COBAI

COBAI

 

ALEXANDRU & VLAD LEPADATU

C A P I T O L U L 1

Maria Martinez s-a sculat incet de pe scaun si s-a apropiat de mine:
- Te faci ca nu intelegi despre ce este vorba?
Am privit-o pe sub sprancene: era o femeie care-si arata cei 50 de ani pe care-i avea. Usor incaruntita, cu cearcane si riduri destul de evidente, solida - se putea spune chiar grasa - scunda.
Era imbracata legal, cu o sari cenusie, lunga pana la pamant. In picioare purta sandale de sfoara.
- Cred ca Chany o sa fie de acord cu parerea mea, i-am raspuns. Ramane doar sa-i povestesc
- Te faci ca nu pricepi ? E atat de clar ca tu vei putea rezolva mult mai bine ca mine Sau ca o alta femeie si nu cumva sa-i spui ceva lui Chany
- Uite ca mi se mai intampla si mie sa nu pricep cate ceva! si daca o sa afle Chany, o sa aiba o surpriza Mama, mama! Intelege ca eu trebuie sa respect Legea. Vreau si trebuie s-o respect.
- Nu fi prost sa-i spui lui Chany ceva O sa se supere si Horwath, a spus Maria Martinez luand un stromac din castronul de plastix aflat pe masuta de langa mine.
Maria Martinez s-a mai foit in jurul meu, a mai infulecat un stromac, a mormait printre dinti o injuratura si s-a indreptat spre usa:
- O sa se supere si Horwath, a repetat strecurandu-se pe langa mormanul de lucruri azvarlite pe jos. O sa am grija sa afle ca nu vrei sa ma ajuti
A apasat clanta si s-a facut nevazuta in spatele panoului din plastix. Pasii i s-au mai auzit cateva secunde pe hol, apoi
Liniste.
Mi-am intins picioarele pana la crapatura cea mare din dusumea si m-am proptit in pozitie de asteptare. Mi-ar fi fost simplu sa iau cutitul de sub saltea si sa-i comunic ca m-am saturat de ele, de bulinele astea cu gust de peste stricat 'Stromac pentru stomac', de toti si de toate, de ea, de Horwath, de Chany
Ce prostii puteam sa gandesc!
Mi-am facut stea in cerul gurii, cu limba: 'Iarta-ma Chany ca am gandit rau despre tine!'
Sa-i fac un cep in burta umflata, apoi sa plec
Unde? Unde?
Poate in Europa? Sau in Africa?
Mai erau cateva zile pana cand incepea anul in care voi avea acces in Sectorul Galben.
Iza, sora mea, trecuse cu bine testul in urma cu doi ani, dar ea, ca reprezentanta a sexului privilegiat, avea la dispozitie cinci zile in Sector, fata de mine, numai una.
Am apucat cu varful degetelor hartia de orez pe care o lasasem langa castronul cu stromac si am recitit cele cateva randuri scrise cu un cropix rosu:
' Semi-omule, acest act iti da dreptul la intrarea pe teritoriul oamenilor. Ai dreptul sa petreci o zi pe an in Sectorul Galben, cu conditia ca in restul anului sa muncesti perfect, sa dovedesti respect total fata de oameni, sa executi imediat orice comanda primita de la un om. In caz contrar, ti se ridica pe viata dreptul de a intra in Sectorul Galben.
Documentul era semnat 'Comisia de atestare a semi-oamenilor'.
L-am impaturit cu grija si l-am azvarlit sub pat.
M-am lasat pe spate, pe plastixul zgrumturos al saltelei, am inchis ochii si mi-am inchipuit ca sunt undeva pe un camp verde, asa cum imi povestea mama cu ani in urma
Povesti aflate de la bunicul ei.




Intr-o noapte, putin inainte sa implinesc 9 ani, cand mai era inca o saptamana si terminam Casa Zero, mama s-a asezat langa mine, m-a mangaiat pe cap si mi-a spus:
-' Esti mare, Alec Peste cateva zile vei trece in Casa Unu. Eu nu voi mai putea sa te vad cel putin 4 ani Daca voi mai trai pana atunci. Sa tii minte ca eu te iubesc la fel cum iubesc oamenii, dar sa nu spui niciodata, nimanui, cuvintele astea. Poate doar copilului tau, daca vei primi aprobarea sa ai si daca vei putea sa stai langa el Oricum, tine minte ca si tu poti fi om, ca toti ceilalti oameni. Poate ca vei ajunge sa traiesti clipa cand si femeile albe vor fi recunoscute ca egale celor galbene, poate chiar si cele negre sa primeasca macar statut de semi-oameni. si atunci barbatii nostri vor obtine, poate, unele drepturi, asa cum a fost inainte'
-' Inainte de?'
Mama a tacut si am vazut-o cu lacrimi in ochi.
A fost prima data cand mi-am dat seama ca si o femeie, chiar de semi-oameni, poate avea sentimente. Credeam ca numai barbat, sexul slab, puteau plange




La Casa Unu m-au selectionat imediat pentru invatatura, deoarece am raspuns bine la toate testele pe creier.
Hen, cel mai bun prieten al meu, de fapt singurul, a fost selectionat pentru grupa de sex; era mult mai voinic ca mine, inalt, dar la testele aritmetice nu obtinuse nici macar 100 de puncte. Eu - si asta m-a surprins de-a binelea - realizasem 11250 puncte, mult peste media baietilor semi-oameni.
Seara, in putinele ocazii cand era planificata lumina electrica, rasfoiam revista care reprezenta averea mea cea mai de pret, o revista facuta din hartie subtire, cam sifonata si ingalbenita la margini, cu imaginile colorate destul de sterse si textul scris cu litere negre.
Intelegeam aproape toate cuvintele, dar mi-era foarte greu sa cred ca ceea ce scria putea fi real: se spunea de egalitate intre barbat si femeie, de egalitate intre oameni si semi-oameni Chiar aveam impresia ca pe pamant existau mai multi semi-oameni de rasa alba decat oameni galbeni, iar sclavii negri apareau in poze printre semi-oameni si oameni, ca si cum nimeni nu era deranjat ca stau impreuna, de multe ori chiar atingandu-se unii cu altii.
Un alt fapt care ma mirase foarte mult si care de atunci nu-mi dadea pace, era senzatia ca cei importanti erau barbatii, majoritatea femeilor aparand doar ca insotitoare, ori pentru a-si arata imbracamintea sau corpul.
Chiar si limba in care era scrisa mi se parea mult mai apropiata de anglica, cea invatata in copilarie, fata de limba in care vorbeau oamenii si in care ne fusesera predate lectiile la Casa Zero.
Cu o saptamana inainte sa fiu testat, aflasem de la Silv ca mi se va face un control in lucrurile personale, ca de altfel tuturor celor pentru care existau intentii de utilizare specializata. Am ascuns revista in colectorul de resturi, sub placa de plastix. Dupa cateva zile nu mai era acolo. Nici acum nu am aflat daca a gasit-o vreo femeie semi-om sau o supraveghetoare om.
Reusita de la test m-a catapultat intr-o categorie ravnita de multi semi-oameni, aceea de secondant. Aveam dreptul sa stau mai aproape de oameni si, cand acestia doreau, sa-i si ating fizic: suprema satisfactie a celor din care faceam parte.
Mi-am bagat mana sub perna si am strans in palma manerul de lemn al cutitului. Prin minte au inceput sa mi se perinde amintiri din perioada cand, la Casa Zero, invatasem sa ma joc cu ceilalti baieti de-a cusutul hainelor, de-a ingrijitul copilului abia adus de la incubator in rezervatie, de-a preparatul mancarilor
Parca un fior mi-a strabatut fibrele si m-am apucat sa tai aerul in jurul meu, cu o pofta nebuna sa-l infig intr-un masiv sobolan de crescatorie, pe care sa-l transform in strecuratoare de nisip, sa-i simt sangele scurgandu-i-se in pulsatii pe mainile mele
Mi-am impus sa-mi scot din minte chestiile astea si sa ma gandesc la lucruri mai placute, la rezolvarea unei ecuatii de gradul trei cu functii trigonometrice.
Emisiunea din difuzorul aflat deasupra usii s-a intrerupt brusc:
- Alec Sand sa vina la Casa Doi!
M-am ridicat imediat si mi-am aranjat salopeta cenusie. Mi-am pus gluga obligatorie si manusile, apoi am trantit usa.
Cele doua etaje ale blocului le-am strabatut in cateva secunde si am iesit in strada.
Nu era multa lume. In fata mea mergeau aplecate trei femei imbracate in sariuri negre, deci erau sclave. Mi-ar fi placut sa le dau vreun ordin, doar asa, de chestie, ca sa-mi demonstrez ca am statut valabil de semi-om, dar nu aveam timp, asa ca am trecut repede printre ele, fortandu-le sa se lipeasca brusc de un zid. Am strabatut in viteza cele cateva strazi care ma desparteau de sediul local al Casei Doi si m-am oprit in fata portii.
'NUMAI PENTRU SEMI-OAMENI AVIZATI'
Era prima oara cand intram in Casa Doi, dar stiam cum se procedeaza din relatarile fetelor care fusesera chemate aici. Mi-am asezat palma deasupra orificiului patrat aflat in dreapta si am apasat usor: cu un fasait abia auzit, poarta cenusie s-a tras intr-o parte si am patruns in interiorul cladirii.
- La subsol, camera 2, s-a auzit langa mine o voce de femeie.
Am salutat regulamentar, fara sa ma intorc pentru a vedea cine a vorbit; stiam ca este o paznica galbena. Am coborat cele cateva trepte spre stanga si am inaintat pe culoarul luminat cu felinare. In dreptul unei usi am vazut scris numarul cautat. M-am oprit si am apasat usor cu palma dreapta pe dreptunghiul mat.
Dupa cateva clipe s-a auzit un semnal si usa a glisat intr-o parte, lasandu-ma sa intru in camera de interviu. Nu exista alta mobila in afara de un fotoliu scund, acoperit cu un material cenusiu, destul de uzat. Avea pe brate cate doua coliere metalice, iar in partea superioara un fel de casca: 'Palaria Adevarului'.
M-am asezat, am introdus mainile in colierele de pe manere si capul in interiorul castii. Am simtit cum misca si se regleaza la dimensiunile mele, chiar strangandu-ma putin, dar fara sa ma deranjeze.
O moleseala placuta mi-a cuprins tot corpul, dupa care nu am mai stiut nimic


Cand m-am trezit, colierele erau largite si casca ridicata.
- La camera 17 ! s-a auzit o voce dintr-un difuzor aflat undeva, in lateral.
M-am ridicat si, dupa ce am strabatut cateva culoare, am gasit camera respectiva.
Era tapetata cu niste figuri geometrice curbe, pe fond albastru, iar in mijloc se gaseau o masa si doua fotolii. M-am asezat pe unul din acestea si am asteptat regulamentar.
- Cine este Maria Martinez? m-a intrebat o voce de femeie.
Am privit-o cum se apropia cu pasi marunti, pana s-a asezat pe fotoliul din fata mea.
Iesise parca din zid. Era imbracata intr-un sari galben strans pe talie cu o banda impletita din fire de mai multe culori, cu parul negru strans in coc, in crestetul capului. Era o galbena. In ochii caprui ii citeam o indiferenta deloc disimulata.
- Este o femeie semi-om. Are numar de cod nu i l-am retinut. M-a vizitat astazi si mi-a cerut sa lucrez si pentru Grupa S-O-118, din care face parte.
- Ce sa lucrezi?
- Calcule matematice Grafice de productie, desene plane si spatiale pentru salopete, si alte haine Ma rog, matematica
- Ai un coeficient Pascal foarte bun, chiar exagerat de bun, a spus femeia. Stai mai slab la psiho-perceptie De ce ai refuzat?
- Nu am refuzat, pur si simplu i-am spus ca nu pot face fata la toate indatoririle: zece ore la Grupa M-13 si apoi la cealalta grupa Nu cred ca as fi rezistat onorabil.
- Iti dai seama ca nu ai respectat ordinul unei femei? stii ca esti obligat sa executi toate dispozitiile. Ar fi trebuit sa raportezi lui Horwath, sefa grupei tale.
- N-am avut timp! As fi facut-o maine dimineata.
- La scanarea gandurilor, pe care ti-am facut-o acum cateva minute, nu am gasit nici o idee contrara Legii, asa ca discutia despre acest subiect este inchisa.
Am inclinat capul, in semn de multumire.
- Diagrama ta psihica, a continuat femeia galbena, ma face sa te propun pentru o sedinta test la Centrul K.
Am ramas impietrit: cine nu auzise vorbindu-se de Centrul K ?
Acolo erau promovate numai femei semi-oameni cu calitati si capacitati deosebite.



Rareori, unele din ele se reintorceau in zona din care plecasera, dar nu-si mai aminteau mare lucru din ce facusera in Centru. Tot ce le ramasese in memorie erau mesele imbelsugate, fara pastile de stromac, pe care le primisera periodic. Nu puteau identifica, insa, ce anume feluri de mancare le fusesera date. Nici nu erau in stare sa povesteasca ce facusera acolo, unde si ce lucrasera.
Uitasera tot, chiar si gandurile. Nici macar nu erau in stare sa identifice locul in care se gasea Centrul K, stiind doar ca este in zona exclusiva a galbenelor.
De cand se nasteau extrem de putini copii de sex masculin, femeile ajunsesera sa reprezinte cam 95 % din populatie. Barbatii oricarei rase erau selectionati cu grija, cei mai multi pentru reproductie si foarte putini, printre care si eu, pentru diverse munci usoare.
Centrul K!
Ce sansa formidabila sa scap de monotonie, de rutina zilnica, de calcule si de Stromac
- Zambesti, mi-a spus femeia foarte serioasa. Crezi ca asta inseamna vreo avansare? Te inseli. Viata ta va continua pe aceleasi coordonate. Nu vei sti niciodata ce se va intampla cu tine Degeaba te bucuri.
- Nici nu-mi inchipuiam altceva, am raspuns. Doar ca
- Doar ca?
- Este totusi o schimbare, ceva nou. Ma gandesc



- N-ai voie sa gandesti!
- Iertati-ma, nu m-am exprimat corect. Vroiam sa spun ca rutina zilnica va fi perturbata de
- Da, bine Pierdem timpul. Treci la camera 21, etajul 2.
M-am ridicat, m-am inclinat regulamentar si am iesit din incapere. Dupa ce m-am plictisit cautand liftul, m-am decis sa o iau pe scari.
Camera respectiva avea usa intr-o nisa, in partea stanga. Am intrat. Singura mobila era un fotoliu prevazut cu, normal, coliere si casca. M-am asezat.
Fara sa-mi dau seama cum, in fata mea a aparut un perete cenusiu. Dupa cateva secunde culoarea a inceput sa se absoarba, ramanand un disc de un alb stralucitor.
Timp de cateva minute s-au perindat in aceasta oglinda-ecran, nu stiu de fapt ce era, diferite imagini statice sau mobile. Toate prezentau femei si barbati de semi-oameni si sclavi, fara imbracaminte, in diverse pozitii, unele mai curioase decat altele. Se imbratisau, se sarutau, apoi, asezati unul peste altul, se miscau ritmic. In sfarsit, a revenit culoarea cenusie a ecranului gol si s-a auzit o voce subtire, placuta:
- Instinct sexual corespunzator, sub rangul maxim admis de cinci procente. Subiectul sa mearga la camera 10.
M-am ridicat, am coborat un etaj si am deschis usa camerei cu numarul respectiv.
Dupa ce-am pasit prin cadru, usa s-a inchis in spatele meu, lasandu-ma intr-o bezna totala. Am miscat mainile in jurul meu, dar, asa cum imi inchipuisem, nu am dat de nici un obiect. Era mai precaut sa stau pe loc.
Asteptarea a durat; o perioada mi-am numarat pulsul, pe post de cronometru, apoi am pierdut sirul, m-am incurcat.
Ma odihneam cand pe un picior, cand pe celalalt. O clipa am simtit podeaua tremurand, miscandu-se in sus si in jos, o vibratie fina dar deranjanta. Apoi s-a oprit. In fata a aparut o geana de lumina care a crescut in intensitate. Se vedea cadrul unui dreptunghi, dar lumina nu difuza in lateral, restul ramanand in bezna de mai inainte.
In sfarsit, s-a auzit o voce foarte subtire:
- Treci prin poarta de lumina, a spus in dialectul galben.

C A P I T O L U L 2

Pana la intrarea in Casa Zero, asa cum inca se mai proceda pe vremea aceea, locuisem intr-un apartament dintr-un bloc exterior, impreuna cu mama si bunica.
Cele cateva crapaturi ramase din timpul Exploziei erau periodic astupate cu diverse materiale: pietre de diferite marimi, carpe, hartii vechi. Deasupra lipeam fasii de carton taiate din cutiile in care primeam saptamanal ratiile de stromac, acele sfere de aproximativ doi centimetri diametru, facute din concentrat de peste, alge, plancton si inca alte cateva componente, mancarea cea mai obisnuita a semi-oamenilor.
Uneori, in special sambata, mama aducea de la fabrica de salopete, unde lucra, o cutie plina cu faina gri. O rasturna cu grija pe un platou de lemn si, adaugand putina apa pusa de o parte din ratia zilnica, framanta un aluat care era apoi copt pe resoul electric din coltul camerei, cu mare grija sa nu depasim cota de energie electrica alocata. Primeam fiecare cate o bucata din painea care rezulta, dramuindu-ne-o in portii pentru toata saptamana urmatoare.
Cateodata, in timp ce camera se umplea de mirosul placut al aluatului incins, bunica imi povestea istorii fantastice despre inaintasii nostri:
- Cand eram de varsta ta, lumea arata altfel decat astazi. Casele de locuit si spatiile de productie erau toate sub pamant, iar daca trebuia sa mergem in alta parte, aveam nevoie de aprobarea Consiliului, nu doar de viza supraveghetoarei sefe. Mi-aduc aminte, atunci cand am fost in vizita la mama, intr-un oras din nord, am fost imbarcata, impreuna cu alte zece femei semi-om, intr-un vagon inchis ermetic. Abia se reparasera unele cai ferate. Tot timpul cat a durat calatoria, aproape trei zile, am stat intr-un semi-intuneric strapuns greu de razele slabe ale unui bec electric atarnat in tavan. Eram atat de speriate sa nu intre de afara aer ucigator, incat atunci cand coltul unei sipci s-a miscat din loc datorita zdruncinaturilor, am sarit trei-patru femei sa astupam gaura. Am avut timp sa vad mai bine imaginea dezolanta de afara: un desert cenusiu, neintrerupt, pana la orizont, de nici o forma de viata. Acesta era solul Americii sau ce mai ramasese din el.
- Ce inseamna America? am intrebat.
- America, a raspuns dupa cateva clipe bunica, era o campie verde, din care rasareau, ici-colo, palcuri de copaci, numite paduri. In campii erau orase, unde oamenii ieseau pe strazi sub cerul liber. Soarele isi arunca razele in timpul zilei si nu murea nimeni din cauza asta, iar noaptea, mii de stele si luna creau o feerie. Pe vremea aceea existau foarte multi barbati pe pamant, aproape la fel de multi ca femeile. Nu o sa-ti vina sa crezi, dar ei, barbatii, conduceau aproape toate treburile societatii. Mai mult, pe pamantul Americii nu se facea nici o deosebire intre galbeni, semi-oameni albi si sclavii negri. Toti erau egali atat in drepturi, cat si in obligatii. Existau chiar si familii formate din oameni de culoare diferita. Copiii erau liberi sa se joace pe strazi si prin parcuri, niste locuri pline de iarba si verdeata, aflate chiar intre blocurile de locuit. America era tara cea mai puternica, cea mai bogata si cea mai frumoasa de pe fata pamantului. Asta pana la Explozie
- Cum a fost? Povesteste-mi, bunico
- Ti-am mai spus si ai promis ca nu o sa vorbesti cu nimeni stii ca nu e voie sa amintim nimic de Razboi, se numea pe vremuri
- Iti promit! Ai vazut ca ma tin de cuvant.
Bunica si-a sters o lacrima cu dosul palmei si a ramas cu ochii atintiti in gol. M-a mangaiat usor pe cap, aranjandu-mi firele rare si scurte. Parul des era apanajul femeilor.
- Dumnezeu s-a suparat pe oameni si i-a parasit
- Cine a fost Dumnezeu?
Bunica a facut niste miscari cu mana dreapta la frunte si umeri, asa cum o mai vazusem cateodata, mai ales cand era suparata.
- Dumnezeu era si eu cred ca inca mai este, cel ce a facut lumea, oamenii Dupa chipul si asemanarea Lui Dar sa nu vorbesti de El Galbenele spun ca lumea a facut-o Galbena de Aur.
- Dumnezeu era galben?
- Dumnezeu era precum cel ce credea in El: galben pentru galbeni, alb pentru albi, negru pentru negri Apoi oamenii s-au razvratit impotriva Lui. Nu mai aveau nimic sfant, nici o constrangere morala nu mai actiona. Totul era sex, droguri, lupta continua si , de multe ori imorala, pentru castiguri materiale, egoism atroce si El i-a parasit. Atunci a inceput Razboiul. Cei mai multi barbati au plecat peste apa cea mare care se gaseste undeva, spre rasarit. Dar peste putin timp a venit Explozia si au disparut trei sferturi din oameni
- Dar semi-oamenii?
- Ti-am spus ca toti erau egali pe vremea aceea. Pe urma albii si negri care mai ramasesera in viata au inceput sa decada, ajungand ca animalele, in cautare numai de hrana si Atunci au venit de peste marea apa dinspre apus multi oameni galbeni si ne-au inrobit. Pe ei, Explozia ii afectase mai putin Culoarea pielii a devenit prioritara in definirea statutului social al fiintei.
- Tu ai vazut toate astea?
- Eu, a raspuns bunica, am venit pe lume la cativa ani dupa Explozie. Bunicul meu - tata murise in timpul Exploziei - m-a invatat sa scriu si sa citesc in limba anglica, caci pe vremea aceea nu se infiintase Casa Zero. Inca se mai gaseau carti si reviste scrise si cu desene si poze in ele, dar marea lor majoritate ne-a fost luata de galbene, odata cu invazia lor, nu peste mult timp. Se spune ca le-au distrus, pentru ca noi sa nu mai putem avea o cultura proprie, sa nu mai gandim in felul nostru, ci sa luam totul de la ele: invatatura, limba, obiceiurile. Cei cativa barbati care cunosteau cate una sau mai multe meseri au fost luati dintre noi si pusi sa lucreze pentru galbene. Nu i-am mai vazut niciodata. Ceilalti, care ramasesera intr-un numar foarte mic, au fost pastrati si ocrotiti de galbene pentru a asigura reproducerea. Dupa un timp, am inceput sa iesim din locuintele subterane si sa reparam cateva din casele ramase la suprafata, nedistruse complet. Unele dintre noi plecau din ce in ce mai departe ca sa gaseasca locuri in care pamantul mai putea fi lucrat. Deja incepusera sa scada rezervele de plante comestibile, animalele erau din ce in ce mai putine, iar pasarile erau foarte greu de prins. Dar majoritatea mureau din cauza unei boli necunoscute care exista in aerul liber. Totusi, datorita galbenelor a inceput sa fie mai usor: noi munceam ce ne cereau ele, primind in schimb ratii de mancare. La una din sarbatorile Galbenei de Aur ne-au comunicat ca unele din noi, cele mai sanatoase, aveam voie sa cerem mutarea intr-o zona mai calda, spre sud. M-am inscris si eu. Dupa ce am venit aici, mi s-a aprobat sa am un copil. Mi-am ales un barbat de la Centrul de Imperecheri si am stat cu el aproape trei saptamana Ce frumos a fost Asa s-a nascut mama ta.
Bunica a tacut. Mama, care tocmai imi dregea capisonul, fara de care era periculos sa stai mult timp afara, si-a sters o lacrima si a spus incet:
- Nici eu nu voi uita niciodata acele zile petrecute cu tatal lui Iza, sora ta si apoi cu tatal tau, cand am primit aprobarea sa am copii. si inca de doua ori Ar fi bine pentru tine sa fii selectionat pentru imperechere
- De ce?
- Pentru ca astfel vei avea drept la mancare mai buna, ingrijire medicala, exercitii fizice coordonate
- si daca nu ma aleg?
- Asta este in functie de testele de la sfarsitul Casei Zero. Altfel, s-ar putea sa treci la Casa Unu pentru ingrijirea copiilor, confectionarea de haine, matematica, arta sau ce-o mai fi Dar, fiind foarte putini baieti, o sa fiti atent selectionati si protejati.
- De ce suntem atat de putini?
- Dupa Explozie, o perioada de cativa ani s-au nascut numai fete. Nu stiu care a fost cauza, dar asa s-a intamplat. Apoi au inceput sa vina pe lume si baieti, dar in proportie foarte mica. Asta este valabil si la oamenii galbeni, nu numai la semi-oameni si sclavi
Mi-am amintit cand am vazut prima data o femeie galbena: eram in Casa Zero o grupa de cinci baieti , din care eu eram cel mai scund. Cand a intrat galbena, educatoarea noastra, o femeie semi-om bruneta, micuta si svelta, a poruncit, luand ea insasi pozitia regulamentara, cu mainile incrucisate pe piept si capul aplecat:
- Salutati!
Ne-am ridicat in picioare si am luat intr-o clipa aceeasi pozitie.
- Repaos! a spus printre buze galbena.
Parea de aceeasi varsta cu mama. Era imbracata cu un sari violet, ceea ce insemna ca are atributii deosebite. Parul negru, acoperit in parte de un capison rosu, ii cadea pe spate, legat intr-o coada subtire si lunga, pana aproape de brau. Tinea in mana stanga un sul de hartie de orez, iar la gat ii atarna pe un lant auriu, o mica sculptura reprezentand-o pe Galbena de Aur, acea zeita atotputernica care ii salvase de la disparitie pe galbeni si le daduse conducerea lumii.
S-a oprit in fata noastra si ne-a privit intens, incercand, parca, sa intre in mintea noastra. Ne-a strigat pe fiecare pe nume.
Am luat automat pozitia de drepti si am privit-o in ochii negri, rai. O clipa am simtit ca imi cerceteaza toate gandurile, chiar si cele pe care nu le avusesem inca. Toti ceilalti baieti au cazut in genunchi, cu fruntea aplecata aproape de podea si palmele intinse in fata.
Privirea galbenei mi-a provocat o greutate pe umeri si in crestetul capului, aproape sa ma incovoaie. Am reusit sa nu ma misc. Peretii cenusii ai camerei in care ne aflam ma striveau, iar mesele si scaunele din jurul meu incercau sa mi se suie in crestet.
- Asta merge cu mine, i-a spus galbena educatoarei.
Am urmat-o aproape mecanic, pana intr-o sala in care nu mai intrasem pana atunci, aflata la subsol. Peretii aveau o culoare bleau, foarte palida si cateva crapaturi abia vizibile, dar care mi-au ramas intiparite in minte din momentul in care le-am vazut. Puteai crede ca este un desen special facut pentru a-ti atrage atentia. In mijloc se afla un aparat pe care nu-l mai vazusem niciodata: deasupra unui fotoliu captusit cu un material de culoare inchisa atarna ceva stralucitor, ca o palarie de circa un metru in diametru, avand cateva beculete de diverse culori, care palpaiau. In partea stanga era un ecran verde, ce emitea o lumina vaga. Niste manete, intrerupatoare, roti si indicatoare, erau vizibile in mijlocul peretelui din partea dreapta. Galbena s-a apropiat si a apasat pe un buton verde, a tras de doua sau trei manete si mi-a facut semn sa ma asez in fotoliu. Este ultima miscare pe care mi-o mai aduc aminte ca am facut-o, apoi
De-a doua zi am fost trecut la grupa speciala de matematica si nu am mai avut voie sa merg in zona W-2, unde locuisem pana atunci. Nu le-am mai vazut niciodata pe bunica, pe mama si pe Iza.

C A P I T O L U L 3

Sao Pag, o femeie galbena foarte tanara, cam de varsta mea, s-a aplecat deasupra patului in care ma gaseam si mi-a strecurat printre buze o pipeta cu un lichid incolor, amar.
- Inghite tot, a spus ea foarte serioasa.
Nu-mi aminteam cum ajunsesem in aceasta camera cu peretii de un alb mat, fara nici o fereastra. Sus, in mijlocul tavanului, un tub electric isi arunca razele anemice deasupra unui pat simplu, unde, acoperit cu un pled galben, stateam intins eu.
Dupa ce se recomandase, Sao Pag incepuse sa toarne in mine tot felul de lichide, sa ma frece pe crestetul capului cu o substanta verzulie si sa imi injecteze in vena de la mana stanga tot felul de substante.
Cand am vazut-o ca se ridica de pe marginea patului si, apucand cu amandoua mainile tava pe care erau medicamentele, se indreapta spre usa, am oftat incet.
- Nu te speria, a spus inainte sa iasa, ma intorc imediat.
Locul in care eram semana cu o camera de spital, asa cum imi fusese descrisa de diversi semi-oameni, dar stiam ca spitalele se gasesc numai in Sectoarele Galbene, iar eu nu aveam inca dreptul sa intru acolo. Am tras concluzia ca nu sunt la spital, ci in alta parte.
In linistea perfecta care ma inconjura, am auzit, deodata, un zgomot scurt, neidentificabil.
Era ca un tic-tac de ceasornic, dar neregulat, urmat din cand in cand, aleator, de o lovitura mai puternica, seaca. A durat tot timpul celor cateva minute in care a lipsit Sao Pag. Nu puteam sa-mi dau seama din ce directie se aude.
Am incercat sa ridic mana dreapta in intentia de a-mi astupa urechea, pentru a determina directia sunetului, dar miscarea mi-a fost oprita de un colier prins de incheietura. N-am putut sa intorc capul pentru a vedea despre ce este vorba: alt colier mi-l tinea nemiscat. Am incercat sa schimb pozitia picioarelor, pe rand, dar si ele erau blocate.
Usa s-a deschis.
- Peste cateva minute va trebui sa dormi Bea asta, a spus Sao Pag ducandu-mi la gura o fiola cu un lichid verzui.
O insotea o femeie trecuta de 40 de ani, cu fata plina de riduri. De sub boneta cenusie i se vedea parul rar, incaruntit. S-a uitat cu atentie in ochii mei si apoi i s-a adresat lui Sao Pag:
- Inainte sa-l adoarmi fa-i o injectie cu CH-8 si Pe urma, SV-4, trei prize la fiecare ora, cate un flacon. Inainte de schimbarea turei, ii faci o pulsie cu AW-2.
Un fior m-a fulgerat prin tot corpul. Eram bolnav?
- Dar De ce? Sunt bolnav de ceva?
- N-ai voie sa pui intrebari. Vei urma intocmai instructiunile lui Sao. Maine dupa amiaza, i s-a adresat infirmierei, caci asta trebuia sa fie, mi-l aduci la control.
S-a aplecat deasupra mea si in ochii negri i-am observat o sclipire Ceva care m-a cutremurat: parca se uita la un animal supus condamnarii la moarte. Instantaneu mi s-a facut frica si am simtit cum inima incepe sa-mi galopeze. Ce aveau cu mine? Ce boala imi identificasera? Nu ma simtisem deloc rau Oare la teste imi descoperisera ceva de care nu stiam? Sau gandurile imi rabufnisera la suprafata tocmai cand eram cuplat la aparate?
A P A R A T ! - Am simtit ca ma infior: eram cuplat si acum la un aparat, iar eu gandeam ce nu trebuie!
Am inchis ochii in clipa cand femeia s-a intors cu spatele si s-a indreptat spre usa.
Mi-am impus: VID ! Reusisem sa-mi educ creierul ca, la aceasta comanda, sa-mi dispara, practic, orice gand. Aveam senzatia ca ma scufund, sau ma inalt, intr-un tunel negru, o groapa fara dimensiuni, fara timp si fara substanta Doar cand am simtit impunsatura acului in antebratul stang, am revenit instantaneu la realitate.
Sao Pag imi cuplase aparatul de perfuzie si un lichid incolor picura dintr-un flacon destul de mare.
Cateva secunde am fost atent la presiunea usoara a cercului metalic: pe frunte, la tampla stanga, in ceafa, si la tampla dreapta Reusisem si altadata sa blochez sesizoarele mintale in timpul testelor, controlandu-mi creierul pentru a nu emite decat ganduri comforme cu Legea.
Aceasta distractie o incercasem prima data atunci cand, in Casa Unu, ne fusese testata reactia la imagini cu semi-oameni goi: cu toate ca femeia care aparuse pe ecran era de o frumusete desavarsita, reusisem sa blochez fluxul si parca 'inghitisem' excitarea puternica ce ma cuprinsese. Din aceasta cauza, am fost obligat ulterior sa ma 'blochez' de cate ori eram in fata unei femei frumoase.
Doar Moma, sclava care ma vizita saptamanal in 'cusca' mea, putea depune marturie despre puterile sexuale ce le aveam.
Venea noaptea, ascunzandu-se pe langa zidurile caselor darapanate, deoarece sclavii nu aveau voie sa circule decat intre anumite ore, numai ziua. Isi arunca gluga si salopeta, cazand in genunchi in fata mea, sarutandu-ma pana o apucam de subsuori si o ridicam in picioare. Ii apasam capul de umarul meu, in timp ce ma mangaia usor. Pe urma In patul tare Daca ar fi ramas insarcinata, ar fi fost exilata in Exo si eu la fel. Adica am fi fost condamnati la moarte Dar ma asigurase ca stie cum sa se fereasca.
Pulsul mi se normalizase. Am intredeschis ochii si am privit fiola atarnata deasupra mea: mai era putin lichid. Cat timp trecuse? Nici nu-mi dadusem seama
Mi-am controlat mintal organele principale: inima, plamanii, ficatul, rinichii, testiculele, muschii si oasele, incercand sa stabilesc asupra carui organ actioneaza lichidul din fiola. Nu am simtit nimic deosebit.
Sao Pag se asezase pe un scaunel si privea undeva, pe deasupra mea, spre perete. Avea pupilele marite, nemiscate. Cred ca facea 'repaos mintal', asa cum practica galbenii, cu toate ca nu luase pozitia corespunzatoare a corpului, cu picioarele incolacite si palmele sprijinite pe genunchi, cu fata in sus.
Era o femeie de inaltime mica, ca mai toate galbenele, slabuta, cu parul negru strans in coc sub un plastix cenusiu, de aceeasi nuanta cu sariul. Deasupra sanului stang - cred ca ii avea mici si teposi - era agatat un contor alb de radiatii, fapt ce dovedea ca iese cate odata in aer liber.
Batrana care fusese inainte in camera avea contor rosu, deci statea un timp apreciabil in afara constructiilor protejate. Noi, semi-oamenii, nu aveam nici un fel de contor, dar eram anual controlati, spre deosebire de sclavi, de care nu-i pasa nimanui. De aceea in randul sclavelor era un procent de disparitii destul de mare. Azi o vedeai si maine nu-si mai amintea nimeni de ea.
In momentul cand s-a scurs ultima picatura de lichid, Sao Pag a tresarit, s-a ridicat si mi-a scos acul din vena. Am simtit ca-mi lipeste un plasture si am auzit-o tragand stativul langa perete.
Nu m-am miscat cat timp a mai stat in camera. I-am urmarit activitatea cu ochii intredeschisi, dupa sunete, sau chiar dupa miscarea aerului pe epiderma mea. si-a pregatit instrumentele de pulsie si a iesit din camera, inchizand incet usa.
O clipa mi s-a parut ca a mai ramas cineva langa mine. Doar o clipa.
Am adormit?




M-au trezit niste soapte:
- Pregateste-l! Peste zece minute mi-l aduci jos, am auzit vocea batranei care ma consultase mai devreme.
- Mi-ar trebui o ajutoare, a spus Sao Pag.
- N-am!
Pasii batranei s-au indreptat spre usa. Sao Pag a inclinat cumva tablia patului, pana aproape de verticala. Corpul mi-era prins in coliere. A tras de o parghie si patul s-a fracturat in trei parti, devenind un fel de fotoliu.
A adus de undeva un mecanism cu roti, pe care l-a bagat sub mine. S-a auzit un declic si Sao Pag a inceput sa impinga tot ansamblul, devenit un carucior.
Am iesit pe culoar si a luat-o la dreapta. Nici nu a vorbit, nici nu m-a privit. Cind s-a deschis usa liftului, a bagat caruciorul inauntru si a apasat un buton din partea inferioara a panoului. Dupa o scurta zdruncinatura, liftul a inceput sa coboare cu usoare trepidatii.
Camera in care m-a introdus era zugravita intr-un alb stralucitor, iar pe jos, dalele gri erau slefuite ca oglinda. A tras caruciorul in stanga, langa un piedestal de marmura. Deasupra era atasata o masinarie, o combinatie intre o 'casca de vise' si un 'cititor de ganduri'.
Sao Pag m-a ridicat in brate fara nici un efort vizibil si m-a intins pe masa, potrivindu-mi mainile, picioarele si gatul in dreptul colierelor. De unde atata putere in fatuca asta?
Chiar deasupra mea, o farfurie opaca, cu un diametru de circa un metru, a inceput sa coboare incet, fara zgomot.
Undeva, spre stanga, Sao Pag a facut niste zgomote, de parca ar fi lovit ceva si apoi a venit langa mine.
Am simtit in antebratul drept o intepatura.
Alta injectie. Ce aveam? Ce aveau cu mine?




M-am trezit in pat. Nu stiam cat timp trecuse
De ce albastru ?
M-a coplesit senzatia ca plutesc. Parca nu mai aveam greutate.
Am ridicat putin capul, atat cat mi-a permis colierul si mi-am vazut, prin cearsaf, degetele picioarelor. Le-am miscat.
Le-am mai miscat o data
Parca au trecut minute, ore, pana sa le vad coborandu-se incet, sub cearsaf.
Saliva o simteam sarata. Am inghitit de cateva ori.
Vertijul mi-a plesnit instantaneu creierul. Undeva, sus de tot, in bezna totala
In cosul pieptului mi-a navalit, ca un ciocan de strivit gunoaie, o senzatie de sufocare din ce in ce mai puternica. Nu vedeam, nu auzeam, nu mai aveam nici o legatura cu lumea exterioara, eram un atom pierdut in imensitatea universului.
Timpul se oprise, ori se derula in alte dimensiuni.
O explozie de culori m-a aruncat intr-o directie nedefinita, apoi in alta si am simtit prin toti porii corpului o excitatie, de parca cineva imi freca pielea cu o suta de perii din sarma.
Pluteam.
Dupa un interval nedefinit am revenit in real.
Eram singur in camera si nu mai simteam nici un colier.
O lumina difuza, odihnitoare, imi dovedea ca in timpul
Oare dormisem si visasem? In camera fusesera aduse inca cateva aparate, pe care nu le mai vazusem niciodata. Atentia mi-a fost atrasa de o teava mica, aflat pe un suport rotund, chiar langa capul meu.
Deasupra mesei pe care eram intins era un aparat cilindric, care avea in partea anterioara ceva ca un ochi. Din cand in cand, in interiorul acestui orificiu se vedea o strafulgerare. Parca fara sa vreau, privirea mi s-au fixat in acest punct.
Din nou Senzatia de plutire
- Hei! Tu!
M-a readus la realitate o strangere puternica pe antebratul drept. Am deschis ochii si am privit-o pe Sao Pag. Avea o mina foarte serioasa.
- Trezeste-te !
- Sunt treaz, am spus incet.
- Trezeste-te bine, a spus Sao Pag si, deodata, o palma puternica mi-a zdruncinat maxilarul.
- Nu mai da, sunt treaz.
- De ce sa nu dau ? Pot sa te bat cat vreau
- Sunt treaz. Pot sa ma si ridic, daca imi dai voie.
- Esti nebun ? Nu ai voie sa te dai jos
Am tacut si am privit-o fara jena.
- Ce te uiti asa ? m-a intrebat.
- Esti frumoasa. Esti una din galbenele cele mai frumoase pe care le-am vazut, am spus incet.
- Nu-ti permit sa-mi vorbesti asa, semi-omule! Taci din gura. Daca mai zici un cuvant, te pedepsesc.
Incepand cu varful degetelor de la picioare si de la maini, am simtit niste furnicaturi, mai intai usoare, apoi din ce in ce mai puternice.
Am privit din nou in sus, la ochiul opac al aparatului, incercand sa observ luminitele anterioare.
Sao Pag s-a departat spre perete si s-a auzit un huruit. Am privit cu coada ochiului: tragea spre mine un alt aparat, format din cateva parghii, stative si balonase pline cu niste lichide colorate.
- Nesimtitule! mi-a spus cu ura Sao Pag. Te-ai pregatit de moarte? Lasa ca vezi tu, cand te-o lua la experienta doamna Mio
- Ce experienta? am intrebat incet.
- O sa vezi, a continuat Sao Pag, ciupindu-ma tare de obraz. Asta pentru ca esti obraznic si vorbesti fara sa ceri voie.
- Ma lasi sa-ti mai pun o intrebare?
- Zi!
Sao Pag mi-a infipt un ac in vena si a potrivit ritmul picaturilor.
- Sunt bolnav de ceva?
- Pe dracu! Esti sanatos tun, mai sanatos ca mine, poate.
- Atunci ce mi se intampla?
Sao Pag m-a privit, cu o sclipire in ochi:
- Nimic care sa te intereseze. Esti semi-om si asa o sa ramai pentru totdeauna. Nu te mai misca, ca rupi acul.
Mi-am oprit usoara tremuratura a mainii. Era mai mult un spasm, o vibratie inconstienta.
- Pot sa beau putina apa? am cerut.
- Dupa cate lichide am bagat in tine, cum de-ti mai este sete?
- Nu mi-e sete, am o amareala in gura.
- Inghite-ti saliva si nu mai cere nimic. Tot n-o sa-ti dau decat ce mi s-a spus
- Doamna Mio este medic?
- E si medic si fizician si Iar vorbesti neintrebat, semi-omule? Nu am voie sa-ti spun toate astea, asa ca nu ma mai intreba.
- Iarta-ma, nu am vrut sa te supar.
- Norocul tau ca nu esti pocit ca majoritatea semi-oamenilor, ca altfel nu mai stateam de vorba cu tine. Cati ani ai?
- Pe 30 decembrie, peste doua zile, am sa implinesc 18 ani.
Sao Pag m-a privit surprinsa si a spus:
- Cand se spune ca semi-oamenii sunt prosti Nici macar nu stii in ce zi ne aflam? Suntem pe 16 ianuarie.
Furtuna s-a dezlantuit in mintea mea la aceste cuvinte. Ce mi se intamplase in ultimele doua saptamani? Doar nu dormisem atat?
Sao Pag a terminat de potrivit aparatele si a iesit pe usa aflata intr-o latura pe care nu o vedeam, in spatele capului meu.
Traisem - oare traisem? niste zile de inconstienta
Cand eram in Casa Zero am fost pedepsit cu trei zile de recluziune deoarece nu observasem o galbena si iesisem pe usa in fata ei. Atunci, in fundatura de la subsol unde am fost inchis, timpul isi pierduse valoarea. Mi s-a parut ca trecusera mult mai multe zile, orele si minutele se dilatasera necontrolat. La terminarea pedepsei slabisem cateva kilograme si abia ma puteam tine pe picioare. Suferisem inca cateva saptamani, ratiile de stromac nefiind suficiente. In multe nopti avusesem halucinatii, vise urate A fost un cosmar prelungit.
Aveam deja optsprezece ani
Puteam sa intru in Sectorul Galben.
Poate ca eram chiar in Sectorul Galben. Puteam sa fiu intr-un spital, in casa unei galbene sau Nu mai stiam ce sa cred.

CAPITOLUL 4

- Pompeaza inca putina solutie, am auzit o voce ragusita.
O usoara arsura s-a facut simtita pe pielea antebratului drept si un val de caldura mi-a strabatut corpul.
Am incercat sa deschid ochii, dar ceva nu imi dadea voie sa ridic pleoapele. Tot capul imi era tinut nemiscat. Aceeasi situatie se vadea la brate si la picioare.
- Potriveste generatorul exact in punctul stabilit de doamna Mio si spune-mi cand esti gata, ca sa-i dau drumul, a continuat aceeasi voce.
- Cred ca acum e bine, a spus Sao Pag.
- Mai verifica inca o data.
- E bine.
- Sao, nu te juca. O abatere de o zecime de milimetru poate sa dea peste cap totul
- E bine.
- Vezi ca-i dau drumul
Asteptam sa se intample ceva. Asteptam Nu am simtit nimic.
- L-am pornit.
- Maresc puterea?
- Vezi sa nu depaseasca dunga rosie pe aparatul din stanga.
- E chiar inainte de ea.
- Tine-o asa.
Cateva secunde a fost liniste, apoi am auzit ceva, ca o bufnitura si o exclamatie a lui Sao Pag:
- A cazut cablul! A crescut brusc peste linie!
- Opreste! Opreste!
O sageata mi-a strabatut creierul atat de repede, ca nici nu am avut timp sa sufar, smulgandu-mi un geamat intarziat.
- Ce s-a intamplat?
- Nu stiu, a raspuns Sao Pag. Indicatorul a sarit peste linia rosie imediat dupa ce s-a desfacut colierul asta mic. Eu nu ma-m atins de nici un buton
- Cat arata cronometrul?
- Doua minute treizeci si opt
- Ah ! Mai erau cateva secunde Ce s-o fi intamplat?
- O chemam pe doamna Mio?
- Asa ar trebui, a spus vocea ragusita si am auzit pasi departandu-se.
N-am mai incercat sa ma misc, stiam ca este inutil. Nu aveam nici o senzatie deosebita, nici sete, nici foame. Oare de cand nu mai mancasem nimic? Nici macar apa nu mai bausem de nu stiu cand.
Ce aveau cu mine? Ce-mi faceau? Ce boala aveam? Unde eram?
Sentimentul de panica a aparut brusc si mi-a inoculat in tot corpul o stare de nesiguranta, de parca nu-mi mai apartineam. La un moment dat am simtit ca incep sa plutesc, ca nu mai am greutate.
Parca ma extrageam din corp si ma ridicam usor in aer. Bezna care ma inconjura a inceput sa se sparga si m-am vazut, din ce in ce mai clar, asezat pe o masa de piatra, gol, cu tot felul de fire si aparate cuplate pe cap, maini si torace. O multime de coliere. M-am linistit brusc.
Pluteam deasupra mea si nu-mi mai simteam nici un fel de corp fizic. Eram ceva, ceva care vedea, gandea, auzea Dar atat. M-am uitat de jur imprejur sa ma zaresc in noua ipostaza. Nimic. Eram intins pe masa, iar eu, cel care ma priveam, practic, nu existam.
Nimic. Nimic NIMIC!
Ma aflam undeva, aproape de tavan, iar dedesubt, Sao Pag se aplecase peste corpul meu si imi apasa pielea de sub sanul stang, privind ecranul unui aparat aflat langa ea. Capul nu mi se vedea, fiind bagat intr-o casca din care iesea un manunchi de fire. Erau legate la diversele aparate ce se gaseau in jurul meu.
Usa s-a deschis si a intrat in fuga doamna Mio, urmata de o galbena solida. S-a repezit si a luat in fiecare mana niste obiecte rotunde, cu manere micute. Le-a frecat de cateva ori, apoi mi le-a pus pe torace si am vazut cum un spasm mi-a strabatut corpul. Eu n-am simtit nimic.
Deodata, am sesizat aparitia unei forte care ma departa de cele ce se aflau sub mine. Era o senzatie de parca eram supt Ce bine ma simteam Asta da fericire
Doamna Mio a pus din nou mainile pe toracele meu si forta si-a schimbat directia spre masa pe care eram intins. O durere intensa in tot capul. Am intrat iarasi in bezna.
Timpul Ce este timpul?
Vocea mi-a patruns in creier clara si puternica:
- N-a reusit. Nu stiu ce s-a intamplat, dar n-a reusit. Cred ca am calculat gresit coeficientul de absorbtie sau gradul de incarcare al celulelor.
- Sau electrodul emitator a fost implantat gresit. Chiar si o fractiune de milimetru e de ajuns, am auzit alta voce.
- Poate ar fi trebuit sa incercam mai intai pe un sclav si apoi pe semi-om.
- Ai vazut reactiile sobolanilor. Au fost exact cum le prevazusem. Oricum, nu e mare catastrofa distrugerea unui semi-om. Am citit undeva ca, pe vremuri, animalele folosite la experiente erau numite cobai. Avem si noi cobaii nostri
- Curios ca nu a murit
- Mio a intervenit la timp. Daca mai intarzia cateva secunde, ne-ar fi trebuit altcineva pentru experienta.
- Crezi ca il mai putem folosi pe asta?
- Daca tot il avem aici si avem aprobare pentru el, poate ca o sa incercam inca ceva
- Ce?
- As vrea sa planific o distorsiune de memorie cu el.
- Cand am incercat-o pe sclavul ala, ai vazut ce s-a intamplat: a devenit ca un nou nascut, fara nici o amintire. A uitat chiar sa si vorbeasca.
- Atunci a fost chestie de identificare a centrului nervos. stii ca Xa Ma nu facuse punctia in locul unde trebuia.
- Da, o diferenta de doi milimetri. Oricui i se putea intampla.
- Dar a anihilat un sclav bun pentru experiente. Daca era o sclava, parca nu mi-ar fi parut rau, dar masculii sunt atat de rari
- Ala nu era bun de multiplicare.
- Ca si asta.
- Dar asta are coeficientul fantastic de mare pentru un semi-om.
- Ti-aduci aminte de semi-omul de acum doua luni, care a murit in timpul experientei?
- Da. si el avea un coeficient bun.
- Pacat ca Mio nu a ajuns la timp pentru a-l scoate din coma.
- Uite ca a reusit acum. Cat crezi ca o sa mai fie in starea asta?
- Stiu eu?
- Am vazut pe electroencefalograma ca au crescut unele intensitati, in timp ce altele au scazut foarte mult.
- Ritmul cardiac este bun.
- Da. Am sa-i spun lui Mio sa-l decupleze progresiv, sa vedem reactia.
- Mi se pare cam lenta asistenta Sao Pag. Poate c-ar trebui sa punem pe cineva mai cu experienta.
- Lasa, sa invete si ea. Oricum, cazul asta cred ca este fara viitor, nu mai are ce strica.
- Ar trebui sa cerem deja, de la comisie, atribuirea altui semi-om.
- Ai dreptate. Sa pregatim actele pentru comisia de joia viitoare.
Cele doua femei s-au departat si am auzit o usa trantita.
Incet, milimetru cu milimetru, am deschis ochii: eram in camera unde ma trezisem atunci cand trecusem prin poarta de lumina.
Totul parea neschimbat, cu exceptia unui ecran aflat langa capul patului: era de culoare verde si pe el se desenau, in ritmul unui sunet ascutit, niste linii mai mici si mai mari. Niste sinusoide, frante, aiurite.
Eram acoperit pana la piept cu o patura galbena, iar bratele lasate descoperite, le aveam intinse pe langa corp. In afara de o fasie de cauciuc stransa pe antebratul stang si o pastila lipita de piele, nu mai exista nici un alt aparat cuplat.
Nu-mi era nici cald, nici frig, iar aerul era uscat. Simteam o senzatie neplacuta in fundul nasului. Mi-era sete. Pe masuta aflata cam la un metru de pat, am vazut un pahar cu un lichid incolor. Parea sa fie apa.
Am intins mana dreapta: mai imi trebuiau douazeci de centimetri ca sa ajung la el. Trebuia sa ma rasucesc, dar ma deranja tensiometrul de pe brat. L-am desfacut destul de usor si m-am dat jos din pat.
Eram gol.
Am mirosit lichidul din pahar si l-am gustat cu varful limbii: apa. Cu o placere deosebita, am dat continutul peste cap si m-am intors in pat, prinzandu-mi la loc tensiometrul.
Voi mai iesi vreodata de aici?
Si daca voi iesi, am sa mai fiu bun de ceva? Oare ce-mi facusera? Ceva care nu reusise
Ce urma sa mi se intample in viitor? Dar, mai aveam viitor?
Ma foloseau la experiente Care experiente? De ce tocmai eu?
Intrebari, intrebari fara un raspuns imediat.
Mi-am facut un control mintal al intregului corp, dar n-am gasit nimic deosebit. Imi disparuse amareala din fundul gatului si senzatia de uscaciune din nas. Parca unii muschi erau slabiti, dar nu cine stie ce. Asta, poate, din cauza nemiscarii.
Nu ma deranja ideea de moarte. Vazusem multe cadavre pana acum si eram obisnuit cu imaginea lor. Este adevarat ca trecerea in cealalta dimensiune ma speria putin, dar nu aveam mare lucru de pierdut in aceasta existenta efemera, incat sa-mi para rau. Eram un animal cu ceva inteligenta, oricum, mai multa ca a animalelor si sclavelor, dar nu reprezentam cine stie ce valoare, asa cum erau galbenele.
Niciodata nu-mi facusem idei despre modul in care aveam sa-mi petrec restul vietii. Era bine ca respiram, ca aveam ce manca, iar atunci cand mi se acorda posibilitatea sa citesc o carte adevarata, aveam impresia ca este tot ce puteam cere mai mult de la viata.
Imi placeau, indeosebi, cartile cu subiecte istorice. Se refereau la anii grei parcursi de galbeni pentru a reusi organizarea unei societati moderne, spre triumful inteligentei creatoare. Evocand marile realizari ale epocii contemporane, cartile aruncau, totusi, o perdea de negura asupra anilor dinaintea colonizarii teritoriului Amera.
Erau unele mici contradictii cu cele aflate cand eram mic de la bunica si mama. Poate ele nu stiau prea bine, sau uitasera adevarul.
Pana spre anul 2000, aici traiau niste triburi de semi-oameni, care aveau drept ocupatie principala producerea de obiecte inutile, foarte putine din ele legate de hrana zilnica.
Sclavi existau si inainte, dar se ocupau mai mult de muzica si dans.
Nenorocirea a venit atunci cand un semi-om a construit o masina care elimina rapid din viata mari cantitati de semi-oameni si sclavi. De aceea galbenii au fost nevoiti sa-i pedepseasca pe semi-oameni si sa-i determine prin forta sa-si recunoasca inferioritatea, aliniindu-se regulilor multimilenare ale existentei pe intreaga planeta.
Legile Galbenei de Aur au devenit universale si a fost bine pentru toata lumea: sclavii au fost absolviti de obligatia de a gandi, iar semi-oamenii au primit acele sarcini care li se potriveau cel mai bine organismului lor neevoluat.
Aflasem ca, undeva in lume, mai existau triburi care aveau caracteristici formate din combinarea sclavilor cu semi-oamenii, dar erau putine la numar si neelocvente pe plan social. De altfel, galbenii aveau un program strict de exterminare a celor care nu corespundeau fizic si psihic noilor cerinte, program pe care-l aplicau inca de la nasterea copilului.
Un fasait mi-a atras atentia spre peretele din dreapta.

