neasteptate de acolo si se aseza sub dus. Isi dadu capul pe spate, lasand ploaia sa‑i curga pe fata. Pe urma, se apropie de Robinson.

— Priveste, ii spuse, elementele sunt triste: copacii plang, stancile plang, norii plang, iar eu plang impreuna cu ele. Oh, oh, oh! Ploaia este marea amaraciune a insulei si a toate cate exista

Robinson incepea sa inteleaga. Accepta incetul cu incetul ca lucrurile cele mai indepartate unele de altele – precum luna si o pietricica, lacrimile si ploaia – puteau sa se asemene pana la a fi confundate si ca vorbele zboara de la un lucru la altul, chiar daca asta invalmaseste nitel ideile.

Intra cu totul in joc, atunci cand Vineri ii explica regulile Portretului araucan din cinci trasaturi de penel. Bunaoara, Vineri ii spunea:

— Este o mama ce te leagana, este un bucatar ce‑ti sareaza supa, este o ostire cu soldati ce te tin prizonier, e o dihanie uriasa care se infurie, urla si da din picioa­re cand e vant, e o piele de sarpe sclipind in soare cu mii de solzi. Ce sa fie?

— Este oceanul! triumfa Robinson.

Si, ca sa arate ca a inteles regula jocului, il cerceta si el pe Vineri la randul sau:

— Este o lana uriasa in care doi oameni stau ascunsi ca niste purici, este spranceana care se incrunta dea­supra marelui ochi al marii, este putin verde pe foarte mult albastru, putina apa dulce in multa apa sarata, este o nava pururi imobila la ancora. Ce sa fie?

— Este insula noastra, Speranta, exclama Vineri si venea la randu‑i cu o alta ghicitoare:

— Ca arbore, ar fi un palmier din pricina perilor razvratiti care‑i acopera trunchiul. Ca pasare, ar fi corbul Pacificului din pricina tipatului sau ragusit si latrat, ca parte a corpului meu, ar fi mana mea stanga pentru fidelitatea cu care ea ajuta mana mea dreapta. Ca peste, ar fi stiuca chiliana din pricina coltilor sai ascutiti. Ca fruct, ar fi doua alune din pricina ochilor sai caprui Ce sa fie?

— Este Tenn, bunul nostru caine, spuse Robinson. L‑am recunoscut dupa parul zburlit, dupa latrat, dupa fidelitate, dupa coltii lui ascutiti si ochisorii lui ca niste alune.

Dar, fiindca evocau amintirea bunului Tenn dis­parut, Robinson simti cum il napadeste tristetea si un nod buclucas i se pune in gat, impiedicandu‑l sa vor­beasca.

Vineri isi dadu seama de asta si facu haz pe seama stanjenelii sale.

INTR‑O DIMINEATA, pe Vineri il trezi vocea lui Robinson care‑l striga pe nume. Se ridica in sezut si privi in jur. Nu era nimeni! Totusi, nu visase. Dintr‑o data, deasupra capului sau, venind din ramurile arbus­tului sub care dormise, chemarea rasuna din nou:

— Vineri! Vineri!

Se ridica si cerceta frunzisul arbustului. Vazu atunci o pasare verde cu cenusiu batand din aripi si zburand spre o padurice prin care cei doi prieteni calcau rareori.

Vru sa aiba cugetul impacat si se indrepta spre aceasta parte a insulei. Nu avu prea mult de cautat: unul din cei mai frumosi arbori – un magnolier american inalt – parea incarcat de mari fructe ciudate care se dovedira a fi, de fapt, tot atatea cuiburi de papagali.

Dupa‑amiaza, se intoarse cu Robinson. Papagalii faceau un vacarm cumplit de cotcodaceli in ramurile magnolierului, dar tacura de indata ce‑i zarira pe cei doi prieteni apropiindu‑se, asa ca Robinson si Vineri ajunsera sub copac intr‑o mare liniste.

— N‑am vazut niciodata papagali pe insula, spuse Robinson. Poate ca au sosit cu totii in acelasi timp ca sa‑si depuna ouale si vin, fara indoiala, dintr‑o alta insula nu prea indepartata.

Vineri deschise gura sa‑i raspunda, dar fu intrerupt de harmalaia papagalilor care se pornira sa sporovaie cu totii deodata. Vazut niciodata, vazut niciodata, vazut niciodata, tipa unul, o alta insula, o alta insula, o alta insula, repeta altul, sosit in acelasi timp, sosit in acelasi timp, sosit in acelasi timp, cotcodacea al treilea si un stol intreg de pasari verzi, cocotate pe cea mai apro­piata creanga, le trambita in urechi prea indepartata, prea indepartata, prea indepartata.

Asurziti de tot de acest taraboi, Vineri si Robinson o luara la fuga pana la marii pini ce margineau plaja.

— E pentru prima oara de la naufragiul meu ca sunt deranjat de zgomot de glasuri, exclama Robinson care isi amintea de lungii sai ani de singuratate.

— Zgomot de glasuri, zgomot de glasuri, zgomot de glasuri! chitai o voce acra in pinul cei mai apropiat.

Trebuira sa fuga mai departe, pana pe tamul marii, acoio unde valurile se pravalesc peste nisipul umed.

Din acea clipa, lui Vineri si lui Robinson le veni foarte greu sa mai schimbe intre ei fraze, fara ca, numaidecat, un glas batjocoritor, venind din tufisul sau din arbustul vecin, sa nu‑i intrerupa, repetand anumite cuvinte pe care ei tocmai le incepusera. Exasperat, Robinson nu se mai deplasa decat cu un bat pe care‑l arunca cu furie in directia de unde venea vocea Nu nimeri niciodata vreun papagal, dar adesea vedea cate unul indepartandu‑se cu un tipat ce semana cu un ras batjocoritor.

— Intr‑adevar, ii spuse Vineri cateva zile mai tarziu, cred ca am la indemana un talc bun. Vorbim prea mult. Nu intotdeauna e bine sa vorbesti. In tribul meu, la araucani, cu cat esti mai intelept, cu atat vorbesti mai putin. Cu cat vorbesti mai mult, cu atat esti mai putin respectat. Animalele cele mai fiecare sunt maimutele, iar intre oameni, cel mai mult palavragesc copiii mici si babele.

Nu se lasa descumpanit de tipatul care rasuna aproape sub picioarele lui si care repeta copiii mici, copiii mici, copiii mici.

Ii arata lui Robinson un numar de gesturi cu mana. Si care puteau exprima ideile cele mai insemnate.

Gesturile se talmaceau astfel:

Iata si alte gesturi datorita carora cei doi prieteni comunicara in tacere:

In felul acesta, Robinson si Vineri ramasera tacuti timp de mai multe saptamani. Intr‑o dimineata, dupa ce puii de papagal iesisera din ou si invatasera sa zboare, avu loc o mare adunare cotcodacitoare pe tarm. Apoi, dintr‑o singura miscare, cand soarele tocmai rasarea, toate pasarile isi luara zborul spre larg, putand fi vazute cum descresc si cum dispar la orizont, sub forma unui mare nor verde si rotund ca un mar.