C A P I T O L U L 5

Tic-tacul unui ceasornic spargea linistea in semiobscuritatea camerei. In nari mi se insinua un usor miros de arsura. Am privit in jurul meu si am incercat sa identific sursa, dar nu am gasit-o.
M-am ridicat din pat si am rasucit butonul aflat langa usa. Becul din mijlocul tavanului a inceput sa arunce o lumina palida, mult mai slaba decat cea cu care ma obisnuisem in cladirea galbenelor.
Dar eram la mine acasa.
Difuzorul de deasupra usii a inceput sa emita obisnuitele cantece de slava. Deci era dimineata.
Sosisem aseara, putin inainte de stingere.
Drumul de la Casa Doi il facusem in graba, stresat de pacla care se lasase peste oras: era acea ceata plina de molecule radioactive care, din cand in cand, ne amintea ca nu este bine sa circuli in aer liber fara gluga si manusi.
De fapt, in acele situatii nu era bine sa circuli deloc.
Imi scosesem salopeta, manusile, gluga si sandalele si le aruncasem in curatitorul de la intrarea blocului. Am urcat scarile pana la camera mea si am intrat.
Patura de pe pat era data la o parte. Parca nu o lasasem asa si nici dulapul nu-l uitasem cu usita deschisa. Un strat gros de praf se asternuse pe masa si pe lucrurile aruncate ici, colo.
M-am trantit pe pat asa cum eram, gol si am adormit imediat.
Oare cat timp dormisem?
Am dat putin la o parte draperia groasa si am privit prin geamul semi-opac: afara era ceva lumina. Mi-am pus pe mine un sort taiat dintr-o salopeta uzata si am batut la usa Coreliei, aflata pe acelasi culoar.
S-a auzit un fosnet si cateva zgomote surde, dupa care usa s-a deschis si in prag a aparut Corelia, cu ochii impaienjeniti de somn:
- Alec! Ce faci? Unde ai fost atatea zile?
- La Casa Doi Cate zile spui ca am lipsit?
- Peste o luna Dar tu nu stii? Hai inauntru sa bem niste apa impreuna.
Am intrat si m-am tolanit pe fotoliul enorm, mobila cea mai de pret a Coreliei, chiar daca avea un maner rupt si imbracamintea taiata in unele locuri, lasand sa se vada ce mai ramasese din umplutura interioara.
Corelia si-a aruncat pe ea un sari cenusiu si a adus din dulap doua pahare din plastix, pe care le-a umplut cu apa dintr-o butelie din plastix transparent. S-a asezat pe marginea patului stramt aflat langa perete si m-a privit cu interes:
- Acum spune, unde ai fost?
- Ti-am spus: la Casa Doi.
- Dar de ce ai stat atata timp?
- Intai m-au testat si pe urma se pare ca am fost bolnav de ceva
- Ce boala? Ce-ai avut?
- Nimic. Eu ma simteam bine tot timpul, dar mi-au facut un fel de tratament Nu stiu nici eu pentru ce boala
- Dar la Casa Doi nu au si spital Au doar laboratoare.
- In orice caz, eu acolo am intrat si tot de acolo am iesit, pe aceeasi poarta. Dar mie mi s-a parut ca am stat doar cateva zile si tu vorbesti de o luna
- Ai vazut uraganul care a trecut acum doua saptamani?
- Nu stiu nimic de el
- Da A fost un uragan de cea mai mare frumusete. A daramat cateva cladiri in partea de vest a orasului, a stricat pasarela mica de langa zidul Sectorului Galben si a omorat-o pe Nay Tynn.
Nay Tynn, una din cele mai feroce supraveghetoare galbena din cartierul semi-oamenilor Alata pe care nu o putea suferi Maria Martinez.
- Cum a murit?
- I-a cazut un perete in cap. Un perete intreg, pe la mijlocul strazii numarul 5.
- Pe unde locuieste Maria Martinez?
- Da, cam pe acolo.
- Horvath ce parere a avut?
- Ea n-a spus nimic, doar a ajutat sa o scoatem pe Nay Tynn dintre caramizi si bucati de beton.
- Si Martinez a fost?
- Maria Martinez este cea care a gasit-o pe Nay Tynn si care a alertat Biroul de supraveghetoare din oras, imediat dupa uragan.
Deci, in loc de Chany, a fost Nay Tynn. Pana la urma, o sa dam de dracu`
Dupa ce am mai baut o gura de apa, m-am lasat pe spate cu ochii inchisi.
Am simtit-o pe Corelia cum se apropie si se apleaca peste mine. Daca ne-ar fi prins supraveghetoarele
Dupa zece minute m-am intors in camera mea si am inceput sa fac un pic de curatenie.
Eram singurul barbat din grupa, restul fiind semi-oameni femei.
Cladirea in care se gasea sediul grupei era la mai putin de un kilometru distanta de blocul in care locuiam, asa ca am ajuns destul de repede. In momentul in care am deschis usa si am intrat, cele sase femei si-au desprins ochii din caiete si mi-au zambit. Horwath s-a ridicat de pe scaun si a venit spre mine. M-a prins cu ambele maini de umeri, m-a privit in ochi si mi-a spus:
- Bine ai venit inapoi, Alec. Unde ai fost?
I-am povestit in cateva cuvinte ce facusem - sau ce mi se facuse, dupa care m-am asezat la locul meu si mi-am scos caietul de calcule din sertar.
Horwath mi-a pus in fata cateva coli de hartie:
- Asta e treaba ta in zilele urmatoare. Cauta sa termini cat mai repede, avem multa treaba.
Mi-am aruncat ochii pe o tema de lucru: erau calcule simple, doar cateva necesitau atentie mai mare. Niste ecuatii mi-au atras atentia fara sa vreau. Mi s-a parut ca stiu pe loc rezolvarea, fara sa mai fac calculele respective. Am luat cropixul, am efectuat toate calculele ca la carte. Dadea exact cat stiusem de la inceput.
Stiusem! Stiusem exact ce valoare se va obtine!
M-am prostit de-a binelea!
Am luat o alta tema, am privit-o si am scris cu cropixul rezultatul care imi aparuse in minte pe un colt de pagina. Am luat apoi traseul de calcul normal si, dupa o jumatate de ora, scriam rezultatul. Acelasi cu cel pe care il stiusem fara sa calculez.
Am repetat sistemul de lucru pentru toate cele cinci teme si, de fiecare data, stabileam rezultatul prin calcule, exact atat cat SIMTISEM ca o sa obtin.
Intamplare? Nu se putea sa fie o simpla intamplare de atatea ori la rand.
M-am ridicat si am pus teancul de coli in fata lui Horwath.
- Ai terminat asa de repede?
- Da, erau calcule simple. Mai aveti si altceva sau pot sa plec?
- Unde sa pleci? Ai lipsit atatea zile si ai si obosit? a intrebat Horwath, uitandu-se la mine pe sub sprancenele groase. O sa iti dau si altele Asteapta putin, sa termin radicalul asta.
Am privit distrat pe hartia ce o avea in fata si am stiut ca o sa obtina 35.334. Au trecut cateva secunde pana a oftat usurata si a subliniat rezultatul: 35.324.
- S-ar putea sa fie o greseala la cifra zecilor, am spus fara sa-mi dau seama ca o pot supara, deoarece ma bag in vorba fara sa cer voie.
- Greseala? Eu nu gresesc! si un barbat
- Ia mai verifica inca o data, a intervenit Alia razand, si daca nu a avut dreptate sa te corecteze, ai motiv sa-l pedepsesti pe nesexualul asta. Ce dracu, am avut si noi bafta sa lucram impreuna cu un singur barbat si asta sa fie nesexuat
Horwath a verificat rapid calculul si a palit. A mai verificat o data, a lasat cropixul pe masa si m-a privit:
- Cum ai stiut ca am gresit? Doar tu nu facusesi calculul asta!
- Nu stiu, am raspuns. Pur si simplu am intuit ca e gresit.
Urmatoarea jumatate de ora, ea si Alia m-au fortat sa fac calcule mintale.




Cine m-a pus sa fac pe desteptul? Acum exista riscul sa ma utilizeze doar pe mine pe post de calculator, iar celelalte sa se odihneasca toata ziua.
Trebuia sa dau raspunsuri corecte doar la exercitiile foarte simple. Pe masura ce mi se parea ca abuzeaza de rabdarea mea, am inceput sa raspund voit gresite cam la toate intrebarile, pana m-au lasat in pace.
- Nu crezi ca ar trebui sa spunem cuiva despre felul in care calculeaza Alec? a intrebat Alia.
- Nu inca, a raspuns Horwath. Intai sa ne convingem noi ca este ceva deosebit. Maine, a continuat Horwath intorcandu-se spre mine, o sa mai facem cateva testari, sa vedem cum calculezi direct in minte. Sa fii odihnit. Acum du-te acasa si culca-te.
Am salutat femeile cu o plecaciune regulamentara si am iesit.
Aerul mi se parea destul de curat, asa ca nu mi-am ridicat gluga si nu mi-am pus manusile.
In dreptul unui bloc in ruina, nelocuit, m-a trecut o senzatie de neaparata necesitate. M-am uitat imprejur: nu se vedea nimeni. Din doi pasi eram in spatele peretelui darapanat, unde mai intrasem de cateva ori pentru aceleasi motive. Am pasit peste cateva mizerii si m-am infundat pe un culoar urat mirositor.
Undeva, la dreapta, am auzit un zgomot si m-am oprit. Liniste.
Am mers mai departe, pana in dreptul unei usi prin care cred ca nu mai trecusem niciodata. Am impins-o incet si am intrat.
O incapere la fel de murdara ca celelalte. Am cautat un loc mai curat unde sa ma usurez in liniste si m-am asezat pe vine.
Cand mi-era lumea mai draga, am auzit niste voci care parca veneau de jos, de sub podea. Dupa ce m-am curatat cum am putut, am aplecat urechea pe ciment si vocile s-au auzit mai bine, dar fara a putea, totusi, intelege cuvintele. In coltul din stanga al incaperii cimentul era crapat. M-am tarat cu atentie, sa nu fac nici un zgomot si am ascultat din nou.
Acum am identificat o voce subtire, moale, cu accent de sclava:
- Atunci, asa sa ramana. Ne intalnim peste trei zile.
Au urmat niste zgomote usoare si s-a facut liniste.
Ce putea sa fie ?
De fapt, nu era treaba mea.


C A P I T O L U L 6

Am lasat ratia de stromac pe masa, in punga de plastix in care o primisem de la sediul grupei.
Iar stromac, numai stromac, mereu stromac.
Mi-era dor de o mancare ca la mama acasa, pe timpuri.
Inainte se mai puteau face excese cu mancare dar, de cand un grup de sclave fusesera descoperite cultivand plante comestibile in afara orasului, se interzisesera orice abateri de la Lege, oricat de nesemnificative.
Singura hrana pe care eram lasati sa o consumam in cantitate mai mare, era apa. Aveam in spatele scaunului o butelie cu apa proaspata, de numai patru zile. O luasem de la izvorul unu, a doua zi dupa ce ma intorsesem de la Casa Doi.
Trei zile la rand, pana azi dimineata, Horwath si Alia ma chinuisera cu tot felul de calcule, pe care ma puneau sa le efectuez mintal. Luasem hotararea ca la cele destul de simple sa dau raspunsuri corecte, iar la celelalte sa dau cifre aiurea. Azi, inainte de terminarea programului, Alia concluzionase:
- E destept baiatul, dar nu e ceva genial, cum credeai acum trei zile. si mai e si nesexuat
- Da, spusese Horwath, oricum, stiam ca are un coeficient Pascal bun. Cateodata pica pe rezultat mai usor ca noi.
- Poate de aia a vrut Maria Martinez sa i-l imprumuti
- Rahat! Daca iesea cu o punga de stromac, i l-as fi imprumutat. Poate i-l faceam si cadou
- Egoisto! Cu doua pungi
- Nesatulo! Uite-te la tine, ca ai inceput sa faci fundul cat un butoi de atata mancare. N-ai nici macar douazeci si cinci de ani si arati de parca ai putea darama un bloc cu o lovitura de coapsa
- Bine, sefa! Tu hotarasti, a spus Alia imbufnata. Daca afla doamna Chany ca-ti bati joc de persoanele cu fundul mare, ai incurcat-o.
- De la cine sa afle ?
Alia i-a aruncat o privire pe sub sprancene si s-a asezat la locul ei.




Acum, in semi - obscuritatea camerei mele, m-a bufnit rasul, amintindu-mi de ultima data cand supraveghetoarea Chany, Doamna Chany, cum ii placea sa i se spuna, ne facuse o vizita.
Era foarte scunda, latimea corpului ei depasind proportiile obisnuite. Avea o fata rotunda, cu doua sau trei randuri de gusi si niste ochi mici, rai, de taciune. Sprancenele ii lipseau aproape cu desavarsire, in schimb deasupra buzelor avea o gramada de fire de par negre, rare, caraghioase.
De obicei umbla imbracata in portocaliu.
N-o vazusem niciodata fara capison. Nici nu stiam ce culoare de par are, sau daca are par.
Cand intrase in camera, nu observase o sipca desprinsa la un capat din podea si se impiedicase de ea, aproape sa cada. Vanata de furie, o pedepsise pe Horwath sa nu primeasca o saptamana portia de stromac, deoarece nu reparase la timp podeaua.
Cu toate ca galbenele aveau un creier mai evoluat ca al semi-oamenilor, atunci cand se infuriau, vorbeau de multe ori gresit limba semi-oamenilor, asa ca, in aceste situatii, ne balacareau in dialectul galben.
Tipase apoi la noi ca lucram prea incet, ca nu ne meritam mancarea pe care o primim, ca o sa ne pedepseasca pe toate.
De fapt chiar ne pedepsise, caci Horwath tot manca o ratie intreaga de stromac zilnic, dar din portiile noaste. Fusese o saptamana de foamete generala pentru noi si de imbuibare pentru Horwath.
Mi-am fixat privirea pe un paianjen care statea cuminte intr-o margine a panzei pe care si-o tesuse in coltul tavanului. Era mare si negru, dar nu era comestibil. Mi-am pus in gand ca, atunci cand voi numara pana la zece, o sa se miste la dreapta. Era un joc pe care il mai incercasem, dar nu castigasem decat rareori.
Cand am ajuns cu numaratoarea la noua, i-am strigat in gand: 'Misca-te!'.
Am ramas perplex: exact peste o secunda si-a ridicat un piciorus, apoi altul si, incet, incet, a pornit de-a lungul panzei abia vizibile spre DREAPTA.
Intamplare. Pura intamplare. Dar am hotarat ca merit un stromac peste rand, udat din belsug cu toata apa dintr-un pahar.
Am luat o carpa, m-am intins si am strivit paianjenul de perete. Pata galbui-maronie care a ramas intiparita pe tencuiala langa alte doua identice, dovedea ca paianjenii aveau o atractie deosebita fata de acel colt.
Pivnita din casa in ruina
Trecusera trei zile de cand auzisem conversatia si era termenul cand vocile isi dadusera intalnire. Merita sa merg pana acolo?
Tot nu aveam ce face pana la stingere.
Cladirea ma astepta exact in locul in care o lasasem, cu aceleasi ruine si cu aceleasi mirosuri.
Am trecut prin camerele darapanate si am ajuns in locul cu pricina. Mirosul greu, de mizerie, era aici si mai puternic.
Am curatat cu mana praful asternut pe jos si mi-am asezat urechea pe crapatura.
Cateva secunde nu am auzit nimic, apoi mi s-a parut ca percep un murmur de voci. Vorbeau cu accentul sclavelor, mult mai incet ca acum trei zile, incat abia puteam intelege cate un cuvant disparat.
Mi-am lipit urechea mai puternic de cimentul rece. Daca as fi putut sa fiu in pivnita
Un fior rece m-a strabatut si am avut senzatia ca ma pravalesc in abis.
Nu am mai stiut nimic.
Cand mi-am revenit, eram intins pe jos.
M-am ridicat si m-am scuturat de praf. Ce avusesem? Parca lesinasem, la fel ca atunci cand facusera pe mine experiente la Casa Doi. Era mult mai intuneric decat atunci cand venisem. Cat timp o fi trecut? Eram total derutat.
M-am aplecat din nou peste crapatura, dar aceasta nu era de gasit. Am pipait cu mainile: nimic.
Gata, distractia s-a terminat, hai sa ne intoarcem acasa.
Dar unde era deschizatura prin care intrasem? Am bajbait in stanga si in dreapta pana am gasit o usa pe jumatate deschisa, in spatele careia am vazut niste scari.
Inainte nu fusesera acolo, deci gasisem o alta iesire.
Undeva tot ajungeam. Am urcat treptele cu margini tesite, am facut cativa pasi printr-un coridor si m-am pomenit in culoarul mizerabil prin care venisem. Am reintrat in camera si am vazut foarte surprins crapatura unde ascultasem cu urechea. Oare cum ajunsesem dedesubt ? Sa fi cazut prin crapatura de nici doi milimetri latime? Asta era imposibil. Aiuram.




Un zgariat usor in usa mi-a atras atentia.
- Cine este? am intrebat somnoros.
Cred ca adormisem, cu toate ca mai era pana sa se dea stingerea.
Usa s-a deschis incet si in cadrul ei a aparut Moma.
Era o femeie micuta, slabuta, ca aproape toate sclavele si era imbracata cu pelerina neagra. Ochii ii straluceau sub capisonul lasat peste sprancene.
A privit speriata in jur si a intrat in camera.
- Nu m-a vazut nimeni Sigur.
- Ce cauti aici in mijlocul saptamanii? Abia peste trei zile este duminica
- Nu stiam ce e cu tine. Am mai trecut de doua ori, dar usa era blocata.
- Am lipsit
- S-a intamplat ceva?
- Nu neaparat
- Esti bine?
- Cat se poate
- Ma lasi sa ma apropii?
Am zambit.
- Hai, vino langa mine.
Moma a pasit incet si s-a asezat timida pe marginea saltelei. si-a lasat pe spate capisonul si s-a desfacut la pelerina. Pe dedesubt nu avea nimic, decat pielea de abanos si curbe placute la vedere.
I-am atins cu varful degetelor unul din sfarcurile excitate si apoi, i-am prins in palma intregul san. Era ca de piatra.
S-a lasat pe spate si a inchis ochii. Respira sacadat si mici broboane de sudoare ii aparusera pe marginea fruntii.
- Mi-ai lipsit, a spus incet.
Dintii mici si foarte albi - avea obiceiul curios de a si-i freca cu unghiile in fiecare zi, ii erau incadrati de buzele aprinse, care cereau sarutari
Multe sarutari si
Dupa ce ne-am linistit, a ramas cu capul pe pieptul meu. Ii simteam respiratia fierbinte infiorandu-mi pielea si am mangaiat-o incet pe par.
- Esti un semi-om bun, a spus abia auzit. Nu m-ai lovit niciodata. Esti atat de bun
- Cat timp esti ascultatoare, nu am de ce sa te lovesc. De fapt, daca stau bine si ma gandesc, nu cred ca am lovit vreodata o sclava.
- Stii? Acum cateva zile, o femeie semi-om m-a batut rau
- De ce?
- N-am observat-o si am atins-o cu pelerina
- Lasa, ca trece. De fapt nu am vazut nici o urma pe pielea ta.
- Stii ca m-am spalat? Se vede?
Sigur ca se vedea si se simtea. Nu mirosea aproape deloc, spre deosebire de toate celelalte sclave.
- De unde ai luat atata apa?
- Am sa-ti arat si tie. Este un loc cu un isvoras mic, dar cu apa curata.
- In oras?
- Da, in subsolul unei cladiri vechi. Apa iese dintr-o teava care atarna in tavan.
- Sa ma duci si pe mine sa vad.
- Cand doresti.
- Acum.




Mai era putin pana la lasarea intunericului. Moma mergea cu pasi mici, repezi si capul plecat. Eu o urmam pe trotuarul de vis-a-vis.
N-am intalnit multe trecatoare. Era aproape de stingere si mai toate se retrasesera in case.
Moma a depasit cateva cladiri darapanate. Dupa ce a aruncat in spate o privire fugara, ca sa vada daca o mai urmez, a intrat printre doua ziduri cu betonul sfasiat de crapaturi.
Am urmat-o dupa cateva secunde. Nu ne vazuse nimeni.
La cativa metri de la strada, zidul din stanga avea o portiune lipsa, in dreptul careia Moma se oprise. Mi-a facut semn sa merg mai repede si a disparut in spatele betonului innegrit.
Deasupra mea, printre peretii in cea mai mare parte distrusi, se vedea o pacla putin rosiatica datorita reflexelor soarelui aflat spre asfintit.
Blocurile langa care ne aflam nu pareau a fi locuite nici de sclavi, nici de semi-oameni. Din cauza abandonarii, erau intr-o stare deplorabila. Pareau sa fi avut peste patru etaje in timpurile bune, dar acum nu se mai ridicau deasupra nivelului trotuarului decat unul sau doua caturi darapanate.
Putin mai departe, pe partea cealalta a strazii, era o ruina ceva mai inalta, cu unul din peretii laterali ramas ca prin minune in picioare pina pe la etajul trei.
- Hai, Alec, am auzit incet vocea Momei.
Am pasit prin gaura din zid si am ajuns intr-o camera din care se deschidea intr-o parte ceea ce mai ramasese din cadrul unei foste usi, iar in cea opusa incepea sa coboare o scara din beton. Vocea Momei s-a auzit din nou:
- Coboara cu atentie, ca sunt cateva trepte stricate
Dupa cativa pasi a trebuit sa ma sprijin de perete, intrucat balustrada din lemn disparuse de mult, arsa in cine stie ce camera.
Am ajuns intr-o incapere stramta si lunga, nu prea inalta.
Peretii erau acoperiti cu mucegai, verde si maroniu, iar de tavan atarna o lampa metalica, descompletata. Pe jos mizeria era la ea acasa. Intr-un colt era asezata o faclie ce scotea o lumina slaba si un fum intens, lasandu-ma sa vad doua sclave asezate pe jos, cu capetele aplecate. Cand m-au simtit, au sarit in picioare.
Langa ele, Moma ma privea, asteptand sa vorbesc.
- Buna viata, am spus inclinand usor din cap, ca si cum m-as fi adresat unor femei semi-om.
Le-am vazut tresarind. Au ridicat pe rand capetele si au privit spre mine. Pe fetele lor era vizibila o urma de zambet, lucru extrem de rar la sclave.
- Viata lunga, barbate semi-om. Sclavele iti stau la dispozitie.
Fantastic, mi se adresau de parca as fi fost galben
- Daca dorinta ta este sa iei loc, iti oferim aceasta bucata de rogojina, a spus una dintre ele tragand in dreptul meu ceva care, pe vremuri, fusese o carpeta.
M-am asezat cu picioarele incrucisate si le-am spus:
- Purtati-va cum vreti, eu nu doresc nici un fel de formalism in adresare.
- Vedeti ca este altfel decat celelalte? a spus Moma trantindu-se pe jos, in fata mea.
Vroiau sex? Le povestise Moma de intimitatile noastre? Cum sa reactionez?
Daca erau niste provocatoare? Daca credeau ca vor primi recompensa pentru denuntarea unui semi-om neregulamentar?
Am asteptat sa vorbeasca, dar ele continuau sa taca.
Trebuia sa spun ceva, altfel erau in stare sa ramana asa pana maine
- Moma mi-a spus de un isvor cu apa curata Vorbiti!
- Este in cealalta camera, a spus una din sclave, aratand cu mana spre dreapta.
Era o deschidere in perete, o gaura neagra.
- Iar asta este apa buna de baut, a continuat sclava, intinzandu-mi o sticla de plastix aflata langa perete.
Am gustat Dumnezeule, vorba lui bunica, era o apa cum nu mai bausem de mult: rece, curata, fara gustul obisnuit de lesie. Am pus sticla de-o parte si m-am uitat la ele:
- Cine mai stie de asta?
- Numai noi Noi trei si cu tine, a raspuns Moma. Ramane ca tu sa decizi daca vei mai spune cuiva.
- Nu inteleg de ce mi-ati spus si mie? N-am auzit ca cineva care are asemenea noroc sa-l imparta si cu altii De fapt, nici nu am mai auzit de un asemenea noroc
- Moma a spus ca esti foarte destept De fapt, te rugam sa ne dai un sfat
- Daca pot, cu placere.
- Vrem sa plecam
- Plecati, eu nu ma opun.
- N-ai inteles! Vrem sa plecam din oras.
Clar, erau trei nebune si eu printre ele. Unde sa plece?
- Unde sa plecati?
- Oriunde Oriunde putem fi libere
Femeia s-a oprit inspaimantata de ceea ce spusese si si-a pus mana la gura.
M-au privit speriate si apoi si-au lasat privirile in pamant.
- Libere, sa fiti libere. stiti ce inseamna asta? LIBERTATE?
- Alec, a spus Moma, cred ca nu am gresit referitor la tine. Esti un barbat bun, cel mai bun dintre toate fiintele semi-om pe care le-am cunoscut. Noi am strans mancare si apa ca sa pornim prin desert.
- Si ce o sa gasiti?
- Nu stim Ne-a spus cineva ca spre soare-apune sunt niste munti in care se gaseste o apa atat de rece, ca a devenit tare si alba. Tot acolo sunt si niste pasari, care pot fi mancate daca le arzi la un foc bun.
- Toate astea au fost pe timpuri, inainte de Explozie.
- Nu, a sarit una din sclave, sunt adevarate si acum. Am aflat si cum pot fi prinse pasarile
- Cum? am intrebat curios.
- Se intinde o sfoara legata intr-o anumita forma si tragi de un capat atunci cand se aseaza pasarea
- Povesti, am spus zambind. Nu se poate asa ceva, pasarile trebuie sa fie omorate cu pietre sau cu sageti. Pentru asta e nevoie de antrenament, noroc si de un arc bun.
- Am invatat sa facem foc cu sticla asta, a spus Moma, scotand din faldurile pelerinei o bucata de sticla rotunda, curbata pe ambele fete. Pentru asta trebuie sa fie soare puternic si sa ai niste lemne sau ierburi uscate.
- Soarele puternic este periculos. Multe femei semi-om si sclave au murit cand au stat mult in bataia soarelui. Vreti si voi sa vi se intample la fel?
- Ziua vom sta la umbra si vom umbla doar noaptea.
- De unde umbra? Este numai desert, cat vezi cu ochii. Unde o sa gasiti umbra? Iar noaptea ies sobolanii desertului, acei sobolani mari si rai, care ataca toate fiintele, le-am spus. stiti ca in desert sunt si niste gandaci enormi care, de asemenea, ataca orice fiinta?
Cateva secunde au tacut.
- Stiti? E pacat sa muriti atat de tinere. Aveti toata viata in fata
- Noi am dorit sa-ti aratam izvorul, sa nu-l gaseasca vreo femeie rea, care sa-l distruga. De fapt, am hotarat deja sa plecam La noapte. Cu orice risc. Spui ca este pacat sa murim atat de tinere? Dar, ce folos avem ca traim? Doar pentru a putea sa servim toate placerile galbenelor, sa aiba ele pe cine sa prigoneasca? Asta este viata? Daca asta e altenativa la moarte, preferam moartea.
- Sper sa nu ne opresti, a spus Moma. Sper sa nu ne faci rau. O zi, doua, putem fi inca ajunse si pedepsite.
- Pedeapsa e moartea.
- stim. O preferam
Una era sa fii exilat de galbene in Exo si alta sa pleci de capul tau, nesocotind Legea.
Mi le inchipuiam mergand una dupa alta prin desert. Nici o planta si nici o picatura de umbra. Numai nisipul arcuit de vant. Din partea stanga, soarele aflat undeva, sus, pe cerul netulburat de nici un norisor, le plesnea cu vapaia lui fierbinte. In departare, printr-o ceata usoara, se vedeau niste inaltimi. Muntii. Mai aveau de mers o gramada. De jur imprejur era o liniste apasatoare. Din loc in loc, niste movile de nisip obturau privelistea sinistra. Mergeau greu, pasii lasand urme alungite.
- Vrei sa preiei izvorul? a intrebat Moma, trezindu-ma din visare.
- Da, am raspuns.
- Adio, Alec!
- Adio, Moma. Adio femeilor scla Adio femeilor.
Nu le-am spus sclave, le-am tratat ca pe femeile semi-om.
Poate eram ultimul care le vedeam in viata. Nici una dintre cele care plecasera nu se mai intorsese ca sa povesteasca ceva. Doar zvonuri

C A P I T O L U L 7

Se pare ca apa izvorului era doar a mea.
Ce sa fac? In mod normal, trebuia sa-i raportez lui Horwath. Apa ar fi devenit bun comun, iar eu, ca descoperitor, as fi avut o ratie in plus in fiecare zi, pentru catva timp.
Teava era la o inaltime destul de mare . Daca ridicam mana, nu puteam sa o ating. Picaturile se strangeau intr-o oala din plastix, lasata acolo de sclave.
Am ridicat faclia si am mai numarat patru tevi de dimensiuni ceva mai mari decat cea crapata. Dar prin celelalte nu era apa ? De unde venea ? Dupa limpezimea si gustul lichidului, parea ca este o derivatie a unei conducte din Sectorul Galben. Cum ajungea pana aici, la asa distanta de Sectorul Galben? Cine facuse racordajul?
Am strans pumnul caus asteptand sa se umple cu apa si am baut cu pofta.
Ma rasfatam, dar era necesar sa ma grabesc.
Strazile erau pustii, ca de obicei. M-am fofilat pe langa ziduri pana la mine acasa si am avut un somn adanc, fara vise.
A doua zi, la atelier, abia am reusit sa tin in mine secretul averii tocmai dobandite. Nu eram inca hotarat ce sa fac.
Meritau aceste femei sa le dau o apa atat de buna? Mi-a trecut prin minte si varianta ca galbenele o sa identifice si o sa opreasca scurgerea pretiosului lichid Sau o sa-l confiste.
Tocmai calculam cantitatea de stromac necesara grupelor in saptamana urmatoare, cand Sao Pag s-a apropiat de mine si mi-a spus:
- Nu mai da, sunt treaz.
- De ce sa nu dau? Pot sa te bat cat vreau
- Trezeste-te!
- Sunt treaz, am spus incet.
- Trezeste-te bine, a spus Sao Pag si, deodata, o palma puternica mi-a zdruncinat maxilarul.
- Sunt treaz. Pot sa ma si ridic, daca imi dai drumul din colierele astea.
- Esti nebun? N-ai voie sa te dai jos
Am tacut si am privit-o fara jena.
- Ce te uiti asa? m-a intrebat.
- Esti frumoasa. Esti una din galbenele cele mai frumoase pe care le-am vazut, am spus incet.
- Nu-ti permit sa-mi vorbesti asa, semi-omule! Taci din gura.
Parca ceva m-a plesnit cu putere pe creier si m-am trezit din nou in fata mesei, cu cropixul in mana.
Mi-am dat seama ca retraisem identic cateva secunde petrecute in casa galbenelor, cu atata intensitate, incat mi se paruse o realitate indiscutabila.
Femeile stateau cu capetele aplecate deasupra hartiilor si lucrau constiincioase. Alia, care era cea mai tanara, dar si cea mai grasa, isi tinea capatul cropixului intre dinti si se incruntase usor. S-a ridicat de pe scaun si s-a apropiat de mine:
- Alec, hai sa ma ajuti.
Avea buzele senzuale si ochii verzi. Parul saten ii cadea pe spate, acoperindu-i umerii. Era imbracata intr-o salopeta gri, stransa pe talie cu o centura neagra.
In picioare avea papuci cenusii cu talpa foarte groasa, dintr-un lemn tare, prinsi de glezna cu sireturi din sfoara.
Toc, toc, pe podea pana la mine, toc, toc, inapoi la masa ei.
M-am ridicat si am urmat-o.
Horwath a ridicat capul si m-a fixat cu privirea pana m-am asezat langa Alia.
- Vreau sa fac o extrapolare a rezultatului asta, a spus Alia incet.
- Pe curba asta n-o sa obtii nici un rezultat Ar trebui sa calculezi gradientul si abia pe urma sa modifici limitele.
Alia a ramas putin derutata de solutia pe care i-o propuneam.
In minte mi se invartea cifra despre care eram sigur ca reprezinta rezultatul calculului Aliei. Incepea sa se repete fenomenul de acum cateva zile?
M-am intors la masa mea si am scris pe un colt de hartie cifra pe care o intuisem. M-am gandit la mutra Aliei cand va termina calculele si eu ii voi arata hartia Oare cum o sa se comporte?
Mi-am inchipuit-o
- Horwath, baiatul asta a stiut iar rezultatul fara sa calculeze, a spus Alia indreptandu-se cu hartia mea spre masa lui Horwath.
- Mai, dar tu esti un fenomen, a spus Horwath privindu-ma cu atentie. Trebuie sa te punem mai mult la munca
Acum, Alia inca facea calcule. Avea sa termine aproape de sfarsitul timpului regulamentar de lucru, fix la ora 6 fara zece minute pm. De unde stiam? Fara nici o explicatie.
Cele aproape patru ore au trecut destul de incet.
Ceasul aflat deasupra usii arata sase fara zece minute, cand Alia a ridicat capul din hartii, mi-a aruncat o privire si a spus:
- Gata, am terminat. Ai avut dreptate cu modalitatea de calcul.
- si ai obtinut rezultatul asta, i-am spus intinzandu-i hartia.
- Horwath, baiatul asta a stiut iar rezultatul fara sa calculeze, a spus Alia indreptandu-se cu hartia mea spre masa lui Horwath.
- Mai, dar tu esti un fenomen, a spus Horwath privindu-ma cu atentie. Trebuie sa te punem mai mult la munca
Fantastic, folosisera EXACT cuvintele pe care mi le inchipuisem.
Eram surprins cat de bine le intuisem reactia, precum si ora la care se va produce. Chestia asta ma si distra, dar ma si intriga




Ia sa imi inchipui cum va decurge prima mea vizita in Sectorul Galben.
Stateam intins pe pat, in camaruta mea si, cu mainile sub ceafa, priveam tavanul patat. Cand voi primi aprobarea de vizita efectiva ? Ma inscrisesem pentru 22 martie, sa prind jocurile de gladiatoare si serbarea primaverii, dar nu cred ca mi se va aproba aceasta prima vizita intr-una din cele mai solicitate perioade ale anului. Mai curand, cred ca ma vor replanifica.
M-am vazut trecand poarta de control si primind de la o supraveghetoare un ecuson fluorescent de acces, pe care urma sa-l port agatat pe salopeta toata perioada vizitei.
In fata mea vor apare tunelurile stramte, cu locuinte de-o parte si de alta, despre care aflasem de la celelalte femei. Dar nu eram singur: chiar langa mine, aproape atingandu-ma cu cotul, se afla o femeie semi-om pe care nu o cunosteam. Deodata, am stiut ca o cheama Valsa si am simtit un adanc sentiment de tandrete fata de ea.
Totul mi s-a involburat in minte si cred ca am adormit.
Dimineata aveam o usoara durere de cap si o farama de indispozitie psihica.
M-am concentrat asupra fiecarei parti din creier, incercand sa descopar zona afectata, dar, spre surprinderea mea, totul mi s-a parut excelent.
Am ramas cateva minute bune cu mintea complet goala, apoi m-am imbracat si am plecat la sediul grupei.
Pe strada erau, ca de obicei, foarte putine femei semi-om si, tot ca de obicei, nici un barbat inafara de mine.
Cateva mi-au aruncat priviri curioase, dar nu mi-au adresat nici un cuvant.
La un moment dat a trebuit sa ma dau repede la o parte, lasand sa treaca in pas alergator doua sclave care duceau un fotoliu. Pe el statea tolanita o galbena pe care nu o mai vazusem niciodata. Era imbracata in roba rosie, deci facea parte din Consiliu. Am lasat capul in jos cu supunere si mi-am fixat privirea spre picioarele musculoase ale sclavelor, care aveau pe ele doar niste sorturi. Pielea neagra, cu reflexe aramii, sclipea in lumina difuza datorita porilor imbibati cu sudoare si le vedeam muschii bine formati tresaltand ritmic.
Am trecut pe langa blocul in care era izvorul meu, dar nu am intrat. Poate la intoarcere am sa trec sa ma spal putin pe maini si pe fata.
Am simtit o mana grea pe umar, cand ocoleam o gramada de moloz.
- Ce faci, Alec?





Am intors capul si l-am vazut pe Hen, batranul meu coleg. Ii spuneam 'batran', nu pentru ca era mai mare decat mine cu cateva luni, ci pentru alura masiva pe care o avea.
- Uite, bine. Tu?
- Ha! Nu te-am vazut de mult. Tot cu matematica?
- Tot.
- Mai, e mai bine la sex. Am avut o gramada de femei semi-om. Formidabile.
- Te-ai ingrasat
- Pai daca mananc tot timpul? Trebuie sa tin la efort.
- Cum de esti in oras la ora asta?
- Am un contact putin mai incolo. Nu vrei sa mergi cu mine?
- Esti nebun! Eu trebuie sa fiu la grupa
- Las-o balta! Adica tu nu ai intarziat niciodata?
- Foarte rar. si de fiecare data mi s-a redus din ratie
- Iti dau eu mancare, sa nu poti duce. Cata vrei. Am mult mai multa decat pot baga in mine. Toate gagicile astea ma rasfata.
- Si daca ma prinde la verificarea anuala a gandurilor?
- Pana atunci uiti. Mai e mult pana la vara.
Nu prea reusisem sa uit multe lucruri, mai ales in ultima vreme.
- Hai ma, ca n-o fi foc. Stai o ora, mancam ceva, bem niste apa si pe urma pleci.
- Esti de mult cu femeia asta?
- Nu, doar de ieri. E o patimasa Ar vrea mereu s-o mangai si s-o strang in brate. si, mai ales, sa o incalec al fiecare jumatate de ora. E o chestie, nu?
Am ocolit pe cateva stradute si am patruns intr-o curte marginita de doua cladiri cu cate un etaj.
Un sobolan a tasnit dintr-o gaura si Hen a incercat sa il loveasca cu un pietroi, dar nu l-a nimerit.
Deodata, am auzit o bufnitura urmata de un tipat scurt, dar nu mi-am putut da seama din ce directie vine.
Hen a intrat in casa din dreapta.
Holul era mai curat decat in mod obisnuit. Hen a batut la una din usi, a apasat pe clanta si a intrat facandu-mi semn sa-l urmez.
Daca aparea acum patrula galbenelor, o sfecleam.
Mi-a atras atentia un tablou, lucru rar, atarnat pe unul din peretii scorojiti. Rama destul de groasa incadra o imagine reprezentand un chip de femeie imbracata intr-o rochie alba si cu un buchet de flori rosii intr-o mana. Pe fundal se vedeau diverse obiecte, din care unele nu stiam ce utilitate aveau. Imaginea avea culorile palide, poate din cauza vechimii.
Oricum, era dinainte de Explozie. Cum scapase de la confiscare ?
- Alec, hai! s-a auzit din camera cealalta vocea lui Hen.
Usa ramasese intredeschisa si am vazut o masa pe care era o cutie cu stromac, o sticla cu apa si un pahar de plastix plin. Hen statea pe un pat destul de scund si uzat. Sorbea incantat dintr-un alt pahar cu apa, in timp ce o femeie imbracata doar cu un sort statea in picioare langa el si privea spre mine. Avea parul negru strans la ceafa si era destul de draguta la fata.
In schimb, cu toate ca parea de cel mult douazeci-douazeci si doi de ani, avea sanii lasati si picioare cam groase.
- E frumos prietenul tau, a spus in cele din urma. Ma numesc Roza.
- Frumos la fata, dar uite ce slab e, a chicotit Hen.
- Nu servesti un pahar cu apa si un stromac? m-a intrebat Roza facandu-mi semn sa ma asez pe un scaun.
Ce cautam eu acolo? Doi barbati in casa unei femei in acelas timp? Ceva extrem de rar.
Ma simteam penibil.
- Ce reprezinta tabloul din hol? am intrebat dupa ce am gustat din apa statuta.
- A L-am gasit aici cand mi s-a repartizat casa. Nu stiu de cand este. Are ceva scris pe spate, dar e aproape sters de vechime. Vezi ca insasi imaginea este alterata de trecerea timpului. Vrei sa te uiti la el mai de aproape?
- Daca nu te superi?
Am facut un pas spre hol, dar in momentul acela usa s-a deschis si a intrat femeia pe care o vazusem in tablou. Intr-o mana avea un buchet de flori de mai multe culori, iar in cealalta un pachet destul de mare. Nu era imbracata in rochia alba din tablou, ci avea o fusta grena si camasa alba. Parul ii era lasat liber pe umeri, iar pe frunte ii atarnau cateva suvite. Cand m-a vazut, zambetul i-a disparut de pe fata, a scapat florile si pachetul pe jos si a scos un tipat
EXACT CEEA CE AUZISEM IN URMA CU CINCI MINUTE
Imaginea s-a tulburat ca intrand intr-o ceata si a disparut. M-am intors catre Hen:
- Ai vazut?
- Ce sa vad?
- Cum, ce? Femeia care a deschis usa.
- Ce femeie? Nu vezi ca Roza e langa mine? Mai Alec, ce-i cu tine? Te-ai tampit?
- Chiar nu ai auzit si n-ai vazut nimic spre usa de la hol? Femeia cu flori in mana Care a scapat pe jos un pachet
- Alec, tu esti cumva bolnav? a intrebat Hen dintr-odata serios. Ai vedenii?
- Nu, am glumit. Ma duc in hol sa ma uit la tablou, am spus indreptandu-ma din nou spre usa.
Nu s-a mai intamplat nimic pana cand am ajuns langa tablou. Era acolo, nemiscat. L-am luat cu atentie din cui si am privit pe spatele lui. Pe hartia murdara se pare ca era scris ceva cu litere anglice, dar neinteligibil. Ceva mai jos era o cifra care putea fi 982 sau 962. L-am atarnat la loc si m-am intors in camera. Hen nu mi-a aruncat nici o privire; era ocupat sa o mangaie pe femeie.
- Eu am plecat, le-am spus. O sa intarzii la grupa
Inainte sa ies pe usa, l-am auzit pe Hen:
- Treci diseara pe aici cand te intorci, poate o sa vina si Valsa
VALSA ! Acesta era numele pe care stiam ca-l avea femeia semi-om langa care ma inchipuisem in Sectorul Galben.
VALSA! EXISTA O FEMEIE CU ACEST NUME!
Exista o femeie cu acest nume! Trebuia s-o cunosc

C A P I T O L U L 8

Cu mare greutate am reusit sa ma concentrez in timpul orelor de lucru la grupa. Ma obseda numele de Valsa Nu-l mai intalnisem pana acum, pentru ca deodata sa ma copleseasca in intreaga mea gandire. Oare ma lasase memoria?
Uitasem ca o cunoscusem? Abia asteptam sa o vad cum arata, daca seamana cu cea aparuta in imaginatia mea, in Sectorul Galben.
Cand am ajuns acasa, m-am trantit pe pat cu o pilula de stromac in gura si am inceput sa ma gandesc: oare ce se intampla cu mine? Eram nebun sau galbenele ma controlau psihic permanent si faceau o experienta pe creierul meu? Valsa Moma
Ce-a facut Moma? O fi reusit sa traiasca in desert?
Unde a ajuns? Oare, daca ma concentram, puteam sa aflu ceva despre ea?
M-am relaxat, am inchis ochii si mi-am golit creierul de orice alt gand cu exceptia imaginii fetei Momei, asa cum o vazusem ultima data. Unde o fi acum?
Deodata m-a cuprins o senzatie de frig si totul s-a intunecat.
Am simtit ca mainile imi stateau pe ceva care semana cu nisipul si, cand am deschis ochii, am vazut deasupra mea cerul plin de stele.
Atmosfera era de o transparenta desavarsita, asa cum nu o mai vazusem niciodata. Tremuram de frig din ce in ce mai tare. In jurul meu era liniste.
Eram din nou in pat.
M-am dus la fereastra si am ridicat coltul paturii ce acoperea geamul. Afara se facuse noapte. Era tarziu sa mai plec la Hen. Daca m-ar fi prins o patrula, as fi primit o pedeapsa zdravana.
Si ce daca?
Mi-am pus salopeta cenusie si am iesit.
In dreptul usii Coreliei era lasata o punga de plastix umpluta cu ceva destul de voluminos. La gura era legata cu o sfoara Cata risipa. Sfoara era o raritate, mai ales cea groasa, ca aceasta. Oare ce-o fi apucat-o pe Corelia de era asa risipitoare?
M-am strecurat, aproape lipit de peretii blocurilor, spre locuinta unde il lasasem pe Hen. Nu era departe, dar trebuia sa fiu atent la orice zgomot, sa nu ma gaseasca patrulele galbene.
Am ajuns fara nici o problema si am batut in usa.
- Intra, s-a auzit vocea Rozei.
Usa era descuiata. In hol era aproape intuneric. Am aruncat o privire tabloului si am patruns in camera cealalta. Hen era intins pe pat si parea ca doarme. Lumina slaba a becului atarnat in mijlocul tavanului lasa cea mai mare parte a camerei in penumbra. Pe masa erau niste resturi de mancare adevarata: bucatele de paine si niste frunze verzi - poate salata, intr-o farfurie mica de plastix. Paharele de apa erau goale, dar in sticla se mai vedea putin lichid.
Roza statea pe scaun, cu coatele sprijinite de masa. Avea ochii goi. Marea majoritate a femeilor sterile, care primeau aprobari sa se joace cu barbati semi-om, sterili si ei, aveau deseori aceasta privire. O vazusem mai de mult si la mama, cand se intorcea acasa mai tarziu ca de obicei. Pe Iza, sor-mea, o surprinsesem odata ca se juce cu mana intre picioare. Avea aceeasi mimica si respira accelerat
- Stai si tu undeva Suntem obositi amandoi
Capul i-a cazut incet pe masa.
Ce cautam eu acolo?
Valsa
- Roza, unde o gasesc pe Valsa?
Femeia a ridicat putin capul si a schitat un zambet:
- O vrei pe Valsa E prietena mea Daca te apropii de ea O sa afle ce inseamna atingerea unui barbat si o pierd
- Eu nu sunt sex, sunt calculator.
- Crezi? Toti suntem numai sex Restul poate fi si calculator
- Vreau doar s-o cunosc.
Roza a bufnit intr-un ras ragusit:
- Stiu! Asa se intampla mereu O cunosti si pe urma o atingi Iar eu o pierd si Valsa inca nu e atestata pentru sterilitate, ca sa aiba aprobare de intalniri cu barbati
- Iti promit
- Nu minti!
- Nu mint
- Minti, chiar fara sa stii ca minti. Asa se intampla mereu.
- Dar
- De fapt, ar trebui sa-mi dau seama ca Valsa, oricat as incerca eu s-o tin legata, tot o sa scape candva Mai bine ti-o dau tie Cel putin esti baiat frumos
- Eu vreau doar sa vad cum arata
- Chestie care e de ajuns sa te faca s-o iubesti
- Imi spui cum dau de ea?
- Stingerea s-a dat de mult Trebuie sa fie acasa




In urma cu mai bine de un an, asistasem la pedepsirea unei femei semi-om care fusese prinsa facand sex neaprobat. Fapta era considerata si mai grava, deoarece barbatul era un sclav. Era tot atat de grav cum ar fi fost descoperirea relatiei dintre mine si Moma Norocul meu ca Moma fugise, altfel cine stie ce m-ar fi putut astepta.
Femeia fusese atarnata de picioare, cu capul in jos, la doi metri inaltime si toate trecatoarele erau obligate sa arunce in ea cu pietre. Eu, ca barbat, nu avusesem voie sa ma apropii, dar asistasem de la distanta. Nu m-a mirat ca marea majoritate a femeilor care o loveau, aveau privirile incrancenate: unele de placere ca puteau provoca suferinta cuiva, altele poate, de mila. Ma gandeam: oare cate din cele care aruncau cu pietre nu facusera vreo abatere de la lege?
O lasasera acolo pana seara, apoi disparuse. Nu o mai vazusem niciodata, cu toate ca lucrase prin zona.
Valsa locuia la mica distanta, intr-o casa fara etaj, mai putin distrusa de Explozie. Ne-am strecurat pe langa pereti pana acolo, ferindu-ne de eventualele patrule ale supraveghetoarelor galbene. Roza a ciocanit usor intr-o usa, apoi a racait cu unghia de trei ori, dupa care usa s-a deschis.
Imi venea sa ma asez pe jos. Am simtit ca-mi tremura toti muschii: semana ERA femeia pe care o vazusem in vis ERA CHIAR EA.
- Ce faci, Roza, la ora asta pe strazi? stiam ca esti programata cu barbatul
- Hai, ca e buna, eu iti aduc un mascul si tu ma critici?
Valsa m-a privit intr-o parte:
- Ce nevoie am eu de mascul de barbat? Nu te am pe tine si pe Eva?
- Hai, ma, a vrut doar sa te vada. Intreaba-l ce vrea de la tine
- Dar ce sunt eu? Papusa? Jucaria cuiva? si mai ales a unui barbat semi-om atat de tanar.
- Mai, faci cum crezi, eu am plecat, a spus Roza incet si s-a indepartat pe langa ziduri.
Valsa mi-a aruncat o privire dispretuitoare si a vrut sa inchida usa. Am pus piciorul in cadru.
- Doar un cuvant
- Cum iti permiti? Barbat Ptiu!
- Te rog sa ma ierti ca insist, dar nu e bine sa stam in strada
- Atunci pleaca si lasa-ma sa inchid usa
- Plec, daca imi promiti ca o sa ne mai vedem.
- Nu!
- Te rog!
- Nu! N-am nevoie de un degenerat pe langa mine. E destul de grea viata si asa
- Am CERTITUDINEA ca o sa ne mai vedem, i-am spus si m-am retras.
A inchis usa nervoasa.




Zilele urmatoare am pandit-o de cateva ori la venirea si la plecarea de acasa. Sediul grupei unde lucra era destul de aproape de al meu, dar tot am intarziat de doua ori la lucru.
Prima data, Maria Martinez s-a uitat incruntata la mine si mi-a intins un teanc de lucrari, cam de trei-patru ori mai mult decat le dadea celorlalte.
A doua oara s-a infuriat rau:
- Crezi ca esti de capul tau ? Ti se pare ca daca stii sa calculezi repede o sa-ti admit orice abatere de la reguli? Iti atrag atentia ca, daca se mai intampla o singura data, te trimit la supraveghetoare. Nu pot sa inchid ochii la infinit. Daca te prinde ca intarzii, o sa ma pedepseasca si pe mine. Ce, eu sa sufar ca tu nu poti sa te scoli la timp? Pa ce chestie? Eiii
Alia, de pe scaunul ei, ma privea amuzata si, poate, bucuroasa ca nu mai eram cocolosit de sefa. Mi s-a parut ca-i aud gandurile:
-' Asa iti trebuie, barbat nesexual ce esti.'
M-am asezat si mi-am tras in fata lucrarile. Avea dreptate Maria Martinez: ce se intampla cu mine? Ce influienta nefasta avea asupra mea aceasta femeie semi-om, Valsa?
In mai putin de o jumatate de ora am terminat tot ce aveam de lucru. Ca sa nu-mi mai dea si altceva, am ramas cu capul aplecat deasupra mesei si m-am facut ca verific niste calcule.
De cate ori se scula de pe scaun, Alia isi gasea drum pe langa mine, atingandu-ma cateodatacu fundul ei mare.
Atunci cand ii priveam fruntea stramta, marginita de parul legat strans spre spate, aveam senzatia ca vorbeste cu mine, cu toate ca gura ii ramanea inchisa:
- ' De ce nu esti tu un barbat intreg? Iar trebuie sa cer aprobare pentru cateva intalniri cu un barbat-sex As fi vrut sa fii tu acela Ce pacat ca ai sexul nul Daca m-ar lasa ca te incerc Poate ca te-as face sa te dezinhibi si sa ma poti regula'
Hen, prietenul meu, era barbat-sex de circa doi ani si, din tot ce-mi povestise, trasesem concluzia ca era permanent extenuat. Nu mai avea timp pentru gandurile lui, fiind obligat sa fie la dispozitie pentru insamantari false diferitelor femei semi-om ce-i fusesera indicate pe lista primita la inceputul fiecarei saptamani.
Spre deosebire de barbatii-sex, barbatii insamantatori erau tinuti sub stricta supraveghere, deoarece, pana acum cativa ani, cand erau liberi sa circule prin oras, fusesera nenumarate cazuri de femei semi-om insamantate fara aprobare, fapte ce avusesera ca urmare o serie intreaga de sinucideri obligatorii.
Masurile ferme fusesera determinate de insamantarea unei galbene de un barbat semi-om. Amandoi suferisera mult pana sa moara, exemplu pentru cine si-ar mai fi permis asa ceva.
Alia se asezase pe scaunul ei si lucra. Cand privirea mi s-a oprit pe fruntea ei, intre sprancene, am simtit ca parca i-as citi gandurile in timp ce calcula. Nu mi-am putut stapani curiozitatea si m-am apropiat de ea. O simpla privire aruncata asupra hartiilor de pe masa m-a facut sa simt ca imi creste tensiunea: stiusem exact ce calcule facea in minte. Am privit-o din nou:
-'Ce te-ai asezat langa mine, impotentule?'
-'Ridica-te si saruta-ma!' i-am spus in gand.
Alia a lasat cropixul si s-a ridicat, intorcandu-se spre mine.
-'Ce dracu mi-a venit sa-l sarut? Nu pot, ma vad toate femeile astea!' 'Ce mi-a venit?''Am inebunit?'
Am zambit si m-am intors la masa mea. Se intampla ceva cu mine Incepeam sa fiu convins ca pot citi gandurile altor semi-oameni si, de asemenea, ca le pot transmite gandurile mele, fara sa vorbesc.
Era o tema la care ma voi gandi cand am sa ajung acasa.
Le-am privit pe celelalte. Mi se parea ca aud ce gandesc, dar numai atunci cand le priveam intre sprancene.
Maria Martinez:
-'Ce-as manca un stromac!'
Julia Hammer:
-'Grupa sapte iar a depasit cota de apa Sa-i modific consumul sau sa-i las sa primeasca pedeapsa?'
Carla Presscot:
-'Trebuie sa ies afara, sa ma scarpin in cur, ca nu mai pot.'
Iarasi Alia:
-'Ce mama ma-si nu-mi iese din cap cretinul asta de Alec?'
Carla s-a ridicat si a iesit.
Trebuie sa ma abtin cu chestia asta, sa nu ma prinda. Cine stie ce pedeapsa as putea sa primesc? Nu auzisem sa se mai fi intamplat asa ceva pana acum

C A P I T O L U L 9

Pe drumul spre casa am reusit sa prind gandurile catorva femei pe care le-am privit. La un moment dat, atunci cand o femeie semi-om a intrat intr-o cladire, am continuat sa-i percep gandurile pana a ajuns in camera ei. Vedeam chiar, prin ochii ei, locul in care se gasea: o camera mica, murdara si intunecoasa.
Mi se parea?
Eram mai mult decat nedumerit: ce se intampla cu mine?
M-am rupt de gandurile ei si am incercat sa vad daca pot sa o gasesc iarasi. Am reusit imediat. O vedeam cum trebaluieste prin camera, dar nu am reusit sa-i citesc gandurile decat atunci cand i-am vazut fruntea. Se pare ca nu puteam sa intru in mintea cuiva decat printr-un punct aflat undeva, putin mai sus de nas, intre sprancene.
Descoperirea aceasta imi va schimba viata?
Stateam intins pe pat, cu sentimentul ca sunt un handicapat.
Daca afla galbenele, e posibil sa am o sumedenie de necazuri.
Eram diferit de celelalte. Ma simteam vinovat de ceva Puteau sa ma execute, pentru a nu molipsi cu boala mea alte fiinte. Oare din acest motiv ma testasera? Deci, stiau? Eram, nu un semi-om ci un sub-om, un micro-om, ceva mai rau ca sclavii.
Dar Daca eram un supra-om ? Nu un semi-om, ci un SUPRA-OM.
Am vrut sa vad ce face Valsa in momentul asta. M-am inchipuit in fata casei in care locuia.
Incepea sa se intunece. Oare ce era in spatele acestei usi masive? Ce putea sa fie? Un holisor intunecos. In stanga usii era batut in perete un cui gros, de care atarna o pelerina cenusie. In partea dreapta si in fata mai erau doua usi. Cea din lateral era intredeschisa, de acolo venind o lumina vaga. Celalta usa era inchisa. Am auzit o voce din dreapta:
Crezi ca eu nu simt ca viata asta este lipsita de orice scop? Ce facem? Taiem tipare de salopete si le coasem
- Eu, s-a auzit o alta voce de femeie, fac sorturi de aceeasi masura Mereu aceeasi
- Cel putin ne avem una pe alta, s-a auzit vocea Valsei.
- Tu o ai si pe Roza
- Nu. Roza m-a inselat cu un barbat. N-o sa se mai intalneasca cu mine
- Ei, asta nu conteaza, ea doar pe tine te iubeste, stii treaba asta
- Nu. Nu ma mai iubeste, acum s-a stricat definitiv la barbati-sex. Am pierdut-o.
- Valsa, sa nu ma inseli niciodata cu un barbat-sex, ca am sa te pierd
- Esti nebuna? Cum o sa las sa ma atinga un barbat? Nici macar nu stiu daca sunt sterila sau nu Daca raman gravida? Iti dai seama ce s-ar intampla? Uf! Nu pot sa sufar nici macar ideea
- Sa nu lasi pe nimeni
- Mi-e scarba
- Asa e! E scarbos trupul unui barbat, nu se compara cu minunea unui trup de femeie.
Am patruns prin deschizatura usii: o camera mica, fara geam.
Lumina slaba venea de la o candela cu seu, asezata pe un cufar. Inseamna ca nu mai avea cota de energie.
Jos, pe o rogojina, doua trupuri de femei, acoperite cu o cuvertura cenusie. Valsa privea in tavan. Langa ea, o femeie semi-om pe care nu o cunosteam, statea pe o parte, cu una din maini mangaind parul Valsei. Prin cuvertura se vedea ca un picior al femeii era asezat pe pantecul Valsei.
M-am gandit: 'Ce frumoasa esti, Valsa'.
Eva, si tu esti frumoasa. Dar ce voce groasa ai, parca nu e vocea ta
- Dar n-am spus nimic acum. - Mi-ai spus ca sunt frumoasa
- Ma gandeam la Roza. Crezi ca o sa mai vina la tine?
- Las-o pe Roza, a spus Valsa ridicandu-se intr-un cot si lasand sa-i scape de sub cuvertura un san. Te-am auzit De fapt Am auzit o voce mai groasa care mi-a spus ca sunt frumoasa. O voce pe care o cunosc, dar nu-mi aduc aminte de unde. Ai dreptate, nu era vocea ta. Era o voce care seamana cu una barbateasca, o voce pe care sunt sigura ca am mai auzit-o undeva
Mi s-a facut frica sa nu ma vada si am facut cale intoarsa.
Ce prostie! Cum sa ma vada daca eu eram aici, in camera mea.
Dar, totusi, AUZISE ce gandisem.
Un tantar mi se asezase pe spatele palmei si l-am gonit cu o miscare.
Mi-am amintit de senzatia pe care o avusesem acum cateva zile, cand ma gandisem la Moma si parca eram sub un cer plin de stele
Poate chiar o urmasem cu gandul. Oare era legal ce faceam? Nicaieri in Lege nu citisem despre asa ceva.
Se pare ca, nu numai ca puteam sa citesc gandurile altora, dar puteam sa vad in minte si locul in care se gaseau, chiar departe de mine. si mai puteam sa le transmit si gandurile mele, asa cum se intamplase acum cu Valsa.
Ce se petrecea cu mine?
Cel mai sigur, era sa nu marturisesc nimic nimanui si sa incerc sa ma dumiresc, mai intai, daca ceea ce mi se intampla era vreo boala fizica sau mintala, urmand ca abia apoi sa ma hotarasc daca solutia era sinuciderea, sau trebuia sa ma obisnuiesc sa traiesc toata viata cu frica de a nu fi descoperit.
Da.
Asta era situatia, n-aveam ce face.
Hai sa vedem cum o sa ma descurc cu chestia asta




Urmatoarele zile mi-am testat psihicul in diverse situatii, pentru a identifica toate puterile ce-mi aparusera: puteam citi gandurile aproape oricarei persoane, semi-om sau sclava. Puteam sa le induc gandurile mele, sau ca fiind ale lor, sau ca venind din partea altcuiva. Aici avusesem ceva probleme pana invatasem sa ma insinuez in mintea fiecareia, in soapta, ca sa nu i se para ca-i vorbeste cineva dinafara trupului, asa cum se intamplase cu Valsa.
Puteam sa urmaresc o persoana cu gandul in cele mai diverse locuri, fara sa fiu oprit de ziduri de beton sau usi din metal. Nu numai ca citeam si transmiteam direct gandul, dar detectam si zgomote, deci 'simteam' vibratia aerului.
Cu galbenele era mai dificil: unele aveau mintile deschise, iar alte cateva mi s-au parut opace, mai mult sau mai putin.
Am facut o excursie si in Sectorul Galben, o experienta care merita povestita.
Era dimineata unei zile de repaus saptamanal.
Poarta cea mai apropiata a Sectorului Galben era inca inchisa. In spatele ei, pe o saltea mica, o femeie galbena statea cu picioarele incrucisate, privind in gol. Medita. Un coridor de circa zece pasi m-a dirijat spre o usa metalica de care am trecut fara nici o problema.
Erau locuri pe care nu le cunoscusem si nu puteam sa sar peste mai multe obstacole de-o data, fara sa le identific pe fiecare. Bazaitul usor ce se auzea, venea de la un mare ventilator care forta aerul filtrat de afara, spre interiorul sectorului.
O scara larga, din piatra, pornea din fata mea.
Am coborat multe trepte, cam unu, doua, etaje de bloc exterior. Pe masura ce ma apropiam de capatul inferior, am vazut deschizandu-se in fata si lateral, mai multe culoare. Erau de inaltimea a doi oameni si aveau o latime de doi, trei metri. Am luat-o la intamplare pe unul din ele, trecand pe langa o alta galbena care dormita pe salteluta ei.
Ce s-ar fi intamplat daca m-ar fi vazut? Dar nu avea cum, era doar gandul meu.
Pe masura ce inaintam, am vazut usi acoperite cu perdele de diverse culori. Lumina becurilor era mult mai puternica decat in incaperile din sectoarele locuite de semi-oameni. Predomina culoarea galbena si albastra. In capatul culoarului se gasea o incapere enorma, din care porneau tunele in mai multe directii. Piata era goala. In mijloc se gasea un piedestal cu o masa de piatra.
Am pornit pe un alt tunel, la intamplare, infundandu-ma tot mai mult in acest labirint.
In unele locuri, cate o galbena iesea din spatele perdelelor si intra in alt loc. Cele pe care le puteam sonda mintal aveau mintile goale. Am observat ca sariurile si robele lor nu erau legate regulamentar, cu centuri, ci lasate libere.
Am urmat-o pe una din ele, mai tanara. A trecut de o perdea albastra si a luat de pe o masuta un prosop care mi s-a parut a fi ud. S-a frecat cu el pe fata, apoi si-a desfacut sariul si s-a tamponat la subsuori si intre picioare. A intins prosopul pe masuta, s-a gandit ca ii este foame si sete, pe urma a iesit.
Aproape de capatul altui culoar, in partea dreapta, doua galbene aranjau pe o masuta diverse obiecte frumos colorate, a caror intrebuintare nu o stiam.
Ceva mai departe, pe un culoar lateral, zidul era inlocuit de niste gratii in spatele carora erau intinse pe jos cateva sclave tinere. Nu aveau pe ele nimic. Ochii le erau goi, ca si mintea.
M-am intors instantaneu la mine in camera. Era suficient pentru prima excursie. Acum puteam sa merg cu gandul direct acolo, cunosteam locul. Tin minte ca mama mi-a spus odata ca multe din Orasele Galbene sunt construite in locurile in care inainte de Explozie existau gari si trenuri subterane sau adaposturi construite tocmai ca sa fereasca lumea de efectele unor eventuale Explozii. Acolo galbenele continuasera constructia, facand vagauni in care locuiau sute si mii de privilegiate. Acolo, radiatiile din aer erau mici, nepericuloase pentru copurile lor.
Urma ca altadata sa identific crescatoriile de caini pentru carne
Oare ce ma facuse sa ma gandesc la asta? Ce treaba aveam eu cu cresterea cainilor necesari meselor festive ale galbenelor? Nici macar nu vazusem de aproape un asemenea animal. Tot ce stiam despre caini, era ca sunt mult mai mari decat sobolanii si pot fi dresati de cate galbene. Se pare ca unii dintre ei scoteau niste sunete lugubre, care le speriau pe sclave. Se mai spunea ca alti caini pot fi invatati sa manance carne de sclave si ca luptele dintre caini si sclave erau cel mai cautate distractii in Orasul Galben. Semi-oamenii nu aveau voie sa vada asa ceva. Dar eu Trebuiasa aflu cand se desfasoara asemenea spectacole si sa particip cu gandul. Apoi, cand le voi povesti femeilor din grupa mea, o sa cada pe jos de suparare ca ele n-au vazut niciodata
Experienta cea mai interesanta am realizat-o cu Alia: i-am transmis intr-o seara gandul sa-mi faca o vizita.
Peste o jumatate de ora am auzit o bataie in usa. stiam ca este ea.
A intrat. Era frumoasa, dar nu ca Valsa.
- Alec, ti-am adus stromacul pe care ti-l datoram, a spus asezand pe masa o sfera verde. Te las sa te odihnesti, mi-a spus vazandu-ma intins pe pat si a plecat.
In mintea ei predomina supararea ca nu sunt sex.
Eram foarte multumit: orice experienta incercam, imi reusea.
Acum puteam sa o determin pe Valsa sa..
Nu! Valsa trebuia sa faca totul din propria ei vointa.




Ce mi s-a parut interesant, este ca puteam nu numai sa aud zgomotele sau vorbele, ci simteam chiar si diverse mirosuri.
In Sectorul Galben am incercat sa pipai o perdea. Aveam o vaga senzatie pe varful degetelor, dar insuficienta pentru a determina calitatea materialului.
De asemenea, nu eram in stare sa simt vreun gust.
Ce-o face acum Moma? Oricat m-am concentrat, nu am reusit sa intru in contact cu ea. Sau era prea departe pentru gandurile mele, sau nu mai era in viata.
In schimb, am intrat de doua ori in legatura cu Sao Pag. De fiecare data am vazut-o stand pe un scaunel langa un trup de sclav.
Uneori, intins pe pat, imi analizam mintal tot corpul: creierul, muschii, oasele, celelalte organe. Nu sesizam nimic deosebit. Atunci de unde aveam inchipuirile astea?
Trecuse aproape o saptamana de la intalnirea cu Valsa, cand am hotarat ca este timpul sa o revad.
Cat am fost la grupa, am rezistat tentatiei de a o cauta cu gandul. La plecare, m-am pitit la adapostul unei ruine din imediata apropiere a casei in care statea Valsa si am inceput sa astept. Oare ajunsese deja? M-am abtinut sa investighez mintal apartamentul, intrucat mai erau multe ore pana la stingere.
Doua supraveghetoare galbene au trecut pe langa mine fara sa-mi dea vreo atentie. Le urmau patru sclave cam sarite de tinerete, carand, cu vizibile eforturi, niste saci plini cu ceva voluminos.
Pana acum, mintea sclavelor mi se parea mult mai simpla: parca atingeam o suprafata cu mai putine ondulatii decat la semi-oameni si galbene. Le-am simtit ca sunt obosite, dar indiferente la tot ce era in jurul lor. In gandurile celor doua galbenelor am evitat sa incerc o sondare, de data asta.
Nu stiu ce mi-a determinat retinerea. Poate faptul ca erau amandoua incruntate, sau deoarece eram atent la directia din care trebuia sa apara Valsa.
Se facuse deja tarziu. O fi intrat in casa inainte sa ajung eu?
M-am dus spre usa ei si am ciocanit, apoi am racait cu unghia de trei ori, asa cum facuse Roza, abtinandu-ma cu greu sa-mi arunc mintea in spatele obstacolului.
Valsa era, totusi, acasa. I-am auzit miscarea in spatele usii, care s-a intredeschis. Avea parul blond lasat liber pe umeri, peste sariul lejer, iar ochii albastrii ma priveau cu surprindere:
- Ce cauti aici, degeneratule?
- Trebuie sa-ti vorbesc! Lasa-ma doar cinci minute inauntru.
- N-am ce discuta cu un barbat
Spusese 'barbat' cu acel ton dispretuitor pe care-l utilizau aproape toate femeile semi-om cand pronuntau cuvantul.
- Nu vin in calitatea mea de barbat, ci in cea de calculator.
- Ce treaba am eu cu calculele? Eu sunt confectionera, asa ca pleaca si lasa-ma in pace.
A vrut sa inchida usa, dar a lovit-o de piciorul meu, aproape strivindu-mi sandaua si cateva degete.
- Te rog! Iti promit ca, daca ma asculti cinci minute, nu o sa mai insist niciodata sa-ti vorbesc.
A stat cateva clipe pe ganduri, apoi a spus:
- Vino maine la ora asta, acum nu pot
M-am intors, impunandu-mi sa nu intru cu gandul dupa ea. Era cu Eva?
In drum spre casa, m-am oprit cateva minute la izvorasul meu, bajbaind pe intuneric. Apa continua sa curga in picaturi, umpland olita de plastix. Am baut pe saturate, apoi am ridicat mana. Tevile erau prea sus ca sa le ating. M-am intins ridicandu-ma pe varfuri si
Asta era prea de tot: am atins o teava. Insemna ca apreciasem gresit inaltimea lor. Am facut un pas lateral, dar nu am mai simtit pamantul sub picioare.
M-am prabusit, lovindu-ma rau la genunchiul si cotul stang.
Am stat cateva clipe nemiscat. O durere foarte puternica m-a strafulgerat prin umarul stang si abia am reusit sa ma intind pe spate.
Cimentul era ud si rece. Mintea mi-era goala, nu puteam sa ma concentrez, sa gandesc. Am ramas in pozitia asta pana cand durerile s-au mai atenuat, pe urma m-am ridicat cu greutate si m-am tarat spre usa si spre trepte. Era un intuneric de nepatruns. Am pipait peretele pana cand am gasit deschiderea si am urcat, incet, incet, treptele.
Spre surprinderea mea, afara era bezna. Cateva stele se vedeau printre peretii inalti ai blocurilor.
Cand se facuse noapte?
Am incercat sa ma ridic in picioare, dar durerea puternica din genunchiul stang mi-a smuls un geamat si m-a facut sa ma intind pe spate. Praful imi intrase in nas si-l simteam pe limba. M-am concentrat asupra genunchiului. Era fierbinte si o stralucire portocalie inconjura rotula. Am 'vazut' prin materialul salopetei, pielea sfasiata si cateva vase de sange rupte, supurand ritmic. Mi-am impus sa nu mai simt durerea, nici la rotula, nici la umar.
Ce-am sa fac?
Cum atinsesem teava? De ce cazusem atat de rau de la o inaltime relativ mica?
O geana de lumina a aparut pe cer, printre blocuri.
Doar nu se facea dimineata? Cat timp zacusem in pivnita?
Prea multe intrebari la care nu stiam raspunsul.
Daca as fi putut sa ajung acasa In patul meu
Mi-am inchipuit
IN PATUL MEU! ERAM IN PATUL MEU!
Cum ajunsesem aici? Ce mi se intampla, de aveam atatea momente in care nu-mi dadeam seama ce fac?
Lumina crestea din ce in ce mai mult. Nu visasem, salopeta era sfasiata la genunchi si la cot, iar in unele locuri era plina de o mazga cenusie.
Pe spate am simtit-o uda.
M-a trecut un fior.
CUM AJUNSESEM AICI?
Fusesem total inconstient cand venisem acasa? Sau visam?
Nu visam. Totul era cat se poate de real Cat se poate
Incepeam sa ma indoiesc de sanatatea mea mintala. Eu, care puteam sa citesc gandurile altora, nu eram in stare sa gandesc coerent ce mi se intampla mie?
Deci: cum putusem sa ating teava, care era aproape de tavan? De la ce inaltime cazusem? Cum ajunsesem acasa?
M-am ridicat din pat schiopatand si mi-am scos salopeta.
Nu mai aveam nici una. Mai era destul timp pana sa am dreptul la alta, noua. Trebuia sa o carpesc pe asta. Ma pricepeam destul de bine la asa ceva, de cand eram mic. si-mi si placea.
M-am sters pe tot corpul cu un prosop putin umezit si m-am concentrat asupra ranilor, pana cand durerea s-a atenuat.
Nu aveam prea multa ata de cusut, asa ca am facut reparatiile cu multa atentie.
Imi lipisem cu scuipat pe rana de la picior o bucata de hartie de orez. Sangerarea se oprise.
Din difuzor s-a auzit suieratul de trezire: era ora sapte.
Timpul trecuse mult prea repede. E posibil ca sa fi stat opt sau noua ore in pivnita fara sa-mi dau seama? Lesinasem?
Am ajuns la grupa exact la timp. Maria Martinez m-a urmarit cu privirea in drumul spre masa mea:
- Ce ai de nu mergi normal?
- M-am lovit putin, dar imi trece.
- Ai mancat prea mult stromac, a spus Alia. Ti s-a lasat in talpi
Am ramas tacut si m-am apucat de lucru.

C A P I T O L U L 10

Am trecut prin usa deschisa si m-am oprit in mijlocul holului. Valsa a inchis in urma mea si mi-a facut semn sa o urmez. Camera din fata era ceva mai mare: o masa si doua scaune uzate, un pat acoperit cu o cuvertura din plastix de culoare rosie, un dulap si, langa el, o lada, la fel ca in majoritatea celorlalte case pe care le vazusem.
Mi-a indicat cu o scurta miscare din mana sa ma asez pe unul din scaune. Avea o privire indiferenta.
Am asteptat regulamentar sa-mi adreseze un cuvant. Cateva secunde a tacut, uitandu-se la paharul din fata ei, apoi a ridicat ochii si m-a privit:
- Spune repede ce doresti.
- Cred ca am o rezonanta cu mintea ta, am spus si am continuat repede, sa nu-i dau posibilitatea sa ma opreasca: am impresia ca pot sa-ti citesc gandurile.
M-a privit surprinsa:
- Nu inteleg! Cum adica?
- Simplu. Daca ma concentrez foarte tare, mi se pare ca pot sa ghicesc la ce te gandesti.
- Nu cred.
- Te superi daca te rog sa facem o incercare?
- Ce incercare?
- Gandeste-te la ceva, la orice, iar eu o sa incerc sa ghicesc la ce te-ai gandit.
S-a uitat cateva secunde la mine, pe urma a izbucnit in ras.
Radea cu toata fata, un ras sanatos, care ma contamina si pe mine.
- Hai! N-am mai auzit asa ceva. Este un joc nou? Asteapta sa ma gandesc, la ce sa ma gandesc Gata!
- 'Esti un tampit!', am spus zambind.
S-a inrosit si a lasat privirea in jos.
- Recunoaste ca, intre mintile noastre exista un canal de legatura, ceva ca o rezonanta pe aceeasi lungime de unda
- Nu stiu cum faci, dar chestia asta ma intriga: gandurile mele sa fie captate de o alta persoana? si, mai ales, de un 'barbat' 'Asta e periculos, trebuie sa-l dau afara'.
- Te rog, doar sa faci incercarea de a-mi capta si tu gandurile. Trebuie sa ne convingem daca treaba asta actioneaza din ambele directii
S-a uitat atenta la mine. I-am transmis: 'Sunt prea frumoasa ca sa-mi pierd timpul cu una ca Roza sau cu o alta femeie. Mie imi trebuie un barbat adevarat, cum e animalul asta din fata mea'.
- Ai simtit la ce m-am gandit? am intrebat-o.
- Nu. Nu am simtit nimic. Nu m-am gandit la nimic. Chestia asta nu functioneaza din partea mea
Eram sigur, dupa usoara roseata care-i crestea pe pometi, ca stiuse perfect ce-i transmisesem, dar o lasasem sa creada ca sunt gandurile ei.
- Ei, am spus ridicandu-ma, eu am sa plec acum. Au trecut cele cinci minute
'Nu trebuie sa plece! Ii dau un pahar cu apa' i-am transmis.
- Mai stai putin, sa te servesc macar cu un pahar cu apa
S-a ridicat si a iesit din camera.
De sub cuvertura se vedea un colt de ceva care semana a carte din hartie adevarata. Daca m-as fi dus sa vad despre ce este vorba si ar fi intrat tocmai atunci, m-as fi simtit vinovat. N-ar fi trebuit decat sa ridic putin cuvertura, sa vad ce carte este
Acolo!
Aici!
MARGINEA CUVERTURII S-A RIDICAT!
Mi-am smuls privirea. Asta ce mai era? Puteam sa misc obiectele de la distanta?
Valsa a intrat cu doua pahare, pline pe jumatate cu apa, asezate pe o tavita din lemn. Le-a pus pe masa si s-a asezat.
- Stii? De fapt eu nu am mai discutat niciodata singura si atat de aproape cu un barbat Voi sunteti atat de rari
- Eu nu prezint nici un pericol. Lucrez cu multe femei si ma inteleg foarte bine cu ele.
- La nici o grupa de la noi nu sunt barbati. Iar eu nu am cerut aprobare, nici de copii, nici de sex Nu ma simt in stare Nu ma simteam in stare sa stau langa un barbat sex si sa ma si atinga Brr! Numai la gandul asta si mi se face pielea ca de gaina. Am vazut odata pe cineva care venise la grupa dupa o noapte petrecuta cu un barbat sex. Toata ziua s-a chinuit cu o durere groaznica de cap. Ne spunea ca simte tot sangele vuindu-i prin creier, in pulsatii. Nu a fost in stare sa-si faca norma si a trebuit s-o ajutam noi, celelalte. A fost un chin si pentru ea si pentru noi. Iata ce-ti poate aduce sexul cu un barbat. Am mai aflat ca barbatii sex sunt si foarte curiosi. A intrebat-o daca-i place Asta e cea mai mare insulta pe care am auzit-o Intr-un fel pot vorbi femeile intre ele si altceva este discutia cu un barbat. Cand eram mai mica si copiii aveau voie sa se plimbe pe strazi, asta inainte sa-i stranga in rezervatie, un barbat dadaca m-a atins cu palma deoarece nu ma dadusem de-o parte destul de rapid din fata unei galbene De atunci am jurat sa nu mai ma las atinsa de nici un barbat. M-am tinut de juramant si ma voi tine si de acum inainte
- Nu am intentionat si nu intentionez deloc sa te ating.
- Atat ti-ar trebui. Chiar daca poti sa-mi citesti gandurile, chiar daca se va mai intampla sa ne mai vedem, nu inseamna ca poti sa ma atingi cu mainile. Destul ca ma poti atinge cu gandul.
- Iti promit ca nu voi uita asta niciodata.
- Bine, atunci o sa mai stam de vorba Poate.
- Ma lasi sa mai trec peste vreo doua, trei zile?
- Inca nu stiu. Totusi, cauta-ma si pana atunci ma voi decide.




Stateam in patul meu.
Acum zece minute sparsesem unul din cele doua pahare de sticla pe care le aveam.
Il ridicasem de pe masa cam de o palma si, in momentul acela, o usa s-a trantit pe culoar. Poate la Corelia. Dar scapasem de sub control paharul, care cazuse si se sparsese in nenumarate bucati. Le-am aruncat si m-am hotarat sa nu mai fac experiente cu obiecte valoroase. Doar aveam si doua paharele de plastix.
Dimineata, spre surprinderea mea, primisem aprobare pentru acces la jocurile de primavara ale gladiatoarelor. Oare o sa ma insoteasca si Valsa? stiam ca odata vom fi impreuna in Sectorul Galben, dar nu stiam cand anume, acum sau altadata.
Mai erau cam doua saptamani pana atunci.
Speram sa nu fac vreo greseala care sa-mi anuleze accesul. Mergeam atent pe strada, sa nu deranjez pe nimeni.
Ajunsesem sa ma feresc si de sclave, care, de altfel, se fereau si ele de mine, la fel cum se fereau din calea oricarei galbene sau femei semi-om.
Corelia ceruse si ea aprobare in aceeasi zi. Vom fi multi cunoscuti in acelasi timp in Sectorul Galben.
Abia asteptam sa vad pentru prima oara acest spectacol bianual, de sarbatoarea primaverii si a toamnei. De fapt, pentru zona noastra, chestia asta cu primavara si toamna era artificiala, intrucat aici era mai tot timpul cam aceeasi temperatura, caldura si cer mai mult senin. Rareori cadeau cateva picaturi de ploaie, insuficiente pentru a spala praful generalizat.
Stiam ca in nord, destul de departe, existau totusi deosebiri evidente intre anume perioade de timp. Acestea erau asa-zisele anotimpuri. Se pare ca exista cu adevarat si acea apa solida, numita ghiata si zapada.
Cred, dar s-ar putea sa ma si insel, ca bunica imi spusese despre asa ceva cand eram mic, dar nu mai eram prea sigur pe amintirile mele. Brrr! Ce rau era sa fie frig. Mi se strangea pielea doar la ideea acestei senzatii.
Ce-o face acum Valsa? Nu, nu vreau sa o urmaresc cu gandul. Cu ea totul trebuie sa se intample normal, fara nici o exagerare din partea mea.
Am umplut un pahar din plastix cu apa. L-am asezat in mijlocul mesei si m-am departat.
Mi-am incordat atentia asupra lui, ca si cum l-as fi inconjurat cu o forta, pe care am dirijat-o in sus, incet, incet. Paharul s-a ridicat, iar apa din el a facut o concavitate in interior, parca urcandu-se pe peretii paharului. L-am tinut asa, suspendat, cateva secunde, apoi l-am coborat. Da, era o chestie care-mi reusea, insa imi solicita o atentie deosebita.
Dupa ce l-am mai ridicat de cateva ori, plimbandu-l de colo, colo, am hotarat sa incerc si cu ceva mai greu: aveam langa perete o cutie din plastix plina cu lucruri vechi. Am fixat-o cu privirea si am reusit sa o misc. Patul. Ia sa misc patul Da, puteam, dar obosisem destu de mult.
Il miscasem foarte putin. Nu mai eram in stare sa ma concentrez.
Trebuia sa mai exersez, mergea greu.
Iza! Ce s-o fi intamplat cu sora mea? N-o mai vazusem de cinci sau, poate, sase ani. Plecase intr-o dimineata la grupa ei, iar spre seara, o colega a trecut pe la mama si i-a spus ca Iza a fost transferata in alt oras.
Daca ar putea vedea ce sunt in stare sa fac?
M-ar pupa usor pe frunte, asa cum facea cand eram mic, m-ar fi mangaiat pe crestetul capului si si-ar fi rotit degetul aratator in interiorul urechii mele stangi, dandu-mi o senzatie speciala.
Habar nu aveam unde este




Deodata am simtit ca o ceata imi intuneca gandurile iar apoi imi apare in fata imaginea unui obiect masiv, ceva care imi astupa toate unghiurile privirii. Am stiut ca este un munte aflat foarte departe. Varful era acoperit de ceva alb, iar in minte mi-a aparut cuvantul 'zapada'. Mai jos, se vedeau portiuni fara nici o vegetatie, care am stiut ca se numesc 'stanci', intrepatrunse ici, colo, de 'tufe'. Privirea mi s-a fixat pe o pata mai inchisa la culoare aflata pe un perete destul de inclinat si am simtit o dorinta puternica de a patrunde in spatele acelei porti, in 'pestera'. Undeva, in bezna, a aparut un postament pe care era asezata o sfera de 'cristal'. In jurul ei raze de lumina albastre, rosii, verzi, se intrepatrundeau intr-o policromie fantastica, un spectacol nemaivazut niciodata, de nimeni Oare?
Cuvintele respective imi apareau clare in minte, de parca mi le-ar fi spus cineva. Imaginea a disparut tot atat de brusc cum a aparut si m-am trezit iar pe patul din camera mea. Ce fusese vedenia asta? De unde imi venisera imaginile si cuvintele?
Stiam ca o sa ajung in acel loc, stiam ca o sa fie cale lunga de facut, asa cum stiam ca o sa fiu insotit de Valsa.
De unde stiam?
Stiam! Atat era suficient, stiam Eram chiar convins.
De fapt, incepeam sa ma obisnuiesc cu salturile astea din realitate, asa ca




La nord, unde se terminau constructiile, incepea o portiune de terenuri imprejmuite: gradinile de legume si cateva cimpuri cu cereale.
Calea ferata se strecura printre parcele strajuita de-o parte si de alta de cateva randuri de porumb. Femeile semi-om erau aici supraveghetoare ale sclavelor, care trebaluiau toata ziua sa mentina recoltele in viata. Aduceau din oras apa cu niste vase din lemn, tinute de cate patru sclave, apoi udau fiecare planta la radacina cu cantitatea prescrisa.
Orice risipa era aspru pedepsita. Culesul era facut de femeile semi-om, supravegheate de galbene.
Spre vest, loturile cu plantatii erau mult mai putine, intrucat desertul incepea mai aproape de oras.
La est, dupa cateva plantatii, incepeau orezariile. Erau de-o parte si de alta a unui fluviu cu apa murdara.
Spre sud, nisipul se invecina chiar cu ultimele blocuri, mult mai darapanate decat in celelalte directii.
Se spunea ca Explozia cea mai apropiata fusese undeva, inspre est, pe locul in care existase un oras mult mai mare decat al nostru. Noroc ca fusese destul de departe ca Explozia sa nu ne distruga si noua toate cladirile. Se spunea ca din acel oras nu mai ramasese absolut nimic, decat un crater enorm. Mai existau povesti ca fusese o Explozie si spre sud, spre nord, spre vest
Oricum, marginile dinspre est si sud ale orasului nostru erau mai putin circulate de supraveghetoarele galbene, intrucat se parea ca radiatiile sunt mai puternice acolo.
Oare unde se gasea muntele pe care-l vazusem? Abia mi-am pus intrebarea ca mi-am si raspuns: trebuia sa merg mai intai spre vest, cale de sapte zile pline, apoi spre sud, inca sapte zile. De unde imi venisera ideile astea? Ei, asta e acum Prea multe intrebari fara raspuns.
Sa plec? Sa plec singur?
Zilele urmatoare am hotarat sa incep pregatirile de plecare: am strans din diverse locuri bidoane din plastix pentru apa, mi-am confectionat o sacosa pe care puteam sa o atarn pe umeri, in spate, am reparat o pereche mai veche de sandale.
Puneam de-o parte, in fiecare zi, doua-trei stromacuri.
In serile care au urmat am fost in vizita la Valsa. M-a primit, la inceput cu retinere, apoi din ce in ce mai volubila.
Intr-o zi am invitat-o la mine si, spre surprinderea mea, nu m-a refuzat. Imi impusesem sa nu o mai sondez mintal, pentru a o lasa sa faca totul din propria vointa.
A intrat in camera si a privit de jur-imprejur, apoi s-a asezat pe scaun.
- Valsa, mergi in Sectorul Galben, la jocuri?
- Nu stiu inca. Am facut cerere dar nu am primit raspunsul.
- Daca primesti aprobarea, vrei sa mergem impreuna?
- De ce nu?
- Stii, vin o gramada de cunostinte si s-ar putea sa apara vorbe
- Nu-mi pasa. Roza si Eva stiu ca discutam. Ele stiu sigur ca nu este altceva, iar parerea altora nu conteaza.
- Galbenele s-ar putea sa aibe o parere proasta despre prietenia dintre un barbat si o femeie semi-om
- Esti convins ca asa gandesc, intrucat imi poti citi gandurile.
- Nu-ti citesc gandurile decat atunci cand imi dai voie. Altfel nu pot, am spus si am mintit-o pentru prima oara.
- Acum ce gandesc?
- Cred ca esti speriata ca nu cumva sa te ating.
Valsa s-a inrosit in obraji:
- Si nu ai sa ma atingi, nu-i asa ?
- Nu. Vreau doar sa fim buni prieteni.
- Minti, de data asta ti-am citit eu gandurile: vrei sa ma atingi. stiu!
- Asa este, dar nu te voi forta niciodata sa faci ceva care nu doresti.
- Si daca eu doresc?
Am ramas ca traznit.
- Si daca eu doresc? a intrebat din nou Valsa. Daca eu vreau sa ma atingi? stiu ca nu esti barbat sex sau insamantator, dar vreau numai sa ma atingi, sa vad ce se intampla. Vreau sa stiu daca sunt pretabila la atingerea unui barbat sex, sau
S-a ridicat de pe scaun si s-a asezat langa mine, pe marginea patului.
Si-a desfacut salopeta la nasturii din dreptul pieptului, mi-a luat mana si a introdus-o in deschizatura.
DUMNEZEULE!