Robinson si Vineri prinsera sa vorbeasca din nou cu gura, fiind foarte fericiti sa auda iarasi sunetul propriilor lor glasuri. Dar experienta fusese placuta si binevenita, asa ca adesea, de acum inainte, de comun acord, pastrau tacerea si nu comunicau decat cu ajutorul mainilor.

CAPRELE PE CARE ROBINSON le domesticise si le inchisese in tarcuri revenisera la starea de salbaticie. Dar, ca toate animalele care traiesc in libertate, ele se organizasera in grupuri pe care le comandau tapii cei mai puternici si mai intelepti. Acesti tapi‑comandanti ascultau si ei de un rege‑tap de o marime si o forta neobisnuita care se numea Andoar.

Cand se ivea cate o primejdie, turma se aduna – de obicei pe o colina ori pe o stanca – si toate animalele din randul intai plecau capul in pamant si‑i opuneau agresorului o bariera de coarne de netrecut.

Vineri imaginase un joc periculos care‑l pasiona. Se lua la lupta cu tapii pe care ii surprindea razleti. Daca o luau la goana, ii ajungea din urma alergand. Ii insfaca de coarne si ii silea sa se culce la pamant. Ca sa‑l in­semne pe cel pe care‑l invingea astfel, ii prindea aces­tuia o ghirlanda de liane in jurul gatului.

In cursul unei asemenea vanatori de tapi, Vineri lua cu sine o caprita pe care o gasise ranita intr‑o scobitura de stanca. Unul dintre picioarele ei din fata era rupt. Era o ieduta foarte tanara, alba, careia inca nu‑i mijisera coarnele. Vineri ii croi atele din niste bete pe care le lega in jurul osului fracturat. O capra mai matura si mai inteleapta s‑ar fi obisnuit, desigur, cu acest mecanism care o impiedica sa indoaie genunchiul. Dar caprita Anda – astfel o botezase Vineri – nu putea sta locului. Topaia nebuneste, facandu‑si si mai mult rau cand cadea pe sipcile de protectie. De altfel, sfarsea intot­deauna prin a si le lepada, iar atunci se rasturna pe o coasta si scotea niste vaiete de toata jalea.

Robinson era de parere ca trebuiau s‑o taie. In toate tarile din lume se sacrifica oile, caprele, chiar si caii care au un picior rupt, asta deoarece aceste animale nu pot sa suporte stransoarea ghipsului ori a atelelor care fixeaza la loc oasele fracturate.

Dar Vineri se incapatana sa o salveze pe Anda. De vreme ce ea nu putea nici sa umble, nici sa alerge, nici sa topaie, ei bine, el o va imobiliza de tot! Astfel, o lega intr‑un cadru de lemn asezat pe jos. La inceput, Anda, culcata pe o coasta, se zvarcolea si se vaieta sa‑ti sfasie sufletul. Se impaca insa cu soarta si accepta sa manance iarba inmiresmata si sa bea apa proaspata pe care Vineri i le aducea de doua ori pe zi.

Dupa trei saptamani, Vineri ii dadu drumul. Caprita vru numaidecat sa‑si ia avant. Dar muschii ei erau in­tepeniti. Se impleticea ca dupa vin. Trebuia sa fie in­vatata din nou sa mearga. Vineri se darui acestei in­deletniciri cu o rabdare neobosita. O tinea intre gam­bele sale, cuprinzandu‑i coastele din dreapta si din stanga si inainta pas cu pas, in timp ce micile copite ale Andei patinau pe loc si se poticneau stangace pe pietre. In cele din urma, totusi, micuta Anda putu sa zburde si sa alerge si era o minune sa o vezi sarind dintr‑o stanca in alta, cand in spatele lui Vineri, cand inaintea lui, dar in acest din urma caz, lui ii venea greu sa se tina dupa ea.

Numai ca, daca tot invatase sa alerge din nou, Anda nu mai voia sa pasca singura! Puteai s‑o pui intr‑o pajiste plina de iarba si de flori sau sub frunzisul fraged al vreunui lastar – intrucat caprele prefera frunzele ierbii – ea behaia in directia lui Vineri si astepta sa‑i dea din mana plantele pe care i le culesese.

Vineri si Anda erau de nedespartit Noaptea, Vineri se acoperea cu blana vie si calda a Andei intinsa peste el. Ziua caprita nu se indeparta nici cu un metru de el.

— Vei vedea, ii spunea lui Robinson. Mai tarziu, cand ea va avea lapte, n‑am s‑o mulg cum faceam noi altadata, nu‑i asa? Am sa sug de la ea ca un ied de la mamica lui!

Si radea de placere la acest gand. Robinson il asculta cu o oarecare gelozie, caci el se simtea exclus din prietenia care‑i lega pe Vineri si pe caprita.

— De la catastrofa incoace, spuse el, vezi ca toata lumea este libera pe Speranta si ca nu mai exista ani­male domestice. Atunci de ce o retii pe Anda langa tine?



— Anda nu este un animal domestic, raspunse Vi­neri demn. Ea este libera. Ea ramane langa mine pentru ca ma iubeste. In ziua in care ea va dori sa plece, n‑am s‑o impiedic!

Dar intr‑o dimineata, Vineri se trezi cu sentimentul ca se petrecuse ceva in timpul somnului. Anda se gasea tot in bratele sale ca de obicei, si totusi, privind‑o in fata, Vineri gasi ca are un aer curios. Iar apoi, plutea un miros in jur, un miros patrunzator, un miros de tap! Nu scoase un cuvant, dar se gandi toata ziua la asta.

Noaptea urmatoare, nu dormi decat pe jumatate. Iata ca la miezul noptii, tufisul langa care se odihnea se deschise ca o floare uriasa si aparu din mijlocul lui cel mai frumos cap de tap pe care‑l vazuse vreodata. Ochi prelungi, aurii straluceau din adancul belsugului de lana, o barbita fina si matasoasa fremata atarnand de falca de jos, mari coarne inelate i se ridicau pe frunte. In acelasi timp, o usoara adiere de vant abatu spre Vineri un miros ingrozitor de usuc si de mosc. Desi nu‑l vazuse niciodata, Vineri il recunoscu numaidecat pe Andoar, regele caprelor de pe Speranta. Dar Anda il vazuse si ea cu siguranta, fiindca se zbatea usor in bratele lui Vineri, ca si cum ar fi vrut sa scape fara sa‑l trezeasca. Dar Vineri o stranse mai tare si o impiedica sa plece pana cand marele tap disparu. Isi aminti indata de ceea ce‑i spusese lui Robinson: daca Anda ar dori sa plece, el nu ar impiedica‑o! Si se imbujora de rusine sub pielea lui bruna.

A doua zi, impleti cu grija liane in culori vii, ca sa faca o franghie mai solida si mai frumoasa decat cele­lalte: colierul regelui Andoar. Apoi pleca spre munte in cautarea adversarului sau.