C A P I T O L U L 11

Femeile, cam cincizeci, se asezasera la coada pentru verificarea autorizatiilor de intrare. Eu, impreuna cu inca patru barbati semi-om, stateam de-o parte, asteptand sa ne vina randul.
Era dimineata devreme, dar simteam ca aerul devenise, deja, inabusitor.
Oare ventilatoarele din oras functionau?
Da, functionau si inca destul de bine.
Curentul de aer racoros m-a cuprins din primul tunel. Dupa ce ne-au agatat cate un ecuson fluorescent, am fost dirijati, separat de femei, pe un culoar adiacent, astfel ca am ajuns la arena ridicata in piata centrala a sectorului inaintea lor. Doua supraveghetoare galbene ne-au dus pe o scara pana sub tavan, facandu-ne semn sa ne asezam pe niste scanduri destul de stramte. Ele s-au oprit la margine, de-o parte si de alta.
Atunci a ajuns si grupul de femei. Alte supraveghetoare le-au facut semn sa se aseze pe banci, mai jos de noi, in grup compact. Am vazut-o pe Valsa.
Nu mi-a aruncat nici o privire. Era intre Roza si o alta femeie pe care nu stiam cum o cheama, dar o cunosteam dupa figura, o colega de-a lor de grupa.
Singura care s-a uitat spre mine a fost Alia, aflata jos, chiar la marginea arenei. Langa ea era Maria Martinez. Horwath nu facuse cerere, explicandu-ne ca nu o pasioneaza jocurile de gladiatoare ci luptele de caini, care urmau sa fie altadata.
Am asteptat in liniste cateva minute, pana cand si bancile din celelalte sectoare au fost ocupate in acelasi fel: sus, un mic grup de barbati, in rest femei semi-om din celelalte zone exclusive ale orasului, iar pe margini, supraveghetoare.
Atunci a inceput ceremonia de prezentare a luptatoarelor. Au venit dintr-un tunel, din stanga.
Mergeau cu pasi mici, una in spatele alteia.
Erau opt femei semi-om. Aveau muschii bratelor bine dezvoltati si sanii foarte mici. Erau rase in cap. Singura imbracaminte o reprezenta cate un cordon de diferite culori, pe talie, inodat cu o funda mare, pe buric.
Fiecare avea in mana un baston destul de gros si nu foarte lung.
S-au asezat in cerc, la marginea arenei si au cazut in genunchi, aplecate in fata, pana cand capul le-a atins placile de piatra. O supraveghetoare a intrat in mijlocul arenei si a ridicat mainile:
- Galbena de Aur! Galbena de Aur! Da putere acestor luptatoare sa treaca in imparatia Ta cu cinste. Iart-o pe cea care va ramane in viata ca inca nu este pregatita sa-Ti acorde spiritul si corpul ei. Noi o iertam inca de pe acum, asa cum ne-ai invatat Tu, in suprema Ta bunatate. Fie ca fumul trupurilor ce vor fi arse pe altarul Tau sa-ti incante narile si sa reverse asupra noastra, a supuselor tale galbene, bucuria nemarginita a satisfactiei Tale. Formati perechile.
Galbena s-a retras din arena.
Doua cate doua, femeile s-au aruncat in lupta. Loveau cu bastonul, cu picioarele si pumnii. Una din ele a cazut, nu atat dintr-o lovitura, cat de o piedica pusa cu viteza. Adversara sa i-a dat lovitura finala in cap si s-a retras de-o parte, asteptand viitoarea concurenta. O bruneta cu solduri mai proeminente a facut o rotatie cu bastonul deasupra capului incercand o lovitura totala, dar cea cu care se batea a impuns-o rapid in stomac, bastonul aproape iesindu-i prin spate.
Sangele a tasnit.
La a treia pereche fortele si indemanarea erau aproximativ egale. Ambele combatante dovedeau maiestrie in lupta cu bastonul, niciuna nereusind inca lovitura hotaratoare. Mai ales eschivele femeii mai micute ca statura, smulgeau exclamatii aprobatoare din partea asistentei. Deodata, micuta s-a lasat jos si a rotit cu viteza un picior, secerand-o pe cealalta.
Ultima pereche erau inca in stadiu de tatonare: se roteau, trimiteau lovituri scurte, parate imediat, pana cand una din femei a prins un moment de neatentie a celeilalte si i-a aplicat un baston, de jos in sus, chiar intre picioare, doborand-o si astfel scotand-o din lupta.
S-au format imediat alte doua perechi.
Micuta, care imi placea cum se misca, a nimerit cu cea mai solida dintre ele. N-avea nici o sansa.
O urmaream cu inima stransa cum eschiva loviturile care trebuiau, daca si-ar fi atins tinta, sa fie decisive. Oricum, era mai rapida in miscari, dar forta ei parea mai mica. Adversara sa se tinea foarte bine pe picioare, dar era mai lenta. Cealalta pereche a terminat repede, curios, lovindu-se in acelasi timp si cazind amandoua. Urma ca supraveghetoarea sa stabileasca care din ele va ramane in lupta, dupa care-i va aplica celeilalte lovitura finala. Micuta a parat cu bastonul o impunsatura si, cu un salt rapid, i-a infipt celeilalte un cot in plina figura. Sangele a umplut fata acesteia si, in momentul de ameteala ce a urmat, micuta i-a secerat picioarele si a rotit bastonul in aer, lasandu-l sa cada pe capul celeilalte. Trupurile doborate, in care abia mai palpaia viata, au fost scoase din arena si duse in locul unde urmau sa fie facute fum. Semi-oamenii nu aveau dreptul sa vada transformarea, era numai privilegiul galbenelor.
Urma lupta finala. Cele doua femei s-au privit in ochi cateva clipe. Se vedea ca sunt obosite. Au facut mici fente cu bastoanele, rotindu-se in jurul arenei. Micuta a asteptat ca cealalta sa ajunga cu talpile pe o pata mare de sange si a atacat. Adversara a incercat sa evite dar a alunecat si micuta a lovit.
Lupta se terminase. Asistenta s-a ridicat in picioare si a aplaudat indelung, pana cand supraveghetoarele au cerut liniste.
- Iti multumesc, luptatoare, ca ai stabilit care vor fi fericitele ce o vor desfata pe Galbena de Aur, a spus supraveghetoarea ce se intorsese in mijlocul arenei, adresandu-se micutei. Tu o sa mai lupti altadata pentru dreptul de a fi trimisa Galbenei de Aur.
Ce sa fac? Sa-i spun Valsei ca micuta castigase si cu ajutorul meu? Mai bine nu.
Am fost lasati sa ne plimbam putin timp prin Sector, in grup, prin tuneluri, unele mai largi, altele mai stramte, cu locuinte de-o parte si de alta. Galbenele cu care ne intalneam ne priveau, de cele mai multe ori curioase.
Majoritatea nu aveau permis de a se deplasa inafara Sectorului Galben si singurele ocazii cand ne puteau vedea, erau vizitele noastre. Cele mai multe chicoteau atunci cand barbatii treceau prin dreptul lor.
Aveau sclipiri in ochi.
La un moment dat, am simtit-o langa mine pe Valsa, aproape atingandu-ma cu cotul. Eram in dreptul crescatoriei de caini pentru carne, animale puse la ingrasat. Schelalaiau si ne priveau cu ochi tulburi. Am simtit ca Valsei ii este mila, sentiment extrem de rar si chiar interzis semi-oamenilor. Un sentiment puternic de tandrete pentru Valsa mi-a potopit sufletul. Parca mai traisem acesta clipaDa, o mai traisem in gand. Ce buna era Valsa.
Cainii reprezentau delicatesa culinara a galbenelor. Oare puteam sa intru in mintea animalelor? Mi s-a parut ca simt o senzatie de teama, o presiune usoara in stomac generata de foame si parca toata pielea imi era cuprinsa de furnicaturi, facandu-ma sa ma scarpin.
Am rupt contactul si toate aceste senzatii au disparut. Ce viata de caine
La intersectia unor culoare, pe o masuta, se gaseau niste vase cu stromac si cateva sticle si pahare din plastix. Doua galbene ne-au dat la fiecare sa mancam si sa bem, cate o ratie. De undeva se auzea un huruit uniform. Era instalatia care genera lumina in oras, sau altceva?
Ceva mai incolo, se gaseau alte trei mese, doua pe care erau asezate cateva manunchiuri de betisoare pentru marocco, pe a treia fiind un teanc de dreptunghiuri pictate cu diverse semne, pentru jucat mahjongg.
Dupa ce timp de mai mult de o ora ne-am distrat cu aceste jocuri specifice galbenelor, am strabatut un culoar foarte slab luminat, destul de lung.
La capat, intr-o piata, un grup de femei semi-om saltau in ritmul unor tobe asezate langa perete. Cele doua femei semi-om care bateau cu betisoare in tobe isi balanganeau capetele in ritmul loviturilor si pe frunti avea picaturi de sudoare. O galbena plictisita supraveghea dezlantuirea animalica.
Din cand in cand, o alta galbena ciupea strunele unei lire. Ce muzica putea sa iasa din combinatia asta Aiurea, nu-mi placea deloc.
Cand grupul a obosit, a venit randul nostru.
Ne-am dus toti cinci in mijlocul pietei si am primit de la o galbena foarte tanara o teava subtire si lunga, care avea la capat un caus adancit. Galbena a asezat in caus o biluta mica, de culoare cafenie, careia i-a dat foc. Unul din barbati a luat celalalt capat al tevii in gura si a tras puternic. Biluta s-a inrosit usor si un fum cenusiu a iesit pe narile barbatului. Dupa ce a scos si pe gura acel fum, a dat teava mai departe. Penultimul am tras eu si amareala fumului m-a facut sa tusesc usor.
Ce dracu se intampla cu mine de mi se parea ca plutesc? Nu mai puteam sa-mi controlez mintea.
Am inceput sa ne balansam bratele si capul in toate directiile. Nu prea respectam ritmul, dar asta nu avea nici un fel de importanta. Ma simteam excelent.
Muzica era, cu adevarat, exceptionala. Am simtit nevoia sa fac miscari si cu picioarele. Le aruncam in sus si in lateral, ma lasam in genunchi si zvacneam in picioare, fara sa-mi pese ca eram privit de un alt grup de femei semi-om, care-si asteptau randul la distractie. Simteam ca fata imi arde toata din cauza efortului si picaturi mari de sudoare mi-au racit spatele.
Ce bine era
Cand ne-am intors in zona noastra, se facuse deja seara si era aproape ora stingerii. Valsa mi-a aruncat doar o privire si a plecat spre casa ei.
Eram obosit si am adormit imediat ce m-am asezat pe pat.
Visam? Aparuse iarasi muntele, atragandu-ma ca un magnet: 'Vino! Te astept! Vino!'.
M-am trezit cu hotararea ca noaptea urmatoare, cu sau fara Valsa, sa plec.
Dar as fi praferat sa plec impreuna cu ea.
Cand am terminat munca la grupa, m-am dus la Valsa. A sosit cateva minute dupa mine si nu a fost surprinsa ca m-a gasit in fata usii:
- M-am gandit ca o sa te vad in seara asta, a spus facandu-mi semn sa o urmez in casa.
- Vreau sa te intreb ceva, foarte serios, am spus asezandu-ma pe marginea patului.
M-a privit curioasa.
- Ce s-a intamplat? Esti incruntat Nu-mi placi asa.
- Valsa, hai sa fugim din zona.
- Ce sa facem? Cum adica? Unde sa fugim? Sunt obosita, nu am chef de fuga.
- N-ai inteles. Vreau sa plec definitiv din oras, departe, peste desert. Te rog sa vii cu mine.
- Esti nebun! Clar? Esti nebun E o nebunie!
- Nu, nu e o nebunie. Avem sansa de a ne face o alta viata. Tie nu poate sa-ti placa felul in care traim, nu se poate sa te multumesti cu monotonia programului zilnic, neurmat de nici un fel de satisfactie.
- Ba am primit satisfactii. N-am fost sa vedem luptele de gladiatoare? N-am dansat? Iar eu am dreptul sa merg inca odata, poate la luptele de caini. stii ca nu meritam drepturi mai multe. Cum adica? Ce fel de drepturi? Nu avem tot ce ne dorim? Mancare, apa, locuinta, dreptul de a viziona jocurile speciale in Sectorul Galben, dreptul de a respira aerul si de a calca pamantul aflat in proprietatea galbenelor.
- Nu m-ai inteles. Eu tanjesc dupa o altfel de viata: libertatea de a face ce vreau, de a ma duce unde vreau, de a gandi orice, fara sa fiu permanent speriat ca nu respect Legea.
- Alec, te rog sa-ti scoti din cap nebunia asta. Ce idei poti sa ai? Ce liberate? Nu esti LIBER sa respecti Legea? si De fapt, oricine a plecat, a disparut pentru totdeauna. E o nebunie!
- Tocmai faptul ca nu mai stim nimic despre cele plecate, sclave sau semi-oameni, dovedeste ca au reusit sau au murit. In nici un caz nu au fost prinse, pentru ca ni le-ar fi dat de exemplu, sa ne sperie si mai mult, asa cum s-a intamplat acum doi ani
- Dar eu nu vreau sa mor inca. Daca as vrea, m-as oferi gladiatoare si as avea o moarte frumoasa si utila.
- Si daca reusim?
- Ce sa reusim? Unde sa mergem? stii ce este, sau daca este ceva acolo unde se termina desertul? si daca se termina undeva desertul
- Cred ca ESTE ceva! Inca nu stiu prea bine CE, dar ceva diferit TREBUIE sa fie.
- Stii ca mai sunt orase, stii ca toate locurile in care este posibila viata fac parte deja din domeniul galbenelor. De unde ti-a venit ideea ca poate sa fie si ALTCEVA?
- Macar mi-a ramas SPERANTA. Vad ca tu nici macar asta nu ai.
- Speranta sa ce?
- Speranta sa fie ALTFEL.
- Esti nebun. Am terminat discutia.
Nici nu m-a urmarit cu privirea cand am iesit pe usa.
Pana la stingere, am dus rand pe rand, ca sa nu fiu suspectat, buteliile si mancarea, in pivnita cu isvorul meu.
Ma intorsesem pentru ultima oara acasa. Nu mai aveam ce lua. Am aruncat o privire de adio si am deschis usa.
In partea cealalta statea Valsa, imbracata cu o salopeta cenusie, cu gluga pe cap si manusile in maini.
- Merg cu tine, a spus, zambind de parca ar fi fost vinovata de ceva.


C A P I T O L U L 12

Lumina lunii era filtrata de o ceata usoara.
Depasisem ultimele blocuri si eram aproape de sfarsitul plantatiilor. Tineam Steaua Polara spre umarul drept. Valsa mergea cu pasi hotarati in stanga mea. Eu caram rezervele in sacosa atarnata pe umeri, in spate, iar ea tinea cate un saculet in fiecare mana, ratia ei de stromac si cateva obiecte de care nu a vrut sa se dispenseze: un prosop, o salopeta de rezerva, o pereche de sandale, un cutit care nu taia prea bine si un pieptene cu cativa dinti lipsa.
Cautam sa pastram un ritm uniform. Undeva, pe aici, trebuia sa fie un post de paza, dar supraveghetoarea galbena si cele doua sau trei femei semi-om nu erau atente noaptea. Treaba lor era sa nu lase sclavele care lucrau ziua la plantatii, sa se departeze prea mult, cand plecau sa-si faca nevoile.
Galbenele stiau ca oricine fuge spre vest nu merita sa fie urmarit intrucat pleaca la moarte?
Se lasase racoarea desertului, dar noi trebuia sa mergem continuu pana la rasaritul soarelui. Daca ne opream, inghetam si eram terminati.
Luna injumatatita ne privea cu un ochi viclean, ajutandu-ne, cu usoarele ei reflexe, sa vedem pe unde calcam. De parca am fi putut calca si pe altceva decat pe nisipul valurit usor de vanturile permanente.
Din cand in cand, aruncam cate o privire Valsei. Era in conditie fizica buna. Aveam toate motivele sa sper ca vom reusi, ca vom ajunge la muntele din visul meu.
Cand soarele s-a ridicat mult deasupra orizontului, eram, practic, in mijlocul deserului.
Ultimele urme ale civilizatiei se vedeau in departare, prin aerul tulbure. Ne-am oprit si am sapat cu cutitele si palmele o groapa in nisipul ce incepea sa friga, pana am ajuns la o portiune mai rece. Ne-am asezat unul langa altul, ne-am acoperit corpurile cu un cearsaf destramat in unele locuri de vechime si spalaturi si ne-am odihnit asteptand ca soarele sa coboare spre asfintit. Uneori, destul de rar, sorbean cate o gura din butelia de plastix cu apa. Pana spre seara, bausem aproape un sfert din continut. Oare ne va ajunge apa din cele patru butelii?
Am pornit mai departe. Un vant cald ridica particole fine de nisip. Ne-am legat pe fata cate o carpa.
Discul rosu al soarelui s-a ascuns in spatele unor damburi aflate departe, departe. Cand vom ajunge acolo?
Ziua urmatoare am trecut pe langa niste case in ruina. Unele erau din piatra, altele din lemn. Nu mai existau nicaieri geamuri, totusi am avut noroc sa gasesc un ciob de sticla destul de groasa. Mi-era foarte bun pentru taiat diverse materiale, chiar si pentru scorojit lemnul. L-am impachetat intr-o bucata de carpa din rezervele Valsei si ne-am odihnit la umbra toata perioada torida a zilei. Spre seara, aproape imediat dupa plecarea dintre ruine, am gasit doua trupuri care, dupa urmele de imbracaminte, pareau sclave. Erau la cativa metri unul de altul, ramase asa cum cazusera. Acum erau acoperite pe jumatate cu nisip.
Avusesera o singura butelie cu apa, care zacea goala. Murisera de sete.
Gandacii desertului le gasisera si le injumatatisera corpurile. Mai erau si acum cativa bortosi, care si-au ridicat antenele lungi cand ne-au simtit. Ne-am departat si am vazut pe fata Valsei o expresie de scarba. I-am simtit frica de o soarta identica si i-am insuflat o stare de calm si siguranta. De unde atata siguranta?




Damburile din departare incepusera sa se vada mai bine in lumina soarelui aflat la asfintit. Mi-am dat seama ca sunt acei munti despre care auzisem.
Ceva mai aproape, in fata lor, se vedea o portiune de desert putin mai inalta, cu pereti abrupti, strabatuti in cateva locuri de vai adanci.
Acolo trebuia sa gasim apa, sa ne refacem rezerva.
Am avut noroc sa gasim urmele unei sosele, pe care ne-a fost mult mai usor sa inaintam, cu toate gaurile ce o forfecau.
Dimineata urmatoare, inainte sa ne oprim, am gasit pe nisip niste urme curioase, ca si cum cineva ar fi greblat nisipul. Erau recente, intrucat vantul nu ajunsese inca sa le stearga. Ce putea fi?
Am evitat locul respectiv si ne-am facut culcusul in alta parte.
Norocul ne-a venit de la un masiv gandac de nisip, rosu, care s-a apropiat scotand niste sunete abia auzite. Zgomotul ne-a facut sa sarim in picioare si atunci am vazut un grup enorm de lighioane, cred ca erau cateva sute sau mii, care treceau la nici cincizeci de metri de noi. Erau ca niste sobolani, dar mai scunzi, cu mai multe picioare pe fiecare parte a corpului plat, cu niste cozi lungi si doua antene in varful capului. Pe spate aveau doua siruri de solzi. Mergeau repede, spre o tinta aflata undeva, in spatele nostru. Ce ne-ar fi facut daca ne simteau?
Ne-am bagat cat am putut in groapa si, atunci am vazut ca enormul gandac se apropiase pe nisip de marginea ascunzisului nostru. Ce puteam sa fac? M-am concentrat asupra lui si l-am ridicat in aer cativa centimetri. Dadea repede si caraghios din picioruse si-si misca antenele cu viteza in toate directiile, dar nu mai avansa. Am inceput sa-l departez de noi. L-am scapat cand il dusesem la peste zece metri. Am simtit ca nu-l mai pot tine si i-am dat drumul. A disparut.
Valsa ma privea cu gura cascata.
- Ai vazut, Alec?
- Ce sa vad?
- Ai vazut cum a zburat gandacul? Fara sa dea din aripi?
- Da, am vazut. Curios, nu?
- N-am mai auzit de asa ceva.
Nu vroiam inca sa-i spun adevarul. Nu era momentul, cred.
Am hotarat sa mergem toata dimineata, pentru a ne departa de locurile prin care treceau scarbele alea de animale, sau ce or fi fost.
Langa peretele stancos al podisului, ingropate pe jumatate in nisip, se vedeau urmele unei constructii, din care ramasesera in picioare doar cateva portiuni din pereti. Nu mai avea acoperis.
Putin mai departe, intre doua damburi de nisip, se vedea o constructie pe patru roti. Avea acoperisul rupt, iar bucatile atarnau peste peretii fisurati. O usa metalica se tinea intr-o singura balama.
Cauciucul de pe rotile destul de mari era desprins in fasii.
Ne-am apropiat de usa, calcand cu grija pe nisipul fin, in care picioarele ni se infundau pana la aproape la glezne. Cele doua trepte din fata usii erau rupte si atacate de un strat gros de rugina. Inauntru se vedeau cateva lucruri acoperite cu nisip
Am incercat cu piciorul drept stabilitatea podelei si am facut un pas. Ma tinea destul de bine. Am ajutat-o si pe Valsa sa intre si ne-am apucat sa aruncam nisipul afara, cu palmele facute caus.
- Ia uite! a strigat Valsa tragand ceva din nisip.
- Ce-ai gasit?
- Haine! Am gasit haine
Valsa a scuturat pe usa obiectele si a ras fericita: gasise o bluza rosie cu o maneca desprinsa din umar, o roba subtire de un model aiurit, scurta si cu partea de sub gat lipsa, precum si ceva care semana cu o salopeta, dar era din doua bucati, bluza si pantalonii separati. Putin cam putrezite
In dreapta, am curatat nisipul de pe un platou si am gasit un ciocan si doua cutite ruginite, un pahar din sticla, o adevarata avere si jos, aproape complet ingropate in nisip, doua sticle dreptunghiulare, pline cu un lichid maroniu. Aveau etichetele aproape sterse. Pe una din ele de mai putea citi '.hisk.'.
Oare era ceva bun, dupa cine stie cati ani de zacut in desert, sau era o bautura otravitoare?
Erau astupate cu niste dopuri imbracate cu o folie sclipitoare.
Jos, in nisip, am gasit o surubelnita, cu care am desprins dopul. Am mirosit lichidul: o senzatie de greata m-a cuprins cand am simtit izul de plosnite storcite si am aruncat ambele sticle pe usa.
Valsa isi scosese salopeta de pe ea si se imbracase cu hainele gasite.
Arata curios, nu eram invatat s-o vad imbracata asa. Semana cu femeile din pozele pe care le vazusem in reviste, de dinainte de Explozie. Aducea, chiar, cu femeia din tabloul Rozei.
Am ramas aici pana seara, cand ne-am hotarat sa pornim de-a lungul vaii ce se pierdea intre peretii aproape verticali, la nici un kilometru departare.
Valsa isi stransese in sacosa un maldar de obiecte de imbracaminte, iar eu nu luasem decat ciocanul, cutitele, paharul si surubelnita.
Primele plante verzi au aparut dupa ce parcursesem pe fundul secat al vaii cam doi, trei kilometri in amonte. Abia le vedeam, intrucat lumina lunii era blocata de peretii inalti. Erau niste boschete, intai rare si pipernicite, apoi mai dese si cu frunze late.
Nu mai aveam apa decat pentru ojumatate de zi, zi care deja urma sa isi arate zorile. Apoi urma moartea
Valsa avea fata inrosita de soare si de vant. Cred ca si eu eram la fel.
Ultimele doua sfere de stromac le-am impartit ca sa sarbatorim terminarea desertului. Daca nu gaseam ceva comestibil si apa, eram morti.
Nu foarte departe, deasupra noastra, am vazut niste copaci. Solul incepea sa fie acoperit de o multime de plante, mai mici sau mai mari. In aer zburau ganganii minuscule si rapide.
Ajunsesem pe platoul podisului, iar terenul continua sa se inalte spre muntii care se vedeau deja aproape.
Undeva, pe aici, exista apa. O simteam.
Am gasit paraul la cateva sute de metri dupa primii copaci. Curgea, intr-un firicel subtire, spre sud.
Am baut si ne-am refacut rezerva de apa.
Avea un gust total deosebit de cea cu care eram obisnuit. Diferea chiar si de apa din izvorul lui Moma.
Ramanea sa gasim ceva de mancare, niste ierburi sau fructe.
Ceva a trecut in zbor rapid pe deasupra noastra, speriindu-ne. Valsa s-a lasat in jos. Apoi am vazut pasarea pe creanga unui copac, ciugulind ceva. Nu aveam arc si sageti. S-a departat dand din aripi. Lumea asta era dinainte de Explozie?
Am pornit de-a lungul paraului spre sud.
MERGEAM SPRE SUD, DUPA SAPTE ZILE DE MERS SPRE VEST, cum stiusem ca o sa trebuiasca, dar o facusem inconstient.
Urcam si coboram. Lasam paraul cand intr-o parte, cand in alta, cautand ceva bun de mancare.
Din cand in cand incercam gustul unor tulpini sau radacini. Unele erau foarte amare, dar am gasit si cateva care puteau fi mancate. Intr-un copac cu ramurile mai lasate, erau niste fructe mici, verzi, cu un gust acrisor si care strapezeau dintii. In altul atarnau cateva fructe maronii, cu invelisul tare, dar cu o substanta dulceaga in interior. Ne-am facut si provizii.
Una din sandalele Valsei se rupsese la o bareta. Deoarece nu a vrut sa o arunce si sa foloseasca perechea de rezerva, am reparat-o cu o tulpina solida, dar care o rodea in timpul mersului. A trebuit sa frec nodurile cu o piatra pana le-am nivelat si inmuiat.
De cand depasisem desertul, o simteam fericita. Pentru mine nu era o noutate, stiusem ca asa va fi.
- Alec, oare vom putea avea copii? Te rog sa imi raspunzi cinstit la o intrebare: pe tine te-au sterilizat?
- Nu. Dar pe tine?
- Eram trecuta pe lista, dar nu-mi venise inca randul.
- Iti dai seama ca noi doi putem da nastere unei civilizatii de semi-oameni rupti din mediul Oraselor Galbene?
- Pentru inceput trebuie sa invatam traiul in mediul ostil de aici. Vezi ce mult te chinui doar ca sa faci un foc: fundul asta de pahar cu care focalizam razele soarelui si mancarea
- Mie nu mi se pare ca aici ar fi un mediu mai ostil decat in Orasul Galben. si, mai ales, suntem de capul nostru. O sa invatam din ce in ce mai multe lucruri utile. Pe masura ce ne lovim de nevoi, vom vedea si cum sa le depasim. O sa fie bine, ai sa vezi. stii, Valsa, am o incredere formidabila ca o sa reusim.
Ne-am petrecut noaptea la radacina unui copac, intre tufisuri. Eram sot si sotie, barbat si femeie, plus si minus
Dimineata m-am simtit de parca traiam o alta viata.
Rauletul pe malul caruia mergeam incepea sa se lateasca. Deja avea peste doi metri in unele locuri. Pastra, in general, directia spre sud. Din cand in cand, treceam de pe un mal pe altul, pentru a evita tufisurile tot mai dese.
La un moment dat, am vazut cu surprindere niste urme pe malul namolos si crengi rupte. Cineva trecuse de curand pe acolo. Ne-am oprit si am privit urmele rotunde.
- Se pare ca aici traiesc animale mai mari, a spus Valsa. Oare or fi periculoase?
- Cred ca urma este destul de veche. Uite, marginile sunt desprinse.
- Dar crenguta asta pare rupta foarte recent. E inca umeda.
Ce animal fusese acesta? Dupa dimensiunea si adancimea urmelor de pe malul apei, parea destul de mare si greu.
In fata, printre copaci, se vedea un deal cu vegetatie rara, iar sus de tot, aruncate aiurea, cateva stanci cenusii. Nu stiu ce mi-a atras atentia intr-acolo, dar in momentul cand priveam, a aparut in spatele unei stanci un cap de om. Il vedeam foarte clar: era un semi-om, cu par pe cap, cu foarte mult par pe cap. In cateva clipe a aparut cu tot corpul pe culme si s-a oprit. Astepta ceva, sau pe cineva.
Avea o minte simpla. Se gandea ca trebuie sa coboare pentru a bea apa din rau.
Am simtit-o pe Valsa ca se apropie si se agata de bratul meu:
- Cine e acolo? a soptit.
- Cred ca este un semi-om dar nu deslusesc daca este barbat sau femeie. Dupa marimea parului trebuie sa fie femeie.
- Animalul pe care este urcata se numeste cal?
- Da. Am vazut in reviste vechi asa ceva. Nu stiam ca mai exista in realitate.
- Sa ne ascundem, sa nu ne vada.
- N-are cum. Suntem acoperiti de padure si soarele bate dinspre noi spre ea. N-are cum sa ne vada.
- Dar daca vine incoace?
- O sa ne ascundem, sau o sa stam de vorba cu ea Inspiratie de moment.
- Daca e una, pot fi mai multe.
- Exista un Oras Galben pe aici?
- N-am auzit sa fie prin partile astea. Orasele Galbene sunt spre nord si est.
- Oricum, du-te in spatele tufisurilor de acolo si ascunde-te. Eu o urmaresc si vad ce trebuie sa fac
- Sa nu ma lasi singura. Mi-e frica. Ai grija Tu m-ai adus aici, raspunzi de viata mea.
- Fii linistita, Valsa, nu se va intampla nimic.
O simteam speriata. Unde era femeia semi-om care se obisnuise sa comande barbatilor si sa-i considere mai putin importanti decat excrementele?
Am condus-o in padure si m-am intors pe malul raului.
Am fost sigur ca aratarea este o femeie semi-om. A privit in spate si apoi a inceput sa-si indemne calul sa coboare dealul de-a dreptul.
Erau deja aproape la jumatatea lui, cand pe culme au aparut inca doua femei semi-om calare. De data asta cred ca era periculos. Cu o persoana m-as fi descurcat prin influenta mintala, dar cu mai multe in acelasi timp, nu incercasem niciodata si nu stiam daca as fi avut vreo sansa. Era timpul sa ma ascund si eu pana treceau.
si soarele asta care nu mai apunea odata
Prin frunzis am vazut cum primul cal coteste in directia raului si se opreste la mal, incepand sa bea apa. Femeia a sarit jos si a sorbit si ea, indelung, din apa limpede, apoi s-a asezat pe malul raului, intinsa pe spate si cu mainile sub ceafa. In cateva minute au coborat si celelalte doua femei si, dupa ce au baut apa, s-au intins langa ea. Caii pasteau iarba. Pe sub zdrentele cu care erau imbracate se vedeau sanii mari si plati.
Speram sa plece repede, sa nu amortim in pozitia in care stateam nemiscati. Nu erau la mai mult de 20-30 de metri. Am dat usor cateva frunze de-o parte si m-am concentrat asupra mintii femeii mai apropiate.
- Mendez a zis sa ne intoarcem repede, dupa ce adapam caii. Vrea sa ne explice cum vom ataca la noapte.
- Pe cine atacam azi? a intrebat alta femeie.
- Satul lui sarpe. Ne trebuie carne proaspata, ca aia de acum trei saptamani s-a imputit din vina lui Santos.
- Stiu, a spus cea de-a treia. Santos, cat e el de aerian, a uitat sa dea sare peste cei doi copii. Aveti sageti destule?
- Am, ca am muncit toata familia, inclusiv fratele meu cel mic. Tu ti-ai reparat arcul?
- Nu l-am reparat pe ala rupt, mi-am facut altul. Trage destul de bine, dar nu la mare distanta.
- Al meu, a spus a treia, si-a facut un arc gros cat bratul si trage foarte departe. A strapuns un copac de la o suta de pasi.
- Sigur, tu tot timpul trebuie sa te lauzi 'cu al tau'. Nimeni nu e ca el. Dar nu uita ca 'barbatul meu' l-a invins in lupta acum o luna.
Am simtit o furie coplesitoare la cealalta femeie. Parca i se intunecasera mintile. A sarit in picioare si a tras un picior in capul celeilalte. A treia s-a rostogolit intre ele, dar a primit un cot in fata, cazand in genunchi.
Sangele i-a tasnit din nas.
Vorbeau despre barbati care se lupta? Curios sau n-am inteles bine.
Barbati care se lupta
Si-au mai dat cateva lovituri, dupa care s-au asezat iarasi pe iarba, de parca nu se intamplase nimic. Furia le disparuse la toate trei din minte.
- Pedro o sa fie multumit ca ti-am dat sangele. Nu poate sa te sufere.
- O sa-i spun lui Alfonso ce mi-ai facut si o sa te pedepseasca.
- Aiurea! Mendez o sa-mi tina partea, ca acum doua zile m-a regulat si a fost multumit.
- Si eu o sa ma duc la noapte la el. Sa vedem ce o sa zici?
- Ce-o sa zic eu, nu conteaza. Dar ce-o sa zica Maria?
- De proasta ce e, Mendez nu s-a mai atins de ea. Acum degeaba e geloasa, ca ii da Mendez o mama de bataie pe fundul ala gras, de i-l face fripturica.
Toate trei au izbucnit in ras.
- Ma duc sa fac pipi, a spus una din ele.
S-a ridicat si a venit in directia unde ne ascunsesem noi. S-a oprit la radacina unui copac, pe malul raului si s-a asezat pe vine.
Deodata, a privit in directia noastra si a strigat:
- Fetelor, veniti repede! Mi se pare ca vad urme de mistret!
Treaba se complica. Celelalte doua s-au apropiat in fuga si au privit cu atentie malul namolos.
- Hai sa cautam urmele si pe partea cealalta a raului.
Chiar ca era grav. Cum puteam sa le determin sa nu se apropie de noi?
- Hai mai bine in sat, sa trimitem pe altcineva sa caute, a spus una din ele, la sugestia mea.
- Ce, sunt proasta? Eu le-am gasit, eu il vanez.
Mi-am fortat gandurile pentru a o face sa se intoarca, dar, intre timp, cea de-a treia a sarit prin apa pana aproape de noi.
Nu reusisem sa le controlez pe toate trei in acelasi timp.




Satul era format din mai multe case darapanate din lemn si o cladire mai mare, din caramida, aflata chiar in centrul asezarii.
Deasupra usii avea o firma uzata pe care, cu greutate se putea citi 'HACIENDA MENDEZ'.
Cred ca in piata se stransese toata suflarea asezarii: vreo 40 - 50 de barbati, femei si copii semi-oameni, patru sau cinci caini jigariti care ne latrau de mama focului si cativa cai care erau legati de niste bete infipte in pamant. Cativa dintre barbati aveau in umana arcuri.
Nu opusesem nici un fel de rezistenta cand ne descoperisera. Ne prinsesera mainile cu o sfoara si ne tarasera, legati cu o franghie lunga de una din sei, in spatele cailor, peste deal. Sfoara, franghie, cai, arcuri Ce de averi se gaseau raspandite prin locurile astea
Satul era asezat intr-un crang, nu departe, pe marginea raului.
De jur imprejurul caselor era ridica un gard inalt, singura intrare fiind o poarta care scartaia din balamalele neunse si care fusese inchisa in urma noastra, imediat ce fuseseram impinsi in interiorul ingraditurii.
Semi-oamenii formasera un cerc in jurul nostru, iar un barbat semi-om, voinic, cu parul foarte negru si tenul intunecat, cum nu mai vazusem niciodata, se protapise in fata mea, aruncand dese priviri sfredelitoare inspre Valsa.
- Cine dracu sunteti voi? a intrebat intr-o limba care nu era anglica, dar pe care o intelegeam fara sa o cunosc.
- Am fugit din Orasul Galben numarul 8, am spus in anglica.
- Ce oras galben?
Era curios ca eu intelegeam limba lui, iar el o intelegea pe a mea. M-a strafulgerat gandul ca, de fapt, eu citesc gandurile lui si le traduc instantaneu, la fel intamplandu-se si in sens invers, cand eu ii induc gandurile mele in limba lui.
- Te-am intrebat unde este orasul asta!
- E departe, in est.
- Nu se poate, departe in est este oceanul. Doar in nord si sud este pamant.
- Noi am venit dinspre nord, dupa ce trecusem desertul de la est la vest.
- Ma, tu minti! a exclamat huiduma si a ridicat mana ca un baros, incercand sa ma loveasca in crestet. Nimeni nu poate traversa desertul Ma, tu minti!
I-am blocat miscarea, actionand rapid asupra creierului. A scos un urlet si si-a pipait pumnul pe care i-l oprisem deasupra capului meu. M-a privit cu surprindere si a vrut sa ma loveasca cu cealalta mana. L-am blocat din nou, fara nici o greutate.
Avea o minte permisibila, usor de condus.
O rumoare s-a urcat din randul celorlalti semi-oameni. Simteam ca sunt nelamuriti, cum de reusisem sa nu fiu facut una cu pamantul.
Valsa inlemnise langa mine.
- Da-mi mie femeia ta si te las in viata, a spus huiduma. Esti singurul care n-ai murit din pumnul meu si nu inteleg cum ai facut, dar te iert daca-mi dai femeia ta. Iti promit ca n-o s-o mananc pana nu ma satur de tatele si curul ei.
- Femeia e a mea, n-o dau nimanui. Sa fim intelesi. Eu nu vreau sa ma lupt cu tine, dar nici nu te las sa ma lovesti. Vrem doar niste mancare si plecam mai departe.
- Mancare? a ras malacul. Mancarea sunteti voi. N-o sa mai trebuiasca sa plecam maine la vanatoare in satul vecin. V-am gasit pe voi, o sa ne ajungeti pentru cateva zile. Ha, ha, ha si femeia tot o sa ti-o iau, dupa ce o sa te mancam pe tine. Abia pe urma, cand o sa ma plictisesc, o s-o mancam si pe ea. Duceti-i la inchisoare, a spus intorcandu-se spre ceilalti.
Nu m-am opus cand ne-au condus intr-o incapere a 'Haciendei', in care nu era nici urma de mobila. Intr-un colt se inalta un maldar de mizerie. Ne-am asezat pe jos si Valsa a inceput sa planga cu capul pe genunchi. Am mangaiat-o usor si i-am indus ganduri linistitoare.
- Nu-ti face griji, o sa scapam, i-am spus in soapta. O sa vezi c-o sa reusim. Iti promit.
Afara se facuse noapte.
Am simtit ca in partea cealalta a usii este cineva. Am identificat una din femeile care ne gasisera, cea care vroia sa se duca in noaptea asta la Mendez. Ii stricasem aranjamentele. Poate era o idee
I-am intrat in minte usor, o minte foarte simpla, de nivelul sclavelor.
- 'Trebuie sa-i ajut pe barbatul si femeia asta sa fuga', am facut-o sa gandeasca. 'Altfel il pierd pe Mendez Sa le dau si ceva de mancare la ei, apa si un arc. Le fur de la Maria'
A plecat cu pasi usori si a revenit peste cateva minute, tot atat de ferita. A ridicat foraibarul de la usa si a intrat incet.
- Nu faceti zgomot, a spus in surdina, vreau sa va ajut. Vreti sa plecati?
- Da, i-am raspuns. Dar ne trebuie niste mancare
Valsa o privea cu groaza in priviri. I-am transmis indemnul sa se calmeze.
- Plecati, uite, va dau si un arc cu patru sageti. Nu am gasit mai multe, dar va faceti altele pe drum. Uite, luati si rucsacul. V-am pus cativa cartofi si morcovi. Unul din cutitele voastre este inauntru. Plecati, repede, ca acum toti dorm. Hai!

CA P I T O L U L 13

Amandoi eram uzi leoarca. Ne scosesem sandalele, sa nu le distruga apa si mersesem toata noaptea prin mijlocul raului, pentru a nu lasa urme. Din aceasta cauza, ne-am ranit in cateva locuri talpile de bolovanii si pietrele din apa. Mai si alunecam din cand in cand, cazand in apa destul de rece. Valsa a stranutat de cateva ori.
Am iesit pe mal cand a inceput sa se lumineze de ziua. In dreapta era un deal cu ceva vegetatie, asa ca ne-am adapostit intre doua boschete, ne-am scos hainele si le-am pus la uscat pe crengute, apoi am tras un somn bun, la umbra. Cand m-am trezit, soarele era trecut de amiaza.
Valsa dormea ca un copil, cu capul pe mana stanga. Era frumoasa.
Tinea gura usor intredeschisa si i se vedea varful rozaliu al limbii.
Mi-am ridicat capul deasupra frunzelor. In jur era liniste.
Verde cat cuprinzi cu ochii. Jos, in vale, stralucea raul.
Am simtit cu putere chemarea 'cristalului' din pestera. Trebuia sa urc dealul, sus, cat mai sus.




Mai erau cateva portiuni dificile. Valsa gafaia la doi, trei metri in spatele meu. Am asteptat-o si i-am intins mana, ajutand-o sa urce pe cornisa destul de mica. In spate, jos, jos de tot, se vedeau dealurile si, departe, ca intr-o ceata, campia de pe care pornisem.
Apoi trecusem foarte greu printr-o padure deasa, rupandu-ne in mai multe locuri hainele, agatate de crengi ascutite.
Amandoi aratam intr-un hal fara de hal. Valsa incetase sa ma mai intrebe ce rost avea sa urcam tot timpul. Chiar daca mi-era mila de ea, de oboseala ei, nu puteam s-o ajut cu nimic. Nu prea ne laudam, nici unul din noi, cu o conditie fizica deosebita, datorita foamei care ne dadea tarcoale tot timpul.
Nu mai mancasem de mult pe saturate, de cand nu mai aveam stromac. Inca nu ma dumirisem cum de reusea o bucatica de stromac sa ne taie pofta de mancare pentru vreme indelungata. Mi-era dor de stromac
Un vant rece vajaia in rafale. Din locul in care ne oprisem, nu puteam vedea varful muntelui.
Deasupra noastra se ingramadeau stanci cenusii. Ici, colo, citeva fire de iarba si niste plante micute tasneau printre bolovani.
Simteam ca nu mai este mult pana la pestera.
- Nu mai pot, Alec. Mi-e frig, mi-e foame, sunt obosita. Mai mergem mult? Sa ne oprim aici. Ajunge pentru azi.
- Hai putin mai sus, uite, acolo unde se vede o adancitura. Ne va feri de vant. Te rog, incearca.
- Spui ca trebuie sa ajungem la o pestera. Unde e? Ce vom face acolo? Gasim ceva de mancare?
- Sunt convins ca va fi bine. Mai rezista putin si ne odihnim pana maine. Te iubesc
- si eu te iubesc
Am mai urcat cateva minute si ne-am bagat intre doi pereti, pe un fel de platforma tesita in carnea muntelui.
Aici nu se mai simtea vantul, dar era tot atat de frig. Pe jos crescuse un strat de muschi destul de gros. Deasupra se vedea o bucata de cer albastru. Am luat-o pe Valsa in brate si a adormit imediat.
Cautam cu gandul locul in care era pestera in care trebuia sa ajungem. Am parcurs suprafata muntelui de jur imprejurul nostru si am gasit-o la nici zece metri mai sus. Am observat o crapatura in peretele stancos. Daca nu as fi stiut ce caut si daca nu m-ar fi atras acel loc, nu as fi banuit niciodata ca acolo poate fi o pestera.
Ce sa fac? S-o scol pe Valsa si sa urcam acum pana acolo? Sau o las sa doarma cat doreste? Daca se facea noapte?
Am incercat sa intru in mintea ei. Era linistita si respira regulat. Nu visa nimic? Sau nu eram in stare sa identific visele? Era o tema de analizat.
Se facea din ce in ce mai frig si nu aveam nici un fel de uscaturi ca sa aprind un foc.
Am lasat-o inca putin sa doarma si abia pe urma am trezit-o mangaind-o:
- Valsa, hai, ca pestera este foarte aproape. In cateva minute ajungem.
A deschis ochii. Avea o privire tulbure, dar si-a revenit dupa cateva secunde. Am ajutat-o sa se ridice.
In mai putin de zece minute eram in fata unei crapaturi cu o latime de 30-40 cm.
Mi-am strecurat capul inauntru, dar era o bezna totala. Am intrat pipaind cu piciorul: terenul era plat si tare. Am intins mainile si am identificat un culoar ce se afunda in bezna. Dupa cativa pasi m-am lovit de un perete.
Pestera pe care o cautasem atat, era altceva decat vazusem in minte.
M-am intors afara. Nu avansasem decat doi, trei, metri in interior. Ce aveam de facut acum? Cum ii voi explica Valsei inutilitatea catararii pana aici? Cel putin aveam unde sa dormim la noapte.




M-am trezit in bezna. Prin crapatura se vedeau cateva stele. Era noapte.
Valsa dormea cu capul pe mana mea stanga.
Mica pestera s-a luminat usor, cu o tenta albastra. Vedeam peretii rosi de timp, cu urme gri si verzi. Mucegai. De unde venea lumina? Peretele care astupa fundul pesterii a capatat o nuanta albastruie si parca devenea transparent. Apoi culoarea a trecut in rosu si undeva, in spatele lui, am vazut o forma, la inceput nedefinita, apoi din ce in ce mai clara: un piedestal pe care statea o sfera stralucitoare. Raze rosii ieseau din diverse puncte, formand un evantai care-si schimba forma intr-un ritm aleatoriu.
Mi-am scos usor mana de sub capul Valsei si m-am dus, ca in transa, spre perete. Am intins mana dreapta si mana mi-a trecut prin peretele pesterii ca prin aer.
Am pasit in partea cealalta fara nici o greutate. Era o incapere destul de mica si putin mai inalta decat mine. Aerul avea un miros placut. Nu era nici cald, nici rece. In spatele meu, peretele arata tot atat de solid ca orice alta stanca.
M-a coplesit impulsul de a ma apropia de sfera si de a ma aseza in genunchi in fata ei.
Capul mi-era la acelasi nivel cu forma luminoasa. Avea marimea unui cap de om. Parea transparenta, ca un 'cristal'.
Am simtit ca imi atrage mintea, ca imi subjuga gandurile. Eram total la dispozitia sferei.
Nu stiu cat timp a trecut. Poate secunde, poate zile sau ani.
Nu mai existam. Eram una cu sfera. Deodata, am vazut aparand o ceata, din care s-a desprins un chip si apoi, corpul barbatului semi-om. Ma privea cu o senzatie de fericire nemasurata.
Era inalt, mai inalt ca toti oamenii pe care-i stiam. Avea parul blond si des strans cu o panglica aurie de-a lungul fruntii late. Era inodata la ceafa, iar capetele ii atarnau pe umeri. Intre sprancene, sub bentita, avea un semn rotund, de o culoare inchisa, ca o vanataie. Ochii albastri iradiau bunatate, iar gura, usor intredeschisa, lasa sa se vada un sir de dinti extrem de albi. Avea fata curata, fara nici o urma de par. Ca imbracaminte purta o roba argintie, lunga si larga, care-i acoperea doar umarul stang, trecand pe sub bratul drept, lasat liber. In picioare avea niste sandale aurii, cu varfurile ascutite si arcuite in sus.
M-a cautat cu privirea si, cand m-a gasit, fata i s-a luminat.
- Te salut, omule! am auzit o voce clara.
Mai bine zis, am inteles gandul aratarii. Nu vorbea, gura nu i se deschisese. Imi transmitea mintal cuvintele.
Intelegeam perfect limba pe care o vorbea, cu toate ca si de data asta, stiam ca nu este anglica.
Ramasesem nemiscat. 'Cine poate fi?' am gandit.
- Te inteleg foarte bine, omule din viitor. Gandurile tale ajung la mine instantaneu. Sunt parinte al civilizatiei atlante, din negura istoriei tale. Am reusit sa luam legatura cu tine, cu mare greutate. Esti ultima, ULTIMA noastra speranta. Te rog sa ma asculti, sa nu intrerupi legatura.
- Cum sa intrerup legatura?
- Continua sa-mi privesti imaginea. Lasa-te condus de cristalul din fata ta. O sa incerc sa te aduc in lumea si timpul nostru Ramai acolo unde esti si concentreaza-te asupra imaginii mele. Priveste-ma intre sprancene, cu atentie maxima, acolo unde vezi un disc de alta culoare decat pielea. TE ROG, FA ASTA!
Parca nu mai aveam vointa. Mi-am atintit privirea asupra micutului semn dintre ochii barbatului.
Deodata am simtit ca sunt absorbit de acea pata, ca ma fac din ce in ce mai mic si ma soarbe in ea. Nu mai aveam trup.




Eram intr-o sala mare, marginita de coloane inalte, de un alb stralucitor. In jurul meu era un cerc format din mai multi barbati, imbracati asemanator celui cu care comunicasem.
Ma priveau zambitori.
Unul singur avea parul de un alb mat, ceilalti erau blonzi sau sateni. Am inceput sa-mi simt corpul si greutatea.
Barbatii s-au apropiat incet de mine si au inceput sa ma pipaie. Am avut un gest de frica.
Ce s-o fi intamplat cu Valsa?
- Lasati-l in pace, a spus o voce in spatele meu. Nu-ti face probleme, femeia care era cu tine doarme linistita.
M-am intors si l-am privit in ochi pe cel cu care luasem legatura anterior. Statea langa un piedestal pe care era o sfera de cristal, identica cu cea din pestera.
- Cine sunteti? am intrebat.
- Suntem Marele Consiliu al Parintilor Atlantidei, iar tu esti unica si ultima noastra speranta.
Visam. Sigur, visam. Dar ce vis interesant
Atlantida? Ce insemna asta?
- Te afli cu peste douasprezece mii de ani in urma fata de clipa cand te-ai nascut. Nu te speria, a spus barbatul vazandu-mi tresarirea, n-ai inebunit, esti in toate mintile. Cristalul te-a identificat si a stabilit ca ai calitatile mintale necesare ca sa putem intra in legatura. Te rog sa fii de acord, mai intai, sa te speli si sa mananci ceva, apoi vom sta de vorba pe indelete. stiu ca esti lihnit de foame
Ceilalti unsprezece barbati s-au departat si au disparut fiecare in spatele cate unei coloane. Am ramas singuri. Cand s-o trezi, Valsa o sa moara de frica.
- Iti repet: fii linistit in ce o priveste pe femeia ta. Nu putem incerca sa o aducem si pe ea aici. Credem ca ea nu poate calatori in timp, ca tine, dar nu va sti nimic. Pentru ea, clipele trec altfel decat pentru noi. Sa mergem, a spus facandu-mi semn sa-l urmez.
Ne-am indreptat spre o coloana diferita la culoare de celelalte, cu o usoara tenta de roz si, parca, ceva mai groasa.
- Urmeaza-ma, a spus barbatul si a patruns in substanta coloanei.
Am facut pasul si am intrat intr-o ceata rozalie.
Imediat m-am pomenit intr-o piata, marginita in cerc de case impozante, cu cate doua sau trei etaje.
Deasupra, in locul acoperisului, aveau niste terase pe care se vedeau varfurile unor plante verzi si rosii.
Fatadele erau tencuite cu alb, avand din loc in loc, desene reprezentand serpi incolaciti, in majoritate sub forma de spirala, sau cercuri secante, de diverse culori.
Cateva strazi porneau radial, formate din alte si alte case extrem de frumoase.
Cerul era senin si o atmosfera placuta, calduta si umeda, ma inconjura.
Pe jos erau placi de piatra slefuita perfect, care formau desene geometrice: cercuri, patrate, dreptunghiuri, romburi.
Barbati, femei si cativa copii, toti imbracati cu robe divers colorate si cu capul neacoperit, treceau pe langa noi in toate directiile.
Chiar sub picioarele mele, in centrul pietei, era un cerc, in interiorul caruia fusese pictat un peste enorm, de culoare alba.
- E omul delfin, prietenul nostru, a spus barbatul. Sa mergem.
A plecat cu pasi lenti spre dreapta, urcand scarile din piatra alba de la una din case. L-am urmat.
Nu simteam nici un fel de frica. Parca eram la mine acasa.
In spatele usii de metal galben, era o sala spatioasa. In mijloc se gasea o masa din piatra, iar in jurul ei erau asezate trei paturi inalte.
Picioarele sculptate reprezentau ceva, jumatatea superioara om, cealalta jumatate, peste, iar ochii mari ai figurilor ma atrageau cu o putere stranie, de parca erau vii.
Mici sfere atarnate de tavan aruncau o lumina odihnitoare usor asemanatoare cu lumina electrica a becurilor din Orasul Galben.
De undeva au aparut trei femei albe, de o frumusete desavarsita, aproape goale.
Purtau doar, in jurul soldurilor, niste esarfe aurii, de care atarnau o multime de ciucuri lungi pana aproape de pamant. In picioare aveau sandale aurii cu varful ascutit curbat in sus. Pe cap, parul blond era ridicat in forma de turn, cu niste cerculete aurii la distante egale.
Doua din ele aveau in maini cate o tava cu farfurii din aur, iar cea de-a treia ducea un vas inalt, cu doua toarte la partea superioara si fundul conic.
La indemnul barbatului m-am suit pe unul din paturi. Femeile au pus tavile pe masa, iar cea care ducea vasul l-a asezat intr-un suport rotund si au disparut.
- Ma numesc Tzeo si sunt Primul Parinte al Atlantidei. Vreau sa-ti multumesc ca existi, ca ai aparut in fine, dupa atata asteptare.
- Nu inteleg Ce aparitie, ce asteptare?
- Am sa-ti explic. Nu ne grabeste nimeni. Avem timp Inca.
Mi-a facut semn sa servesc ceva din farfuriile de pe masa. Erau niste mancaruri cum nu mai vazusem niciodata: pasari intregi, cu pene colorate tipator, pesti mai mici si mai mari, intr-o gelatina cu irizatii aurii, oua cu coaja pictata in diverse culori. si multe fructe, cele mai multe necunoscute pentru mine.
Una dintre femei s-a intors cu doua cupe transparente, dintr-un material cu irizatii verzui. Le-a pus pe masa si le-a umplut cu o licoare de o nuanta cafenie din vasul cu fund conic, apoi s-a retras cu spatele.
Femeile din lumea asta erau sclave?
- Nu, nu sunt sclave, mi-a raspuns Tzeo la gandul meu. Doar galbenii sunt sclavi. Femeile albe sunt egale barbatilor, dar sarcina lor este sa-si dovedeasca toata priceperea pentru a ne servi.
Galbeni sclavi? Se intorsese lumea pe dos? Atunci negri ce mai erau?
- Am sa-ti explic totul. Mananca, bea, odihneste-te.
Langa masa au aparut alte doua femei, avand ca imbracaminte doar o multime de bratari pe maini si picioare, coliere stralucitoare atarnate de gat si la mijloc. Au inceput sa danseze cu miscari unduitoare, dupa o muzica curioasa, frematatoare, care ne invaluia de niciunde.
Pe tavan era pictat in culori intunecate un sarpe enorm, gros si lung. Din gura ii ieseau trei limbi ca de foc, iar pe spate i se lateau doua aripi cu nervuri.
- Dupa cum ti-am spus, lumea noastra se numeste Atlantida. S-ar putea sa nu fi auzit niciodata de noi, dar suntem prima societate omeneasca evoluata pe aceasta planeta, pe care noi o numim Geea. Orasul in care ne gasim, capitala lumii, se numeste Atlantis si este primul oras construit de catre inaintasii nostri.
A facut o pauza ca sa bea din lichidul cu aroma puternica, ametitoare. Am baut si eu. Avea un gust dulceag.
- Planeta noastra de bastina, de unde am fugit cu mai multe milenii in urma, datorita amenintarii whronilor, se numea Atlantis. Lumea whronilor, aflata intr-un sistem solar aflat la distanta destul de mica de al nostru, devenea din ce in ce mai greu de locuit, datorita deselor eruptii vulcanice si a ploilor sulfuroase, astfel ca ei au vrut sa se mute in locul nostru, exterminandu-ne.
Cu mult timp inainte descoperisem aceasta planeta, pe care am numit-o Geea. Parintele Iehov ne-a comunicat caracteristicile si, dupa ce i-am modificat dimensiunile si clima, ca sa o facem cat mai pretabila vietii, a intemeiat aici o colonie.
- I-ati modificat dimensiunile?
- Da. Nu a fost foarte greu. Aveam un vechi satelit artificial, pe care l-am trimis intr-un timp anterior cu mai multe milioane de ani, spre Geea, cu un unghi si o viteza riguros calculate. A lovit tangential planeta si a smuls o parte dintr-un continent, dupa care a ramas satelitul Geei. Este Luna, pe care o stie toata lumea asa cum arata acum. Din pacate, o intreaga specie de animale a disparut cu acea ocazie, insa din studiile noastre rezultase ca dinozaurienii nu prezentau nici o importanta pentru viitorul omenirii, fiind, din contra, periculosi pentru fiintele superioare. Trebuie sa stii ca unii dintre noi, cam unul din zece, avem calitatea de a calatori in spatiu, aproape instantaneu. Putem sa facem si salturi in timp, dar in ultimul timp, la intoarcere, au aparut disfunctii grave ale memoriei, fapt pentru care evitam, pe cat posibil, deplasarile temporale. Cei care au plecat in viitor nu s-au mai putut intoarce. Ne-au trimis doar unele obiecte, care nu au fost afectate de saltul prin veacuri. Cauza o reprezinta aceasta pata rotunda pe care o vezi intre sprancenele mele. Este urma celui de-al treilea ochi pe care-l aveau stramosii nostrii si care, in timpul deplasarilor temporale, nu se mai reface identic. Tocmai de aceea tu, omule din viitorul nostru, la care pata s-a absorbit in totalitate, poti sa te deplasezi in timp fara nici un risc.
- Dar eu nu stiu sa pot face asa ceva
- Poti. Sfera de cristal te-a identificat cu putin timp in urma si ti-a transmis telepatic rugamintea de a veni la noi in vizita.
- Dar mai sunt si alti oameni
- Nu mai sunt. Noi am trimis sfera de mult si in diverse epoci. Este prima data cand am primit semnalul. De altfel nici tu nu ai avut pana de curand aceste calitati. Doar de cateva luni ti-a aparut aceasta putere.
- De ce?
- Nu stim cum s-a intamplat. De fapt, din punct de vedere al conformatiei creierului, foarte multi oameni, aproape toti, ar trebui sa poata efectua deplasari temporal-spatiale. Lobii respectivi exista in creier, dar nu pot fi folositi. Din intamplare, cu tine s-a petrecut ceva care a determinat activarea lor. Tocmai la timp pentru noi
- Ai mai spus de cateva ori ca inca nu este tarziu. Tarziu, pentru ce?
- Tarziu pentru timpul care ne-a mai ramas ca existenta a civilizatiei noastre.
- Nu inteleg
- A fost identificata o enorma nava a whronilor aflata in drum spre Geea. Ne cauta si ne vor gasi. Din pacate, noi nu-i vom putea distruge. Suntem un popor cucernic, care respectam dorinta Domnului si nu iubim violenta, sub nici o forma. Cautam sa rezolvam toate contradictiile prin discutii si convingere. Dar, cu wronii nu poti discuta. Ei scot imediat arma si te improasca cu foc. Au tot felul de arme. Diverse testari facute in secolele viitoare, au stabilit ca se va intampla ceva care va duce la distrugerea totala a civilizatiei noastre. Se pare ca o sa fie un val urias, care va matura din existenta intreaga Atlantida, la fel cum va afecta cam toate teritoriile locuite in prezent, pe intreaga planeta. Un potop devastator. Parerea mea este ca vor folosi arme si proiectile despre a caror existenta nici macar nu avem habar. Dar, in acelasi timp cu exterminarea noastra, ceva ii va anihila si pe ei, pe whroni, deoarece nu vor lasa nici o urma pe Geea. Iata de ce, am hotarat sa incercam transmiterea unora din cunostintele noastre catre viitoarea civilizatie, ce stim cu certitudine ca se va ridica pe aceasta planeta. Construim, in cele mai diferite locuri din lume, diverse marturii ale existentei noastre. Am lucram la doua piramide care vor transmite informatii privind dimensiunile exacte ale planetei si date despre civilizatia noastra, trei complexe din piatra pentru calcularea exacta a calendarului si altele. De asemenea, suntem in stadiile de constituire a mai multe colonii in locuri ce stim ca vor fi mai putin afectate de acel potop dezastruos. Am sa-ti arat locurile respective pe harta intocmita de Pirireis, un atlant care a plecat candva, in viitor si a reusit sa ne trimita o schema a unei parti din planeta, asa cum va exista peste mii de ani. Tocmai in acest sens avem nevoie de ajutorul tau.
- Ce trebuie sa fac?
- Vrem sa stim daca tot chinul nostru nu este, cumva, inutil. Va trebui sa afli daca, in timpul tau, mult mai tarziu decat perioada in care a fost Pirieis, mai exista urmele noastre. Altfel, vom muri chiar inutil.
- Dar, de ce nu plecati in alta parte, pe o planeta necunoscuta de wroni?
- Cand ne-am transferat civilizatia aici, am stiut ca, in aceasta zona a galaxiei, nu mai este nici o planeta atat de propice vietii. Am putea sa plecam cu toti pe planeta Ares, a patra planeta din acest sistem, cea cu tenta rosie vizibila de pe Geea, sau pe Safir, a cincea planeta, dar nu mai avem timp sa construim ascunzatori corespunzatoare si sa le modificam atmosfera. si ar fi inutil, este prea aproape si ne vor gasi usor. Avem acolo doar statii de urmarire a galaxiei. Mai este o colonie si pe Lumina Diminetii, o planeta aflata intre noi si Soare, steaua centrala a sistemului. Acolo ii trimitem pe bastinasii pamanteni ce nu pot fi recuperati mintal. Ei au plamanii mai putin evoluati si atmosfera de acolo, plina de gaze toxice pentru noi, nu le face prea rau. Se obisnuiesc in cateva zile sa respire acel aer. Le-am construit orasul pe varful unui munte foarte inalt, pentru a diminua cat mai mult presiunea atmosferica teribila de la nivelul oceanului si pentru a scapa de cea mai mare parte a gazelor otravitoare, ceva mai grele. Noi, insa, nu putem trai acolo decat in spatii protejate. Spre deosebire de Lumina Diminetii, pe Ares atmosfera este mult mai rarefiata, astfel ca nu pot trai in spatiu liber nici macar bastinasii de pe Geea.
- Am inteles ca va deplasati instantaneu, deci nu conteaza o anumita zona.
- Este adevarat, dar ti-am explicat ca doar o mica parte din noi au aceasta posibilitate. Ar insemna sa-i tradam pe ceilalti, sa fugim ca niste lasi. Asa ceva este inacceptabil. Mai bine murim cu toti, decat sa traim cu mostenirea unei crime. Cand am venit aici, navele noastre piramidale, aveau in centru, in punctul de propulsie, pe toti cei apti de saltul in spatiu. Efortul lor mintal comun ii transporta si pe ceilalti, aflati in nava. Din pacate, ne-am lasat pe tanjala, conditiile de aici fiind excelente pentru noi si navele s-au distrus in atatea milenii de nefolosinta. Acum nu suntem suficient de multi pentru a putea construi si dirija astfel de nave. Nu suntem in stare sa facem decat niste nave mici, care pot transporta doar unul sau, cel mult, cativa oameni. Pe acestea le folosim numai pentru deplasari in diverse locuri pe planeta, sau pana la statiile exterioare de pe Lumina Diminetii, pe Ares si pe Safir, precum si pe un satelit al celei de-a sasea planete, Nepto, cea mai mare din sistem. Haide, mai bea niste ambrozie si gusta din minunatiile culinare ale sotiei mele.
Eram deja satul. Mancasem si bausem cat pentru un an. Mi-era somn.
- Da-mi voie sa te conduc in sala de dormit, a spus Primul Parinte si m-a invitat cu un gest sa-l urmez. Vom mai sta de vorba si maine.
Ce-o face Valsa singura?
- Fii linistit, ni-a raspuns Tzeo la gandul interceptat, te vei intoarce la femeia ta in secunda imediat urmatoare aceleia in care ai plecat. Nu va sti nimic. Pentru ea timpul are alte coordonate
Adica tot ce mi se intampla era intins doar pe timpul unei secunde?
si, totusi, daca era un simplu vis? si, mai ales, cat de real putea sa para

C A P I T O L U L 14

O muzica tanguitoare, abia auzita, a reusit totusi sa ma trezeasca.
Eram intins pe un pat, intre niste perne mari, pufoase, acoperite cu un material de un alb stralucitor, placut la pipait. In picioare, langa mine, stateau doua femei albe, iar in spatele lor, la marginea peretelui, erau asezate in genunchi trei galbene cu parul de un negru-albastrui.
Iar eu, in varful patului. In lumea mea nu aveam voie sa stau asezat in fata galbenelor. Imi placea in Atlantida. Daca ar fi fost si Valsa de fata, n-as fi avut nimic impotriva sa ramanem aici.
Una din femeile albe a asezat pe un piedestal scund un lighean cu apa frumos mirositoare, iar cealalta a inceput sa-mi tamponeze corpul cu un burete moale. M-am lasat pe mainile lor. Ce picioare murdare avusesem
Apoi, una din galbene s-a apropiat, intinzand o placa de metal subtire.
Prima femeie alba a luat-o si mi-a pus-o in fata. Era o oglinda. Am fost, pe moment surprins: in locul parului rar cu care eram obisnuit, aveam pe cap o claie deasa, neagra si usor buclata.
- Stapane, a spus femeia, te rog sa ne permiti sa-ti curatam dintii.
A luat un obiect cu niste fire la un cap si l-a muiat intr-o pasta rosie, pe care mi-a intins-o pe dinti si a frecat usor cu pamatuful. Avea un gust si o aroma extrem de placuta, nemaiintalnita. Moma ar fi fost geloasa foc, ea, care isi racaia dintii cu unghiile in fiecare zi pentru a ramane albi si frumosi. Trebuia sa-i duc reteta si lui Valsa.
Intre timp, o alta galbena s-a apropiat cu o cupa, din care femeia alba mi-a dat apa sa-mi clatesc gura.
A treia galbena a adus o roba argintie. Cand sa o intinda, s-a impiedicat si era cat pe ce sa cada. Una din femeile albe i-a tras o palma rasunatoare.
Ce-mi placea. Ma razbuna pentru toti anii de supunere.
Am zambit.
- Stapane, va fi pedepsita, a spus femeia alba ajutandu-ma sa imbrac roba, in timp ce galbena iesea mergand cu spatele, privind in pamant.
In picioare mi-au pus niste sandale cu varful ascutit, usor curbat, foarte comode.
M-a rugat sa inclin capul si mi-a legat pe frunte o banda lata, aurie. Era subtire si foarte maleabila, dar extrem de rece. In cateva secunde a luat temperatura pielii, in asa fel incat n-am mai simtit-o.
Perdeaua de un argintiu stralucitor care acoperea un perete s-a dat de-o parte si Tzeo s-a apropiat cu pasi rari.
- Arati ca un adevarat atlant, omule. Chiar o sa-mi para rau cand te vei intoarce in timpul tau.
- Multumesc.
- Sa mergem, a spus Primul Parinte facandu-mi semn sa-l urmez.
Dupa ce am coborat cateva trepte din piatra alba, strajuite in lateral de statui dintr-un material argintiu, stralucitor, reprezentand niste pitici cu burta enorma si sexul atarnand pana aproape de pamant, am pornit, unul langa altul, spre o cladire cu un singur etaj, dar foarte inalta, aflata in partea dreapta.
Avea de-o parte si de alta a treptelor de la intrare cate o statuie a unei pasari mari, cenusii, cu ghiare lungi si incovoiate, cu un cioc curbat si aripi largi, strabatute de nervuri groase.
Am urcat si, dupa ce am trecut printr-un hol, ni s-a deschis in fata o incapere inalta si rotunda. Toata circumferinta era plina de statui, sau ce or fi fost, din acelasi material argintiu, reprezentand oameni si animale.
- Aceasta este Casa Memoriei Timpului. Te-am adus aici pentru a-ti explica cate ceva din istoria noastra. Uite, aici este Tzeo, intaiul Prim Parinte al Atlantidei, stramosul meu direct. El a reusit pentru prima oara saltul in spatiu, practic cu o viteza infinita. Este puterea gandului, viteza gandului, de care ti-am mai spus. Tot el a fost cel care ne-a invatat cele cincisprezece Legi si care a inventat oricalcul.
- Ce este oricalcul?
- Vezi materialul din care sunt facute statuile? Pare a fi un metal. Nu? Acesta este oricalcul, un metal realizat din transmutatia atomilor, cu puterea psihicului. Putini dintre noi pot face acest lucru, dar cei care-l fac, raspund cu viata pentru ceea ce construiesc. Metalul pe care-l vezi nu va mai exista in timpul tau si nici nu veti gasi urmele lui. Dupa moartea celui ce l-a gandit si generat, daca nu are mostenitori de singe, care sa preia raspunderea existentei oricalcului facut de cel plecat, dupa un timp mai scurt sau mai lung structura interna se distruge si se transforma in atomii initiali. Uite, vezi in margine o movila de nisip? Acolo a fost statuia lui Prometo, bastinasul de pe Pamant care a incercat acum doua sute de ani sa fure de la noi reteta focului lichid, dar a fost prins si supus la cazne, pana a murit. Statuia, in marime naturala - avea cam trei metri inaltime, s-a distrus acum o luna. Holo, cel care o facuse, a murit si nu a avut nici un mostenitor. Acum asteptam sa vina din orasul Troi un om cu putere, care sa preia mostenirea si sa o refaca Macar pentru timpul in care vom mai exista.
- Statuile astea urate ce reprezinta? am intrebat apropiindu-ma de un grup de fiinte hidoase, cu capul disproportionat de mare avand forma unui triunghi cu varful in jos, cu niste cornite incovoiate si foarte ascutite, cu ochii enormi, holbati, cu mai multe fatete. Aveau dintii ca un fierastrau iesind printre buzele groase, intredeschise. Degetele se terminau prin unghii lungi si taioase. In spate le atarna cate o coada solida, cu un sir de excrescente triunghiulare asezate longitudinal.
- Sunt whroni. Au fost luati prizonieri cand o nava de-a lor, nava in forma de disc, a esuat pe planeta Chita, planeta de origine a sclavilor galbeni.
- Cum au ajuns galbenii sclavi? In timpul meu
- N-au fost sclavi dintotdeauna. Atunci cand am descoperit planeta Chita, aveau o cultura primitiva, sau, mai bine zis, nu aveau nici un fel de cultura. Am trimis o echipa de invatati care sa-i ajute. La inceput i-au privit ca pe niste zei, dar dupa cateva secole, au organizat o revolta pentru a-i omori pe toti emisarii nostri. Am fost nevoiti sa le atenuam instinctele razboinice si sa le dezvoltam dependenta fata de noi. Asa au devenit sclavi. Este adevarat ca, rareori, cate unul din ei are reactii necontrolabile. Pe acela il exilam intr-un loc aflat la mare departare de Atlantida, in partea cealalta a Apei celei Mari. Avem informatii ca, in acel teritoriu, precum si pe niste insule alaturate, au reusit sa-si organizeze un inceput de societate culturala specifica, dar ii lasam in pace. Le dam sansa sa ramana in viata si atunci cand noi vom dispare
- Exista in timpul vostru si negri?
- Vezi tu, a spus Tzeo zambind, negri au existat pe Geea cu mult inainte de venirea noastra. De fapt, ei sunt originari de pe aceasta planeta. Dar, intrucat nu au ajuns inca la un stadiu superior de inteligenta, noi ii folosim doar ca animale de tractiune. Avem cai, dar pe acestia ii utilizeaza pentru calatorii cei care nu pot face salturi. Negri sunt de doua rase: ori foarte inalti, pot atinge si de doua ori inaltimea noastra, acoperiti cu o blana cafenie, ori mici de tot, nici cat jumatate din noi. Au creierul subdezvoltat si graiul neevoluat. Nici mintal nu ne putem intelege cu ei. S-ar putea sa evolueze in timp, dar nu foarte repede.
M-am oprit langa statuia unui barbat cu parul lung pana la brau. Era foarte inalt si lat in umeri. Muschii i se reliefau exagerat de mari.
- Este Golia, unul din cei mai puternici atlanti. A fost pedepsit cu trimiterea fortata in timp, deoarece a pus mana, de mai multe ori, pe femeile altora. La noi nu exista alta pedeapsa majora, iar pedepsele minore sunt cele care opresc de la activitate pe diverse perioade. E un chin pentru un atlant sa nu faca nimic. A doua oara nu mai greseste.
- Cu ce va ocupati?
- In functie de capacitatile psihice si fizice, fiecare face o munca cat mai utila colectivitatii, acolo unde este nevoie. Asta poate merge pana la suprema utilitate.
- Ce e asta? Ce inseamna?
- Atunci cand se construieste o cladire noua, fundatia este prevazuta cu un pilon central. In interiorul lui se aseaza o femeie din familia proprietarului, in jurul careia se produce acumularea de oricalc. Asta da certitudinea ca aceasta constructie va dainui cel putin trei secole dupa moartea constructorului, chiar daca nu se gaseste cineva care sa-i preia mostenirea. Este o descoperire a lui Manol.
- Le ziditi de vii? Dar asta e groaznic
- Nu! Groaznic este atunci cand se ofera mai multe candidate la initierea constructiei. In acest caz, se procedeaza la o analiza psihica, iar cele care pierd, se auto-exileaza. Doar cea care castiga primeste tot respectul si consideratia.
- si barbatii?
- Suprema utilitate a noastra era, pana in urma cu catva timp, de a face saltul in capul celalalt al galaxiei, un drum fara intoarcere. Acolo exista o colonie atlanta la fel de veche ca a noastra. Din pacate, ei nu au capacitatea de a efectua saltul, asa ca singura posibilitate a unui contact este din partea noastra. Insa, cum stim ca civilizatia noastra va dispare, am construit un far, una din piramidele despre care ti-am vorbit, aproape de centrul lumii, pe malul unui fluviu pe care o sa ti-l arat pe harta. Este cea mai importanta constructie a noastra, in care nu am folosit deloc oricalc. Blocurile de piatra le-am ridicat prin levitatie dirijata. In centrul geometric al acestei piramide am inscris, pe un cristal, istoria si date despre cunostintele noastre, care vor putea fi relevate de mintea superioara a celor care vor trai pe Geea dupa milenii. Unul din acestia, esti tu. Atunci cand, vreodata, fratii nostri din partea cealalta a galaxiei o sa reuseasca calatoriile astrale, vor gasi, dupa acest far, urma noastra. Noi credem ca aceste constructii sunt, practic, indestructibile cu trecerea timpului, dar, aici avem nevoie de ajutorul tau, vrem sa stim daca ele mai exista. Au plecat mai de mult, aproximativ in timpul tau, doi Parinti, dar nu am primit nici un semn de la ei pana in prezent. Se pare ca li s-a intamplar ceva rau.
- Au murit?
- Nu stim. Oricum, ei nu mai puteau face regresie temporara, dar urmau sa trimita niste comunicari, care Nu au sosit. E posibil sa fie morti. Am incercat si cu sfera timpului, dar nu au raspuns la nici un apel.
- Din ce cauza drumul in cealalta parte a galaxiei este fara intoarcere?
- Nici un emisar nu s-a mai intors. Nici in timpul din care a plecat, nici in alt timp, sau nu am putut noi sa-l identificam. Este ceva in legatura cu pata asta de deasupra sprancenelor, ramasita celui de-al treilea ochi.
- Acesta e pestele pe care l-am vazut si in centrul pietei? am intrebat apropiindu-ma de o statuie.
- Este omul-delfin. O fiinta inteligenta de pe planeta Poseido, care s-a aclimatizat destul de bine aici. Ne intelegem si ne ajutam reciproc. Omul delfin nu poate trai decat in apa. Noi ii dam produse obtinute la suprafata, iar ei ne dau bogatii din adancul apelor. De asemenea, insoteste si dirijeaza corabiile noastre pe oceane. Este o cooperare benefica pentru toti. Comunicam doar mintal cu ei.
- In timpul meu, nu cred ca mai exista. Nu am auzit nimic despre asa ceva.
- Este o problema la care poti sa stabilesti raspunsul cand te vei intoarce in viitor. S-ar putea sa mai existe descendenti de-ai lor, dar sa nu fi aflat tu. Ai cunostinte destul de limitate, dar nu pentru ca nu ai avut capacitatea sa inveti, ci datorita unui flux informational extrem de slab, in care ai trait. Te vom ajuta sa treci peste acest handicap.
- Voi face fata?
- Sigur! Creierul tau este ca un burete uscat, dornic de umezeala. si, mai ales, ce vei invata de acum inainte nu vei mai uita, pana la moarte.
- Dar, a uita e omeneste
- E adevarat, dar afirmatia este valabila pentru toti oamenii, inafara de noi. Cei care putem face salturi, avem inca o caracteristica: tinem minte absolut tot, nu putem uita nici cel mai mic amanunt, de la varsta de aproximativ un an si pana la moarte. Nici tu nu vei mai uita nimic, din momentul cand ai capatat capacitatile superioare ale creierului. Dar, va trebui sa inveti sa te folosesti de toate aceste avantaje.
- Vreau sa invat. Cand incep?
- Maine vei face cunostinta cu scolariumul. Azi vom merge prin Atlantis, sa-ti arat imprejurimile.
L-am urmat in afara cladirii si am remarcat ca pe strazi erau doar cativa trecatori. Mergeau cu capul sus, calmi. Parca nu asteptau un razboi astral.
Chiar nu le pasa deloc?
- Le pasa, mi-a raspuns Primul Parinte la gandul meu nerostit. Dar este de demnitatea lor sa nu lase sa se vada. Daca ai incerca sa intrii in mintea lor, ai vedea ce furtuna gasesti. Eu, noi, cei mai multi, ne-am obisnuit cu ideea asta.
Am lasat in stanga cladirea alba in care sosisem in lumea asta.
- Aici e un templu? l-am intrebat pe Tzeo.
- Nu, este sediul in care se fac intrunirile Marilor Parinti. Noi nu avem temple. Templul este in sufletul nostru
Am strabatut o strada radiala, depasind sase sau sapte alei concentrice.
- Orasul este construit in jurul pietei centrale, a spus Tzeo. Acum vom ajunge la primul zid, din cele trei care inconjoara orasul. Este paza noastra contra animalelor salbatice si a indigenilor negri care ne mai ataca din cand in cand. In general evitam sa omoram pe cineva. Dumnezeu ne-a dat la toti viata ca sa ne bucuram de ea, nu pentru a o distruge. In cele mai multe cazuri ii anesteziem mintal sau ii exilam pe Lumina Diminetii. Rareori, doar in cazuri de mare exceptie, suntem obligati sa-i evaporam.
- Sa-i evaporati?
- Da. Este singura noastra arma, in afara de levitatie si anestezie mintala. De obicei ii ridicam putin de la pamant si nu mai pot face nimic, dar, in cazurile critice, ne concentram asupra creierului lor si-i crestem temperatura pana cand moleculele de apa se evapora brusc si provoaca moartea instantanee. Repet, evitam pe cat posibil aceasta alternativa. In mod normal, o simpla transmisie mintala le atenueaza instinctul de atac pana la disparitie. Apoi ii trimitem inapoi, in mediul lor.
- Arme nu aveti?
- Aproape deloc. Arma noastra principala este gandirea. Avem doar niste emitatoare de sageti energetice, dar le folosim numai pe alte planete, in cazul in care suntem atacati de vietuitoare necunoscute, nemaiavand timpul necesar de a le sonda creierul. De aceea vom fi distrusi de whroni. Dumnezeu ne-a invatat sa ne iubim Sa iubim tot ce este viata.
- Dumnezeu? Aveti si voi Dumnezeu?
- Spiritul suprem, spiritul galactic, spiritul universal. Forta totala.
-In timpul meu, mai bine zis, in anii anteriori mie, existau arme foarte puternice. O astfel de arma a distrus lumea dinaintea mea
I-am povestit, in cateva cuvinte, ceea ce stiam despre Explozie.
- Da, cred ca este vorba de un razboi pe intreaga planeta, purtat cu arme fosrte puternice, e adevarat, dar construite pe Geea, a spus Tzeo dupa cateva secunde de gandire. Ma speriasem ca ar fi ajuns iarasi whronii
Intre timp iesisem din oras, printr-o poarta pe care era sculptat un frumos cap de femeie, al carui par era format dintr-o multime de serpi incolaciti.
De cealalta parte a zidului se intindea o campie plina cu diverse culturi agricole. Un drum pietruit cu dale albe, bine slefuite, ducea la o constructie piramidala care sclipea in lumina soarelui aflat aproape de zenit.
- Este baia creierului pentru oamenii ce nu pot face saltul. In centrul geometric al piramidei se afla o incapere in care periodic locuitorii orasului petrec un anume timp, destul de scurt, timp in care energiile vitale ale cosmosului se concentreaza asupra creierului lor. Acest fapt are un efect benefic asupra tensiunilor nervoase acumulate in activitatile zilnice. Noi, cei care facem saltul in timp, ne-am construit din oricalc mici piramide in locuintele noastre, in care petrecem cateva minute in fiecare zi.
- Vad ca piramida este corpul geometric cel mai des intalnit
- La noi, da. Asta tine de cultura fiecarei specii. Spre exemplu, whronii folosesc ovoidul si discul lenticular.
- Chiar nu pot fi distrusi acesti whroni?
- Nu. Nu inca Cred ca le va putea tine piept doar o cultura bazata pe domnia fortei, o societate care sa nu aiba retineri in constructia de arme cat mai puternice. Pacat ca voi v-ati distrus civilizatia De fapt, iata unde poate duce escaladarea construirii de arme din ce in ce mai mari si mai distrugatoare
Tzeo, Primul Parinte, a continuat sa mearga in tacere. Cateva femei atlante au trecut pe langa noi urmate de niste galbene. Ne-au salutat cu plecaciuni. Tzeo a inclinat usor capul. L-am imitat.
Am facut loc la doua carute destul de mari, trase de cate trei cai. Erau incarcate cu snopi de grau.
Aveau rotile din lemn, mari, cu cate cinci spite groase.
Piramida era construita din oricalc. Am intrat si am urcat niste scari, apoi am trecut printr-un culoar si am ajuns intr-o camera emisferica. In mijloc era un piedestal pe care statea intinsa o femeie.
De-o parte si de alta asteptau cativa barbati si femei. Fiecare s-a suit pe piedestal si au stat nemiscati cateva minute.
Cand mi-a venit randul, Tzeo m-a impins usor de umeri pana in centrul salii. M-am intins si Tzeo mi-a spus sa inchid ochii si sa nu ma gandesc la nimic. Am simtit ca un fluid caldut ma inconjoara dandu-mi o senzatie de liniste si fericire. Dupa cateva minute m-a atins usor pe umar si am coborat. Parca aveam in vene alt sange. Ma simteam mai puternic si, parca eram mai usor.
Am iesit din piramida si Tzeo m-a dus in directia contrara orasului. Am intrat pe un drum lateral, marginit de campul plin de plante. Dupa cateva sute de pasi am ajuns la liziera unei paduri cu copaci inalti si rari. Pe sol cresteau niste plante cu frunze rosietice, lungi si cu nervurile foarte reliefate. Cateva gaze bazaiau neobosite. Tzeo m-a dirijat spre o poiana in mijlocul careia era un disc de piatra slefuita, cu un diametru de doi-trei metri.
- Te voi invata sa-ti dirijezi zborul, a spus Primul Parinte facandu-mi semn sa trec in centrul discului. Gandeste-te la corpul tau fizic. Simti ca se face din ce in ce mai usor? Simti ca poti pluti in aer?
M-am concentrat si, la un moment dat, mi-am dat seama ca talpile nu se mai sprijineau pe piatra.
Eram in aer. Zburam.
Am facut cateva miscari pe distante scurte, in mai multe directii si, deodata, am cazut cam de la o jumatate de metru inaltime pe iarba frumos mirositoare. M-am lovit asa cum se intamplase in pivnita cu isvorul din Orasul Galben.
Oare asta fusese si atunci? Puteam de mai mult timp sa zbor prin aer si eu nu stiusem
Tzeo s-a apropiat si m-a sprijinit sa ma ridic.
- Nu te speria, o sa inveti repede sa-ti controlezi perfect creierul.

C A P I T O L U L 15

Dupa trei zile reusisem sa ma ridic pana la o inaltime unde vanturile erau foarte puternice, iar respiratia mi se ingreuna datorita rarefierii aerului. Primul Parinte ma lauda de cate ori eram impreuna, pentru felul in care avansam cu invatarea istoriei si a obiceiurilor atlante, precum si pentru modul in care incepusem sa-mi controlez posibilitatile psihice deosebite care mi se relevau. Imi parea bine ca lumea din care proveneam era reprezentata de un magnific specimen, unul asa ca mine, nu de cine stie ce nenorocit de galben, de semi-om sau poate chiar de un sclav.
Incepusem sa-mi rad barba si mustatile cu un cutit foarte mic, din oricalc, extrem de ascutit. O pomada cu un miros placut, dulceag, imi era intinsa pe tot corpul in fiecare dimineata si seara de catre doua femei care-mi fusesera oferite ca insotitoare de Parintele Zalmox. Parul imi crestea intr-un ritm neobisnuit.
Aveam si doua sclave galbene, pe care-mi facea placere sa le agasez, dandu-le diverse sarcini, de cele mai multe ori inutile, doar in ideea de a ma razbuna pentru anii cand eram un amarat de semi-om.
Oare era corect sa ma comport asa? Un atlant veritabil nu ar fi provocat neplaceri nimanui, fara un motiv foarte intemeiat. Numai ca eu aveam acel motiv foarte intemeiat: anii de supunere. si, de altfel, nici nu eram atlant. Dar ce eram?
Lectiile cele mai grele au fost cele de generare a oricalcului.
Am inceput cu mici forme geometrice, care nu semanau deloc cu ce-mi propuneam. Cu timpul, am invatat cum sa stabilizez materialul si sa realizez din ce in ce mai corect dimensiunile si formele pe care mi le imaginasem initial in minte.
Satisfactia cea mai mare am avut-o cand Tzeo si Zalmox m-au atins incet pe umar, ca felicitare privind generarea primei piramide personale.
Era un obiect cu baza dreptunghiulara si inaltimea putin mai mare de un metru si jumatate, in centrul careia stateam chircit, avand in fata o fereastra transparenta circulara prin care puteam sa vad ce se afla langa mine si prin care intram si ieseam.
Reprezenta singura posibilitate de a calatori in vidul interplanetar, pentru a face saltul in spatiu si timp.
Primele salturi au fost scurte, in jurul Atlantisului.
Apoi, Tzeo mi-a indicat directia si distanta pana la Colmec, un orasel aflat de partea cealalta a marii, spre apus. Acolo era principalul centru de colectare al aurului din toate excavatiile din zona, la care, sub conducerea catorva atlanti, lucrau mai multi muncitori, barbati si femei, galbeni.
Am plutit pana la circa 10 metri deasupra unor constructii cu peretii din piatra, fara etaje si terase. Aveau acoperisuri inclinate, din bucati de lemn lipite una langa alta. Doi atlanti care stateau in mijlocul pietei centrale, mi-au facut semn ca pot cobori fara grija de a lovi pe cineva. Am aterizat cu o zdruncinatura destul de puternica langa ei si am iesit taras din piramida.
- Bine v-am gasit, am spus ridicandu-ma in picioare si inclinand capul.
- Bine ai venit. Cine esti?
- Ma numesc Alec, sunt un om din viitor.
- Din viitor? S-a realizat, deci, dorinta lui Tzeo?
- Da, el m-a ajutat sa fac saltul
- Fii binevenit! Eu ma numesc Manito.
- Iar pe mine, ma cheama Evockqo, a spus cel de-al doilea atlant. Vrei sa vizitezi exploatarile?
- Nu pentru asta am calatorit pana aici. Invat cum se dirijeaza piramida personala, dar mi-ar face placere sa vad si
- Bine ca nu ai venit ieri Am fost atacati de bastinasi. Din pacate a trebuit sa anihilam fizic cativa. Vrei sa-i vezi? Am sa-i transmit lui Tzeo ca mai ramai la noi, o zi, doua
- Daca nu va deranjez?
M-au invitat sa-i urmez intr-o cladire din caramida rosiatica, o hala mai mult lunga decat lata. Poarta din lemn, ce avea sculpata emblema unui sarpe cu pene, era intredeschisa si inauntru nu se vedea lumina. Cand am intrat, unul din atlanti a atins un obiect aflat pe perete si micile sfere atarnate de tavan au inceput sa emita acea lumina odihnitoare pe care deja o cunosteam.
Pe jos, aliniate langa unul din pereti, se gaseau patru trupuri.
Fusesera niste barbati foarte inalti, cu mainile disproportionat de lungi si palmele foarte late. Pielea intunecata, acoperita cu o blana incalcita, cu tenta maronie, era strabatuta de riduri sub forma de solzi.
Aveau ochii mici, adanciti in orbite si departati, o frunte stramta si arcade proeminente. Parul de pe cap era lung si des, de culoare foarte inchisa.
Unul dintre trupuri avea capul intors intr-o parte, lasand sa se vada in ceafa lipsita de par, un al treilea ochi, mic si rotund, acoperit incomplet, de o pielita rosiatica. Pe gat le crescuse un guler din piele de o nuanta rozalie. Labele picioarelor erau mari si trandafirii, iar calcaiele pareau prelungite cu un deget lat si gros, usor ridicat. Pe fese si pe abdomen, parul era mult mai rar si mai scurt.
Langa cadavre stateau intinse doua reptile cu sase picioruse, care au ridicat capul si ne-au privit, cu ochi din care mi s-a parut ca emana o tristete sfasaitoare.
- Sunt animalele bastinasilor, a spus Manito. Le-au dresat sa-i urmeze, iar acum nu mai vor sa manance si sa bea apa. Practic se sinucid. Nu avem ce sa le facem. Ne pare rau Puteau fi utile sa ne conduca la refugiul bastinasilor. Aveau legate de gat si de picioarele din fata hamuri din fasii de piele inodate. Trebuie sa-l gasim, intrucat au reusit sa rapeasca, pana sa intervenim noi, trei sclave si un sclav care lucrau pe camp, ceva mai departe.
- Vrei sa ne insotesti in expeditie? a intrebat celalalt atlant.
- Credeti ca se poate? Ar fi interesant
- Singura rugaminte este sa nu te departezi de noi.
- Promit.
- Bine, hai sa mergem la masa si la noapte vom porni.
Mergeam in tacere, prin padurea deasa. Eram incolonati, unul in spatele altuia. Primul era Manito, urmat de patru sclavi, apoi eram eu, iar in spatele meu era un atlant pe care-l intalnisem cu o seara inainte, la masa.
Se numea Quetzalco si avea brodat pe toga un sarpe cu pene. Dupa el mai mergeau cinci sclavi, sirul fiind incheiat de Evockqo.
Cu toate ca deasupra padurii era luna plina, abia se vedea la cativa metri.
Inainte de plecare stabilisera ca nu vor provoca anihilare totala decat in cazuri de exceptie. Vroiau sa actioneze doar pentru adormirea bastinasilor pana gaseau sclavii furati.
Manito tinea intr-o mana lesa unei reptile. Reusise inducerea in creierul neevoluat al acesteia, sa efectueze miscarea pe drumul invers facut la venirea in satul atlant. Reptila mergea incet, astfel ca aveam timp sa ne ferim de crengile si lianele incolacite la tot pasul.
In cealalta mana Manito avea un cutit foarte lung si extrem de ascutit, cu care taia lianele.
Umezeala rece din atmosfera imi imbibase roba. Ce fericiti erau galbenii, care aveau numai o carpa prinsa in jurul soldurilor.
Sandalele rupeau din cand in cand crengutele cazute pe pamant.
Avansam destul de incet. Cred ca era spre mijlocul noptii cand Manito s-a oprit. Ne-a transmis mintal sa venim langa el. Era in spatele unui tufis.
Toata conversatia care a urmat a fost facuta fara voce, mintal. Incepusem sa inteleg repede si corect tot ce se transmitea in acest mod.
- Am senzatia ca aici, in fata, se afla fiinte.
- Da, sunt pe putin douazeci, din care doar unul este treaz, a spus Evockqo.
- Spre dreapta sunt cele patru creiere galbene. Mi se pare ca au atipit, a adaugat Quetzalco.
- Il adormim pe bastinas si rezolvam treaba, ne-a transmis Evockqo.
- N-ar fi bine sa-i transferam pe toti bastinasii in alt tinut? Scapam astfel definitiv de amenintarea lor, a spus Quetzalco.
- Numai sa nu fie si altii ceva mai departe, sau in alta directie. Era bine sa fi procedat mai de mult la treaba asta, a spus Manito.
- Cred, Manito, ca esti cel mai in masura sa faci o piramida care sa-i cuprinda pe toti bastinasii. Lucrezi cel mai rapid dintre noi, a spus Quetzalco.
- Bine, eu ma ocup de piramida iar voi controlati bine toate creierele lor, sa fim siguri ca vor dormi cel putin cateva ore.
Evockqo si Quetzalco s-au departat incet printre liane, iar Manito s-a retras in spatele grupului, s-a asezat pe pamant cu picioarele incrucisate, cu palmele pe genunchi si cu ochii inchisi. Urma sa inceapa generarea piramidei. Eram curios cat de mare o va face, pentru a putea transporta douazeci de trupuri, plus atlantul generator.
Linistea era intrerupta, din cand in cand, de trecerea unor pasari.
Dinspre lacasul bastinasilor nu se auzea nimic.
Cred ca au trecut cel putin zece minute, cand in fata noastra s-a auzit un fasait si am identificat gandul lui Quetzalco:
- Vedeti ca vin cei patru sclavi.
Lianele s-au dat la o parte si un sclav galben s-a apropiat taras de noi. A fost urmat imediat de cele trei sclave. Erau in pielea goala si am observat pete inchise la culoare in diverse locuri ale corpului.
- E sange, mi-a citit gandul Evockqo. Au fost batute si violate. Trebuie sa luam masuri pentru a nu da nastere la niste mici monstri.
Intre timp, copacii si boschetele din fata lui Manito incepusera sa se vada ca intr-o ceata, disparand pe rand incet, incet, pana cand terenul a ramas liber si razele lunii au patruns pana la noi. Manito pregatise locul de generare a piramidei, un cerc cu raza de circa zece metri. O ceata subtire si usor fosforescenta s-a format in fata lui, dupa care au inceput sa se vada baza si laturile piramidei. Creierul lui Manito era opac la orice semnal din exterior, tot timpul cat genera oricalc.
Evockqo si Quetzalco au teleportat trupurile bastinasilor in interiorul piramidei, iar Manito ne-a facut un semn cu mana si a patruns si el in aceasta. Dupa cateva secunde, s-a ridicat de la pamant fara nici un zgomot, disparand in inaltul cerului, ca o sageata luminoasa.
Am ajuns in Colmec dimineata si ne-am spalat de mizeria drumului. Apoi am mancat niste fructe cu gust acrisor, dar foarte satioase si ne-am luat la revedere.
- Daca mai vii candva la noi, iti promitem ca o sa mergem impreuna la colonia noastra din Inkamaya. Este un oras superb, dar mai mic decat Atlantis. Se afla spre sud, la malul unui lac, aproape de culmile unor munti inalti. O sa-ti placa!
Piramida mea ma astepta in centrul pietii.
Am intrat in ea si, dupa ce m-am rotit de doua ori deasupra asezarii, in semn de salut, am dirijat-o spre est, in directia Atlantisului.




- Te-ai intors tocmai la timp, pentru a participa la o sarbatoare a nasterii, a spus Primul Parinte Tzeo, facandu-mi semn sa urc cele cateva trepte pe estrada ridicata in mijlocul pietei.
Lasasem piramida intr-un hambar si trasesem usile enorme, dar foarte usoare. In Atlantis nu se puneau lacate sau alte feluri de incuietori, intrucat nu exista riscul de a dispare un obiect, oriunde ar fi fost lasat: in mijlocul strazii sau in alta parte. Era bine totusi, ca piramida sa fie ferita de ploile ce cadeau periodic, ploi foarte utile pentru curatarea prafului.
In mijlocul estradei era asezata o statuie din oricalc stralucitor.
Reprezenta o femeie de o frumusete desavarsita, in pozitia sezand. Avea spatele ridicat la aproximativ 45 de grade. Tinea picioarele usor desfacute. Parul buclat era rasfirat in jurul capului, ca niste raze. Avea sanii mari, cu sfarcuri proeminente.
In locul burtii era o concavitate vopsita intr-un rosu puternic, strabatut de mici sclipiri galbui.
Pe brate si in jurul gatului avea bratari din metal galben, ca niste serpi incolaciti. Din gura ii iesea drept in sus o limba lunguiata si ascutita la varf, usor despicata.
- Este Salonays, fiica Spiritului Suprem, zeita cea buna, a spus Tzeo asezandu-se in genuchi. Am sa-ti povestesc altadata cum a dat ea nastere poporului nostru.
In jurul estradei incepusera sa se stranga barbati si femei atlante. Mult mai in spate, in dreptul strazilor, stateau grupuri de sclavi si sclave galbene.
De undeva, deasupra noastra, a aparut o piramida care s-a lasat lin langa estrada. Din ea a iesit un atlant tanar, purtand in brate o femeie. Era imbracata cu o roba scurta, extrem de subtire si aproape transparenta, de culoare portocalie. Avea burta umflata, iar pe partile posterioare ale robei se vedeau pete de culoare inchisa.
Atlantul s-a urcat cu pasi lenti pe estrada si a asezat trupul femeii deasupra statui, cu fata in sus si picioarele desfacute. A ramas langa ea cu bratele incrucisate pe piept. Capul i se misca dintr-o parte in alta.
Femeia avea ochii intredeschisi si pe chip i se putea vedea un amestec intre fericire si suferinta. Era gravida. Din cand in cand, din sex i se scurgea un lichid aproape incolor, cu mici firicele rosii, care se prelingea in concavitatea din burta statuii.
- Cand femeia va naste, a spus Tzeo incet, noul atlant va fi si fiul zeitei, intrucat va vedea lumina soarelui din burta lui Salonays. Va fi puternic si va putea genera oricalc, la fel ca tatal sau.
Viitoarea mama avea spasme puternice. Nu simteam scarba, ci doar mila, vazand-o cum se chinuie. Trei atlante au urcat pe estrada. Una a pus la picioarele statuii un lighean cu un lichid mov, avand un miros puternic, usor neplacut. Aburii care se ridicau din lighean imi spuneau ca lichidul este fierbinte.
Celelalte doua atlante au incadrat femeia, care incepuse sa geama din ce in ce mai des.
- De unde stii ca va fi baiat?
- Omule din viitor, cunostintele noastre sunt mult mai mari decat crezi. Putem hotara sexul copilului inainte ca viitoarea mama sa ramana insarcinata. Eu nu stiu exact care este procedeul, asta este treaba sotiilor noastre, dar extrem de rar nu da rezultatele scontate. Tine de o invatatura care si-o transmit de la mama la fiica de mii de ani. Noi, barbatii, nu ne-am implicat niciodata in problemele astea.
Femeia avea dureri din ce in ce mai dese si mai intense. Primul Parinte s-a apropiat de ea si i-a departat puternic picioarele. Atlanta a luat lichid din lighean cu o cupa si a turnat intre picioarele femeii.
Tzeo parca si-a introdus degetele in sexul acesteia si un bot de carne a aparut. Cu fiecare contractie, cu fiecare efort al mamei, iesea tot mai mult, pana a alunecat cu totul in burta statuii.
Strigate puternice s-au ridicat din randul celor aflati in jurul estradei.
Primul Parinte a luat in palma cateva picaturi dintr-o sticluta pe care i-a intins-o sotul femeii si i-a uns copilului fruntea, pieptul si sexul:
- Sa traiesti cat soarele, fiu al atlantilor. Sa nu ai ganduri triste niciodata si sa cresti puternic ca inorogul. Sa faci copii multi si sanatosi.
Cu un cutit a taiat firul ce lega copilul de corpul mamei, apoi a luat plapanda fiinta din burta statuii si a prezentat-o adunarii. Toti cei de fata au aclamat in timp ce Tzeo l-a asezat pe micul atlant intr-o panza alba, pe care o tinea in maini tatal sau.
Acesta privea cu incantare fiinta zamislita de el, care incepuse sa dea din maini si sa planga.
Primul Parinte s-a apropiat de mine:
- Ai avut ocazia sa vezi o nastere atlanta.
Cateva femei au ridicat de pe statuie femeia care nascuse si a dus-o spre piramida cu care sosise, in timp ce lumea il inconjurase pe fericitul tata. M-am departat impreuna cu Tzeo si am intrat in casa unde dormisem noaptea trecuta.




Primul Parinte Tzeo s-a asezat pe un fotoliu in forma de scoica, sustinut pe trei picioare sculptate. In jurul lui, pe alte scoici, stateau ceilalti Parinti ai Atlantidei. Am numarat in total treisprezece astfel de fotolii. Pe unul din ele, singurul neocupat, Tzeo mi-a facut semn sa ma asez eu.
In mijloc era un piedestal cam de un metru inaltime, pe care se gasea o forma lenticulara, spiralata. In centru avea o sfera mica si intunecata la culoare, inconjurata de puncte de un alb stralucitor. De acolo porneau spirale formate din alte puncte luminoase. Undeva, aproape de marginea unui brat, se vedea un mic cerc rosu. Mai era un astfel de semn, dar de culoare albastra, intr-un alt brat, aproape diametral opus. Pe unul din bratele celelalte se vedea o sfera opaca, mai mare ca celelalte, ca o ceata. Parca se dilata si se contracta in ritm lent.
- Omule din viitor, mi s-a adresat Tzeo, ceea ce vezi este o reprezentare a galaxiei in care traim noi, o masa de stele, una dintre milioanele de galaxii existente. Acolo, forma care pulseaza, este locul de nastere al atlantilor. L-am parasit, dupa cum ti-am spus, cu mii de ani in urma. Noi, ramura Orfeica, am venit aici, pe Geea. Cealalta ramura, Inorogii, o specie de fiinte inteligente cu patru picioare si doua maini prevazute cu ventuze la extremitatile celor trei degete de la fiecare mana, cu pielea solzoasa si un mic corn in frunte, au plecat spre cealalta parte a galaxiei, acolo unde vezi semnul rosu. Spre deosebire de noi, ei erau niste luptatori care anihilau fizic contrariile, nu psihic. Dar, in acelasi timp, nu puteau face salturi in spatiu si timp, fiind limitati in deplasarile cosmice de viteza astrala. In timpul transferului au folosit navele noastre piramidale, dar, dupa moartea celor sase atlanti care i-au insotit, nu au mai putut sa ia legatura cu noi. Am incercat sa facem noi contactul, macar intr-un singur sens, trimitand periodic soli, atlanti care si-au asumat riscul de a nu se mai putea intoarce niciodata aici N-am primit nici un semn de la ei. Nu stim ce s-a intamplat, dar vrem sa aflam daca mai exista
Tzeo a tacut si a privit spre ceilalti parinti.
- Acum avem o sansa de a lua legatura in dublu sens, a spus un parinte care se recomandase cu numele de Buthas. Parintele Utnapis a calculat sansa ta, omule din viitor, ca fiind de 99% sa reusesti. Datorita comformatiei tale mintale, poti efectua saltul atat in directia lor, cat si inapoi. Toata calatoria nu-ti va lua mai mult de o zi, doua.
Priveam, ascultam si nu stiam ce sa cred.
- Te rugam sa ne ajuti, a spus parintele Buthas, un barbat inalt, brunet, cu un sarpe brodat pe toga. Dupa analiza noastra, poti face salturile chiar mai bine ca noi, datorita lipsei urmei celui de-al treilea ochi. Este singura modalitate de contact biunivoc.
- I-am spus deja l-a oprit Tzeo.
- Nu putem lua legatura mintal cu ei, a spus atlantul din stanga mea, din cauza acelei zone din mijlocul galaxiei. Din cate am putut stabili, acolo, in centrul acelei aglomerari de stele, se afla ceva care absoarbe totul: lumina, gandurile Totul. Nimic nu poate trece.
- Tu va trebui sa ocolesti, in mai multe salturi partiale, acele locuri, a spus Primul Parinte Tzeo. Daca vrei sa ne ajuti
- Vreau, am spus ridicand capul si privindu-l in ochi. Vreau sa va ajut, vreau sa pot sa va ajut. Trebuie sa pot.
- Vei putea, daca vrei, a spus Buthas.
- Nu este, insa, suficient sa vrei, trebuie sa stii si cum sa o faci, a adaugat Zalmox. Ceea ce ai invatat pana acum, in mod cert nu este de ajuns. Va trebui sa mergi in tara mea. Acolo iti voi desavarsi capacitatile psihice si fizice.
- Dar cu cealalta dorinta a voastra, de a verifica urmele voastre in timpul meu Cum ramane? Am inteles ca si acea problema este importanta pentru voi.
- Omule, a spus Tzeo, hai sa analizam pe rand: daca reusesti sa dai de rudele noastre inorogi, plecand de la certitudinea ca o sa te intorci, inseamna ca, cu atat mai mult, poti face si testarea viitorului.
Toti Parintii s-au apropiat de mine si m-au atins pe umarul stang. Era forma lor de a-si demonstra aprobarea fata de o persoana.