Il zari in varful unei stanci, neclintit ca o mare sta­tuie de lana. Se catara incet de‑a lungul stancii, strangand in dinti funia colorata de liane care trebuia sa marcheze victoria asupra lui Andoar. Pe creasta stancii, era intr‑a­devar putin loc pentru doi! Dar tapul tot nu se misca Vineri nu stia ce sa faca. Trebuia oare sa‑l starneasca? Se apropie tinand funia in mana. Era cat pe ce sa atinga tapul, cand acesta inainta brusc un metru, cuprinzand din amandoua partile braul lui Vineri intre coarnele sale zdravene. Indianul statea prins ca intre bratele unui cleste urias. Apoi tapul isi rasuci coarnele intr‑o parte, iar Vineri, pierzandu‑si echilibrul, cazu din inaltul stan­cii. Din fericire, inaltimea nu era prea mare. Se gaseau insa la poalele stancii spini si ilice care‑l zgariara strasnic.

Vineri fu nevoit sa ramana in hamac mai multe zile. Robinson ii punea comprese de muschi umed, iar Anda ii lingea ranile. Vorbea fara incetare despre Andoar pe care voia sa‑l reintalneasca sa‑si ia revansa si, intrucat juca si el corect, nu contenea sa faca elogiul regelui ca­prelor. Andoar, spunea el, putea fi reperat de la o suta de metri numai dupa mirosul lui groaznic. Andoar nu fugea niciodata cand te apropiai de el. Andoar nu‑l mai atacase dupa caderea lui de pe stanca si nici nu incer­case sa‑l loveasca de moarte, cum ar fi facut oricare alt tap.

Vineri era foarte slabit. Ramanea culcat tot timpul, afara de momentele cand culegea ierburi ori scotea apa pentru Anda intr‑o seara, istovit de oboseala, cazu intr‑un somn adanc. Cand se trezi foarte tarziu a doua zi dimineata, Anda disparuse.

— Vezi, ii spuse el lui Robinson, ea a vrut sa plece, a plecat.

Dar Robinson, care nu era om sa‑l pacalesti cu una, cu doua, ii rase in nas. Atunci, Vineri jura in sinea lui ca‑l va regasi pe Andoar, ii va atarna de gat ghirlanda de liane si i‑o va lua pe Anda.

Cand il vazu inzdravenit, Robinson incerca sa‑l impiedice sa plece sa‑l sfideze pe regele caprelor. Mai intai, din pricina duhorii pe care Vineri o aducea lipita de piele dupa ce se lua la tranta cu tapii. Dar, pe langa asta, jocul era intr‑adevar primejdios, dupa cum o dovedisera caderea lui de pe stanca si ranile. Insa putea sa‑i spuna orice, ca tot nu era de nici un folos. Vineri voia sa‑si ia revansa si accepta cu bucurie orice risc. Intr‑o dimineata, porni printre marile stanci in cautarea adversarului sau.

Nu avu mult de cercetat pana sa‑l descopere. Silue­ta marelui mascul se ridica in mijlocul unei multimi de capre si de iezi care o zbughira in dezordine la apro­pierea indianului. Numai o caprita alba ramase credincioasa in preajma regelui si Vineri se vazu silit sa admita ca era vorba despre Anda. De altfel, ea nu pastea Andoar era acela care pastea pentru ea: smulgea cate un smoc de iarba si i‑l intindea Andei. Caprita il apuca cu dintii si pleca de mai multe ori capul ca pentru a spune multumesc. Vineri simti impunsatura geloziei.

Andoar nu incerca sa fuga. Se gasea in mijlocul unui fel de caldare marginita intr‑o parte de un perete de piatra vertical, iar de cealalta parte, de o rapa de vreo treizeci de metri adancime.

Vineri desfacu franghia pe care si‑o rasucise in jurul mainii si o invarti spre Andoar in semn de provocare. Salbaticiunea se opri numaidecat din mestecat cu un fir lung de iarba in dinti. Apoi pufai in barba si se ridica in doua picioare ca pentru a se da in spectacol. Facu astfel cativa pasi spre Vineri, agitand in aer copitele dinainte si dand din coarnele imense de parca ar fi salutat o multime venita sa‑l admire. Vineri fu inmar­murit de grotesca pantomima. Aceasta secunda de aiureala il pierdu. Animalul era la doar cativa pasi de el, cand se lasa iar pe cele patru picioare, avantandu‑se totodata vijelios inspre el. Zbura ca o sageata drept spre pieptul indianului. Vineri sari intr‑o parte o clipa prea iarziu. O izbitura violenta in umarul drept i! facu sa se rasuceasca in loc. Cazu rau pe pietre si ramase lat la pamant.

Daca s‑ar fi ridicat indata, n‑ar fi fost in stare sa se fereasca de un nou atac. Ramase, deci, nemiscat pe spate, nezarind printre pleoapele deschise pe jumatate decat un petic de cer albastru. Dintr‑o data, cerul se intuneca si un cap mitos si barbos, cu un bot schi­monosit de un fel de ranjet, se apleca asupra lui. Dadu sa se miste, dar umarul il durea atat de tare incat isi pierdu cunostinta.

Cand deschise din nou ochii, soarele era la zenit si‑l scalda intr‑o caldura insuportabila. Se sprijini in mana stanga si‑si stranse picioarele sub el. Peretele de piatra rasfrangea lumina precum o oglinda. Tapul nu se zarea nicaieri. Se ridica impleticindu‑se si era gata sa se intoarca in momentul cand auzi in spatele lui un ropot de copite pe piatra. Zgomotul era atat de aproape, incat Vineri nu mai avu timp sa se intoarca cu fata. Se lasa sa cada spre stanga, in partea umarului sau sanatos. O izbitura in sold il facu sa se poticneasca cu bratele desfacute. Andoar se oprise brusc, protapit pe cele patru picioare slabe ale sale. Vineri isi pierdu de tot echilibrul si se pabusi peste spinarea tapului. Andoar se indoi sub aceasta greutate, pe urma isi aduna puterile si o porni din nou la galop.

Chinuit de durerea din umar, indianul se agata de animal. Mainile sale insfacasera coarnele cat mai aproa­pe de cap, strangea coastele tapului intre picioare, iar degetele acestora se infipsesera in blana. Tapul facea salturi fantastice ca sa scape de acest corp gol care‑l sufoca. Dadu de mai multe ori ocol depresiunii unde il intalnise pe Vineri, fara a luneca vreodata pe stanci. Vineri avea dureri atat de mari ca‑i venea sa vomite si se temea ca‑si va pierde din nou cunostinta. Trebuia sa‑l sileasca pe Andoar sa se opreasca. Mainile lui Vineri coborara de‑a lungul craniului animalului, ca apoi sa‑i acopere ochii. Orbit, se va opri neindoielnic. Dar nu se opri. Se napustea inainte ca si cum obsta­colele n‑ar mai fi existat. Copitele rasunara pe lespedea de piatra care dadea inspre prapastie si cele doua corpuri, mereu impreunate, se pravalira in gol.

LA DOI KILOMETRI de acolo, Robinson urmarise prin luneta lupta si caderea celor doi adversari. Cunos­tea destul de bine aceasta regiune a insulei, ca sa‑si dea seama ca se putea ajunge in fundul rapei pe o poteca ce serpuia de‑a lungul muntelui.