C A P I T O L U L 16

Piramida in care ma aflam impreuna cu Zalmox avea hublouri in peretii laterali si plutea la mare inaltime deasupra unui teren strapuns, ici-colo, de piramide din blocuri de piatra, inconjurate de dune de nisip. Undeva, mai departe, vedeam un rau foarte lat. Nu se putea observa unde incepe si unde se termina. De-o parte si de alta a malurilor sale, se gaseau plantatii verzi, iar in rest, desert. Desert cat vedeai cu ochii.
Fusese si aici o Explozie?
Mi-am luat ochii de la fereastra rotunda si l-am intrebat pe Zalmox:
- Din ce cauza e aici desert? A fost o Explozie?
- Nu, a raspuns Zalmox. Pe timpuri, aici era o padure enorma. Se pare ca de undeva, poate din meteoritul cazut intr-o peninsula aflata in apropiere, a aparut un virus pe care vantul l-a imprastiat in toata aceasta zona, virus care a dus la moartea tuturor copacilor. In acest fel, vanturile calde nu au mai fost oprite de nimic si au putut sa desavarseasca moartea intregii zone. Cu toate ca inaintasii nostri au reusit pana la urma sa oprasca inaintarea virusului si, apoi, sa-l distruga, a fost prea tarziu sa mai poata reface vegetatia de aici. Tara deasupra careia ne aflam se numeste Egipet si este o colonie de-a noastra. Aici este conducator Parintele Raamon, pe care l-ai cunoscut, impreuna cu sotia sa Isis. Pe malul fluviului acesta, care este unul din cele mai lungi de pe Pamant, daca nu, chiar, cel mai lung, am construit o piramida cu dimensiunile exacte a celei mai bune nave atlante. Ea este piramida in centrul careia am depozitat un cristal-memorie, ce vrem sa dezvaluie, odata, intreaga noastra istorie. Totodata, acea sfera mare din cristal aflata in varful piramidei este si un far pentru eventualele nave ale fratilor nostrii plecati in cealalta parte a galaxiei, atunci cand ne vor cauta. Am ales acest loc pentru piramida-far, tocmai pentru a nu fi acoperita de nori si a putea fi vazuta tot timpul anului din spatiul. Aceasta este piramida pe care trebuie sa le-o descrii fratilor nostri inorogi, ca sa gaseasca peste milenii Geea. Langa ea, sculptura acelui animal, asezat pe labele din fata si care are cap de om, cu un corn in frunte, reprezinta un inorog.
Privelistea s-a schimbat brusc, fara sa simt acceleratia. Inertia disparuse total. Am trecut pente o mare plina de insule, mai mari sau mai mici, avansand spre nord, pana cand marea s-a sugrumat. Dupa gatuitura, marea se latea, apoi se strangea din nou, prinsa in clestele a doua limbi de pamant. Pe fiecare parte erau ridicate doua turnuri dintr-un material cenusiu, cu cate o sfera in varf.
Zalmox mi-a facut semn sa privesc:
- Iata, incepe Marea cea Neagra. Aici, chiar sub noi, sunt Coloanele lui Herculos, numite astfel dupa numele arhitectului care a ridicat cele doua domuri. Le vezi? Sunt asezate pe cate un mal, lasand intre ele spatiu necesar pentru a genera fulgere globulare, producatoarele ploilor dirijate in toata aceasta regiune a planetei. Mai avem asa ceva si in alte patru locuri ale Geei, astfel ca detinem controlul climei pe aproape toate teritoriile locuite de atlanti.
Am trecut spre nord-vest, deasupra uscatului, traversand campii verzi, foarte bogate in rauri, a caror unde straluceau in lumina soarelui. Ne-am apropiat, spre nord, de un lant de munti si am aterizat lin pe una din culmile cele mai inalte.
Daca n-as fi stiut ca suntem la peste doua mii de metri inaltime, as fi crezut ca ne aflam pe o campie, cu mici movile din loc in loc. O iarba grasa, spicata cu flori rosii, galbene si mov, ne mangaia gleznele.
Soarele, cocotat sus de tot pe cerul de safir, isi trimitea razele printre norii rasleti.
Un urcus lin ne-a dirijat catre un grup de stanci. Erau trei forme: doua clepsidre si un animal cu cap de om, care avea un mic corn in frunte, stand asezat in patru labe si cu mainile incrucisate pe piept. Avea o coada groasa si scurta. Era asemanator cu cel aflat langa marea piramida, de dimensiuni mult mai reduse, dar executat cu mai multa acuratete. In spatele lor, la mica distanta, peretele muntelui se pravalea spre o vale inverzita, adanca, pe fundul careia un fir de apa stralucea printre copaci.
- Este statuia inorogului si a celor doi paznici ai timpului, a spus Zalmox.
In partea cealalta, la o departare de cateva sute de metri, terenul putin mai inalt era acoperit cu zapada.
Ne-am indreptat intr-acolo. Zapada era rece si uda, dandu-mi frisoane.
Atlantului parea ca nu ii pasa. Mergea cu pasi rari, apasati. Cautam sa calc pe urmele lui.
Cu cat urcam spre varful aflat undeva, spre stanga, aveam din ce in ce mai mult senzatia ca ma umplu cu o energie asemanatoare celei din piramida de oricalc aflata langa Atlantis. Varful acestui munte avea capacitati curioase.
In dreapta a aparut o prapastie de o forma ciudata, interiorul unui con imens. La marginea superioara, pe latura opusa celei in care ne gaseam, la jumatatea circumferintei conului, langa o stanca, se afla o piramida.
Cind ne-am apropiat, ocolind pe marginea prapastiei, din piramida a iesit un atlant si, dupa ce ne-a salutat, a facut semn sa-l urmam in interior.
Era o constructie din bucati de piatra dreptunghiulare si avea o inaltime cam cat trei oameni. In varf, infipt intr-un suport de oricalc, era un cap de lup cu gura deschisa si limba despicata scoasa mult in afara. Producea un suierat continuu.
Ne-am strecurat in piramida prin deschizatura din lateral. Interiorul forma o singura camera cu peretii captusiti cu un material spongios. Era mult mai cald decat afara, o atmosfera placuta. Nu vedeam nici un obiect, in afara unui bici lasat langa intrare. In mijlocul podelei se deschidea o gaura rotunda, in care Dacius, asa se recomandase telepatic atlantul, a intrat, facandu-ne semn sa-l urmam.
Am coborat mai multe trepte sapate in stanca. Mergeam in spatele lui Zalmox. Am intrat intr-o incapere cu mult mai mare, semi-sferoidala, unde am vazut un piedestal central si doua platforme de odihna.
Doua usi, diametral opuse, isi desvaluiau stralucirea de oricalc in lumina calda emisa de o lampa sferica, atarnata in mijlocul tavanului.
Zalmox mi-a facut semn si mi-a comunicat telepatic sa ma asez pe una din platforme, iar el s-a intins pe cealalta.
Dacius a adus din spatele uneia dintre usi trei cuburi mici, pe care le-a asezat in jurul piedestalului.
Un usor curent de aer placut mirositor, imi dovedea ca exista si un sistem de aerisire ascuns pe undeva.
- Pana cand Atha o sa ne aduca ceva de mancare si de baut, va urez bun venit, a spus Dacius si am simtit ca este cuprins de o senzatie de fericire.
- Ai inteles ca el, a spus Zalmox cu o usoara inclinare a capului spre mine, este omul din viitor despre care ai aflat. L-am adus mai intai aici, pentru a-i arata un centru energetic.
Zalmox mi-a simtit nedumerirea din gand si a continuat:
- Pe suprafata planetei se gasesc cateva locuri in care energia divina interfereaza cu energia planetei. Sunt locuri binecuvantate de Dumnezeu. Unul din acestea, este muntele pe care ne gasim. Din acest motiv, putem face salturi mult mai usor in alte locuri din jurul Geei, necesitand un efort mintal mult mai redus. L-am instalat aici pe Dacius, care absoarbe toate informatiile ce calatoresc prin cosmos si ni le releva pe cele importante. Asa am descoperit apropierea navei whronilor, cu mult inainte de a se apropia de zona noastra galactica.
- Acum sunt la circa doi ani galactici de Geea, a spus Dacius. Este o nava foarte mare, cu cel putin o mie de fiinte la bord.
- Nu puteti sa le induceti telepatic dorinta de a schimba traseul? am intrebat.
- Am incercat, a raspuns Zalmox, dar mintea lor, sau materialul din care este construita nava, nu lasa sa treaca undele noastre cerebrale. Daca Dumnezeu ne-a dat aceasta incercare, trebuie sa ne supunem si sa ne urmam soarta Am avut un avanpost pe o planeta din sistemul Daala, pe care nava whronilor l-a distrus acum cativa ani. Ultima comunicare de acolo ne transmisese identificarea unei arme a whronilor, care transformase in nimic un intreg satelit al planetei, intr-o fractiune de secunda. O arma necunoscuta noua, bazata, se pare, pe o substanta contrara celei existente in univers.
- Sunt foarte rai, distrug numai din placere, indiferent daca le e sau nu util, a spus Dacius. Au o psihologie total diferita de a noastra, cu reactii aiurea. Ei nu pot comunica telepatic, dar nici noi nu putem sa-i conducem telepatic. Au o minte curioasa. Asta o stim inca din timpul razboiului 'Anilor negri', cand ne-au facut sa fugim de pe Atlantisul Originar.
Pe una din usi a aparut o atlanta de o frumusete izbitoare, cu toate ca era o femeie trecuta de prima tinerete. Purta o roba alba si avea parul brunet, inspicat, prins cu o bentita, iar pe spate, legat in mai multe codite, impletite cu un fir de oricalc stralucitor.
Punctul din fruntea ei era ceva mai mic decat al barbatilor.
Avea buzele vopsite cu rosu, iar fata ii era acoperita cu o pasta alba. La incheietura mainii stangi se vedea un sarpe din oricalc, iar pe pieptul robei era brodat acel cap de femeie cu parul format din serpi. Tinea in maini un platou cu mancare, iar in fata ei plutea o amfora si cateva cupe transparente.
- Sa traiesti, omule din viitor, a spus in timp ce aseza platoul pe piedestal si dirija cate o cupa in fata fiecaruia. Eu sunt Atha, sotia lui Dacius.
Unul din atlanti, cred ca Dacius, a preluat mintal amfora si, dupa ce ne-a umplut cupele cu un lichid roz-galbui, a asezat-o pe un suport aflat langa perete.
- La inaltimea asta se gaseste mancare? am intrebat.
- Sigur ca nu, a spus Dacius zambind. Aducem totul din vaile din vecinatate. La poalele muntilor, spre nord, este o campie interioara foarte manoasa, iar spre sud, pana la fluviu, e un teren excelent pentru cereale. Padurile din munti ne dau lemn pentru foc, iar fructele care cresc pe pantele neinzapezite sunt minunate.
- Dacius lauda tinutul acesta pe care l-a descoperit Zalmox cu mai multi ani in urma, pentru ca tot mai multi atlanti sa se stabileasca aici, a spus Atha. Sa stii ca nu te minte cu nimic, este un tinut bogat in plante si animale. Daca l-am fi identificat mai de mult, cred ca am fi reconstruit Atlantisul aici, in marea depresiune dintre munti. Este si un loc ideal de aparare contra bastinasilor, care, de altfel, aici nu sunt asa de rai ca in alte parti. Sunt o rasa deosebita de oameni, nu la fel de negri ca cei din Africa si nici atat de rai ca cei din Olmec. De altfel, spre surprinderea noastra, nu numai ca ne pot intelege mintal, dar au inceput sa invete chiar si limba noastra vorbita. Am incercat si niste experiante de insamantare a femelelor bastinase de aici cu esenta noastra si, se pare, au reusit: s-au nascut copii cu pielea aproape alba, dar cu parul negru. Sunt mai voinici decat copii nostri si invata aproape tot atat de repede. Deja am format niste colonii. Sigur ca noi dirijam toata activitatea. Spre exemplu, am descoperit in partea de vest a depresiunii interioare, un munte plin de aur, unul din cele mai bogate zacaminte de pe Geea. E important pentru noi deoarece este un metal inoxidabil si poate fi prelucrat de toti cei care nu pot genera oricalc. Sunt o multime de bogatii naturale in acest teritoriu.
- Noi am numit acesti oameni 'daci', dupa numele parintelui Dacius. Ar fi bine sa realizam o rasa noua, cu inteligenta atlantilor si forta fizica a bastinasilor, a spus Zalmox. Vrem sa fie buni, intelepti, toleranti, cinstiti.
- Hai sa-ti arat emitatorul, a spus Dacius ridicandu-se.
Am patruns intr-o incapere emisferica. Singura lumina era emisa de o sfera de cristal asezata pe un piedestal, in mijlocul camerei. Arunca sclipiri periodice de nuante rosii, bleau si roz, inmanuchiate in raze. Era asemanatoare cu sfera de cristalul care ma adusese in Atlantida, dar mai mica.
- In acest cristal este introdusa harta galaxiei. Trebuie sa o memorezi perfect, atat pentru a putea gasi planeta Inorog, cat si pentru a te putea intoarce, a spus Zalmox facandu-mi semn sa ma apropii de piedestal. De altfel, vei ramane aici, cu Dacius si Atha, care se vor ocupa de tine. Eu trebuie sa plec
La prima lectie era sa am un soc, cu toate ca, prin cate trecusem de cand venisem in Atlantida, nu ar fi trebuit sa ma mai mire nimic.
Dacius ma asezase pe un mic suport in fata cristalului si ma invatase cum sa-mi concentrez gandurile spre centrul geometric al acestuia.
Nu am reusit imediat, dar dupa cateva incercari, cristalul parca s-a marit instantaneu si m-a inghitit in interiorul sau. Am simtit ca o plesnitura pe creier si mi s-a parut ca plutesc in intuneric total.
Parca nu mai aveam greutate. Din ce in ce mai vizibil, in jurul meu au inceput sa se formeze mici puncte de lumina, tot mai multe, pana cand intregul spatiu s-a umplut de straluciri puternice sau slabe.
Semana cu formatiunea de stele pe care o vazusem in Atlantis, dar aveam senzatia ca sunt atarnat in spatiu, deasupra lor. Undeva, in afara complexului galaxiei, atarnau in bezna mici forme spiraloide sau conglomerate sferice.
- Sunt alte cateva galaxii, mai apropiate de noi, am simtit un gand a lui Dacius. Cauta sa le retii foarte bine asezarea, intrucat te vei deplasa dupa coordonatele lor. Vei face saltul in afara planului galaxiei si cele mai bune relee sunt acele galaxii indepartate, care pentru tine vor reprezenta puncte fixe. Acum voi activa pozitia noastra actuala si a inorogilor.
A aparut acel halou usor colorat in rosu undeva mai la marginea galaxiei, apoi un alt halou colorat in albastru, mult mai departe.
- Te las in liniste, am auzit gandul lui Dacius, sa memorezi cat mai bine.
Contactul s-a intrerupt. Aveam o vaga senzatie de claustrofobie, ceva nemaiintalnit pana atunci. Nu percepeam nimic solid sub picioare si am simtit sangele incepand sa-mi pulseze mai repede si mai puternic.
Ma sufocam. Ma sufocam
M-am trezit intins pe un pat intr-o camera pe care nu o vizitasem inainte. Langa mine statea Atha, privindu-ma fix intre sprancene.
Simteam ca pielea mi s-a incalzit in acel loc, dar tensiunile nervoase se atenuasera pana aproape de disparitie.
Cand mi-am reamintit senzatia de plutire in spatiu liber, am avut o mica contractie, pe care Atha a sesizat-o imediat si un aflux mai puternic mi-a refacut moralul.
- Nu-ti fie teama, o sa te descurci pana la urma, a spus Atha incet.
- Sper sa nu va dezamagesc.
- Nu. In nici un caz. Numai intentia de a ne ajuta si pentru noi este, deja, foarte mult. Sper, insa, ca reusita sa ne dea satisfactie la toti.
- Am sa invat sa-mi domin frica.
- Te voi ajuta sa reusesti. Eu si Dacius ca, de altfel, tot poporul atlant, avem incredere in tine.
- Astazi te vei odihni, iar maine vom face o mica excursie prin tara dacilor. Pe urma te vei intoarce la cristal. Da?
- Da. Cum credeti voi ca este mai bine.




Planam, fara piramida, impreuna cu Atha, de-a lungul unei vai aflata intre doi versanti muntosi, acoperiti, in parte, cu paduri dese.
Ma imbracasem cu o roba stransa pe corp, asemanatoare salopetelor din Orasul Galben, iar mijlocul mi-era strans cu o centura lata. Pe cap imi pusesera o casca dint-un material transparent.
Jos, sub noi, la mai putin de zece metri, curgea involburat un rau cu apa limpede. Se puteau vedea, in special in dreptul micilor cascade, pesti stralucitori sarind din apa.
La liziera unei paduri a aparut un animal masiv, semanand cu un taur, dar cu coarnele mult mai dezvoltate si un gheb pe spate. Ne-a privit o clipa si a continuat sa rumege iarba groasa, de parca nici nu am fi existat. Cateva pasari mici au trecut in zbor pe langa noi.
Era o imagine idilica, intregita de masivitate versantului din stanga, care incepea, acolo unde se termina padurea, aproape vertical.
In punctul cel mai inalt al trecatorii raul a disparut si, dupa un timp, a aparut o alta apa care curgea spre nord.
Pe masura ce coboram, valea s-a largit si am patruns intr-o depresiune cu terenul aproape plat, strabatut de nenumarate raulete.
Diverse animale salbatice pasteau sau alergau de colo, colo. In stanga, la baza unei coline ceva mai inalte, impadurita pana la varf, am vazut cateva case, catre care s-a indreptat Atha. Am urmat-o si am trecut pe deasupra lor.
Pe varful uneia din casute era infipt un bat cu emblema lui Dacius: un sarpe cu gura deschisa si coada serpuita.
Langa constructii se vedea un teren cu grau, unduind in bataia usoara a vantului. Cateva gaini piguleu printre constructii.
O femeie imbracata intr-o roba pe care erau pictate sau cusute o multime de floricele mici si foarte colorate, s-a lasat in genunchi si a ridicat bratele spre noi pana ne-am departat. Era fericita ca ne vede.
Ne-am ridicat ceva mai sus si, avand in stanga noastra, spre sud, un lant de munti inalti, iar in dreapta campia usor valurita, ne-am indreptat spre vest. Simteam vantul, destul de rece.
Nu peste mult timp, am depasit o falie in lantul muntos si un rau, apoi, dupa ce am ocolit cateva dealuri, am intrat intr-o depresiune ceva mai mica, in fundul careia se vedea, prin ceata usoara, o constructie masiva.
Practic, era o cetate inconjurata de un zid format din munti si dealuri abrupte, greu de cucerit de catre eventualii agresori.
Contructia era facuta din bucati de piatra masiva, in interstitii vazandu-se un liant cenusiu. Zidul exterior avea cam de trei ori inaltimea mea, fara alte deschideri decat o poarta din fier cu incrustatii aurite, reprezentand acelasi semn al lui Dacius. Tot complexul era inconjurat de un canal lat de doi - trei metri, plin cu apa.
Am trecut in zbor peste zidurile late si am aterizat in curtea interioara, pavata cu placi de marmura alba.
Atlantul inalt, care a iesit din spatele unei usi si ne-a salutat, era imbracat, peste roba, cu o pelerina din blana. Pe cap avea o caciula mica si tuguiata, din blana neagra.
- Bine ai venit in mijlocul nostru, frumoasa Atha si tu, insotitorule. Sarmiseg va primeste cu incantare. Faceti-mi onoarea si intrati ca sa gustati din mierea noastra.
Cativa daci cu barba nerasa si imbracati in blanuri de animale, au iesit pe o alta poarta si ne-au salutat cu usoare aplecari ale capului. Era cel mai demn salut pe care-l primisem in Atlantida, din partea altei rase decat atlantii. Niste femei dace, imbracate cu fuste in multe culori si camasi albe, brodate cu acele floricele multicolore, ne-au primit in sala boltita si nu prea inalta, in care ne-a introdus Sarmiseg. Trei copii au tasnit in fuga din spatele unei usi si s-au oprit speriati cand ne-au vazut. Cel mai mic dintre ei era blond ca paiul graului, iar ceilalti doi aveau parul negru. Una din femei i-a dirijat, putin incruntata, in afara salii.
Ne-am asezat pe niste banci din lemn, in fata unei mese pline de mancaruri si cupe cu bauturi. Erau bucati de carne prajuta, fructe de mai multe forme si culori, salate din frunze verzi, toate asezate pe platouri din aur, incrustat pe margini cu mici cristale sclipitoare transparente, albe, verzi, rosii.
- Gusta din vinul nostru, marite oaspete. Este indulcit cu miere de albine. E un vin vechi de zece ani.
- E foarte bun, am spus dupa ce am baut putin si nu era doar o forma de curtoazie, era, cu adevarat, o licoare excelenta, cum nu bausem nici in Atlantis.
- Vin atat de bun, a continuat atlantul, nu am baut decat aici si am aproape o suta de ani.
- O suta de ani? am intrebat surprins. In timpul meu, oamenii traiesc mai putin de cincizeci de ani. si arati de cel mult treizeci, treizeci si cinci de ani
Atlantul a zambit:

- Majoritatea traim o suta treizeci, o suta cincizeci de ani. si nici chiar la acea varsta nu aratam mai mult de cincizeci de ani. Apoi, imbatranirea organismului incepe sa se produca intr-un timp foarte scurt, de circa o luna-doua, atunci cand atingem acea varsta. si Plecam in amintire. Dar, au fost unii dintre noi, extrem de rar, care au au primit semnalul mortii la varste de doua, trei ori mai mari.
- Dar nu va imbolnaviti?
- Se mai intampla si asa ceva, insa sunt semeni ai nostri specializati in detectarea cauzelor bolii. Pe urma este foarte simplu ca, folosind puterea psihicului, sa generam celule speciale, care vor izola si distruge agentii cauzatori ai imbolnavirii.
- Te-am adus aici, l-a intrerupt Atha, pentru a cunoaste modul de viata al acestui popor, care speram ca va fi unul dintre continuatorii nostri peste milenii. Noi suntem, trebuie sa recunosc, o rasa in decadenta. Tot mai putini ne nastem cu puteri psihice, tot mai putini suntem in stare sa generam oricalc si sa facem salturi. Ne-am gandit ca singura solutie de a nu disparea definitiv in negura timpului, este sa incercam combinarea genelor noastre cu ale altor grupe etnice, din cele mai evoluate psihic existente pe Geea. Am ales pentru incercari cateva triburi: aici, in tara lui Raamon, in Colmecia, in tara lui Iehov si in alte cateva locuri. De asemenea, undeva, departe, in partea cealalta a Geei, in tara lui Buthas, am lasat sa evadeze grupuri de sclavi si sclave cu mai mult timp in urma. Se pare ca nativii de pe Geea se comporta foarte bine, insusindu-si, ma refer in special la liderii lor, invataturile noastre. Stau foarte slab cu tehnologiile si stiintele matematice, dar, cu timpul, creierul lor va putea asimila si aceste cunostinte.
- Din pacate, a spus Sarmiseg, datorita imposibilitatii lor de a comunica psihic direct si a risipirii pe teritorii departate, triburile acestea nu vor putea vorbi aceeasi limba, necesitand trecerea a multor milenii pentru a se putea intelege unii cu altii.
- Ei ne considera niste fiinte supranaturale, a continuat Atha. Nu vor afla decat tarziu, ca singura forta generatoare a universului este Spiritul Suprem, celelalte zeitati fiind doar plasmuiri ale mintilor lor neevoluate.
- Cel care este numit Dumnezeu?
- Da, a raspuns Atha. Dumnezeu este numai Spirit. Se vor inchina la chipuri cioplite, carora le vor aduce chiar si jertfe umane. Vor ajunge sa se bata, pentru a impune celorlalti credinta in zeii lor. Dumnezeu e bun si rabdator, el nu vrea pedepsirea celor rai, ci iertarea si indreptarea lor, iar daca acestia persista in greseala, izolarea de ceilalti. Ai aflat ca, pe acei bastinasi care nu pot fi potoliti psihic, ii trimitem in locuri departate, izolate, sau chiar pe Lumina Diminetii.
- Stiu, am vazut in Colmec.
- Uite, a intervenit Sarmiseg, spre exemplu acel copil blond pe care l-ai vazut, nu se acomodeaza cu viata noastra linistita. Cand va fi mare, va pleca cu familia lui inalta parte. Va fi un razboinic.
- Si dacii vor fi razboinici, dar ii invatam sa faca asta numai pentru a-si apara teritoriul lor, a spus Atha. Nu vrem sa umble, cum vor face altii, dupa cucerirea de noi teritorii.
- De ce nu-i invatati acum matematica si celelalte stiinte?
- Creierul lor nu poate asimila, inca, asa ceva, a raspuns Atha. Vor fi si printre ei, mai ales urmasii imperecherilor dirijate cu noi, depozitari ai unor cunostinte mult peste medie, dar vor evita sa le divulge la marea masa de oameni, existand riscul de a fi folosite impotriva altora si nu pentru a le face o viata mai usoara. si acum, hai sa ne odihnim. Maine dimineata avem un drum lung de facut, spre casa.

C A P I T O L U L 17

Primul lucru invatat de la Dacius a fost sa-mi incetinesc ritmul metabolismului tuturor celulelor corpului, cu exceptia celor ale creierului.
Acest fapt era necesar pentru ca aerul din piramida cu care voi calatori sa-mi ajunga cat mai mult timp. La inceput mi s-a parut ceva imposibil, dar apoi Dacius mi-a confirmat ca reuseam perfect. Numai ca eu nu-mi dadeam seama de nimic, decat atunci cand vroiam sa ma misc si simteam ca este imposibil.
Eram transformat in doi ochi care vedeau la fel ca inainte si un creier.
Nu puteam nici sa clipesc din pleoape. O leguma. Dar o leguma care gandea cu o viteza fantastica.
Practic, atunci cand imi doream o imagine, imi aparea instantaneu in fata, in culori si in relief.
Daca era ceva in miscare, puteam reduce sau amplifica viteza in limite nemaivazute.
La una din incercari, l-am intrebat pe Dacius daca pot sa o vad pe Valsa, acolo unde era ea, in timpul ei.
- Trebuie sa fii foarte atent cu coordonarea spatio-temporala, mi-a raspuns Dacius, surprins, pe moment. Ar fi posibil sa-ti doresti s-o vezi in clipa cand ai plecat tu, deoarece, pentru tine, acel timp este cel in care vei reveni. Daca ai incerca sa o vezi intr-un timp ulterior, este posibil ca viitorul acela sa-ti ofere surprize, placute sau neplacute, pe care nu este oportun sa le cunosti cat timp nu esti pregatit pentru asta. Este mai bine asa.
- Deci tu poti sa stii daca eu ma voi intoarce din calatoria pe planeta inorogilor?
- Da. Eu Noi stim ca te vei intoarce de pe acea planeta. Te vei convinge ca nu te mint, dar nu incerca tu singur sa vezi acel viitor, pentru a nu fi influentat E mai sigur sa cauti numai in trecut.
- Pot sa ma intorc si fizic in trecut, sau numai mintal?
- Nu ma mir ca ai sesizat acest aspect, ce prezinta unele probleme, cu care ne-am confruntat si noi in decursul timpului. Din experianta noastra, este bine sa te transferi doar mintal, pentru eliminarea riscului de a interveni cu ceva in derularea evenimentelor. S-ar putea genera un paradox: presupune ca te-ai intoarce si fizic in trecur si ai omori-o pe mama ta, inainte sa te nasca. Deci, nemaiavand cine sa te nasca, tu nu ai exista. Ca urmare, nu ar mai avea cine sa se intoarca in timp ca sa-ti omoare mama, deci ea va trai si te va naste si tu te vei putea intoarce in timp ca s-o omori
- M-ai incurcat de tot
- Cred si eu. Deci poti ca, intors in timp, sa provoci o schimbare in desfasurarea evenimentelor, abatere ce poate duce la imposibilitatea ca tatal tau si mama ta sa se nasca sau sa se intalneasca, pentru a te concepe. Ar rezulta ca in momentul in care ai determinat acea abatere, tu sa nu mai existi, deci sa nu o poti determina
- E clar, cel mai bine e sa nu te intorci in timp fizic.
- Asta incercam si eu sa-ti explic.
- Voua vi s-a intamplat asa ceva?
- Cine poate sti?
- Cum adica? Nu ai aflat sa se fi facut asa ceva?
- Se pare ca unii dintre noi au incercat asta, in alte timpuri. Dar, nu avem cum sa stim daca au provocat vreo abatere in istorie, deoarece o alta eventuala derulare a evenimentelor nu poate fi inclusa in memoria noastra. Noi suntem constienti de acea linie a timpului, care a avut ca urmare existenta noastra in acest moment. Chiar daca a aparut si o alta istorie, alternativa, noi nu avem cum sa o cunoastem. Este imposibila migrarea de pe o ramura a timpului pe alta.
- Inseamna ca se poate interveni in desfasurarea unor evenimente ulterioare prin modificarea anterioara a ceva
- Da, dar nimeni nu va constientiza aceasta modificare, inclusiv cel care a facut-o. Nici o istorie nu o va consemna. Niciodata. Altfel, ar insemna sa cunosti o realitate care ar fi existat in alta derulare a timpului, deci neexistenta pentru derularea timpului tau. si, in functie de distantele in timp, chiar cel care a provocat saltul pe alta ramura temporala, poate dispare in noua comformatie a evenimentelor, ajungandu-se la paradoxul pe care ti l-am spus.
- Atunci, crezi ca e mai sigur sa nu incerc s-o vad pe Valsa?
- Parerea mea este ca ar fi mai bine si mai sigur sa te abtii.
- Dar, daca eu ma intorc in timp si fac ceva in asa fel incat whronii sa nu ne mai atace? Pot salva Atlantida?
- Nu. Whronii stiu de existenta Geei inca dinainte ca noi sa terminam colonizarea planetei. Daca s-ar putea face ceva contra lor, ar fi doar anterior acelui moment, ceea ce ar putea genera si imposibilitatea noastra de a descoperi Geea, de a ne refugia pe ea si de a pune aici, bazele unei civilizatii. Iar noi, tot am fi, odata si odata, distrusi de whroni, disparand fara a avea speranta transmiterii catre altcineva a cunostintelor noastre.
- Dacius Tu chiar crezi ca eu pot lua legatura cu inorogii?
- Da. Am credinta ca este singura solutie posibila.
- si daca mi se intampla ceva Daca mi se termina aerul din piramida inainte sa ajung? Daca nu gasesc planeta lor? Daca nimeresc intr-o stea sau intr-o gaura neagra? Daca ajung si nu mai gasesc pe nimeni pe acea planeta? Daca
- Daca Atunci cand iti pui problema cu atatia daca, mai bine renunti. Pentru aer ai sa primesti si o casca stelara, putin diferita de cea pe care ai folosit-o in excursia facuta cu Atha Oricum, fratii nostri inorogi nu ne pot ajuta cu nimic, acum Este doar speranta de a ne gasi candva, nu pe noi, ci pe urmasii urmasilor nostri. Speranta. Atat ne-a ramas.
- Speranta Ce complexe sentimente imi da acest cuvant, acest gand.
- Este unicul care ne mai tine in viata.
- Am sa incerc. Mi-e frica, dar am sa incerc.
- Tot ce poate sa se intample mai rau, este sa mori.
- Si ce se va intampla cu Valsa? si ea va muri?
- Iti promit ca vom face tot ce e posibil pentru a incerca, daca ti se intampla ceva, aducerea ei aici. Cu toate ca ea nu are capacitatile tale psihice, vom incerca, cu ajutorul sferei de cristal, sa o contactam. S-ar putea sa fie foarte greu, s-ar putea sa nu reusim, sau sa-i provocam distrugeri ale unor celule, dar vom incerca. Ai incredere in mine.
- Am. Am incredere in voi toti. Nu vreau ca Valsa sa mai traiasca in acel mediu ostil, daca mi se intampla ceva
- Pentru a exista cat mai putine probabilitati sa ti se intample ceva, pentru ca sansa de a te intoarce sa fie maxima, hai sa trecem la lectii, a spus Dacius. Pe urma vei face un salt pe planeta Ares, unde avem un depozit de costume galactice si de arme cu sageti de lumina.




Iarba de pe platou incepuse sa prinda o tenta maronie, iar in vale, majoritatea copacilor isi pierdusera frunzele. Doar brazii continuau sa inverzeasca peisajul.
Dacius ma sfatuise sa-mi aleg locul de constructie al noii piramide aproape de sculptura care-l reprezenta pe inorog si cei doi paznici de piatra ai timpului. Aici inca nu se asternuse zapada, dar era din ce in ce mai frig, chiar la amiaza.
Atha imi daduse o roba dintr-un material ceva mai gros si, totusi, moale si placut la pipait. Imi prinsese parul cu o bentita aurie si in picioare imi legase niste sandale cu talpa groasa si fete din blana, care-mi acoperea complet glezna.
Dacius statea langa mine si privea cerul acoperit in cea mai mare parte de nori josi. Urma sa ma asiste si sa-mi atraga atentia daca greseam ceva. Era foarte importat ca piramida sa fie perfecta. Viata mea depindea de asta. si viata Valsei. si fericirea celorlalti
Tineam in mana un mic cristal sferic, in interiorul caruia Dacius introdusese harta galaxiei. Insistase sa-l iau cu mine, cu toate ca harta mi se intiparise in minte in timpul orelor de antrenament facute in ultima vreme. Dacius spusese ca e mai sigur sa am cu mine si o memorie pe cristal.
Mai primisem si un cilindru gros cat bratul, plin cu apa proaspata, de izvor. Intr-o cutiuta de marimea palmei, aveam mici bilute dintr-o substanta energizanta. Semanau cu stromacul, dar aveau un gust total diferit
Impreuna cu Dacius am stabilit dimensiunea optima a piramidei, modul de organizare al interiorului si locurile unde peretii urmau sa fie transparenti. Am identificat un teren plan si m-am asezat pe pamant, cu picioarele incrucisate. Mi-am pus mainile pe genunchi, am inchis ochii si m-am cufundat in transa pregatitoare.
Lumea din jurul meu incetase sa mai existe.
Am simtit afluxul energetic cuprinzandu-mi creierul, din ce in ce mai adanc, in toate celulele nervoase. Am inceput generarea oricalcului, de la baza piramidei.
Cand am terminat si am revenit in realitatea inconjuratoare, lumina zilei incepuse sa se estompeze, iar spre asfintit, norii aveau o tenta usor portocalie.
- Este perfecta, a spus Dacius apropiindu-se de piramida stralucitoare.
- Oare n-am gresit nimic?
- Nu. Te-am urmarit permanent. Totul este perfect. Ai lucrat ca un veritabil atlant. Deja EsTI un atlant.
Cu toate ca simteam o oarecare oboseala fizica si nervoasa, aprecierea parintelui atlant m-a recomfortat. Sa ma fi vazut acuma Valsa, Martinez, Alia si celelalte femei semi-om care ma considerau mult inferior lor. Mi-ar fi placut sa le dau cu tifla. Eu, un barbat semi-om, reuseam sa fac ceva care, pentru ele, era inabordabil si chiar de neinchipuit.
Ce-or sa zica atunci cand ma voi intoarce in Orasul Galben?
Pentru ca va trebui sa ma intorc si sa le arat ca barbatii semi-om pot fi cel putin la fel de inteligenti ca femeile semi-om, sau chiar ca cele galbene. Sa le fac pe toate sclavele mele Sa fiu un supra-om.
- Iti propun sa faci maine, mi-a rupt Dacius sirul gandurilor, o calatorie in jurul Geei cu piramida ta, atat ca sa o incerci, cat si pentru a te obisnui cu spatiul galactic, de unul singur. Pe urma vei putea merge pe Ares, unde vei primi casca si roba stelara, pentru a putea incepe salturile spre tinta finala.




Prima data cand am simtit ca-mi dispare total greutatea, un soc electric mi-a strabatut tot corpul.
Ma ridicasem cu piramida mea sus, sus de tot, deasupra muntilor.
Se facusera din ce in ce mai mici si vedeam tot mai departe, pana cand rotundul planetei s-a decupat din cerul devenit de o culoare din ce in ce mai inchisa, apoi neagra. De jur imprejur erau atarnate in imensitate, un numar enorm de stele.
Nu mai sclipeau, asa cum le vazusem in noptile senine. Erau fixe si reci.
RECI
Sub mine am identificat forma continentelor, iar undeva, departe, se vedea coasta aproape circulara a Atlantidei, injumatatita de penumbra.
Mi-am relevat in minte schema sistemului solar si imediat, pe cerul nesfarsit s-au suprapus niste cerculete colorate diferit. Am numarat noua asemenea semne, adica tot atatea planete cate mai existau in sistem in afara Geei A Pamantului.
Deodata o senzatie de greata mi-a covarsit intregul corp. Nu m-am speriat, insemna ca ma ridicasem mult prea repede. Uitasem ca langa masele gravitationale trebuia sa adopt o acceleratie atenuata, tocmai pentru a nu genera neplaceri sistemului nervos.
Undeva, in stanga, aproape de Soare - de fapt era o iluzie optica, intrucat era mult mai departe de steaua centrala decat Pamantul, gravita, insemnata cu un cerculet rosu, planeta Ares, pe care urma sa ajung maine.
Cand m-am intors pe platoul muntilor, Dacius m-a batut usor pe umeri:
- Bravo, omule! Ce-a fost mai greu a trecut. Te-ai obisnuit?
- Cred ca da Am trecut printr-o senzatie groaznica: sa te simti atarnat in intuneric, fara nici un punct de sprijin solid. A fost cat pe ce sa pierd controlul piramidei si sa ma prabusesc
- Acum haide sa mancam ceva. Ne asteapta Atha




Trecusem rapid de Luna, unde stiam ca este organizata o crescatorie de iepuri, condusa de doua atlante, Chango si Ixchela, dar nu ma oprisem. Poate cu alta ocazie.
Acum ma deplasam incet, aproximativ de-a lungul ecuatorului planetei Ares.
Solul era acoperit cu un praf rosietic, din care rasareau varfurile ascutite ale unor stanci, mai mari sau mai mici. Ma apropiasem de o ridicatura in care se vedeau crapaturi subtiri, neregulate.
Soarele, mai mic decat eram obisnuit, aflat undeva, in spatele meu, aproape de asfintit, isi arunca razele prin atmosfera rarefiata, nepretabila traiului fara masuri de protectie suplimentare.
Cerul avea o culoare aproape neagra. Nici un nor nu tulbura sclipirea galaxiei.
Am intors piramida incet, pentru a prinde o imagine panoramica a acestei portiuni din planeta Ares.
M-am gandit ca este necesar sa ies din catalepsia fizica, pentru a putea sa privesc si in alte directii, fantele transparente din peretii piramidei fiind pe toate cele patru laturi. Acum aveam o deschidere a privirii doar de cel mult 90 de grade. Trebuia sa gasesc intrarea in colonia atlanta de aici.
Am revazut mintal harta pe care mi-o aratase Dacius si mi-am dat seama ca sunt prea la sud.
M-am ridicat cativa zeci de metri, pana cand in departare, ingropat buna parte in praful cenusiu, am vazut capul de atlant pe care-l cautam. Era o sculptura enorma, avand mai mult de o mie de metri lungime.
Parea ca priveste spre inaltul cerului aresian, iar dintr-un ochi i se scurgea o lacrima pe obrazul ridat de trecerea mileniilor.
Acum trebuia sa gasesc linia dreapta care, prelungita imaginar de la lacrima, peste varful nasului, ma dirija mai departe.
In cateva minute ma deplasam spre cele cateva piramide din piatra, pe care le cautam. M-am apropiat si m-am fixat deasupra piramidei celei mai inalte.
Am rotit privirea pana cand in fata am avut o piramida ceva mai mica, putin inclinata spre exterior. Incet, incet, am trecut pe deasupra ei, cercetand spatiul inconjurator. La mica distanta, a aparut o vale cu peretii abrupti. Aratau de parca un urias ar fi dat cu palosul o lovitura in carnea planetei.
Valea avea directia aproape constanta spre nord, asa ca m-am inscris pe firul ei, ocolind cele cateva stanci mai mari care mi-au aparut la un moment dat in fata.
La prima intersectie cu o alta vale, ceva mai putin adanca, m-am oprit si am privit cu atentie peretele din dreapta. Aici trebuia sa gasesc semnul de intrare in locasul atlant.
Era acolo, sculptat in stanca cu irizatii rosietice: un trident asezat pe un postament cubic. Am planat in dreptul semnului privind concentrat intersectia celor trei brate, pana am vazut aparand langa el o pata neagra, care s-a marit incet. In mijloc, ca un iris, s-a deschis o diafragma si am intrat cu piramida in bezna totala.
Deodata s-a facut lumina.
Ma aflam intr-o incapere circulara, ai carei pereti radiau o stralucire albastra. Am lasat piramida pe postamentul din mijloc si am basculat incet trapa. Nu s-a produs nici un vartej, deci in incapere exista aer la presiunea necesara, asa cum imi spusese Dacius.
M-am desprins din scoica centrala a piramidei si am iesit aplecat.
Podeaua aflata in exterior era dintr-un material slefuit, lucios. Respiram bine si, parca, o emotie usoara mi s-a cuibarit in obraji. Inca nu constientizam ca treceam prin niste intamplari inimaginabile? Cine eram eu, un semi-om, care aveam puterile zeilor? Sau eram si eu un zeu? Eram un supraom? Ha!
M-am intors spre o usoara ceata care s-a format intr-o parte si din care a iesit o fiinta omeneasca. Era mai inalt decat mine cu cel putin un cap. O ceata aproape opaca, stralucitoare, ii acoperea tot corpul pe o grosime de cativa centimetri, ca o salopeta. Noduli de culorile pure ale curcubeului, vibrau sau se deplasau incet pe suprafata si in substanta acesteia.
Pe cap avea o casca argintie, cu o portiune transparenta in dreptul ochilor. In partile laterale se vedeau doua antene micute, dirijate la orizontala, in fata.
Intr-una din mainile pe care le tinea usor departate, avea o sfera mata, cam cat pumnul.
S-a apropiat de mine si a inclinat usor capul.
- Bine ai venit, omule, mi-a transmis telepatic.
- Bine v-am gasit, i-am raspuns in acelasi fel si m-am asezat, la semnul lui, deasupra unui disc aflat pe podea, aproape de unul din pereti.
Dupa o secunda ma transferasem intr-o alta incapere, tot circulara, dar mult mai mare. Un grup de atlanti imbracati in robe trandafirii si cu capetele descoperite, m-au inconjurat si m-au salutat. Am raspuns prin inclinarea capului si mi-am ridicat palmele la nivelul pieptului, in semn de omagiu.
Peretii erau din oricalc stralucitor, cu divese forme geometrice printre care predomina spirala. Sus, in centrul incaperii, atarna un glob luminos.
Unul din atlanti s-a apropiat si mi-a vorbit:
Bine ai venit, omule din viitor. Ne-a comunicat Tzeo ca ne vei vizita. Te-am asteptat cu nerabdare.
- Bine v-am gasit, oameni de pe Ares. Va multumesc pentru primire.




Mi-am legat centura, impletita din serpi metalici, la brau si am apasat usor pe protuberanta rosie de pe catarama. Deodata m-am simtit inconjurat de acea salopeta asemanatoare cu o ceata stralucitoare, cu irizatii argintii si noduli colorati.
Nu o simteam, n-avea nici un fel de consistenta materiala. Respiram usor, chiar mai usor decat inainte, iar privirea nu-mi era atenuata de vizorul lasat al castii pe care Martes, asa cum se prezentase atlantul ce ma instruia, mi-o asezase pe cap.
Ei numeau salopeta de ceata, roba stelara, iar casca, arcul de lumina.
Undeva, la marginea peretelui, s-a materializat un paianjen, mare cat un caine.
Avea vreo opt sau zece picioare subtiri si paroase, iar corpul format dintr-o sfera mica si doua ovoide verzi, era strabatut de nervuri colorate strident in mai multe nuante de rosu. Din partea sferica ieseau doua tije elastice, care se miscau cu viteza in toate directiile.
Am intins incet mainile inconjurate de ceata spre aratanie, cu palmele deschise si mi-am fixat privirea pe capul paianjenului. Mi-am incordat atentie la baza tijei miscatoare si am gandit: 'foc'.
Cate o sageata de lumina, extrem de subtire, a tasnit din cele doua antene atasate castii si a lovit punctul pe care-l priveam. Paianjenul s-a oprit instantaneu din miscare, iar sfera-cap a plesnit, aruncand in toate directiile o substanta cenusie.
Restul corpului a cazut pe podea, dupa care s-a absorbit in neant, disparand.
- Foarte bine, l-am auzit pe Martes. Ai incadrat corect tinta si ai folosit cata energie trebuia. Foarte bine.
- Multumesc, am spus simtindu-ma magulit.
- Ai grija la intensitatea sagetii de lumina, sa nu consumi energia ineficient. Bateria nu are capacitate infinita si trebuie sa tii intotdeauna o rezerva pentru urgente.
- Am inteles.
- Folosesti sageata doar in cazurile cand psihicul dusmanului este opac la undele cerebrale. Cauti, mai intai, sa paralizezi si, daca nu raspunde, distrugi, dar numai daca viata ti-e in pericol. Altfel, nu. Tine minte.
- Da.
- Bateria o poti reincarca apropiindu-te de o stea, dar dureaza ceva timp, nu foarte mult. De obicei este suficienta o jumatate de ora. Oricum, aerul generat de roba interstelara ar trebui sa-ti ajunga pentru orice situatie. De altfel, mai este si cel care se gaseste in piramida. Ai grija, totusi, ca celulele corpului se hranesc tot din energia robei. De asemenea, cand vei fi langa o planeta, nu uita sa te deplasezi cu viteza corespunzatoare densitatii atmosferei, pentru a nu provoca o incalzire exagerata in stratul exterior.
- Voi tine minte.
- Fii foarte atent. Nu este doar viata ta in joc, este si speranta noastra. Trebuie sa stim ce se intampla cu fratii nostri.
- Pe Geea nu am vazut asemenea robe stelare.
- Nu. Le folosim doar pe Ares, pe Safir si pe Lumina Diminetii, care au atmosferele irespirabile.
- Nici sageti de lumina
- Asa este. Pe Geea actioneaza o lege nescrisa care interzice folosirea armelor fizice. Ai grija. Galaxia este plina cu vietuitoare mai mult sau mai putin evoluate. Din cate stim, doar cateva se pot deplasa in spatiul interstelar. Am sa-ti localizez pe harta zonele respective, pentru a le ocoli. Este mai sigur. Oricum, se pare ca in afara noastra, nimeni nu poate face saltul instantaneu. Pentru ceilalti exista o viteza limitata fizic. Le trebuie ani sau secole pentru a strabate distanta dintre stele. Asta ne-a ferit pana acum de invazia whronilor. Dar nava lor se apropie. Se apropie
Martes a avut o clipa de tacere, apoi a continuat:
- Eu totusi, cred ca Geea nu va fi distrusa in totalitate. Sper ca civilizatia noastra va reusi sa se mentina in unele regiuni ascunse. Sper.
- Tzeo crede la fel. si Zalmox si multi altii.
- Dupa ce te vei intoarce de pe planeta inorogilor, poate ne vei confirma acest fapt.
- Ma voi intoarce. Sunt sigur ca ma voi intoarce. si apoi o sa va comunic daca marturiile lasate de voi pe Geea, s-au mentinut si dupa Explozie. Totul va fi bine.
- Sa dea Dumnezeu!

CAPITOLUL 18

M-am intors de la baza aresiana fara nici un incident. Deja eram in stare sa dirijez piramida in cele mai bune conditii si ma invatasem cu lipsa de greutate. Era aproape aceeasi senzatie ca atunci cand zburam prin forta psihica.
Atha m-a complimentat si m-a premiat cu o mancare specifica din regiune: o pasta galbuie, moale si placuta la gust, in care a amestecat bucatele de branza si unt.
Un vin putin dulceag si nu foarte alcoolizat ma ajuta sa inghit cat mai mult din acest amestec.
- Sa ai noroc in ce urmeaza sa faci, mi-a spus Atha ridicand cupa plina de vinul rubiniu.
Ma simteam bine in mijlocul atlantilor. Oare ma voi mai intoarce la Valsa?
Sa fac o excursie in timp, peste cativa ani, sa vad unde ma voi afla? Sau daca ma voi mai afla undeva




Dacius mi-a strans umerii usor si m-a privit in ochi:
- Omule, toata speranta ne este in tine. Fii cat se poate de atent sa nu gresesti in stabilirea directiilor si a distantelor pe care urmeaza sa le strabati. O cat de mica eroare de gandire te poate duce la sute de stele abatere de la traseu. Imaginea pe care ti-o formezi in momentul saltului, trebuie sa fie exacta si precis determinata, pentru a ajunge in regiunea dorita. Harta din cristal iti va reaminti pozitia fiecarei aglomerari de materie. Nu ezita sa o consulti, chiar daca ti se pare ca ai memorat-o perfect. Mintea omeneasca este, totusi, supusa greselii. Trebuie sa te verifici inainte de fiecare salt, inainte de exprimarea dorintei de a ajunge intr-un anumit loc. E mai sigur.
- Ce se intampla daca, prin absurd, ajung in alta parte decat am gandit?
- Ai grija sa verifici pozitia, de fiecare data cand revii in realitatea materiala. Cristalul te va ajuta. Daca nu esti acolo unde ti-ai dorit, identifica pe harta abaterea si faci urmatorul salt din noua pozitie.
- Ti-am explicat ce mi s-a intamplat cand nu mi-a reusit perfect saltul langa satelitul cel mare al planetei a sasea din sistemul nostru. Era aproape sa ma prabusesc pe acea enorma planeta acoperita de nori opaci.
- Si totusi, ai reusit sa compensezi atractia planetei. Te-ai descurcat de minune.
- Asa mi-au spus si cei de la baza atlanta de pe cel mai mare din satelitii planetei. Se pare ca nu a fost numai din neatentia mea, ci si o influenta neasteptata din partea acelei pete rosii care circula in atmosfera planetei.
- Da, este un fenomen cercetat in prezent de specialistii nostri.
- Cei de la baza, mi-au spus ca li se intampla si lor sa fie deturnati din trasee de acea pata. Mi-au mai atras atentia asupra eventualelor non-spatii, acele gauri negre aflate peste tot in galaxie.
- Daca te vei orienta destul de departe de planul galaxiai, le vei evita pe toate cele cunoscute de noi. In acest fel vei avea in coordonate si celelalte galaxii, care pentru tine vor reprezenta repere fixe in orientare. Ai, totusi, grija, sa nu te departezi prea mult de galaxie: harta din cristal iti poate da unele erori si, de ce sa nu-ti spun, s-ar putea sa-ti fie influentata mintea de unele fenomene necunoscute care credem ca exista in spatiul inter-galactic. Noi nu am putut face niciodata saltul spre alte galaxii, cu toate ca una din ele este mult mai apropiata decat toate celelalte.
- Din ce cauza?
- Nu stim. Nimeni nu a reusit sa se departeze mai mult de un diametru galactic. Este posibil ca mintea noastra sa nu reziste la asemenea distanta de sistem, sau sa existe o forta necunoscuta care actioneaza in acele dimensiuni.
- Un zid de forte intre galaxii?
- Se pot face o gramada de supozitii, dar nu are nici un rost sa le comentam acum. Oricum, nu te departa la mai mult de un diametru galactic. Este suficient pentru evitarea surprizelor si avem certitudinea realitatii hartii din cristal, chiar cu ultimele modificari de pozitionare a sistemelor, calculate zilele trecute. stii ca am stabilit cu Tzeo sa dam numele tau varfului muntelui asta? Ii vom spune 'Omul din viitor'.
- Multumesc, dar daca nu o sa ma mai intorc?
- Ti-am retinut cu toti dorinta, de a o aduce in timpul nostru pe femeia ta. Iti promit ca vom incerca tot ce este posibil, chiar daca este ceva ce n-am mai facut pana acum. Pentru fiecare actiune exista un inceput, o prima incercare. O vom face daca
- Ma voi intoarce. Acum cateva zile, m-am visat langa Valsa, imbracati cu niste haine asa cum vazusem in revistele vechi. Se facea ca eram in mijlocul unor semi-oameni, multi si liberi, undeva, intr-un oras nedistrus de explozie. Cred ca este o intuitie care-mi dovedeste nu numai intoarcerea, dar si revenirea in timpul meu
- Sa dea Dumnezeu sa nu te inseli si sa fie, cu adevarat, o imagine a viitorului, nu o simpla vizualizare a unei dorinte de-a ta.
Ne aflam pe podis, aproape de statuile paznicilor timpului si a inorogului sfant, aproape de marginea prapastiei, pe fundul careia se vedea un rau sclipind in lumina soarelui aflat aproape de amiaza.
Vantul destul de puternic rostogolise cei cativa nori, care pluteau indiferenti la mare inaltime.
Am mai aruncat o ultima privire de jur imprejur si ne-am indreptat spre piramida ce ma astepta la cativa metri.
Oricalcul arunca strafulgerari argintii, iar discurile transparente pe care le construisem in centrul laturilor piramidei, pareau niste petale de flori ornamentale.
Peste cateva minute paraseam Geea. Oare pentru totdeauna?