Se lasa seara cand descoperi cadavrul lui Andoar in mijlocul unor tufisuri firave ce se iteau printre pietre. Astupandu‑si narile, se apleca peste marele trup brun si recunoscu numaidecat funia de iedera colorata, solid legata in jurul gatului. Se ridica, auzind un hohot de ras in spatele lui. Vineri statea in picioare acolo. Era plin de zgarieturi si avea un umar dislocat, dar parea nespus de fericit. Anda se afla alaturi de el si‑i lingea mainile.

— Regele caprelor se gasea sub mine si el m‑a protejat cand am cazut amandoi, explica el. Marele tap a murit, salvandu‑mi viata, dar eu am sa‑l fac in curand sa zboare si sa cante.

VINERI ISI REVENEA de pe urma oboselii si a ranilor cu o repeziciune care‑l uimea intotdeauna pe Robinson. Cateva zile mai tarziu, el se intoarse la cadavrul lui Andoar. Taie mai intai capul pe care‑l puse in mijlocul unui furnicar. Apoi despica pielea in jurul picioarelor, precum si pe toata lungimea pieptului si a pantecelui. In sfarsit, il dezbraca pe tap de pielea pe care o intinse pe jos. Din tapul jupuit, nu pastra decat intestinele. Le spala cu multa apa si le puse la uscat in crengile unui copac. Apoi cobori fredonand pe malul marii, purtand sub brat pielea grea si grasa a lui Andoar. O clati in valuri ca sa se patrunda de nisip si de sare. Dupa aceea o razui cu o cochilie ca sa o curete de toti perii. Treaba asta ii lua mai multe zile. In fine, o prinse de doua arcuri de lemn care o intindeau ca pe o piele de toba. In sfarsit, cand se usca bine, o netezi cu piatra ponce.

— Andoar o sa zboare, Andoar o sa zboare, repeta Vineri foarte surescitat, refuzand mereu sa‑si dezvaluie intentiile.

IN PRIMII ANI AI COPILARIEI, Robinson avea rau de inaltime. Era de ajuns sa se urce pe un scaun ca sa‑i vina ameteala. Intr‑o zi, voise sa viziteze clopotnita catedralei din orasul sau natal, York. Dupa o lunga ascensiune pe scara abrupta si ingusta ce serpuia in spirala, parasise dintr‑o data umbra zidurilor si iesise sub cerul liber, pe o platforma de unde se vedea in­tregul oras si locuitorii sai mici cat furnicile. Incepuse sa tipe de spaima si trebuira sa‑l coboare ca pe un balot, cu capul infasurat in pelerina sa de scolar.

De aceea, in fiecare dimineata, se straduia sa urce in cate un copac ca sa se vindece de aceasta spaima. Odinioara ar fi gasit acest exercitiu inutil si ridicol. Dar de cand traia luandu‑l ca model pe Vineri, socotea ca e bine sa scape de groaznica lui ameteala.

Alesese in acea dimineata un araucaria, unul din cei mai inalti arbori de pe insula. Apuca ramura cea mai de jos si se propti in genunchi. Se catara pe urma tot mai sus in etajele de ramuri gandindu‑se ca, din varful co­pacului, se va bucura de rasaritul de soare cu o clipa mai devreme. Pe masura ce urca, simtea tot mai mult arborele vibrind si leganandu‑se in vant. Fiorii ametelii incepeau sa‑i stranga stomacul in gheare. Se apropia de varf, cand se trezi pe neasteptate suspendat in gol: ca urmare neindoielnica a unui trasnet, trunchiul era de­vastat de crengi pe o distanta de doi metri. Comise aici o greseala de care cu greu se feresc cei ce se tem de ameteala: privi spre picioarele sale. Nu vazu decat o invalmaseala de crengi care se incalecau, rasucindu‑se ca o spirala. Il paraliza frica, stranse trunchiul in brate si intre genunchi. Intelese in cele din urma ca nu tre­buia sa priveasca dedesubtul, ci deasupra sa. Ridica ochii. Pe cerul senin, o mare pasare aurie, sub forma de romb, se legana in bataia vantului. Vineri isi indeplinise misterioasa promisiune: el il facea acum pe Andoar sa zboare:

LEGASE MAI INTAI intre ele trei bete de trestie in forma de cruce. Vineri facuse cate o gaura in fiecare stinghie si trecuse prin ea un mat. Apoi, pe aceasta rama usoara si solida, intinse pielea Iui Andoar, indo‑indu‑i marginile si cosandu‑i‑le de mat. Cele doua capete ale stinghiei mai lungi erau unite printr‑o le­gatura destul de larga de care se innoda sfoara de manuit, intr‑un punct calculat cu grija, caci de acesta depindea inclinarea in vant.

Vineri lucrase din revarsatul zorilor la zmeul sau si acum, marea pasare de pergament se zbatea in mainile sale, de parca ar fi fost nerabdatoare sa‑si ia zborul. Pe plaja, indianul chiuise de bucurie in momentul in care Andoar, indoit ca un arc, urcase vertiginos, tarand dupa el o ghirlanda de pene albe si negre.

Robinson cobori degraba din copacul sau ca sa i se alature. Il gasi intins pe nisip, cu mainile incrucisate sub ceafa, cu caprita Anda ghemuita la picioare. Sfoara zmeului o avea legata de glezna. Robinson se intinse alaturi de el si amandoi privira indelung zborul capri­cios printre nori al lui Andoar care suia si cobora, vibra sub rafalele vantului ori se molesea brusc daca vantul slabea. Vineri sari deodata in picioare si, fara sa‑si dezlege sfoara zmeului prinsa tot de glezna, mima dansul aerian al lui Andoar. Razand si cantand, se lasa pe vine, apoi sari in sus ridicand bratele, cazu la loc, isi azvarli piciorul stang spre cer, se invarti, insotit de zbenguiala Andei. Iar acolo sus, printre nori, frumoasa pasare de aur legata prin trei sute de metri de sfoara de glezna indianului, i se alatura in acest dans, facand volte, picaje si salturi o data cu el.

Petrecura dupa‑amiaza la pescuit cu zmeul, asa dupa cum se obisnuieste si astazi in insulele arhipe­lagului Solomon. Sfoara lui Andoar fu legata la spatele pirogii, in timp ce o undita de aceeasi lungime pornea din coada zmeului si se termina printr‑un carlig ascuns intr‑un smoc de pene. Robinson vaslea incet impotriva vantului, iar departe, in spatele pirogii, smocul de pene mangaia scanteind valurile. Din cand in cand, cate un peste mare se repezea la momeala, inclestandu‑si falcile asupra carligului. Vineri si Robinson vedeau cum ma­rele zmeu joaca pe cer asemenea plutei unditei cand pestele a muscat. Atunci, Robinson facea cale intoarsa si, vaslind in directia vantului, ajungea destul de repede la capatul unditei pe care Vineri il apuca. Pe fundul barcii, se adunau corpurile lucitoare, rotofeie, cu solzi verzi si coaste argintii ale pestilor care erau aproape cu totii zargani.