Primul salt m-a transferat instantaneu deasupra planului galaxiei.
Vedeam pe harta din memorie, undeva 'jos si in lateral', un cerculet rosu, care indica pozitia in spatiul real al Geei.
Privirea imi depasea centrul compact al galaxiei, iar departe, intr-o aglomerare de puncte luminoase, aproape o pata de lumina, se vedea pulsand un alt cerc, destinatia mea.
Casca stelara de pe cap imi producea o usoara presiune, in special la tample si pe crestet. Respiram usor gazul generat de salopeta stelara.
O secunda mi s-a parut ca ma cuprinde groaza spatiului nemarginit, acea senzatie de pierdere in nimic, impresia de lesin ce o mai avusesem si anterior, in perioada cand invatam sa execut salturile.
Mi-am revenit imediat si m-am concentrat asupra urmatorului punct de destinatie, undeva 'deasupra' aglomerarii centrale de stele. Era necesar sa stabilesc cu exactitate directia si distanta imaginara pe harta, pentru a nu risca ajungerea in interiorul vreunei stele.
In aceeasi clipa imaginea anterioara a galaxiei a disparut si a fost inlocuita cu o alta pozitionare a aglomerarii centrale, care acum se gasea mult mai aproape si chiar sub mine.
In schimb, cerculetul de destinatie era mai vizibil, stelele din jurul sau aparand individualizate.
Deodata, o senzatie de gol mi-a strabatut stomacul si am avut impresia ca ma rostogolesc spre aglomerarea stelara din centrul galaxiei: era acel efect despre care fusesem prevenit.
Trebuia sa fac rapid saltul urmator, pentru a evita prabusirea.
Am luat un alt punct de reper foarte aproape de destinatie si mi-am impus saltul.
Departe, galaxiile vecine s-au deplasat instantaneu in alte pozitii si am vazut cercul de destinatie sub mine.
Acum incepea partea cea mai grea: apropierea de sistemul planetar al fratilor inorogi, fara sa ma pricopsesc cu o cadere in vreo stea de pe traseu.
Am consultat harta din cristal si mi-am impus un traseu din patru etape intermediare.
Primele trei etape le-am efectuat in cateva minute, fara nici o problema. Cand am verificat cel de-al patrulea salt, ultimul, mi s-a parut ca in harta de pe cristal exista o oarecare neconcordanta cu pozitia unei stele ceva mai stralucitoare, a carei asezare nu corespundea perfect cu coordonatele determinate fata de cele doua galaxii indepartate, dupa care ma ghidam. Undeva, langa ea, trebuia sa mai fie o stea, la fel de luminoasa, dar nu o vedeam. In acel loc, nu se observa nici macar o sclipire timida.
Steaua disparuse? Sau gresisem drumul?
Nu, drumul nu era gresit: cerculetul de destinatie era acolo, pulsand rar. Avea in centru un punct mai stralucitor, steaua centrala a sistemului inorogilor.
N-avea rost sa-mi fac probleme, poate era o abatere a calcularii pozitiilor stelelor, greseala neesentiala pentru reusita misiunii mele. Doar nu trebuia sa ajung la acea stea disparuta.
Mi-am stapanit usoara emotie care m-a cuprins la gandul ca facusem, in cateva minute, un salt de peste 50000 de ani galactici. Doar eram un supra-om, nu un amarat de semi-om, cum ma considerau galbenele.
Dupa ultimul salt, incepea etapa cea mai grea si mai lunga: identificarea, in spatiul din jurul stelei centrale a sistemului, a celor patru planete importante.
Un timp, harta din cristal nu mai mi-era de nici un ajutor. Trebuia sa fac mai multe salturi aleatorii, pana gaseam un obiect cosmic de masa suficienta pentru calcularea, de catre cristal, a pozitiei planetei cautate.
Mi-au fost necesare mai mult de zece salturi, ca sa-mi dau seama ca nu voi reusi niciodata sa identific nici una din planete, miniscule fire de praf suspendate in imensitatea spatiului.
Am ales cealalta solutie: prin trei salturi unghiulare, am inclus in cristal pozitiile mele, astfel ca am putut afla la ce distanta de steaua centrala ma aflam. Urma sa ma apropii pana la distanta orbitala a planetei a doua, Inorogia, pentru ca apoi sa ma deplasez in salturi scurte de-a lungul unui cerc, pana imi aparea undeva masa planetara.
Si a aparut.
AM REUSIT sa gasesc o planeta in capatul celalalt al galaxiei.
Era un glob de culoare roz pe partea aflata spre stea si intunecata pe partea opusa.
Dupa urmatorul salt, am vazut aproape de planeta si cei trei sateliti pe care stiam ca-i are: deci eram sigur ca ajunsesem acolo unde trebuia.
Mi-am oferit cateva minute de tihna. Eram in exteriorul planului de revolutie al sistemului, deasupra unuia din polii planetei si ma incanta imaginea pe care o priveam. Aveam o pozitie relativa destul de apropiata pentru a observa, printre cele cateva portiuni de nori, suprafata roz-rosiatica a solului si un spatiu intins de culoare mov, ceea ce putea fi un ocean.
Undeva, spre stanga, am zarit printre straifurile de nori pete cenusii.
Era un oras?
Ce reactie vor avea fiintele de pe aceasta planeta cand ma vor vedea?
Ce ma asteapta aici?
In ce stadiu de dezvoltare sunt fata de atlanti?
Dar voi mai gasi tot atat de usor drumul de intoarcere?
Ce-ar fi sa fac intai o survolare a satelitilor, pentru a afla daca au reusit efectuarea de calatorii in afara planetei?
Dacius si Tzeo imi spusesera ca nu mai stiu nimic de fratii lor de mai multe mii de ani. Plecasera spre ei cativa zeci de atlanti si atlante, dar numeni nu se mai intorsese.
M-am apropiat de unul dintre sateliti, care era cel mai mare si l-am inconjurat privind cu atentie: nu avea atmosfera, iar solul gri-rozaliu parea mai curand nisipos. Cateva cratere mai mari si o multime de cratere mici, m-au facut sa fiu atent in jurul meu, la eventualele corpuri solide ce puteau strabate vidul inconjurator.
Pe suprafata vizibila a satelitului nu am detectat nici o urma de activitate umana. Insemna ca inorogii nu se puteau deplasa in spatiul vid?
Ceilalti doi sateliti erau de dimensiuni mult mai reduse. Pareau stanci plutitoare in vid.
Atmosfera planetei nu avea o grosime similara cu cea a Geei si parea ceva mai rarefiata.
Stiam ca trebuie sa contina destule gaze identice cu cele ale atmosferei pamantului, fiind usor respirabila pentru mine.
Mai ramanea sa stabilesc unde voi cobori piramida. Din cele sugerate de Dacius, rezulta ca undeva, pe linia imaginara a ecuatorului, trebuia sa se afle un oras mare, poate chiar cel pe care-l vazusem inainte.
Am cautat pe partea luminata, deplasandu-ma in afara gazului roz, dar nu mi s-a parut ca vad nimic care sa semene cu o asezare urbana, mare sau mica, in afara de acele prezumtive urme umane, care in acest moment fusesera acoperite de o plapuma groasa de nori rosietici.
Trebuia sa astept pana cand planeta isi rotea portiunea intunecata spre lumina si sa caut si acolo. Aerul si substantele hranitoare generate de roba stelara erau mai mult decat suficiente. Mi-ar fi ajuns, chiar daca as fi decis ca trebuie sa ma intorc pe Geea, fara sa cobor pe aceasta lume. Dar nu vroiam sa iau acesta decizie, inca. I-as fi dezamagit foarte tare pe prietenii mei atlanti.
Galaxia isi desfasura sclipirile in jurul meu, cu exceptia unui sector de cateva grade, in care intunericul era atotcuprinzator, o bezna opaca. Am consultat harta cristalului si am identificat, nu foarte departe de zona in care ma aflam, un spatiu in care nu se vedea nici o stea. Mai mult decat atat, cristalul imi comunica interdictia de a ma apropia de acel spatiu. Nu stiam care este cauza, dar nu mi-am mai pus alte probleme legate de acest aspect, in momentul cand am sesizat ca in zona de penumbra a planetei imi apare o aglomerare urbana.
Am transferat piramida la zenitul orasului si am inceput sa cobor incet.
Sub mine se desenau din ce in ce mai clar niste constructii. Deodata am observat cateva puncte care se miscau. OMENIREA EXISTA.
Am ales o deschidere intre constructii, spre centrul geometric al asezarii si am dirijat piramida deasupra, continuand sa cobor incet.
Ce reactie vor avea cand ma vor vedea aparand din inaltul cerulu rozaliu? Trecusera, dupa cate stiam, cam doua sute de ani terestri de cand facusera saltul ultimii atlanti, doua perechi de tineri.
Eram inca destul de sus, cand m-am razgandit si am transferat piramida deasupra unui deal aflat la oarecare distanta de marginea orasului.
Dealul era acoperit pana aproape de varf cu plante de o culoare verde pal, inalte si groase, asemanatoare cu copacii de pe pamant. Am asezat usor piramida pe solul ruginiu al varfului golas. Am desprins cristalul-harta din micutul suport in care era incastrat si l-am pus intr-unul din buzunarele salopetei.
Stiam ca pot respira liber in atmosfera planetei, asa ca am decuplat catarama robei stelare si mi-am ridicat vizorul castii.
In aer plutea o mireasma intepatoare, dar nu ma deranja. Aveam impresia ca sunt mult mai greu decat pe pamant.
Talpa incaltamintei mi se infundase in solul afanat, care semana cu nisipul, acoperit din loc in loc cu muschi roz, cu plante mici, cu frunze rotunde, rosii, cu mici puncte verzui si cu smocuri de iarba lata si cu varful ascutit. Se miscau incet in bataia unei adieri caldute, putine din ele ridicandu-se ceva mai mult de la suprafata solului.
Pe o piatra rozalie se misca o vietate de forma unui disc, cam de marimea palmei, sprijinita pe mai multe picioruse inalte si cu patru cozi, arcuite in sus. Formau un evantai intr-o sectiune a corpului. In partea opusa, doua antene segmentiale, terminate cu mici sfere maronii, se miscau cu viteza in toate directiile.
In momentul in care m-au simtit, vietatea a avut o tresarire si a ramas nemiscata, cu antenele indreptate in directia mea. Apoi, pe neasteptate, o gaura s-a format intre cele doua antene si din ea a zburat spre mine un lichid.
N-am avut timp sa ma feresc si salopeta mi-a fost atinsa putin mai sus de cotul drept, de o substanta care s-a lipit de ea.
M-am curatat cu mana cealalta, dar substanta s-a intins pe manusa. Daca trecea prin materialul salopetei? M-am departat cativa pasi de vietatea periculoasa. Trebuia sa ma feresc din calea lor, de acum.
Tonurile roz si rosii ale luminii inconjuratoare incepeau sa-mi oboseasca privirea. Doar imaginea acelor copaci cu nuante de verde deschis imi aminteau de vegetatia pamantului.
M-am apropiat de liziera, atent sa nu ma mai atace vreun disculet rauvoitor.
Deasupra orasului, aflat la cativa kilometri, se ridicau fuioare serpuitoare de ceata. Se adunau in inaltul cerului si formau globuri de un visiniu mat.
Toate culorile de pe aceasta lume erau in partea dinspre rosu a spectrului. Chiar si copacii de care ma apropiam, in afara unor portiuni de un verde ceva mai intens si putin galben spalacit, aveau tenta de rosu, mov si portocaliu.
Trunchiurile erau de diverse grosimi, avand scoarta striata adanc.
In unele canale se scurgea un lichid transparent, care se aduna in partea inferioara, formand ovoide ca niste cristale. si acestea prindeau nuante de roz.
Lumea in roz O culoare obositoare, care incepea sa ma streseze din ce in ce mai mult. Ce cautam eu aici? Oare merita sa-mi pun viata in pericol doar pentru a le face placere atlantilor, luand legatura cu niste asa zisi frati ai lor aflati la o distanta pe care mintea nu putea sa o inchipuie? Oare aici imi vor putrezi oasele?
Am simtit un tremur care imi cuprindea tot corpul.
Asta era, intram intr-o criza nervoasa generata de niste ganduri aiurite. Mi-am impus sa ma calmez. Puteam eu, un om superior galbenelor, sa ma sperii de ceva, chiar daca acel ceva era complet nou pentru mine?
Cred ca totul se datora lungimii de unda a luminii generate de steaua sistemului. Privita de aici, de la suprafata planetei, era o stea ceva mai putin stralucitoare ca Soarele pamantului. si dimensiunea sa relativa era mai mica, intrucat planeta se afla mai departe decat pamantul de Soare.
Cu toate astea, temperatura ambianta era asemanatoare celei de pe pamant, dar aerul era mai uscat, aducandu-mi aminte de atmosfera desertului.
Deja ma obisnuisem cu mirosul intepator al aerului si nu-l mai sesizam.
Am aruncat o privire in spate, acolo unde-mi lasasem piramida. Daca i s-ar fi intamplat ceva in lipsa mea, puteam oricand sa fac alta. Dar, nu era mai bine s-o distrug? Nu conta, caci nimeni in afara de mine nu era in stare s-o urneasca din loc si nu avea ce sa-mi fie furat din ea.
O umbra mi-a trecut peste fata inainte sa intru intre copaci. Am privit in sus si am mai avut timp sa observ o pasare mult mai mare decat pe pamant, care a planat disparand deasupra padurii. Avea corpul fusiform, aripile foarte late, sustinute de nervuri proeminente si ciocul lung, incovoiat si ascutit.
Am inceput sa cobor spre baza dealului, printre copacii destul de rarifiati. Calcam cu grija, ocolind tufisurile mai mici sau mai mari, pentru a evita sa fiu scuipat din nou de disculetele acelea rauvoitoare.
Cateva insecte abia vizibile au bazait pe langa mine si au disparut.
Intr-un copac cu trunchiul foarte gros, avand o culoare de un roz atat de palid incat parea aproape alb, se vedea o scorbura rotunda si intunecata. Cand am trecut prin dreptul lui, ceva ca o liana a tasnit din scorbura si mi s-a infasurat strans de gat. M-am oprit, aproape sa cad. Sfoara, sau ce era, a inceput sa ma traga cu o forta irezistibila. Pana sa-mi proptesc picioarele intr-un ciot si sa scot cutitul de la centura, fusesem adus la mai putin de un metru de copac.
Partea inferioara a castii rezista cu succes la tensiunea la care era supusa, altfel m-as fi sufocat.
A trebuit sa tai de doua ori cu cutitul, ca sa desprind matul de carne. Cateva picaturi de suc mov mi-au patat manusile cand am desprins bucata de fibra ce-mi ramasese atarnata de gat.
M-am departat cu repeziciune si am fost atent sa ma feresc de alte eventuale scorburi.
Nu ma descurcasem cum trebuie: ar fi trebuit sa fac imediat un salt in timp, cu cateva minute anterior, iar apoi sa ma feresc de disculetul scuipator si de acea scorbura. Nu ma descurcam bine.
Dealul nu era inalt, asa ca am ajuns repede sa vad printre copaci baza lui, de unde se continua cu o portiune aproape plata.
La mai putin de un kilometru se vedeau micile constructii rosietice de la marginea orasului. O sosea destul de lata trecea transversal prin fata lor.

CAPITOLUL 19

M-am oprit in dreptul ultimilor copaci si am privit cu atentie: nu se vedea nici o fiinta, era o nemiscare aproape totala. Doar valatucii de fum continuau sa se ridice in departare, deformati de vant.
O usoara senzatie de sufocare mi-a strabatut partea superioara a plamanilor, cateva clipe. M-am controlat, dar nu era nimic deosebit. Cine stie?
Un ou mare, de culoare neagra, s-a rostogolit cu viteza pe sosea si a disparut in partea stanga.
Era un vehicul autohton?
Am incercat sa prind mintal semnale ale eventualelor fiinte care puteau sa fie in ou, dar, spre surprinderea mea, mi s-a relevat ca in interior nu era nici o minte accesibila. Era un aparat automat, fara conducator?
M-am concentrat asupra constructiilor darapanate pentru a identifica creiere umane, dar, atat cat puteam sa cuprind cu vederea, nu am gasit nici o rezonanta ganditoare. Doar undeva, in spatele unui gard viu, mi s-a parut ca ating niste vibratii neevoluate, care erau mai mult senzatii de foame si sete Daca interpretam corect, puteau fi vietuitoare avand nivelul de dezvoltare al cainilor de carne, pe care-i vazusem in Orasul Galben.
Am translatat mintal imaginile pe deasupra gardului si in fata mi-au aparut niste mogaldete avand corpul turtit, cu doua siruri de picioare.
Capul lor avea forma unui cub putin rotunjit pe muchii. Pe fata anterioara, trei ochi asezati ca varfurile unui triunghi echilateral, se bulbucau mult in afara, in centrul triunghiului vazandu-se o despicatura eliptica.
Era unit de corp atat de mult, incat nu se putea determina gatul, decat dupa o linie groasa, de un albastru intens.
Vedeam patru astfel de animale. Trei stateau nemiscate si priveau spre al patrulea, care ridica ritmic primul piciorus stang, ceva mai gros decat celelalte.
Casca stelara era pregatita sa ma apere, daca as fi fost atacat, dar preferam sa nu-mi incep misiunea provocand vreo distrugere fizica.
M-am apropiat pana la marginea soselei si am vazut ca nu era chiar atat de neteda. Avea o multime de portiuni zgrumturoase si doua canale longitudinale, cu profilul rotunjit. Cred ca pe unul din ele se rostogolise oul cel mare.
Sus, in inaltul cerului, mi-au atras atentia doua din acele pasari cu aripi mari. Descriau opturi aproape perfecte, intr-un zbor lin.
Eram deconectat. Atentia imi scazuse in timp ce priveam pasarile, asa ca plasa care m-a inconjurat dintr-o parte, m-a luat pe nepregatite.
M-am impiedicat si am cazut pe spate, ramanand cu privirile atintite la zborul pasarilor. Casca mi s-a lovit de ceva si am simtit ca o fractiune de secunda mi-am pierdut controlul.
Ochiurile plasei m-au imobilizat aproape complet, dar am putut sa intorc capul si sa vad, cam la zece metri in lateral, doua fiinte cu alcatuire curioasa: aveau patru picioare scurte si groase, care ieseau dintr-un trunchi aproape cilindric, terminat cu o coada scurta si groasa. In partea superioara, doua brate lungi si subtiri, cu cate trei degete, din care unul era opozabil, trageau sforile legate de plasa cu care ma prinsesera.
Capul era disproportionat de mare fata de restul corpului, cu doi ochi departati, rotunzi, fara iris, in schimb cu o multime de puncte negre, risipite neuniform. Nu aparea ceva care sa semene cu parul omenesc. In mijlocul fruntii aveau o excrescenta, de forma unui con, cu varful usor curbat in sus, iar cele doua umflaturi laterale, cu mai multe gaurele, pareau sa fie urechile. Gurile rotunjite si larg deschise, lasau sa li se vada dintii, niste colti ascutiti si obligi. Nu aveau nas ? Ba da: o basica rotunda, cu gaurele fine. Pielea era de o culoare roz-galbuie, inspicata cu perisori scurti.
M-am insinuat in mintea lor si abia am reusit sa identific ceva: mai intai senzatii de bucurie ca au reusit sa prinda un animal, apoi o retinere de a se apropia de mine. Pana la urma, cel care era putin mai inalt, i-a comunicat celuilalt intr-o limba formata din piuituri si paraituri, ceva care semana cu o imbarbatare si a mai tras o data puternic de sforile legate de plasa.
Oare acestia erau inorogii, rudele atlantilor, pe care-i cautam?
Nu prea semanau cu imaginea pe care mi-o facusem despre ei, dupa sculpturile vazute pe Geea. Avusesem impresia ca seamana cu niste cai cu fata asemanatoare cu a oamenilor, avand chiar si maini. Cel putin asa imi fusesera descrisi. Iar realitatea parea sa fie cu totul alta.
Tzeo ma sfatuise cum sa reusesc intrarea in contact mintal cu ei, dar creierul, sau ce era in tartacuta lor, mi se parea lucios, lunecos, mai mult o masa amorfa, decat asa cum aveam noi, oamenii si animalele pe care le cunosteam pe Geea.
Oare din acest motiv se refugiasera in alt colt al galaxiei? Sau nu erau ei, cei pe care-i cautam?
M-am concentrat sa le transmit mesaje de linistire cu privire la pericolul pe care-l reprezentam eu, pentru ei.
Deodata, m-a strafulgerat gandul ca nu le simt pulsatia sangelui, nicaieri in corp. Nu aveau sistem circulator?
In schimb, fibrele musculare mi se pareau foarte rigide, dovedind o forta fizica deosebita, iar pielea ridata era foarte groasa.
De altfel, atunci cand au terminat de strans plasa in jurul meu, nu mai puteam, practic, sa fac nici o miscare.
I-am lasat sa se apropie cu acei pasi marunti, care produceau o vibratie asupra terenului, fapt ce dovedea ca au o greutate importanta.
Mintea celui mai inalt era ceva mai permisiva, asa ca am periat-o atent si am reusit sa identific o regiune, ca un nodul, unde imi apareau cu mult mai multa claritate cuvintele pe care le gandea, astfel ca am tradus instantaneu:
- Ce noroc avem sa prindem o antica.
- Da, se pare ca vom obtine o compensatie buna pentru ea.
Eu eram ea? Ma facusera femeie?
- Traz va fi foarte bucuroasa ca am gasit-o. Sa-i spunem?
- Nu ii spunem nimic pana nu verificam daca nu mai este vreuna pe deal. Am auzit ca ultima oara cand au fost vazute, erau doua.
- Sunt sute de ani de atunci. Poate s-au invatat sa circule cate una.
Intre timp se oprisera deasupra mea si ma priveau cu atentie. Ce-ar fi fost daca ma intorceam cateva minute in timp si ma feream din fata plasei?
Dar, mai bine lasam acest canal temporar sa se desfasoare in directia pe care a pornit. Puteam oricand sa sar pe alta ramura a timpului, dar eram curios sa vad ce vor sa-mi faca si unde ma vor duce.
Era una din multiplele posibilitati de a patrunde oficial in oras.
Printre capetele aplecate asupra mea am vazut, in inaltul cerului, cum cele doua pasari se despart, zburand cu viteza in directii opuse.
- Eu zic sa o caram in plasa, sa nu ne scape.
- Hai, a spus cel mai marunt, apucand un capat al plasei si strangandu-l intr-un nod.
Nu ma inselasem; aveau putere considerabila, intrucat m-au ridicat foarte usor, cu toata greutatea mea.
- Mergem direct la Traz, sau o ascundem la noi, pana ne promite cineva o rascumparare corespunzatoare?
- Eu zic, a raspuns cel mai scund dupa cateva secunde de gandire, sa n-o ducem nici la noi, nici la Traz.. Mai bine o rugam pe Hamm
- Hamm o sa vrea sa fie si ea parte la recompensa.
- Pai, o sa obtinem destule dodole
- Daca ne va plati cineva pentru vietuitoarea asta. Ce ne facem daca ne-o confisca?
- Ca s-o confiste, trebuie sa dea de ea. D-aia am zis sa o bagam in afacere si pe Hamm. Ea are posibilitati mult mai bune s-o ascunda
Ma cam deruta felul lor de a vorbi despre mine la feminin.
- Hai s-o luam pe calea mai lunga, printre peretii vechi, sa nu ne intalnim cu nimeni.
- Stii ca foarte putini au curaj sa ramana in lumina directa a soarelui, la orele amiezii. Nu cred ca este nici un risc, dar hai sa facem cum zici tu.
Trecuseram pe langa niste garduri inalte, facute din placi zgrumturoase. Constructiile aflate in spatele lor erau putin inalte, dar pareau solide, dintr-un material care semana cu pietrele din desertul de pe pamant.
In cateva momente mi s-a parut ca simt, undeva, in spatele catorva ziduri, existenta unor fiinte, dar am continuat sa ma concentrez asupra discutiei dintre cei doi.
- Vezi, ca ne apropiem de pasarela. O trecem direct, sau ne ascundem putin?
- Pai, daca ne vede cineva, o sa-i spunem ca am cules fructe de sosoro si le-am impachetat, sa nu-si piarda umezeala.
- Vezi ca o sa trecem si pe langa cuibul lui Mioz si cred ca poate sa ne vada.
- De ea nu mi-e frica. Are o datorie la mine de cativa ani si, daca ii spun, o sa taca din gura, ca altfel ii cer dodola de prins pesti.
- Eu nu mai am nici o dodola de pescuit, le-am terminat pe toate acum o luna cand am fost cu Wooa la balta Atunci cand o lisca mi-a rupt plasa.
Foloseau niste termeni pe care nu reuseam sa-i inteleg, dar i-am retinut ca atare, urmand sa ma lamuresc pe parcurs.
Antena dreapta a castii mi se agatase intr-un ochi al plasei si nu mai puteam roti capul in nici o directie. Cu toate astea, am observat ca nici una din casele pe langa care treceam destul de repede nu aveau nimic care sa semene cu ferestre sau usi. Pe unde se facea accesul?
Intre timp fusesem purtat pe deasupra a doua conducte paralelipipedice destul de groase, facute dintr-un material care parea spongios, de o culoare violet inchis.
Un praf marunt, ca o ceata, plutea deasupra solului. Soarele era ascuns in spatele unei cladiri facuta dintr-un material asemanator cu betonul, dar un beton tot atat de spongios ca si cel al conductelor pe care tocmai le depasisem.
Cei doi s-au oprit brusc si m-au asezat pe o platforma, fara nici o precautie, lovindu-ma destul de puternic la cotul drept.
- Deschide tu, a spus cel care era in spate.
Acesta a scos ceva dintr-o punga ce-i atarna lateral, de parca ii era prinsa direct de piele si s-a aplecat deasupra unei portiuni de un rosu mai puternic. A aparut o deschidere, ca un iris. M-au ridicat si au coborat niste trepte. Pareau foarte inalte, dar pentru ei, care coborau cu patru picioare, nu mi se parea ca este ceva greu.
Imprejur, atat cat puteam sa vad, totul avea diverse nuante de rosu: de la roz palid, la un puternic rosu sclipitor, cu interferente de mov. Lumina iesea din niste zone distribuite aiurea pe suprafata unui perete.
Erau niste culori obositoare, enervante. Cum reuseau sa stea toata viata intre ele, fara sa inebuneasca? Am cotrobait in mintea celui din fata si am simtit fericirea de a ajunge la adapost cu prada, fara sa fie vazut de cineva.
- Inchide tu poarta, a spus in timp ce ma aseza, fara nici un pic de grija, pe jos. Eu ma duc sa iau cateva bucati de xoxolin, ca mi-e foame.
- Adu-mi si mie niste lacola. Mi-e o sete, de ma topesc, a spus celalalt urcand scarile.
Lumina a scazut brusc din intensitate.
- Iar s-a terminat energia, a strigat cel care ramasese cu mine.
- Daca ai pornit-o in reactie cat timp am fost plecati, a spus celalalt, coborand, dupa inchiderea irisului. Mai bine lasam poarta deschisa, ca nu mai vad nimic
- Si daca trece cineva pe aici? Acum nu avem nevoie de musafiri.
- Hra, esti prea fricoasa. Ti-am mai spus ca in zona asta nu trec inoroge decat rareori. Toate circula mai mult in cealalta parte a orasului.
- Stiu, le e frica de mumulele care au impanzit cartierul, de cand guvernul nu s-a mai ocupat de starpirea lor.
- Da. si ai vazut ca sunt, cu adevarat, periculoase. Ieri era sa te lipeasca una, de nu te mai vedeam niciodata.
- Nu mi-ar fi parut rau, dar mai am doar cinci zile pana sa-mi pun cornul in pamant. Ma lasau fara mostenitoare.
- Cornul meu mai are pana sa se coaca. Cred ca de abia la anu` pe vremea asta o sa-l plantez, daca va mai ramane pana atunci vreun loc necotropit de xicsi.
- Oricum, maine trebuie sa plec. O sa-mi ia ceva drumul pana la malul oceanului.
- Ai aprobare de la presedinta?
- O am de acum doua luni, atunci cand a apucat-o strechea si a dat aproape doua sute, de-o data.
- Fii multumit ca ministra te-a trecut pe lista.
- Uiti ca i-am facut cadou fiicei ei, patru piei de mumule?
- Altfel iti rupeai cornul in nisip
- E normal. Cine nu este in stare sa faca cadouri celor care trebuie sa ia deciziile, inseamna ca nu merita sa fie ajutate. Nevolnicele n-au ce cauta in lumea noastra libera si prospera.
- Si acum ma gandesc ce ghinion am avut acum trei ani, cand pamantul unde-mi rupsesem cornul a fost invadat pe neasteptate de xicsi. Nimeni nu se asteptase sa avanseze atat de repede. Guvernul a zis ca n-are nici o vina. Acum, acest al doilea corn sper sa nu aiba tot atat noroc ca primul, mai ales ca cel care va creste pe urma nu va mai avea putere germinatoare.
- Nu-ti face probleme, ca tot nu ai ce avere lasa in urma ta. Oricum, daca nu ai nici o mostenitoare, nu e nici o paguba.
- Atunci pentru ce traiesc? Strang dodole de toate felurile si ti le las tie, daca mi se intampla ceva?
- Ti-ar parea rau? Nu suntem noi asociate?
- Numai la mancare si distractii ti-e gandul. Ai fi in stare sa ma si omori pentru a-mi lua dodolele.
- Vorbesti prostii Cum o sa-mi omor eu cea mai buna prietena? Cu cine o sa mai ies la praduiala?
- Crezi ca n-am observat ca o stimezi pe Traz mai mult ca pe mine?
Cea care fusese numita Hra a tresarit si, dupa cateva secunde a spus:
- Nu-i normal? Doar e sefa cartierului.
- E in solda guvernului.
- Si ce daca?
- Guvernul asta de corupte Nu obtii nimic fara plocoane. Gramezi de dodole se duc ca si cum n-ar fi fost.
- Dar tu, Oaza, ce ai vrea? Sa ceri si sa ti se dea de pomana?
- Nu vreau pomana, dar avem si noi niste drepturi.
- Drepturi Aiurea. Nu ai decat dreptul sa servesti guvernul si pe Presedinta.
- Crezi ca o sa te imbogatesti periindu-le atat?
- Ce sa fac cu bogatia? Sa ma lafai in dodole? Tot atata xoxolin si lacola o sa primim.
- N-ai dodole, esti o nimeni. Ai dodole, esti cineva! N-o vezi pe Traz, de cand a fost numita sefa, nu-i mai ajungi la corn nici macar cu privirea. Inainte, cand era ca noi
- Oaza! Tu esti invidioasa pe Traz!
- Da! Tampita aia e in stare sa te bage la parnaie pentru a dovedi guvernului ca e de-a lor. O gasca de corupte pana in varful cozii.
- Hai, ca acum, cu antica asta, putem obtine si noi ceva in plus.
- Nici nu vreau sa-i spunem lui Traz. Am fi mai destepte daca am vinde-o direct, pe sub laba.
- Daca ne prinde, am imbulinat-o: ne rupe cornul si pana ne creste altul Daca ne-o mai creste
Oaza si-a aruncat in fundul gurii doua bucati de gelatina verzuie si i-am simtit satisfactia. Punctele negre din ochi i s-au adunat spre partea superioara si o pielita opaca s-a lasat peste ele. Nu mai tineau de capetele plasei, asa ca ochiurile se largisera. Puteam sa ma misc, dar ramasesem in repaus, pentru a nu le atrage atentia cu nimic.
Hra statea in fund, cu picioarele posterioare departate si cele anterioare stranse in fata. Intre degetele de la o mana tinea un cilindru transparent, in care se vedea un lichid cu usoara nuanta mov. Nu avea palme, degetele continuandu-se direct din bratul foarte maleabil. Varfurile degetelor erau umflate si aproape sferice, ca niste ventuze si parca, din loc in loc, vibrau niste cili micuti.
A dus in dreptul gurii cilindrul si a scos o limba lunga si despicata la varf, pe care si-a introdus-o pana la lichid. Spre surprinderea mea, lichidul a inceput sa urce de-a lungul jgheabului din centrul limbii. Dupa ce a 'baut' aproape jumatate din continut, i-a intins cilindrul lui Oaza.
Aceasta, stand pe toate cele patru picioare, l-a apucat cu o mana si a baut restul, in acelasi mod.
Cu toate ca trecusera peste sase ore de cand plecasem din Atlantis, nu mi-era nici foame, nici sete. Aveam doar o usoara senzatie de oboseala psihica si un inceput de furnicaturi la picioare, din cauza pozitiei in care stateam de aproape o ora. Am miscat incet talpile, dar Oaza a observat:
- Uite ca s-a trezit antica. Oare o fi din alea care vorbesc?
- Pune-i si tu niste intrebari si o sa afli a spus Hra dupa ce si-a mai aruncat in fundul gurii o bucata de gelatina.
Oaza s-a aplecat deasupra mea si a verificat daca plasa este stransa bine in dreptul picioarelor, dupa care m-a atins pe umar.
M-am prefacut ca ma trezesc din lesin. Am deschis complet ochii si am privit-o in fata, prin vizorul perfect transparent al castii. A avut o tresarire si am simtit-o ca ii este putin frica, dar s-a controlat:
- Hai ca s-a trezit, i-a spus lui Hra.
- Vezi sa te feresti de miinile ei, ca acolo au ele puterea, a spus Hra apropiindu-se. Spune-i ceva, sa vezi daca raspunde.
Aveau niste copite groase, despicate in trei.
- Antico! Ma auzi? Raspunde, daca poti, a vorbit Oaza.
Sunetele pe care le scotea erau ca niste haraituri, desincronizate fata de miscarea marginilor gurii. Nu avea buze aproape deloc, lasand sa se vada cate doua siruri alaturate de dinti scurti si aproximativ cilindrici.
Am tacut, continuand sa-l privesc in regiunea ochilor. Spun regiune, pentru ca nu aveam cum sa-mi fixez privirea undeva, pe suprafata mare a acestora, printre punctele miscatoare.
- Hai, ca nu avem noroc. Nu vorbeste, a spus Hra intorcandu-se la locul lui. E din alea fara valoare.
- Tot o sa ne dea ceva pe ea
- N-o sa-ti dea nimic. O s-o confiste, cum a facut si cu pasarile pe care le-am prins acum cateva zile.
- Atunci nu i-o mai dam lui Traz. O s-o vindem in alta regiune.
- Si ce-i dai sa manance si sa bea pana atunci? a intrebat Hra. stii ca astea nu pot trai fara mancare
- Astea, am auzit ca se hranesc si cu aer. O sa scapam repede de ea. Sa nu ne complicam.
- Macar cateva dodole de mancare si cateva de distractie sa obtinem si tot e ceva.
- Pai, atunci, a spus Oaza ridicandu-se, eu dau o fuga pe deal sa verific daca nu mai este vreuna si pe urma ma duc la Hamm, sa vad cat de dispusa e la afacere. Tu sa nu te apropii prea mult de ea in lipsa mea, ca poate fi periculoasa, cateodata.

CAPITOLUL 20

Trecusera cateva minute de cand plecase Oaza.
Un timp o urmarisem cu gandul, apoi observasem ca Hra intrase in letargie, cu activitatea cerebrala extrem de slaba.
Era timpul sa trec la executarea misiunii ce o aveam.
Am facur un scurt salt, materializandu-ma in afara navodului in care fusesem legat. Trebuia sa incerc o mica experienta, pentru a determina cat de receptiv era creierul acestor fiinte-animale. Imi era foarte greu sa ma gandesc la ei ca la niste oameni. Nu aveau nici o asemanare cu specia umana.
M-am concentrat si am trezit-o psihic pe Hra, inducandu-i ideea ca ma vede legat in continuare de plasa, in coltul incaperii.
A aruncat o privire si i-am simtit satisfactia ca eram acolo unde stia ea ca trebuie sa fiu.
Deci, eram in stare s-o fac sa creada ca vede ceea ce vream eu sa vada.
A privit in directia mea si a parut surprinsa:
- Te-ai si intors, Oaza? Sau am dormit eu foarte mult?
- Nu, i-am raspuns. M-am intors sa vad daca antica e bine legata.
- E! Vezi ca nici nu s-a miscat. Nici n-ar putea.
- Bine, atunci am plecat.
Am urcat scarile si, dupa ce am cotrobait in mintea lui Hra sa identific cum se deschide chepengul, am iesit in atmosfera rozalie. Cativa nori rosietici, cu insertii mov si lila, stateau atarnati chiar deasupra constructiilor, la destul de mica inaltime.
M-am suit pe niste placi groase, aflate ceva mai departe si am privit imprejur, cautand vibratii ganditoare. In micile constructii din apropiere, ca niste buncare, fara ferestre si usi, nu am identificat nimic care sa-mi atraga atentia, asa ca am extins raza de cercetare. Undeva, am inceput sa simt existenta unor minti inorogice si alte cateva semnale, diferite, mase cerebrale neevoluate, in genul animalelor de pe Pamant.
Chiar la picioarele mele, langa o piatra colturoasa, ceva a miscat. Erau cateva fiinte mici, filiforme, de un albastru intens, spicate cu galben. O nuanta de albastru pe care nu o vazusem pana acum in aceasta lume. Se incolacisera intr-un ghem cat marimea pumnului. Le-am ocolit si mi-am adus aminte ca pot sa ma inalt in aer. De fapt, puteam foarte multe. M-am oprit pe o piatra si am cautat sa-l gasesc pe Oaza.
Urca dealul spre piramida mea. Se uita cu atentie intr-o parte si alta, rascolind cu privirea boschetii. S-a ferit cu abilitate de o liana iesita din spatele unui copac direct spre capul sau, lasandu-se brusc la pamant si apoi sarind intr-o parte. O saritura lunga, cu toata greutatea sa importanta. Avea muschi baiatul, nu gluma.
De ce ii spuneam baiat? Doar discutau intre ele ca fiind de sexul feminin. Trebuia sa inteleg chestia asta. Oare era doar problema de interpretare a limbajului? Tzeo si Dacius nu-mi spusesera numic referitor la acest aspect. Pana si pe mine ma vedeau ca pe o ea. Care erau masculii pe aceasta planeta?
Oaza ajunsese periculos de aproape de piramida mea. M-am cuibarit in mintea lui si l-am convins ca pe deal nu este nimic important, ca trebuie sa se intoarca inapoi.
S-a oprit brusc si a luat-o la vale in viteza.
Acum, dupa ce am rezolvat si aceasta problema, trebuia sa identific locul unde se gaseau conducatoarele acestui teritoriu. M-am reintors in mintea lui Hra, care continua sa doarma, sau, cel putin, sa stea in prostatia in care o lasasem si am aflat ca avea o mare consideratie dar si frica, fata de un grup de inorogi. Acestia, sau acestea, se concentrau intr-o regiune a orasului aflata undeva, spre sud, unde trebuia sa gasesc o constructie masiva atat la suprafata cat si, mai ales, in adancime.
Hra nu a putut sa-mi dea amanunte privind fiintele respective sau organizarea interioara a sediului acestora, intrucat nu le cunostea. Nu fusese niciodata acolo si nu discutase cu nimeni care vizitase acest loc.
Nu-i nimic, ma voi descurca la fata locului.
M-am ridicat cativa metri in aer, pentru a-mi largi campul privirii si
Pasarea mi-a infipt ghearele in umarul drept si m-a lovit puternic cu o aripa peste casca. Instantaneu, fara sa-mi dau seama cand am gandit acest lucru, o strafulgerare s-a desprins din cele doua antene laterale ale castii si corpul masiv al zburatoarei s-a transformat in praf, raspandindu-se in jurul meu. Folosisem arma castii instinctiv. M-am rasucit in aer si am vazut, la mica distanta, o alta pasare enorma, care s-a napustit cu aripile stranse pe langa corpul fusiform, spre mine. Arma s-a descarcat din nou, de data aceasta la dorinta mea si pasarea s-a topit in aer. O satisfactie profunda m-a coplesit: ce puternic eram Ce era chestia aia cu influentarea psihica? Cel mai bine era sa le distrug cu arma.
Deja incepusem sa-mi pun amprenta pe aceasta planeta. Oare nu era mai bine sa ma intorc cateva minute in timp si sa ma feresc de pasari fara sa le distrug? Poate gresisem cand ma ridicasem in aer. Crezusera ca sunt o pasare care le ameninta teritoriul?
Sa merg inainte. Puteam oricand sa ma intorc in timp, poate chiar la momentul in care ma apropiasem de planeta si identificasem orasul.
Deci, hai sa vad unde se gaseste sediul sefilor sau, mai corect, al sefelor, dupa cum se exprimau primele mele prietene de pe aceasta lume.
In curioasele constructii de la picioarele mele, sesizam ici-colo, diverse semnale de viata inteligenta. Mie imi trebuia, insa, semnalul conducatoarelor. Trebuia sa fie ceva mai intens ca al celorlalte fiinte Asa ar fi trebuit sa fie. De fapt, nu era o regula ca mintea conducatoarelor sa fie mai complexa decat a celorlalte vietuitoare. Cred ca puteau ajunge pe o functie de conducere si daca erau mai putin dezvoltate psihic, sau chiar tampite de-a binelea, daca modul de promovare sociala era necorespunzator.
Am trecut incet pe deasupra catorva ruine incercand sa tin directia spre sud, sau, ma rog, acolo unde apreciam eu ca ar fi trebuit sa fie sudul.
O usoara senzatie de foame m-a facut sa salivez la gandul nemaipomenitelor mancari pe care mi le servise Atha in constructia de pe varful muntelui Omu. Am revazut in minte imaginea statuii inorogului aflata nu departe de locuinta lui Dacius. Nu prea semana cu ce gasisem aici. Fusese atat de mult stilizata forma animalului incat, practic era cu totul altceva.




Intre doi pereti destul de lungi se vedea ceea ce puteam numi o strada. Pe langa una din constructii serpuia o carare.
In mijlocul strazii, era un sant destul de ingust, pe care astepta oprit unul din acele obiecte in forma de ou. In partea laterala avea o trapa ovala, deschisa spre o pata rosie de la marginea zidului, despre care stiam deja ca este calea de acces in interiorul constructiei.
In ou nu era nimeni, dar primeam niste semnale din spatele peretelui si de sub pata, cam cinci sau sase fiinte.
Am coborat si am aruncat o privire in interiorul oului: in mijloc, proptite pe mai multi rulmenti, se gaseau doua scaune si un panou simplu, cu cateva tije si comutatoare. Am tras concluzia ca, atunci cand oul se rostogolea pe canal, cabina ramanea orizontala, fiind construita pe principiul giroscopului.
Undeva, aproape de linia orizontului, cativa nori rosietici incepeau sa se rostogoleasca spre locul in care ma aflam, cu viteza destul de mare. Un vant din ce in ce mai puternic isi executa vajaiala, ridicand pe alocuri praful dintre constructii.
M-am adapostit intre doi pereti. Ma simteam penibil: nu stiam ce sa fac acum. Mai bine ma intorceam in grota unde-o lasasem pe Hra si ii induceam ideea sa ma conduca ea la cele pe care le cunostea ca sunt sefe in acest oras. As fi economisit timp foarte valoros in ce priveste rezervele mele de hrana si aer.
Oare va tine mult furtuna care se anunta?
Sau era mai eficient s-o caut pe Oaza, care mi se paruse ceva mai descurcareata?
Cum facusera sa deschida irisul de la locuinta lor?
Clar, eram obosit: ce aveam eu nevoie de chei sau alte sisteme de deschidere, cand puteam foarte simplu sa fac un salt prin iris.
Nici nu terminasem bine de gandit fraza dinainte si ma gaseam intr-o incapere destul de mare, slab luminata de acelasi sistem cuibarit in tencuiala. Eram pe treptele unei scari, cam la jumatatea distantei dinspre tavan si podeaua acoperita in mare parte de niste lazi dintr-un material opac, de culoare inchisa..
Nu era nici o fiinta vie la acest nivel, dar simteam vibratia vietii cativa metri mai jos. In partea stanga se vedea o deschizatura in perete, un iris ramas deschis, iar in partea cealalta, intr-o lumina mai puternica, observam aruncate pe jos diverse obiecte ale caror intrebuintari nu le stiam. Era o harababura organizata perfect. Cred ca nu aveam ce cauta aici, nu erau sanse de a deschide un canal de legatura cu o conducatoare. Iar eu trebuia sa ma grabesc.
Am sarit in exteriorul cladirii exact in momentul cand un alt ou a oprit cu un scartait ascutit in spatele celui dintai.
Din spatele trapei ovale a aparut un exemplar din aceeasi specie cu Hra si Oaza, dar care, la prima impresie, era de un statut social deosebit. Avea atarnate pe spate cateva siruri de sfere micute, ca niste margele, care formau o pelerina, cam in locul in care pe Geea se pune saua pe cai. Cornul din mijlocul fruntii era destul de lung si gros. Dupa o fractiune de secunda m-a vazut si a avut o tresarire, apoi a facut gestul de a se intoarce in interiorul oului.
- Nu-ti fac nici un rau, i-am spus, transmitandu-i gandul insotit de o senzatie de linistire.
- Esti o antica? m-a intrebat.
- Nu stiu ce numiti voi 'antica', dar eu sunt de pe Geea, de la rudele voastre atlante.
S-a calmat si a iesit cu totul din ou, ramanand la o distanta pe care o aprecia ca sigura fata de mine.
- Auzisem de voi, dar nu v-am vazut niciodata. A trecut mult, mult de tot de cand nu a mai aparut nici o antica pe aici.
- Nu sunt antica, sunt om, ruda cu atlantii, fratii vostri de la celalalt capat al stelelor.
- N-ai sa-mi faci nici un rau?
- Nu! Am venit aici pentru a afla care este situatia voastra. Nu mai stim nimic de inorogi de peste o mie de ani. Esti inorog, nu-i asa?
Punctuletele din ochi au inceput sa danseze fara noima:
- Stramosii nostri indepartati se numeau asa. stim din scrierile vechi de existenta atlantilor, dar nu am vazut niciodata nici unul. N-ai sa ma omori ca sa ma iei cu tine?
- Nu, ti-am mai spus. Am venit doar pentru a afla care este stadiul vostru de dezvoltare. In urma cu mai mult timp au mai plecat spre voi niste emisari, dar nu au mai revenit niciodata. stii ceva de ei?
- Trebuie sa iei contact cu Wiao. Ea stie sa-ti raspunda mai bine la aceasta intrebare.
- Unde o gasesc pe Wi pe Wiao?
- Daca imi dai voie sa intru in palat, am sa-i transmit o comunicare.
Palat? Unde exista pe aici asa ceva?
- Sa te astept aici?
- Da, asteapta-ma aici.
A trecut, cu vizibila jena, pe langa mine si a intrat prin iris. Daca asta era palatul, ma lamurisem cam la ce nivel de dezvoltare se gaseau.
Batea in continuare acel vant plin de praf, astfel ca atmosfera incepuse sa fie irespirabila. Simteam pe limba si pe buze o substanta putin sarata, iar narile mi se uscasera. Mi-am coborat viziera castii, am baut un pic de apa din tubuletul aflat in interiorul castii, langa obraz si am inceput sa astept.
De partea cealalta a drumului era un zid fara acoperis. Avea cateva crapaturi, dar nu indeajuns de adanci pentru a vedea ce se gaseste de partea cealalta. Tot ce ma inconjura arata ca fiind intr-o stare deplorabila.
Incepusem sa ma incalzesc in salopeta lipita de piele si parca ma furnica in unele locuri, dar mi-am impus sa nu mai simt senzatia neplacuta.
Era atata praf roz in jurul meu, incat nu se mai vedeau partile superioare ale constructiilor. Pe jos incepuse sa se astearna un strat neuniform de nisip foarte fin. Nisip roz
Am simtit ca va iesi cineva prin iris si mi-am intors privirea la timp pentru a vedea animalul care abia intrase, insotit de un altul. Cel de-al doilea nu avea acea pelerina din margele, in schimb purta in picioare niste cizme cenusii. In mana stanga tinea un obiect cilindric din metal lucios, pe care l-a indreptat spre mine, in timp ce cu mana dreapta facea niste miscari circulare, ca si cum si-ar fi protejat cornul curbat si plin de striatii.
- Sunt din lumea atlantilor, am spus aplecandu-ma usor in fata. Va aduc salutul lor si urari de sanatate si bunastare.
Mi-am ridicat mai mult viziera castii si am zambit. Oare puteau deosebi mimica fetei?
- Vezi Wiao, a spus prima mea cunostinta, eu nu te-am mintit, e o antica. Trebuie s-o prindem si s-o depunem.
- Da, ai dreptate Qwya, ai dreptate. Du-te jos si anunta prin coomat sa vina cei de la garda. Eu o tin pana atunci de vorba.
Qwya a disparut prin iris, iar Wiao s-a apropiat de mine tinand intins cilindrul.
- Ma intelegi, antico? a intrebat piuind rar si sincopat.
Am tacut cateva clipe, dupa care am spus:
- Nu trebuie sa-ti fie frica de mine. Nu am venit sa va fac rau, ci pentru a relua o legatura de mult pierduta. Imi trebuie ajutorul tau pentru a discuta cu cele care va conduc.
A incetat sa roteasca mana, a intins si mai mult cilindrul metalic si, dupa ce a aruncat cateva priviri de jur imprejur, mi-a spus:
- Departeaza-te de ovoid. N-ai voie sa-l atingi.
- Dupa cate imi dau seama, ai mai vazut antice. Nu pari speriata.
- Eu nu am vazut niciodata nici una, dar am fost invatate cum sa reactionam daca apareti. Nu mi-e frica de voi, stiu ca nu-mi vei face nici un rau.
- Exista cineva care a vazut ceva asemanator cu mine?
- Asta nu stiu. Noi am fost instruite ca oricand e posibil sa apareti. E mult timp de cand nu ati mai venit. O sa luam niste dodole ca te-am gasit.
- Ce sunt dodolele?
- Ace de valoare.
- Poti sa ma pui in legatura cu cineva din conducerea voastra?
- Asteapta putin si o sa vedem ce putem face.
- Cum functioneaza ovoidele astea? am intrebat aruncand o privire catre cele doua masini in forma de ou, care ramasesera cu trapele deschise in spatele meu.
- Sunt cele mai rapide mijloace de transport din lume. Sigure si confortabile.
- Aveti aparate care sa va poata ridica in aer?
- Unele ovoide de constructie speciala si foarte scumpe, pot urca la inaltime. Le pot detine numai cele care au aprobari in acest sens si sunt foarte putine.
O vedeam ca este in stare sa discute orice si oricat, pentru a da timp garzii sa soseasca. Oare ce era in tubul pe care il tinea in ceea ce numeam mana?
I-am scormonit creierul si am identificat o senzatie de siguranta atata timp cat tinea acel cilindru indreptat spre mine.
Cred ca era o arma. Oricum, era mai bine sa ma feresc, pentru a nu o determina s-o foloseasca. Nu fusesem instruit asupra acestor obiecte ale inorogilor. Daca ar fi stiut ce puteam sa fac cu antenutele de la casca mea Habar n-avea ca are in fata ei un supra-om
Un tropait puternic mi-a atras atentia spre partea stanga. Vreo sase sau sapte inorogi soseau in fuga pe cararea de langa sant. Toti - sau toate? - tineau in maini cilindri asemanatori.
In partea superioara a capetelor aveau cateva bandaje care le acopereau coarnele, iar in dreptul piepturilor isi pusesera niste placi metalice, stralucitoare.
M-au inconjurat si m-am lasat legat cu niste franghii destul de groase si cam rigide. Am simtit in mintea lui Wiao satisfactia prinderii mele si bucuria ca va primi o gramada de dodole. Se imagina mancand acele bucati de gelatina de o culoare mov, strabatute de vinisoare aurii. Ii simteam incantarea si parca ii lasa gura apa.
Intre timp, patru inorogi ma prinsesera cu mainile lor subtiri, dar puternice, de picioare si de maini si incepusera sa ma duca de-a lungul potecii in directia din care aparusera. Wiao ramasese pe loc si-si mangaia cornul cu ventuzele degetelor.
Unul din ceilalti inorogi scosese de nu stiu unde o folie lucioasa cu care mi-a acoperit capul, astfel ca nu mai vedeam nimic prin vizorul castii.
Am pipait cu gandul creierul unuia din ei si am aflat ca urmeaza sa fiu dus intr-o incapere aflata la o adancime considerabila de suprafata, o incapere cu tavanul circular, din care atarna niste obiecte asemanatoare cu candelabrele vazute
in Atlantis.