Seara, Vineri nu dori sa‑l coboare pe Andoar pe pamant pentru noapte. Il lega de unul din arborii de piper de care era agatat hamacul lui. Asemenea unui animal domestic priponit, Andoar petrecu noaptea la picioa­rele stapanului. Dar il mai insoti si toata ziua urmatoare. In cea de a doua noapte, vantul se potoli de tot si el trebui sa caute marea pasare de aur in mijlocul unui camp de flori unde ea se lasase incet. Dupa mai multe incercari nereusite, Vineri se lasa pagubas sa‑l mai inalte in vant. Il uita parca si nu facu altceva decat sa trandaveasca timp de opt zile. Atunci paru ca‑si amin­teste de capul tapului pe care‑l lasase intr‑un furnicar.

MARUNTELE FURNICI facusera treaba buna. Din parul lung, alb si brun, din barba si din carne, nu mai ramasese nimic. Pana si interiorul capului fusese perfect curatat. Cand Vineri se intoarse la Robinson in acea zi, el salta in mana un superb craniu albit si uscat, cu ma­rete coarne negre, inelate si sub forma de lira. Gasind din intamplare funia colorata pe care o prinsese de gatul lui Andoar, o innoda la baza coarnelor in felul in care se leaga fundele in parul fetitelor.

— Andoar o sa cante! ii fagadui Vineri misterios lui Robinson, care se uita la el.

Taie mai intai doua stinghii mici, de lungimi ine­gale, din lemn de sicomor. Cu cea mai lunga, datorita unor gauri facute lateral in extremitatile ei, uni varful coamelor. Pe cea mai scurta o intepeni paralel cu prima la jumatatea botului. Cam cu o palma mai sus, intre orbite, aseza o scandurica de brad pe a carei muchie superioara se aflau douasprezece santulete. In sfarsit, stranse matele lui Andoar care se mai leganau pe cren­gile unui copac, inguste si uscate fasii tabacite de soare si le taie in bucati egale, cam de un metru fiecare.

Cand il vazu intinzand intre cele doua stinghii cu ajutorul unor cepuri, cele douasprezece mate ce aveau sa impodobeasca fruntea lui Andoar, Robinson intelese ca Vineri voia sa faureasca o harfa eoliana. Harfa eoliana este un instrument care se asaza in aer liber sau intr‑un curent de aer, iar de cantat. canta vantul, facand strunele sa vibreze. Toate strunele trebuie, asadar, sa rasune in acelasi timp, fara discordanta si e nevoie ca ele sa fie acordate la unison ori in octava.

Vineri fixa de fiecare parte a craniului cate o pana de vultur care sa abata asupra corzilor cele mai slabe adieri de vant. Apoi harfa eoliana isi afla loc in crengile unui chiparos uscat ce‑si inalta silueta subtire in mij­locul stancilor, intr‑un loc expus intregii roze a vanturilor. De altfel, abia instalata, scoase un sunet melodios, subtire si tanguitor, cu toate ca timpul era perfect linistit Vineri asculta indelung aceasta muzica atat de trista si atat de dulce ca destepta dorul de a plange. In fine, facu o strambatura de dispret si ridica doua degete inspre Robinson. Voia sa spuna prin asta ca vantul prea slab nu facea sa intre in vibratie decat doua corzi din douasprezece.

Fura siliti sa astepte urmatoarea furtuna care nu veni decat o luna mai tarziu, pentru ca Andoar sa con­simta sa cante din toate puterile glasului sau. Robinson isi alesese in cele din urma resedinta in crengile unui araucaria, unde isi faurise un adapost din bucati de scoarta de copac. Intr‑o noapte, Vineri veni sa‑l tre­zeasca tragandu‑l de picioare. Se pornise o vijelie, iar pe cerul palid se vedea luna rostogolindu‑se repede ca un disc printre fasii de nori. Vineri il lua pe Robinson spre chiparos. Cu mult inainte de a vedea arborele, lui Robinson i se paru ca aude un concert ceresc in care se amestecau flaute si viori. Vantul deveni si mai violent cand cei doi prieteni ajunsera langa arborele cantator. Legat din scurt de cea mai de sus ramura a copacului, zmeul vibra ca o piele de toba, cand fixat intr‑o trepi­danta imobilitate, cand azvarlit cu miscari furioase. In lumina schimbatoare a lunii, cele doua aripi de vultur se desfaceau si se strangeau in bataia vantoaselor. Ast­fel, Andoarul zburator si Andoarul cantator pareau reuniti in aceeasi intunecata petrecere. Si se auzea, mai ales, aceasta muzica adanca si frumoasa, atat de sfasietoare ca ai fi zis ca e jelania marelui tap care murise salvandu‑l pe Vineri.

Lipiti toti trei unul de altul la adapostul unei stanci, Robinson, Vineri si caprita Anda, urmareau cu ochii larg deschisi aceasta grozavie de spectacol si, numai urechi, ascultau cantecul care, in acelasi timp, parea sa coboare din stele si sa suie din adancurile pamantului.

VINERI CULEGEA FLORI prin haosul de stanci, cand zari un punct alb la orizont, inspre rasarit. Cobori numaidecat sa‑l anunte pe Robinson care tocmai isi ter­mina barbieritul. Desi vestea il tulbura, Robinson nu lasa sa se vada nimic.

— O sa avem o vizita, spuse el simplu, motiv in plus sa‑mi termin toaleta

In culmea excitatiei, Vineri se sui intr‑un varf de copac. Luase cu el luneta pe care o potrivi pe o corabie ce se vedea limpede acum. Era o goeleta cu gabie, un fin velier croit anume pentru curse lungi, cu catargele sale inalte, dintre care cel din fata purta o vela patrata, iar al doilea, una triunghiulara. Cu o viteza de zece pana la douasprezece noduri, venea drept spre coasta mlastinoasa a insulei. Vineri se grabi sa‑i dea amanunte lui Robinson care‑si trecea un pieptene mare de baga prin coama rosie. Apoi urca la loc in observatorul sau. Comandantul isi daduse, desigur, seama ca nu se putea acosta de acea parte a insulei, fiindca nava facea volta. Apoi stranse velatura si luneca numai cu panzele mici de‑a lungul tarmului.

Vineri se duse sa‑l instiinteze pe Robinson ca vizi­tatorul trecea de dunele din rasarit si s‑ar prea putea sa ancoreze in Golful Mantuirii.

Cel mai important lucru era sa‑i recunoasca natio­nalitatea. Robinson merse cu Vineri pana la ultima per­dea de copaci care marginea plaja si fixa ocheanul asupra vasului care se opri la doua cabluri de tarm. Cateva clipe dupa aceea, se auzi lantul ancorei cum zor­naia desfasurandu‑se.

Robinson nu cunostea acest tip de vas care era desigur unul recent, dar recunoscu pavilionul englez Union Jack ce flutura la pupa. Echipajul lansase o salupa la apa si vaslele bateau deja valurile.

Robinson era nespus de tulburat. Nu mai stia de cat timp se gasea in insula, dar avea impresia ca petrecuse aici cea mai mare parte a vietii sale. Se spune ca, inainte de a‑si da sufletul, omul isi revede adesea tre­cutul desfasurat inaintea lui ca o panorama. Era intr‑un fel si cazul lui Robinson care revedea naufragiul, con­struirea Evadarii, esecul acesteia, marea mizerie a mocirlei, exploatarea frenetica a insulei, apoi sosirea lui Vineri, corvezile pe care el i le impusese, explozia, distrugerea intregii sale opere, iar dupa aceea, se intin­dea o lunga viata fericita si usoara, plina de jocuri violente si sanatoase si de nemaipomenite inventii ale lui Vineri. Vor lua oare sfarsit toate acestea?

In salupa, se ingramadeau butoiase destinate sa im­prospateze provizia de apa a corabiei. La pupa, se ve­dea stand in picioare, cu palaria de pai trasa peste o barba neagra, un barbat cu cizme si inarmat, desigur, comandantul.

Etrava ambarcatiunii racai fundul apei si se ridica inainte de a ramane imobila. Oamenii sarira in spuma valurilor si trasera salupa pe nisip, dincolo de raza de actiune a fluxului. Barba neagra ii intinse lui Robinson mana si se prezenta.

— William Hunter, din Blackpool, comandantul goeletei Whitebird.

— In ce data suntem astazi? il intreba Robinson.

Comandantul, surprins de aceasta intrebare, se in­toarse catre omul care‑l urmase si care era pesemne secundul.

— In cat suntem astazi, Joseph?

— Sambata, 22 decembrie 1787, Sir, raspunse el.

— Sambata, 22 decembrie 1787, repeta comandan­tul, intorcandu‑se spre Robinson.

Mintea lui Robinson lucra cu mare viteza. Nau­fragiul Virginiei avusese loc pe 30 septembrie 1759. Trecusera asadar de atunci exact douazeci si opt de ani, doua luni si douazeci si doua de zile. Nu‑si putea inchipui ca se afla de atat de multa vreme pe insula! In pofida a toate cate se petrecusera de la sosirea sa pe acest pamant nelocuit, aceasta durata mai lunga de douazeci si opt de ani i se parea cu neputinta a se fi scurs intre naufragiul Virginiei si sosirea goeletei Whitebird. Iar pe deasupra, mai era inca ceva: calcula ca, daca erau in 1787, dupa cum sustinea noul venit, el ar avea exact cincizeci de ani. Cincizeci de ani! Pe scurt, viata unui batran om de treaba. In timp ce, da­torita vietii libere si fericite pe care o ducea pe Spe­ranta, datorita mai cu seama lui Vineri, el se simtea din ce in ce mai tanar! Hotari sa ascunda data reala a naufragiului sau din teama de a nu trece drept min­cinos.

— Am fost azvarlit pe tarmul asta pe cand cala­toream la bordul galiotei Virginia comandata de Pieter Van Deyssel din Flessingue. Sunt singurul supravietuitor al naufragiului. Din nefericire, socul m‑a facut sa‑mi pierd in parte memoria si nu am mai putut sa‑mi amintesc mai ales data la care a avut loc evenimentul.

— N‑am auzit vorbindu‑se in nici un port de co­rabia asta, remarca Hunter, dar e drept ca razboiul cu America a tulburat toate legaturile maritime. Evident, Robinson nu stia despre coloniile engleze din America de Nord care luptasera impotriva Angliei pentru a‑si cuceri independenta si nu stia ca de aici rezultase un razboi care durase intre 1775 si 1782. Dar evita sa puna intrebari care i‑ar fi tradat ignoranta.

In vremea asta, Vineri ajuta oamenii sa descarce butoiasele si se indrepta cu ei spre cel mai apropiat izvor. Robinson pricepu ca Vineri isi facea de lucru cu atata solicitudine pe langa mateloti in speranta ca ei aveau sa‑l ia cat mai curand posibil la bord pe Whitebird. Trebuia sa admita si el ca ardea de nerab­dare sa viziteze aceasta rafinata corabie, minunat croita pentru a bate toate recordurile de viteza si care era cu siguranta inzestrata cu ultimele perfectiuni tehnice ale marinei cu vele. In asteptarea acestui moment, coman­dantul Hunter, secundul Joseph si toti oamenii pe care‑i vedea facandu‑si de lucru in jurul lui, i se pareau urati, grosolani, brutali si cruzi si se intreba daca va izbuti sa‑si reia obiceiul de a trai printre semenii sai.

Ii aratase lui Hunter resursele insulei in vanat si in alimente proaspete, precum cresonul si iarba grasa cu ajutorul carora echipajele aflate pe mare se feresc de imbolnavirea de scorbut. Oamenii se catarau pe trun­chiurile solzoase ca sa doboare cu sabia mugurii de palmier si se auzeau hohotele celor ce fugareau iezii cu latul. Ii facea rau sa vada aceste brute lacome mutiland arborii si masacrand animalele insulei sale, dar nu voia sa se arate egoist fata de cei dintai oameni pe care ii revedea dupa atat de multi ani. In locul unde se inaltase altadata vistieria Sperantei, niste ierburi inalte se mladiau in bataia vantului cu un fosnet matasos. Un matelot gasi doi bani de aur unul dupa altul. Isi asmuti tovarasii racnind si, dupa certuri neroade, hotarara sa arda in­treaga prerie ca sa usureze cautarea. Robinson nu se putu impiedica sa‑si spuna in gand ca, la urma urmei, lui ii apartinea aurul si ca, prin acest parjol, animalele aveau sa fie lipsite de cea mai buna pasune din insula. Fiecare noua moneda gasita era prilejul unor incaierari adesea sangeroase, purtate cu cutitul si cu sabia

Vru sa‑si mute atentia de la acest spectacol, tragandu‑l de limba pe secundul Joseph. Acesta ii descrise numaidecat cu entuziasm negotul cu negri care furniza mana de lucru pentru plantatiile de bumbac din statele din sudul Americii. Negrii erau capturati in Africa si inghesuiti ca niste marfuri pe vase speciale. In Statele Unite ii vindeau si incarcau vasul cu bumbac, zahar, cafea si indigo. Erau marfuri de intoarcere ideale care se vindeau bine in trecere prin porturile europene. Apoi lua cuvantul Hunter si povesti razand cum, in cursul razboiului, scufundase un transport de trupe franceze trimise ca intariri rasculatilor americani. Toti acei oa­meni se inecasera sub ochii lui. Robinson avea impresia ca ridicase o lespede de sub care i se arata acum o colcaiala de viermi negri.

Salupa se intorsese prima oara la Whitebird cu un intreg transport de fructe, legume si vanat in mijlocul caruia se zbateau iezii legati. Oamenii asteptau ordinele comandantului inainte de a face o a doua deplasare.

— Imi veti face onoarea sa luati masa cu mine, ii spuse acesta lui Robinson.

Si, fara sa‑i astepte raspunsul, ordona oamenilor sa imbarce apa dulce si sa se intoarca pe urma, ca sa‑l duca la bord impreuna cu invitatul sau.

Cand Robinson sari pe Whitebird, fu intampinat pe punte de un Vineri radios pe care salupa il adusese cu o cursa mai inainte. Indianul fusese adoptat de echipaj si parea sa cunoasca vasul ca si cum acolo s‑ar fi nascut. Robinson il vazu repezindu‑se pe parame, catarandu‑se pe gabie si pornind de acolo pe treptele vergii, clatinandu‑se la cincisprezece metri deasupra valurilor si razand tare si fericit. Isi aminti atunci ca Vineri iubea tot ce avea legatura cu aerul – sageata, zmeul, harfa eoliana – si ca aceasta corabie zvelta, frumoasa si alba era obiectul aerian cel mai miraculos pe care il vazuse vreodata. Incerca o oarecare tristete, dandu‑si seama cu cat era indianul mai fericit decat el de sosirea navei Whitebird.

Facuse cativa pasi pe punte cand zari o marunta forma omeneasca legata, goala pe jumatate, de baza ca­targului din fata. Era un copil care sa tot fi avut vreo doisprezece ani. Era slab ca o pasare jumulita si avea toata spinarea brazdata de urme sangerande. Fata nu i se vedea, dar parul sau forma o claie roscata care‑i cadea peste umerii subtiri, presarati cu pete sangerii. Zarindu‑l, Robinson incetini pasul.

— Este Ioan, musul nostru, ii spuse comandantul. Iar apoi se intoarse spre Joseph.

— Ce‑a mai facut?

O mutra rosie ca focul purtand boneta de bucatar aparu numaidecat din tambuchiul cambuzei ca un de­mon dintr‑o lada.

— Nu pot scoate nimic din el, spuse maestrul bu­catar. Azi‑dimineata mi‑a stricat un pateu de pasare, sarindu‑i din zapaceala de trei ori. L‑am ars de doua­sprezece ori cu funia si o sa‑l mai ard daca nu se cu­minteste!

Si mutra disparu la fel de iute cum aparuse.

— Dezleaga‑l, spuse comandantul catre secund. Avem nevoie de el sa ne serveasca la masa.

Robinson lua masa cu comandantul si cu secundul. Nu mai auzi nimic despre Vineri, care manca probabil cu echipajul. Ii fu greu sa termine piftiille si carnurile in sos, puternic condimentate, din care i se umplu de mai multe ori farfuria. Se dezobisnuise de aceste mancaruri grele, anevoie de mistuit, el, care nu se hranea decat cu alimente usoare, proaspete si naturale de atat de multa vreme.

Masa o servea musul Ioan acoperit pe jumatate de un imens sort alb. Robinson ii cauta privirea in claia de par rebel, dar baiatul era atat de absorbit de teama de a nu face vreo boacana, ca parea sa nu‑l vada. Coman­dantul era sumbru si tacut. Conversatia o intretinea Joseph, explicandu‑i lui Robinson ultimele cuceriri ale tehnicii velelor si ale stiintei navigatiei.

Dupa pranz, Hunter se retrase in cabina sa, iar Joseph il lua pe Robinson pe puntea de comanda. Voia sa‑i arate un instrument recent introdus in navigatie, sextantul, care servea la masurarea inaltimii soarelui deasupa orizontului. Ascultand demonstratia entuziasta a lui Joseph, Robinson manuia cu placere frumosul obiect de cupru, de acaju si de fildes care fusese scos din cutia lui.

Robinson se duse pe urma pe duneta sa‑si faca siesta dupa cum avea obiceiul. Deasupra sa, sageata catargului de gabie descria cercuri neregulate pe un cer absolut senin in care se ratacise o luna noua, translu­cida. Intorcand capul, vedea Speranta, o fasie de nisip alb, apoi o talazuire de verdeata, in sfarsit, invalmaseala haosului stancos.

Intelese in acea clipa ca nu va parasi niciodata insula. Aceasta Whitebird, cu oamenii sai, era solul unei civilizatii in care nu voia sa se mai intoarca. Se simtea tanar, aratos si puternic, cu conditia sa ramana pe Speranta impreuna cu Vineri. Fara sa‑si dea seama, Joseph si Hunter il invatasera ca, pentru ei, el avea cincizeci de ani. Daca ar pleca impreuna cu ei, ar fi un om batran, cu parul carunt, cu un aer demn si ar deveni tamp si rau asemenea lor. Nu, el va ramane credincios noii vieti pe care o invatase de la Vineri.

Cand le comunica hotararea lui de a ramane pe insula, numai Joseph se arata surprins. Hunter avu doar un zambet de gheata. Poate ca de fapt se simtea usurat sa nu aiba de imbarcat doi pasageri suplimentari pe o nava nu prea incapatoare unde locurile erau strict impartite.

— Consider toate proviziile si aurul pe care l‑am imbarcat ca pe o expresie a generozitatii dumneavoas­tra, ii spuse el curtenitor. In amintirea trecerii noastre prin Speranta, permiteti‑mi sa va ofer mica noastra iola de recunoastere care se adauga in chip inutil celor doua salupe de salvare reglementare.

Era o barca usoara si stabila, ideala pentru unul sau doi oameni pe mare linistita. Ea va inlocui avantajos vechea piroga a lui Vineri. In aceasta ambarcatiune, Robinson si tovarasul sau ajunsera din nou pe insula de cum se lasa seara.

Punand iar piciorul pe acest pamant, Robinson simti o imensa usurare. Whitebird si oamenii sai abatusera dezordinea si distrugerea asupra insulei fericite in care dusese o viata minunata impreuna cu Vineri. Dar ce importanta mai avea asta? La primele raze ale soarelui, nava englezeasca va ridica ancora si‑si va relua locul in lumea civilizata. Robinson ii daduse de inteles comandantului ca el nu dorea ca existenta si pozitia insulei sale pe harta sa fie dezvaluite de echipajul de pe Whitebird. Comandantul fagaduise si Robinson stia foarte bine ca el isi va respecta cuvantul. Robinson si Vineri mai aveau lungi si frumosi ani de singuratate inaintea lor.

LUMINA ZORILOR era inca palida cand Robinson cobori din araucaria. Nu‑i placeau orele triste si livide care precedau rasaritul soarelui si avea obiceiul sa astepte primele sale raze ca sa se trezeasca. In ceea ce‑l privea pe Vineri, el dormea mult dimineata Dar in acea noapte, Robinson dormise rau, fara indoiala, din cauza mancarurilor indigeste servite pe Whitebird, carnurile, sosurile si vinurile care‑i provocasera un somn adanc, intretaiat de treziri bruste si de cosmaruri.

Facu vreo cativa pasi pe plaja. Dupa cum se astepta, Whitebird disparuse. Apa era cenusie, iar cerul deco­lorat. O roua abundenta impovara plantele. Pasarile pastrau o tacere de mormant. Robinson simti ca‑l napa­deste o mare tristete. In cateva minute, in cel mult o ora, soarele va rasari, redand viata si bucuria intregii insule. In asteptarea acestei clipe, Robinson hotari sa se duca sa‑l vada pe Vineri dormind in hamacul sau. Nu o sa‑l trezeasca, insa prezenta lui avea sa‑i faca bine. Hama­cul era gol. Mai surprinzatoare era disparitia lucrurilor marunte cu care Vineri isi agrementa siestele: oglinzi, sarbacane, fluiere, pene, bile. Caprita Anda disparuse si ea. O spaima brusca puse stapanire pe Robinson. Si daca Vineri a plecat cu Whitebird? Alerga spre plaja: iola si vechea piroga erau acolo, trase pe nisipul uscat. Daca Vineri ar fi vrut sa ajunga la goeleta engleza ar fi trebuit sa ia una din cele doua ambarcatiuni si s‑o abandoneze in mare sau sa o suie la bord. De ce sa fi strabatut toata aceasta distanta inot?

Atunci, Robinson incepu sa bata toata insula, strigand numele tovarasului sau. Alerga de la o plaja la alta, intre faleza si dune, intre padure si mlastini, de la haosul stancos la prerie, din ce in ce mai disperat, poticnindu‑se si strigand, din ce in ce mai convins ca Vineri il tradase si‑l parasise. Dar de ce, de ce?

Isi aminti atunci de admiratia lui Vineri pentru frumoasa corabie alba si de felul in care se legana el razand de la o vela la alta, deasupra valurilor. Asta era! Vineri fusese sedus de aceasta noua jucarie mai mi­nunata decat tot ceea ce faurise el pe insula.

Bietul Vineri! Caci Robinson isi amintea si de cumplitele amanunte pe care secundul Joseph i le da­duse cu privire la comertul cu negri practicat intre Africa si plantatiile de bumbac din America. Naivul indian se gasea cu siguranta deja in fundul calei de pe Whitebird, in lanturile sclavilor

Robinson era coplesit de durere. Isi continua cau­tarile, dar nu gasea decat amintiri ce‑i sfasiau inima: harfa eoliana si zmeul, distruse de oamenii de pe goe­leta. Si, dintr‑o data, simti ceva tare sub talpi. Era zgarda lui Tenn, roasa de mucegai. Robinson isi rezema atunci fruntea de trunchiul unui eucalipt si‑si stoarse de lacrimi tot trupul.

Cand ridica ochii, vazu la cativa metri de el o jumatate de duzina de vulturi care‑l urmareau cu micii lor ochi rosii si cruzi. Robinson voia sa moara, vulturii ghicisera asta, dar in nici un caz nu dorea ca trupul sau sa fie sfartecat de starvari. Isi aminti de fundul grotei unde petrecuse ceasuri atat de placute. De buna seama, explozia astupase intrarea marii pesteri, dar se simtea atat de imputinat, de slab, de micsorat ca era sigur ca va gasi o ferestruica intre doua blocuri de piatra. Va cobori atunci in adancul celulei care era calda si blanda, se va face ghem, cu capul pe genunchi, cu picioarele incrucisate si va uita totul, va adormi pentru totdeauna, la adapost de vulturi si de celelalte fiare.

Se indrepta, asadar, cu pasi marunti spre haosul stancos ce se ridica in locul pesterii. Tot cautand, gasi intr‑adevar o deschizatura ingusta cat o ocnita pentru mate. Se simtea insa atat de vlaguit de amaraciune, incat era sigur ca se va putea strecura prin ea. Vari capul inauntru sa vada daca drumul ducea intr‑adevar catre fundul pesterii. Auzi in acea clipa ceva miscandu‑se in interior. O piatra se rostogoli. Robinson se dadu inapoi. Un corp astupa deschizatura. Iesi de acolo prin cateva contorsiuni. Si iata ca un copil statea in fata lui Robinson, cu bratul drept indoit peste frunte ca pentru a se apara de lumina ori de vreo eventuala palma. Robinson era naucit.

— Cine esti? Ce faci aici? intreba el.

— Sunt musul de pe Whitebird, raspunse copilul. Voiam sa fug de pe vasul ala unde eram nefericit Ieri, cand serveam la masa comandantului, m‑ati privit cu bunatate. Am auzit dupa aceea ca nu veti pleca. Am hotarat sa ma ascund in insula si sa raman cu dum­neavoastra.

— Dar Vineri? L‑ai vazut pe Vineri? insista Robinson.

— De buna seama! Azi‑noapte, m‑am strecurat pe punte si voiam sa sar in apa ca sa inot pana la tarm, cand am zarit un om sosind la corabie in piroga. Era servitorul dumneavoastra metis. A urcat la bord cu o caprita alba. A intrat la secundul care parea sa‑l astepte. Am inteles ca avea sa ramana pe vas. Atunci am inotat pana la piroga, m‑am urcat in ea si am vaslit pana la plaja.

— Va sa zica de aceea se afla acolo cele doua barci! exclama Robinson.

— Si m‑am ascuns intre stanci, continua musul. Acum Whitebird a plecat fara mine, asa ca imi voi petrece viata impreuna cu dumneavoastra.

— Vino cu mine, ii spuse Robinson.

Lua copilul de mana si, ocolind blocurile de piatra, incepu sa urce panta care ducea spre varful stancos ce domina conglomeratul. Se opri la jumatatea drumului si se uita la noul sau prieten. Un zambet palid lumina fata slaba, presarata cu pete de roseata. Robinson deschise palma si privi mana ce statea cuibarita in ea. Era mica, plapanda, dar insemnata de muncile grosolane de la bord.

Din varful masivului stancos se vedea intreaga insula care statea cufundata inca in ceata Pe plaja, iola si piroga incepeau sa se legene atinse de fluxul in cres­tere. Foarte departe, spre nord, pe mare, se deslusea un punct alb ce se pierdea spre orizont: Whitebird.

Robinson intinse bratul in acea directie.

— Priveste‑o bine! Poate ca nu vei mai vedea nici­odata asa ceva, o nava in largul coastelor Sperantei.

Punctul alb se stergea incetul cu incetul. In sfarsit, disparu. In aceeasi clipa, rasari soarele. Un greier in­cepu sa cante. Un pescarus se lasa asupra valurilor si se inalta cu batai puternice din aripi si cu un pestisor in plisc. Florile isi deschideau corolele unele dupa altele.

Robinson simtea viata si bucuria cuprinzandu‑l si inviorandu‑l. Vineri il invatase viata salbatica, apoi ple­case. Dar Robinson nu era singur. Il avea acum pe acest frate mai mic ale carui plete – la fel de roscate ca ale sale – incepeau sa se invapaieze in soare. Vor inventa jocuri, aventuri si izbanzi noi. O viata cu totul noua avea sa inceapa, la fel de frumoasa ca insula care se trezea din ceturi la picioarele lor.

— Cum te cheama? il intreba Robinson pe mus.

— Ma cheama Ioan Neljapaev. M‑am nascut in Estonia, adauga el, ca pentru a‑si cere scuze pentru acest nume dificil.

— De acum inainte, ii spuse Robinson, o sa te che­me Duminica. Este ziua sarbatorii, a rasului si a jocului. Iar pentru mine, tu vei ramane pentru totdeauna, copilul Duminicii.

Sfarsit



Suveran – veche moneda englezeasca valorand 20 de silingi






Politica de confidentialitate



DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 1679
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2021 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site