CAPITOLUL 21

O lumina rosietica emana din varful tepilor atarnati de o tija in mijlocul tavanului.
Eram intins pe un piedestal, cu fata in sus. Mainile imi erau tinute strans lipite de corp de un sistem de legaturi. Cand mi-au ridicat voalul de pe casca, langa mine se aflau doi inorogi pe care nu-i mai vazusem. Unul avea pielea foarte ridata si de o culoare cenusie. Statea in picioare cam la un metru de mine si tinea in maini o placa opaca, de pe care aveam impresia ca citeste ceva.
Celalalt era asezat langa capul meu, privindu-ma nemiscat. Avea pielea rozalie, cu vinisoare galbui. Punctele din ochi vibrau usor. Cand i-am intalnit privirea - daca se poate spune asa ceva - a tresarit si i-a spus celuilalt:
- Hoay, s-a trezit. Lasa instructiunile si vino sa vorbesti cu ea.
Hoay a lasat placa si s-a apropiat, lasandu-se pe genunchii de la picioarele din fata, chiar langa fata mea.
- Ma intelegi? a intrebat Hoay rar si tare.
L-am privit si i-am transmis fara sa deschid gura:
- Da. Te inteleg foarte bine, dar nu voi mai vorbi cu tine pana cand nu ma dezlegi. Promit sa nu va fac nici un rau.
Hoay a ramas cu gura cascata. Pricepuse tot, iar in mintea lui era o invalmaseala de ganduri: 'vorbeste pe limba noastra''asta e cu adevarat o antica valoroasa''sa nu afle de celelalte antice''pe unde a scos sunetele?'
Care antice?
CELELALTE ANTICE?
Am inchis ochii si m-am concentrat asupra mintii lui, scormonind aiurea pana am dat de gandul 'celelalte antice'.
M-am invartit in creierul lui pe langa acest gand, pana am reusit sa vad o camera mai mare ca cea in care ma gaseam, in care erau doua femei atlante si un copil de trei, patru ani. Una din femei era aplecata deasupra copilului, care statea pe un pat foarte jos. Cealalta, o bruneta cu pielea foarte alba, se uita la ceva aflat in partea cealalta a camerei.
Hoay s-a asezat pe toate cele patru picioare si a pus mana pe casca mea, incercand sa mi-o scoata.
- Lasa-ma, i-am spus. Trebuie sa ma duci imediat la anticele care sunt aici.
- La antice nu poate merge nici una dintre noi. Au voie sa le vada doar cele din garda mica, unele ministre si Presedinta. Dar, de unde stii de ele?
Am simtit ca vibreaza intens la ideea ca mi-a divulgat, fara sa vrea, cel mai mare secret din lume. Ce se va face daca afla Presedinta? In loc sa primeasca dodole, o sa fie trimisa in taramul ghetii, unde se moare in cateva zile, dupa chinuri groaznice
O cuprinsese, din varful cornului si pana in copite, o moleseala. Niste fiori, ca mici arcuri electrice, ii strabateau corpul.
- Nu eu Eu nu ti-am spus nimic de antice. stiai de la altcineva, nu ma intereseaza de la cine. Daca vrea cineva sa afle, n-are decat sa te intrebe. Eu nu ti-am spus nimic. Nimic. NimicO am martora pe Kioau Kioau stie ca nu ti-am spus nimic. Nu-i asa Kioau?
- Nu-i asa ce?
- Nu-i asa ca nu i-am spus nimic de antice?
- Ce antice? Care antice? Ce vorbesti?
Hoay s-a intins pe-o parte. Aproape ca nu mai putea sa mai respire de emotie. A inceput sa dea cu cornul in podeaua de piatra:
- Nu i-am spus nimicNu i-am spus eu. Eu nici nu stiu de antice. Ce antice? Care antice? Ai auzit tu, Kioau, sa-i fi spus eu ceva de antice?
Kioau a privit-o pe Hoay cum incepuse sa se rostogoloasca pe jos, borborosind, cu piuiturile specifice limbii lor, cuvinte ininteligibile. Nu pricepeam: oare mi se paruse ca a gandit ceva despre antice? Avusesem impresia ca reusisem sa intru destul de bine in mintea ei, sa prind tot ce gandeste. Reactia asta, insa, ma facea sa cred ca-i pusesem in carca niste idei pe care as fi vrut sa le aiba, pentru a putea sa le citesc eu. Prea era convinsa ca nu stie nimic despre antice. Nu putea juca un teatru atat de reusit, mai ales ca nu stia ca-i pot scormoni in minte.
Incercam sa gasesc si alte informatii despre atlanti, dar deodata s-a blocat si am vazut imaginea unei masinarii ca un cuptor enorm, cu o gura mare si rotunda plina de limbi de plasma incandescenta, prin al carui iris era introdusa, cu ajutorul unui brat articulat, Hoay. I-am simtit groaza la gandul ca va trebui sa fie ucisa, pentru vina de a divulga secrete de inalta periculozitate pentru specie. Deci, era ceva real?
M-am rupt din mintea ei si am acrosat-o pe Kioau, dar nu am obtinut nici o informatie privitoare la atlanti. Habar nu avea daca exista pe planeta cineva asemanator imaginilor pe care le gandise Hoay.
Dar daca se comfirma faptul ca ei ii numeau pe atlanti, antice? Doar toate, de cand am sosit pe planeta, m-au numit 'antica' si, din cate mi se paruse ca vad in mintea lui Hoay, acele femei si copilul erau tot 'antice'.
Era clar, asta dovedea ca ajunsesem la concluzia logica: 'antice' = 'atlanti'.
EXISTAU ATLANTI IN VIATA. Pe aceasta planeta existau atlanti in viata. stiam ca ultimele salturi se facusera cu mai mult de doua sute de ani terestri in urma. Era posibil ca niste atlanti sa traiasca atat de mult? Dar era si un copil acolo, deci existau si barbati atlanti. Unde? Unde se gaseau?
Hoay trebuia sa-mi dea toate informatiile care-mi trebuiau. In mod cert ma inselasem cand crezusem ca vazusem in mintea ei ceva ce doream eu sa vad. De fapt, acesta era adevarul: Hoay stia de existenta atlantilor pe planeta. si daca stia ea, voi sti si eu mult mai multe.
- Unde le-ai vazut pe antice ultima oara? am intrebat-o, trimitandu-i in acelasi timp un flux de linistire si de fortare a adevarului.
- Eu nu le-am vazut de mult timp, de acum trei ani, cand eram repartizata in grupul de cercetare a terenurilor din Pergolia. Presedinta m-a luat cu ea in Casa Zeitelor, pentruca eram considerata cea mai buna specialista in formele de viata de pe planeta.
- Unde este Casa Zeitelor?
- Nu stiu. M-a dus intr-un ou plutitor. Nu stiu unde se afla.
- Cum ajung la presedinta?
- O sa vina personal aici peste cateva ore, sa te vada. I s-a comunicat deja despre prinderea ta.
Sa incerc o exhibitie pentru a ma materializa in afara legaturilor de la maini si de la picioare?
Kioau se departase pana aproape de peretele din dreapta si trebaluia la un panou pe care se vedeau cateva butoane fluorescente. Pe un ecran incepusera sa apara tot felul de semne cabalistice. Era modul lor de a scrie? L-am lasat pe Hoay si am intrat in mintea lui Kioau:
- 'si atunci, Hoay i-a spus ceva de niste antice, ceva care a facut-o pe antica sa fie nervoasa si sa incerce sa-si desfaca prinzatoarea de la maini. Va rog sa luati masuri cat mai repede. Nu mai pot face fata la derularea evenimentelor'.
S-a intors catre Hoay:
- De la Consiliu ni s-a comunicat sa nu mai discuti nimic cu antica.
- Dar eu nu i-am spus nici un cuvant. Ai auzit tu ceva?
- Nu, dar atunci de ce m-a intrebat pe mine de antice?
- De unde sa stiu eu? a intrebat Hoay de pe podea.
- Si termina cu fitele astea
Hoay s-a ridicat tremurand si s-a retras de-o parte:
- Ocupa-te tu, atunci de ea.
- Asa o sa si fac, a spus Kioau apropiindu-se de mine si pipaindu-mi legaturile de la maini si picioare. Ai grija sa nu se desfaca nodurile. Atat ar mai trebui, dupa toate necazurile pe care mi le-ai facut.
- Esti nebuna? Ce necazuri ti-am facut?
- Nu i-ai spus de niste antice?
- Nu i-am spus nimic. Ai auzit tu ceva?
Kioau a facut un gest, ca si cum si-ar fi infipt cornul in burta celeilalte, apoi m-a privit atenta prin vizorul castii:
- Ai vazut ce ochi neevoluati are? Uite, sunt atat de putine celule Oare cum o putea vedea?
- N-are nici pata de deasupra ochilor
- De unde stiti voi de pata, am intrebat-o pe Kioau, daca sustineti ca nu ati mai vazut niciodata antice in viata?
Kioau a avut un moment de ezitare:
- De la De la muzeu. Este acolo o pictura celebra, de acum cateva sute de ani, atribuita lui Pscs, una dintre ultimele care au vazut o antica in viata si fara obiectul asta din jurul capului
- Daca ma lasi, pot sa-mi scot si eu casca.
- Nu scoti nimic, a spus Kioau speriat. Nu te misti pana nu vine Presedinta.




Un fosnet usor mi-a atras atentia in partea stanga: incepuse sa se deschida un iris, prin care se vedeau doua inoroge.
Au intrat si s-au apropiat de mine, de-o parte si de alta.
- Bine ca nu ati lasat-o sa-si scoata acoperatoarea capului, a spus cea aflata in stanga mea.
- Ea numeste chestia asta 'casca', a intervenit Kioau.
- Nu te-a intrebat nimeni nimic, a spus cea din dreapta mea. Dati-va mai incolo.
Kioau si Hoay s-au lipit pe perete.
- Antico, mi s-a adresat apoi, privindu-ma cu multitudinea de puncticele ale ochilor, ma intelegi cand iti vorbesc?
- Da, te inteleg foarte bine.
- De unde vii?
- De pe planeta fratilor vostri atlanti, Geea.
- Mai exista cei de acolo?
- Da, exista. Nu mai stiau nimic de voi
- Noi nu le mai consideram surorile noaste.
M-am gandit ca nici nu poate fi vorba de fratie, intre doua specii atat de deosebite.
- Ei nu gandesc asa.
- Le-am cerut ajutorul acum mai multe sute de ani si nu am primit nimic. Ne-au tradat. Nu mai pot fi surorile noastre. Suntem in pericol sa disparem ca specie si voi ati ramas indiferente Sau, din acest motiv ai venit?
- Atlantii nu mai stiu nimic de voi de peste o mie de ani. Ei nu au nici o vina. Vor sa va ajute, dar nu stiu cum.
- Nu au ajuns la voi emisarele care ne-au vizitat?
- Nu. Dar, spune-mi, de ce vorbiti la feminin despre noi? Suntem si barbati si femei, nu numei femei
- Ai dreptate, asa m-am obisnuit. Noi suntem de un singur sex si cateodata uit ca alte specii au doua sau mai multe Spune, ai venit sa ne ajuti? A ajuns totusi la voi semnalul nostru?
- Nu stiu despre ce semnal este vorba. Eu am venit pentru a afla de ce a intervenit aceasta tacere in comunicatiile cu voi. De mai multe ori au plecat spre voi emisari, dar nici unul nu s-a mai intors. Am informatii ca exista si acum, in viata, unii din acei emisari. Poti sa-mi comfirmi acest fapt?
Inoroga s-a codit cateva clipe, timp in care mintea ei o luase razna, apoi si-a apropiat capul de mine si a gandit, fara sa scoata nici un sunet pe gura:
- Iti vorbesc direct, de la minte la minte, sa nu auda nimeni ce-ti voi spune. stiu ca ma poti intelege asa. Eu sunt Presedinta consfatuirii si, in afara de mine, ceea ce-ti voi spune nu cunosc decat un numar foarte restrans de fiinte Exista pe planeta noastra, in viata, urmasi ai atlantilor care au venit in urma cu sute de ani aici. Ne este foarte greu sa-i tinem in viata, datorita felului deosebit de a se hrani, dar Unii dintre ei au chiar si urmasi. Se pare ca cei care mai sunt in viata nu pot sa mai calatoreasca prin spatiu spre voi. De altfel, am decis sa te pun in legatura cu acele fiinte. Eu sunt dispusa la colaborare. Sper ca vei reusi sa te intorci in lumea ta si sa ne trimiti ajutorul cerut. Te rog sa discuti cu mine numai mintal.
- Ce s-a intamplat? De ce este necesar ajutorul nostru?
- Specia noastra este pe cale de disparitie, datorita unor viermi care ne-au cotropit terenurile de reproducere. Tu nu stii, dar noi ne reproducem prin introducerea acestui corn pe care-l avem in mijlocul fruntii, intr-un sol cu compozitie deosebita, dupa care-l rupem cu o smucitura. Din acest corn urmeaza sa se dezvolte o alta individa. Dar, de cand au aparut xicsii, au supt din sol o substanta care ajuta la germinarea cornului. Deja terenurile de inmultire s-au diminuat aproape la o zecime din cele existente in urma cu trei, patru sute de ani. Va cerusem ajutorul sa distrugem in vreun fel acesti xicsi.
- La noi nu a ajuns nici o comunicare.
- Doi dintre ultimii atlanti veniti au plecat inapoi, la voi, sa va spuna Nu au ajuns?
- Nu.
- Cred ca nu avem noroc. Ne vom stinge, vom disparea din univers.

CAPITOLUL 22

Am coborat din oul in care zburasem impreuna cu Presedinta si Rah, cealalta inoroga ce avea o functie inalta in ierarhia lor, pe o terasa aflata in fata unui perete stancos. Razele portocalii ale soarelui patrundeau printre fisurile muntelui, luminand un fel de licheni cu o multime de tepi. Deasupra noastra norii lasau pete de umbra. Era destul de rece la aceasta altitudine.
- Aici le-am facut un adapost. Este regiunea cu cea mai apropiata clima de a voastra si cu presiunea atmosferica propice unei respiratii libere normale. Probleme ne ridica doar modul vostru de alimentatie si dejectia deseurilor organice, dar am reusit, in decursul timpului sa facem cat de cat ceva, a spus Presedinta in timp ce-si proptea picioarele in crestaturile solului. Trebuie sa mai urcam putin, pana la intrarea in casa atlantilor.
- Celelalte le numesc antice? am intrebat.
- Este un nume care s-a incetatenit in urma cu mai mult timp. Nu cred ca-ti pot releva etimologia lui. Asa l-am mostenit si noi
- Cati atlanti traiesc aici?
- Sunt doua femei, un copil de sex masculin si un barbat destul de batran. Au mai fost niste barbati si femei, dar au murit in anii din urma din cauza unei boli necunoscute noua.
- Ei stiu de venirea mea?
- Nu inca. Vreau mai intai sa-i pregatesc, pentru a nu avea un soc. Asteapta-ma aici, cu Rah
Presedinta s-a deplasat in lateral si a intrat, printre doua iesituri, in interiorul muntelui.
- Ar trebui sa fii atenta cu energia vitala pe care o ai la tine, a spus Rah privind in spre cerul care se acoperea din ce in ce mai mult cu nori de un rosu aprins. S-a putea sa inceapa o furtuna si sa-ti afecteze nivelele energetice. stiu ca asa s-a mai intamplat de mult. Un fulger ar fi deosebit de periculos. Aici se pot genera pe negandite.
- Costumul meu ma apara, dar iti multumesc pentru atentionare. Voi cum va feriti?
- In primul rand, foarte putine dintre noi ajung la asemenea altitudini, iar in al doilea rand, pielea noastra este destul de groasa ca sa nu sufere prea mult din cauza unei banale descarcari electrice. Chiar in instalatiile noastre de producere a energiei se mai produc accidental scurgeri de flux, dar nu ne afecteaza prea mult. In schimb, stim ca voi sunteti foarte sensibile la aceste fenomene.
Presedinta a aparut dintre stanci si ne-a facut semn sa intram.
Ne aflam intr-o pestera mica, cu peretii captusiti cu gratii metalice. Cand am pasit inauntru, langa Presedinta, lasand-o pe Rah afara, incaperea a inceput sa se miste intr-o parte, glisand pe niste sine. S-a oprit dupa cateva secunde cu o smucitura si in lateral s-a deschis un iris destul de mare.
Am intrat intr-o camera de 20-25 metri patrati, in care, in afara unor piedestale randuite la marginea peretilor, nu se vedea nimic altceva. O lumina, cu tenta mai putin rosietica decat cea cu care ma obijnnuisem deja, emana din niste fasii intinse aleator pe tavanul destul de inalt.
Presedinta s-a apropiat de peretele din dreapta si a apasat pe o excrescenta, deschizand un alt iris.
In partea celalata lumina era de o nuanta alba, cum nu mai vazusem pana atunci.
O atlanta inalta si bruneta a intors capul spre noi si a ramas surprinsa. M-a luat pe nepregatite atunci cand am vazut-o ca spune ceva, spre cineva aflat in lateral. Nu avusesem timp sa imi conectez mintea cu a ei, astfel ca nu am auzit ce vorbea.
Presedinta a pasit prin iris si mi-a facut semn sa o urmez.

Ne asezasem pe niste obiecte pe care, cu multa imaginatie, puteai sa le numesti scaune.
Dupa ce imi facuse cunostinta cu doua atlante si un atlant, Presedinta se trasese de-o parte si se lasase pe cele patru picioare stranse sun ea.
Prima atlanta era o bruneta putin mai inalta ca mine, cu varsta cuprinsa intre 50 si 60 de ani, dupa normele de pe pamant. Avea ochii de un verde intens, o privire adanca si, intr-un fel, imi amintea de Alia.
Cealalta atlanta era mai scunda, cu parul de un saten spalacit si cu ochii mici, negri.
Amandoua erau imbracate cu niste robe dintr-un material gros, gri, tesut cu noduri. Din loc in loc aveau cusute petice de o culoare mai inchisa. Pe cap purtau niste capisoane asemanatoare cu cele pe care le foloseam noi in Orasul Galben.
Barbatul era de varsta inaintata, foarte slab, aproape scheletic. I se vedeau pometii iesiti mult in afara si ochii infundati in orbite. Pe cap nu avea nimic, nici macar o urma de par. Oare ma intorsesem fara sa stiu in Orasul Galben? si-a rasucit privirea spre mine si a inceput sa-si legene capul dintr-o parte in alta, borborosind niste cuvinte ininteligibile.
Toti trei aveau pata dintre sprancene ca o vanataie.
Am patruns cu greutate in gandurile lui.
- Ai venit prea tarziu pentru mine Macar fetele astea sa fie salvate si nepotul meu
Dar unde era copilul pe care-l vazusem mai inainte? Nu se vedea nicaieri in incapere.
- Ai venit, in sfarsit ai venit, a spus cu glas stins femeia mai inalta, in limba atlanta. Mai bine mai tarziu Nu mai speram
- Ia-ne de aici, a spus cealalta atlanta. Te rog, ia-ne si du-ne in lumea noastra. stim ca acolo e bine
- Sunteti atlante? am intrebat apropiindu-ma de ele.
Am stiut ca se numesc Venera, Caspia si Polidoris.
- Cine esti tu? a intrebat Venera.
- Eu sunt emisarul Geei. Am sosit acum pe planeta si nu ma asteptam sa va gasesc in viata dupa atatea sute de ani de cand ati facut saltul.
- Nu noi am facut saltul. El, a spus Caspia aratand catre batranul ce ramasese nemiscat in colt, este fiul uneia din cele doua perechi care au venit aici acum cateva sute de ani atlanti, iar noi suntem fiicele lui. Sotul nostru, nepotul celeilalte perechi, a murit acum cativa ani datorita bolii radiatiilor. Ne-a ramas de la el un copil, pe care-l consideram al amandurora, cu toate ca l-am nascut eu. Oricum, daca nu veneai, specia noastra se va fi stins aici, cu noi. Chios, fiul meu, nu va mai putea avea copii. Nici una dintre noi nu am mai fi fost in stare sa gestam
- Boala radiatiilor?
- Da. Este motivul din cauza caruia ne-am retras in aceasta vagauna, departe de inorogi. Ei au nevoie de terenuri radioactive ca sa-si perpetueze specia, terenuri care noua ne fac rau. Din aceasta cauza stramosii nostri nu i-au luat cu ei cand au emigrat pe Geea. Tot din acest motiv se va stinge si specia lor Terenurile fertile au fost napadite de niste viermi care se hranesc cu sol radioactiv, lasandu-l inactiv.
- Dar, cum as putea eu sa va iau de aici?
- Daca ai ajuns, inseamna ca esti in stare sa ne duci intr-o piramida pana in lumea noastra, pe care o stim numai din povestile bunicilor si parintilor nostri. Te rugam Nu ne lasa sa murim aici Sau, macar, ia-l pe Chios. Doar pe el Macar.
Ia uite ce probleme mi se ridicau in excursia asta. Ce mi-o fi trebuit sa ma plimb prin galaxie? Nu era mai bine sa fi ramas cu Valsa in Orasul Galben si s-o sperii pe Martinez facand calcule mintale? Atlanti mi-a trebuit, atlanti aveam, chiar si peste norma. Eram intr-o lume aiurita, de cai cu fata aproximativ umana si cu cate un corn in frunte. Aveam aventuri, sa-mi prisoseasca.
Vorbeau limba atlanta cu unele inflexiuni curioase.
Presedinta mi-a atras atentia cand s-a ridicat in picioare si s-a apropiat de mine:
- Crezi ca vei putea sa te intorci pe planeta voastra?
-Habar n-am. De incercat o sa incerc
- Daca incerci, te rog sa iei cu tine si cativa xicsi. Poate atlantii vor reusi sa gaseasca o metoda de a-i distruge
- Nu-mi va face probleme apropierea de ei?
- Cred ca nu. Ei sunt foarte mici, aproape invizibili cu ochii liberi. Ti-i voi da intr-o capsula
- Nu stiu ce sa fac Nu stiu daca voi putea sa mai plec de aici. Ai auzit ca femeile vor sa le iau si pe ele, sau macar copilul.
- Nu N-am auzit ceea ce vorbiti intre voi. Din pacate, noi nu putem comunica cu ele.
- Cum va intelegeti cu inorogii? Am intrebat-o pe Venera. Cum vorbiti cu ei?
- Polidoris le poate transmite gandurile De fapt, putea sa faca acest lucru pana in urma cu cativa ani.. Eu si Caspia nu putem sa patrundem in creierul altor fiinte, iar Chios El nu mai are nici o putere psihica. Dar este sanatos Noroc ca inorogii ne cunosc necesitatile si ne ajuta fara sa le mai cerem noi ceva
Eram intr-o situatie imposibila: nu stiam sa fac o piramida care sa-i poata lua pe ceilalti din aceasta lume. Nu stiam nici macar daca eu voi mai pleca vreodata.
- Exista pe aproape un teren plat, unde sa pot incerca ceva? Am intrebat-o pe Presedinta.
- Nu foarte aproape, dar se poate gasi Iti mai trebuie si altceva?
- Terenul sa nu fie numai stanca. As prefera sa fie acoperit cu nisip.
- Se poate gasi, dar mai departe. Cand vrei sa mergem?
- Cat putem de repede. Mai sunt si alti atlanti pe planeta?
- Nu, cei patru sunt singurii care au ramas in viata.
- Va trebui sa stam de vorba, sa-mi spui tot ce se poate despre lumea voastra, iar eu iti voi povesti despre lumea atlanta.




Zburasem cu oul doar cateva minute, pana pe malul unui lac aflat la o altitudine mai joasa. Apa era strabatuta de de valuri mici, cu nuante mov. In locul in care am coborat se gasea o portiune lata de aproximativ 10-12 metri cu nisip fin, rozaliu, plin de cochilii de melci rotunzi si lunguieti, de un rosu aprins.
- E bine aici? m-a intrebat Presedinta.
- Cred ca da. Te rog sa te retragi la distanta, poate chiar in spatele stancilor acelea. Trebuie sa fiu singur
Presedinta a urcat in ou si, cu un fasait usor, s-a departat, disparand dupa o colina.
Eram singur din nou. Ce rost avusese aceasta excursie? Voisem sa ma dau mare ca-i ajut pe atlanti? Voisem sa-mi demonstrz mie insumi ca sunt un supraom? M-am lasat jos, pe nisip si am inceput procedurile de concentrare. Ce se va intampla cu piramida pe care o lasasem in varful dealului? Se va distruge cand voi muri eu
Voi muri Nu puteam sa fac ceea ce se astepta de la mine. Ma hazardasem intr-o aventura inutila si periculoasa, in loc sa stau cu Valsa pe malul unei ape si sa ne harjonim liberi si fericiti Sa facem copii Ce-mi trebuisera mie atlanti si inorogi? In Orasul Galben as fi fost un conducator, cu toate capacitatile mele psihice Puteam deveni cel mai important om din Orasul Galben, putem deveni conducatorul lumii
Un val de deceptie m-a potopit si am simtit ca mie se inmoaie picioarele. Trebuia sa ma concentrez, sa-mi linistesc bataile inimii si sa ma relaxez.
A durat cateva minute pana m-am rupt de realitatea inconjuratoare si am inceput sa execut molecula cu molecula oricalcul piramidei. Ma gandisem sa o fac mai mare decat cea cu care venisem, dar nu cu mult. Nu stiam ce influenta puteau avea noile dimensiuni asupra posibilitatilor mele de a o conduce in spatiu. Nu trebuia sa risc o disparitie materiala sau temporala, sa ma trezesc in cine stie ce galaxie sau in cine stie ce timp
Macar sa am loc sa iau copilul
De ce?
Insemna sa-i condamn la moarte pe ceilalti atlanti de aici? Cine eram eu, ca sa ma port ca un Dumnezeu? Eram un Dumnezeu, cu toate calitatile mele? Cred ca incepeam sa mi-o iau in cap
A durat cam o jumatate de ora pana am finalizat constructia. Facusem piramida putin mai inalta ca mine, astfel ca atunci cand intram in ea ramanea loc pentru inca o persoana sau chiar doua. Cum spunea ca il cheama pe copil? Chios? Da
Am intrat in piramida si am facut cateva manevre la mica inaltime. Functiona, chiar daca o fractiune de secunda mi s-a parut ca a refuzat o comanda mintala de rasucire. Sau nu ma concentrasem indeajuns? Am executat si o materializare la distanta de circa o suta de metri, care mi-a reusit instantaneu. Mi-am impus sa cred ca piramida era buna.
I-am transmis mintal Presedintei ca se poate reintoarce si am vazut oul aparand din spatele stancilor.
- Crezi ca poti lua pe cineva cu tine? m-a intrebat cand a ajuns langa mine.
- Sper sa iau copilul, i-am raspuns. Oricum, voi face cateva incercari inainte de a pleca definitiv. Sa ai grija cum protejezi capsula cu xicsi. Atlantii mi-au spus ca sunt pericilosi, ca emit nu stiu ce fel de radiatii. Nu-mi vor face rau?
- Le-ar trebui un timp destul de mare ca sa-ti influienteze organismul. Am inteles ca nu dureaza mult calatoria, deci nu cred ca te vor contamina, mai ales ca radiatiile vor fi atenuate de materialul capsulei.
- Hai sa ne intoarcem. Tu o sa mergi inainte iar eu te voi urma in piramida mea. Sper sa fie loc sa aterizam amandoi pe terasa din fata locuintei atlantilor.





- Venera, intelege ca as vrea sa va pot lua pe toti patru de aici, dar nu putem intra in piramida, i-am spus femeii care ma privea cu ochi inlacrimati. Ai vazut ca am incercat sa ne inghesuim si, cu mare greutate, ati intrat voi si copilul. Nu putem sa-l luam si pe Polidoris. Realitatea e ca si mie imi pare rau, dar nu stiu sa fac o piramida mai mare. Ar insemna sa pun in primejdie sansele noastre de a ajunge pe Geea
- Daca nu merge si Polidoris, atunci nu merg nici eu. Raman cu el, a concluzionat Venera intorcandu-mi spatele si stergandu-si lacrimile.
- Nici eu nu merg, a spus Caspia. Ai mult mai multe sanse sa ajungi daca il iei doar pe Chios, decat daca ne iei si pe noi. Raman Raman cu Venera si Polidoris.
- Bine, atunci luati-va la revedere de la Chios. Nu vreau sa depasesc posibilitatile robei stelare. Va fi un salt dificil si care trebuie facut intr-un timp foarte scurt, intrucat trebuie sa am grija ca aerul din piramida sa ramana respirabil pana la destinatie.
- Transmite-le oamenilor ca ii iubim, a spus Caspia. Ai grija de Chios Sa aiba parte de noroc
- Unde e Polidoris? am intrebat.
- Nu se simte prea bine si s-a intins putin in camera cealalta.
Venera a trecut prin irisul din peretele aflat in partea dreapta si s-a auzit un strigat. Caspia a fugit imediat dupa ea, iar eu, dupa o secunda de ezitare, am urmat-o.
Polidoris era intins pe un pat stramt si scund, cu mainile cazute spre podea si cu fata in sus. Avea ochii inchisi iar din coltul gurii i se scurgea o spuma trandafirie. Pe podea, langa mana lui, se vedea o folie stralucitoare.
Caspia s-a apropiat de el si i-a controlat carotida.
- E mort.
Pe folia stralucitoare erau scrijelite cateva cuvinte. Venera a luat-o si a citit cu suspine:
- 'Eu nu pot sa merg. Plecati toti si fiti fericiti.'
Polidoris imi facuse figura: murise, sau se omorase. Vream nu vream, trebuia sa le iau si pe ele. Nu mai aveam motiv sa plec doar cu copilul. si iata cum imi puneam eu viata in primejdie.
Ce-o fi o fi.




Ce-o fi cu mine? Reusisem sa ridic piramida de la pamant cu femeile inghesuite langa suportul pe care stateam eu. Tineam copilul pe genunchi. Oare le va ajunge aerul din piramida tot timpul cat voi face salturile? Speram sa nu ajung pe Geea cu niste cadavre. Sau, sa nu mai ajung niciodata Venera si Caspia imi spusesera ca prefera sa moara pe drum decat sa mai traiasca acel simulacru de viata pe planeta inorogilor. Capsula cu xicsi, o sfera metalica ceva mai mica decat palma, o tinea Venera.
Ma voi concentra, sa vad daca reusesc sa-i adorm pe toti trei, pentru a consuma mai putin oxigen. De asemenea, voi lasa ridicat vizorul castii mele, pentru a imbunatati cat de cat aerul din interiorul piramidei.
Nu-si luasera cu ele nimic, in afara robelor cu care erau imbracate.
Am conectat cristalul si m-am concentrat asupra primului salt spre exteriorul atmosferei planetei.
Undeva, in strafundul sufletului, am simtit un gand sinistru: nu voi reusi sa conduc piramida. Intr-o fractiune de secunda aceasta idee mi-a coplesit constiinta. Nu mai puteam sa ma concentrez.
Am coborat cu o mica smucitura piramida pe platoul de pe care tocmai plecasem. Presedinta s-a apropiat, crezand ca am uitat sa-i spun ceva, dar, de cum am atins pamantul, am inchis ochii si am ramas asa cateva minute. Mintea mi-era coplesita de imaginea Valsei, asa cum o vazusem ultima oara, dormind in pestera in care o lasasem. Valsa Mi-era dor de ea. Oare ma va astepta pana cand voi putea sa ma intorc in lume ei?
Cand am redeschis ochii, am vazut in stanga mea fata Caspiei. Ma privea cu ochi aprinsi. Nu a spus nimic.
Cu un imens efort de vointa am reluat procedurile de plecare si
Am reusit. Eram in exteriorul atmosferei, deasupra unei imense portiuni de apa mov. In departare se vedeau contururile unui continent, al celui pe care tocmai il parasisem.
Am consultat cristalul si am planificat saltul in exteriorul sistemului planetar.

CAPITOLUL 23

Tzeo m-a imbratisat cand am intrat in sala cea mare a consiliului si m-a invitat sa ma asaz pe unul din postamentele in forma de scoica.
- Ai reusit, omule, ai reusit. Am dat deja capsula cu xicsi savantilor nostri, iar cele doua femei si Chios au fost luati in supraveghere de cei mai buni medici. Ai reusit, OMULE!
- Nici nu poti sa-ti inchipui ce frica mi-a fost la ultimul salt, cand am vazut ca nu sunt in stare sa identific sistemul solar, datorita unui paravan de materie care reflecta imaginea din cristal. Nu mai corespundea nimic, nimic. Am crezut ca este sfarsitul. Pe urma mi-a venit ideea sa ocolesc pe langa o stea foarte stralucitoare, unde mi-am mai incarcat si bateria salopetei stelare si de unde a revenit si imaginea sistemului. Mi-a fost foarte frica.
- Daca vrei sa ramai aici, la noi
- Nu. Abia astept s-o vad pe Valsa. Trebuie sa ma intorc in lumea si in timpul meu. si la femeia mea.
- Mai stai macar cateva zile, sa te odihnesti. Sau, daca preferi, putem incerca s-o aducem pe ea Ai avea inca atatea de invatat.
Aici eram unul dintre cei multi, acasa eram unicul
UNICUL!!!
- Nu, te rog sa ma intelegi ca nu mai am rabdare. Poate am sa ma mai intorc aici, dar acum lasa-ma sa plec.
- Ai sa ne comunici prin cristalul din pestera daca mai exista urmele noastre?
- Promit! Dar trebuie sa-mi dai amplasamentele exacte ale acelor constructii pe care nu am avut ocazia sa le vad pana acum.
- Nu stiu daca vei fi de acord, dar fratele Nostadame te intreaba prin mine daca nu vrei sa-l iei si pe el
- Cum sa-l iau? Ai spus ca, datorita modificarii petei dintre ochi, nu aveti posibilitatea unor salturi atat de lungi. N-as vrea sa risc viata cuiva, nici a lui, nici a mea. E prea tanar sa moara.
- Viata ta nu este in nici un caz in pericol, iar Nostadame isi asuma orice risc. Ai fi avantajat si de faptul ca el cunoaste locul tuturor celor 28 de centre atlante raspandite pe Geea, din care tu nu ai identificat decat cinci sau sase.
Exagerau acesti stramosi ai mei. Ce eram eu? Nu era suficient ce facusem pana acum pentru ei? Mai trebuia sa-mi dea si un spion langa mine? Care era scopul? Trebuiau sa aiba un scop ascuns
- Nu cred ca pot sa-l transfer impreuna cu mine. Eu trebuie sa ajung acasa si nici nu vreau ca el sa moara.
- Isi asuma el riscul asta. Te rog, mai gandeste-te. si As vrea sa te rog acum, ininte sa ne despartim pentru totdeauna, sa ai grija: puterile si calitatile tale trebuie sa le folosesti spre binele intregii spete umane, nu doar in beneficiul tau. Crede-ma, s-ar putea sa dureze un timp, dar o sa-ti dai seama ca toate asa zisele bogatii pe care le poti obtine, nu fac nici cat un fir de praf sub unghie, daca nu ai multumirea ca poti ajuta alte fiinte umane
Am lasat privirea in jos ca sa nu observe sclipirea din ochii mei. Cum adica? Eu, un SUPRA-OM, sa ma multumesc cu desertaciunea intimei multumiri a ajutorarii unor incapabili, a unor tampiti congenitali, a unor lenesi incurabili, a unor




De fapt, eu eram un tampit sentimental. Asa cum ma convinsesera sa haladuiesc in cealalta parte a galaxiei fara nici un rost, din punctul meu de vedere, reusisera sa ma faca sa cedez.
Il luam si pe Nostadame in lumea mea si a lui Valsa.
Chiar, ce-o sa spuna Valsa cand o sa ma vada aparand cu un tinerel frumos, mai frumos ca mine? Nostadame era aproape un copil, parea de cel mult cincisprezece, saisprezece ani. Daca ma va trada cu el, il voi omori. Sau o voi omori pe ea? Din pacate, nu puteam sa-mi imaginez viitorul.
Eu eram un supra-om si nu as fi putut admite ca iubita mea sa nu fie numai a mea. Ce-ar fi sa-l las undeva, in timp? Puteam sa ma descurc de unul singur. Eram mult mai destept decat credeau ei, sau oricine altcineva. Cu puterile mele puteam conduce toata omenirea, lumea semi-oamenilor si a galbenelor. La sclave nici nu ma mai gandeam. Cine ma facuse sa promit pana la urma ca-l voi lua cu mine pe Nostadame?
Tzeo. El ma influentase. Dar, oricum, ma voi rupe curand de aceasta influenta. Voi fi mare, MARE, cand ma voi intoarce in lumea mea. Nu va mai fi nimeni ca mine. EU voi decide pentru galbene, pentru semi-oameni si pentru sclavi. Numai EU voi face ceea ce doresc, ceilalti trebuind sa-mi satisfaca toate poftele.
Dar, pana atunci, sa nu observe nimeni cat de puternic si destept sunt. Sa ne jucam putin.
Eram in sala coloanelor. In mijloc, pe un piedestal argintiu stralucitor, era asezata sfera timpului. De jur imprejur, parintii discutau in soapta.
Nostadame parea mai tanar ca mine, cu toate ca avea varsta aproape dubla. Era imbracat intr-o salopeta stelara.
Astepta sa ma apropii impreuna cu Tzeo.
Primul Parinte? EU trebuia sa fiu Primul Parinte. Ce-ar fi sa o aduc aici pe Valsa si sa ramanem impreuna?
- Linisteste-ti gandurile, mi-a spus Tzeo incet. Nu considera ca ai mintea impenetrabila pentru mine. Ai sa vezi: Nostadame te poate ajuta. Nu-ti va face nici un rau nici tie, nici femeii tale. Or sa-ti treaca ideile astea. Toti am trecut, mai devreme sau mai tarziu, prin ceva similar. Dar OMUL din tine va castiga. Vei fi mare, dar si bun.
Hait! Uitasem ca poate citi gandurile.
- Ai dreptate, Tzeo. Ma lasasem luat de val. Ai dreptate.
- Tine minte, mi-a spus Tzeo, ca intr-o societate avansata individul este cel care determina nivelul de bunastare generala. Nu mecanismul hotaraste, ci personalitatea fiecarui individ este principalul motor al avansului. Individul este determinant, chiar daca lucreaza in grup. Doar individual se poate cauta adevarul. De aceea aici, la noi, ai vazut ca functioneaza cultul responsabilitatii individuale. Sa nu uiti ca tu, chiar daca vei fi in lumea ta mai destept decat ceilalti, ai responsabilitate asupra destinului comun al speciei. Fii foarte atent
Nostadame m-a primit langa el cu o strangere de mana. Mi-am ajustat pe corp salopeta stelara si mi-am pus casca pe cap. Cel putin luam cu mine o arma reputabila.





Ne-am materializat unul langa altul, aproape de sfera purpurie din pestera. Nostadame tremura usor si-i simteam incordarea psihica. Peretele din fata mea si-a schimbat culoarea spre albastru si am stiut ca acolo este iesirea. Am pornit, urmat la un pas de Nostadame si am trecut prin perete ca prin ceata. In partea cealalta am avut timp sa o vad pe Valsa dormind, in pozitia in care o lasasem, dupa care lumina s-a atenuat pana la disparitie. Prin crapatura se vedeau stelele. Era noapte, era noaptea in care plecasem de aici, pentru a deveni cea mai importanta persoana de pe planeta.
Mi-am ridicat vizorul castii si am fost surprins de raceala si mirosul de mucegai al aerului. Am lasat jos salopeta argintie pe care mi-o dadusera pentru femeia mea si i-am facut semn lui Nostadame sa-si desfaca si el casca. Ce frumoasa era Valsa. Pentru ea merita sa cuceresc toata lumea si sa i-o pun la picioare. De ce trebuia sa aiba si Nostadame o casca identica cu a mea? Ce-i trebuia lui arma? Nu aveam eu?
- Mai bine ies afara pana se trezeste femeia, sa nu se sperie de mine, a spus Nostadame facand cativa pasi spre crapatura. N-ar fi rau sa-ti scoti casca si sa-ti dezactivezi salopeta pana ii explici ce s-a intamplat. S-ar putea sa aiba un soc si nu ar fi deloc placut nici pentru ea, nici pentru noi.
Ia uite la pustiul asta, incepuse sa-mi dea ordine.
Cred ca mi-a simtit gandul, deoarece n-a mai zis nimic si a iesit prin crapatura din stanca. Dar, poate avea dreptate.
Mi-am dat jos casca si am asezat-o pe piatra rece.Trebuia s-o scol pe Valsa, sau sa o las sa doarma?
Am mangaiat-o pe frunte si pe obraji. Femeia mea, numai a mea.
- Nu-ti fie frica, am auzit gandul lui Nostadame, femeia este si va ramane numai a ta. Nu-ti fie frica.
Da, uitasem ca Nostadame poate citi gandurile.
ATENTIE!

Facusem un foc din crengi si ierburi uscate culese de Nostadame de pe pantele muntelui. Cand se trezise Valsa afara inca era noapte, cu toate ca la orizont incepeau sa se vada dealurile in usoara lumina a apropiatului rasarit.
La inceput, in lumina tremuratoare a flacarilor, nu sesizase salopetele noastre. Ii facusem cunostinta cu Nostadame si nu fusese aproape deloc surprinsa de aparitia lui in acel loc.
In schimb, atunci cand a constientizat ca suntem imbracati in niste salopete neobisnuite, a avut un soc si a incercat sa se retraga langa perete:
- Alec, ce s-a intamplat? De ce esti imbracat astfel? si el si el e imbracat tot asa
- Nu s-a intamplat nimic. O sa-ti povestesc pe indelete, daca ai puterea sa crezi ce-ti voi spune.
Urmatoarele doua, trei ore, Valsa a ramas cu gura cascata aproape tot timpul. Din cand in cand sorbea cate o gura de apa din butelia pe care o umpluse Nostadame dintr-un paraias aflat la cateva sute de metri, apoi ma punea sa continui povestea.
La un moment dat a spus:
- Ce frumos povestesti tu, Alec. si ce imaginatie fantastica ai
- Nu e plasmuire. Toate cele ce-ti spun s-au intamplat in realitate. Uite, ti-am adus si tie o salopeta identica. Imbrac-o.
- Cand au avut timp sa se intample toate cate mi-ai spus? Noaptea asta?
- Da. Pentru tine a trecut doar o noapte, dar pentru noi au trecut mai bine de doua luni de zile.
- Hai, ca esti simpatic. Imi place, spune mai departe. Ar trebui sa ne intoarcem in Orasul Galben si ai putea castiga o multime de stromac spunand povesti. Cu imaginatia ta, pe care de altfel nici nu ti-o cunosteam, o sa devii cel mai cautat povestitor din Oras. Iti dai seama ca toate femeile, galbene sau semi-om, o sa te caute?
- Nu sunt povesti, Valsa. Vrei sa-ti demonstrez ca pot zbura?
- Ca o pasare?
- Ca o pasare.
M-a privit fermecata, dar si neincrezatoare.
Am iesit pe terenul din fata pesterii si, cand am vazut-o ca ma urmeaza, m-am ridicat cam o jumatate de metru de la nivelul solului. Era cat pe ce sa cada jos de mirare. S-a frecat cateva secunde la ochi, apoi s-a ciupit de pielea obrazului atat de tare, ca i-a ramas o pata rosietica.
- Nu se poate, visez. De fapt eu nu m-am trezit din somn, visez.
- Nu, Valsa. Eu am niste puteri pe care nu mi le cunosteam indeajuns. stiam doar ca pot citi gandurile
- Si el chiar este unul din stramosii nostri?
- Da, este atat de indepartat in timp, incat se poate spune ca toate fiintele umane existente in prezent pe pamant, sunt gene din genele lui
Valsa a ramas putin incruntata:
- Nu pricep. si tu chiar ai ajuns acolo? In Atlantis?
-Uite ce e! Incep sa ma plictisesc de atatea intrebari. Mai taci din gura si asculta ce-ti spun. Daca crezi, bine. Daca nu crezi, tot bine. Ce, esti atat de proasta ca nu intelegi chiar nimic? Il vezi pe omul asta aici si tu spui ca nu e venit din Atlantis? Ti-a comfirmat chiar el
- Ia uite, mare lucru ca a spus Putea sa minta la fel de bine ca tine.
- Taci! Taci din gura imediat. Cum poti sa ma faci mincinos? Asa incredere ai tu in mine? Vezi sa nu ma supar
Strigatul meu a surprins-o. A ramas cu gura deschisa si apoi l-a privit cu coada ochiului pe Nostadame.
- Ai inceput sa fii chiar mai rau decat supraveghetoarele
- Sa nu ma inveti tu, pe mine, cum sa ma port. Fac ce vreau, vorbesc cum vreau. si, daca nu esti de acord, aici e valea, acolo e muntele. Pleaca unde vrei
Valsa a lasat ochii in jos si a oftat usor.
- Nu as dori sa va intrerup, a spus Nostadame, dar cred ca este timpul sa coboram cu toti spre campie. Aici nu prea avem conditii sa facem o piramida cu care sa ne deplasam, asa ca trebuie sa mergem pe jos. Asta ne va lua ceva timp.
- De ce sa nu zburam? l-am intrebat, cautand sa-mi stapanesc nervii care ma potopisera.
- Noi doi putem zbura. Dar ce facem cu femeia ta? O lasam aici?
- Vezi ca esti prost? Noroc ca sunt si au de fata. Am s-o iau in brate si-o sa zboare impreuna cu mine. Este ca nu ti-a dat prin gand?
- Este foarte greu sa faci asa ceva. Nu ai inca exercitiul necesar, si ati putea sa va prabusiti impreuna.
- Auzi? Tu ai fost in stare sa te duci in partea cealalta a galaxiei? Ia mai scuteste-ma cu dadaceala asta. Vezi ca acum te las aici si plecam singuri. Sa vad cum te mai descurci intr-o lume pe care nu o cunosti. Ce, ai impresia ca esti ca mine?
- Alec, s-a auzit timida vocea Valsei, hai sa mergem impreuna. O sa ne fie mai usor
- Dar ce, ii dai tu de mancare? Ia sa puna mana si sa gaseasca ceva de-ale gurii, ca mi-e foame. Misca, i-am spus lui Nostadame facandu-i semn ca am stomacul gol.
Am avut impresia ca pe fata lui Nostadame se trefila un usor suras. Abia mi-am retinut mana sa nu-i dau un dos de palma. Norocul lui ca nu aveam casca pe cap, ca i-as fi tras un fulger Intre ochii aia mici si apropiati.




Coborasem de-a lungul paraului, pana cand acesta s-a cuprins intr-o apa mai mare, care venea de undeva, din dreapta, de dupa o stanca tivita cu muschi. Eram intr-o padure destul de deasa, cu arbori subtiri, crengi rasfirate aiurea si frunze ingalbenite bulucite deasupra pamantului umed. Cata apa era aici, sa fi avut niste butelii din plastix, le-as fi umplut si le-as fi vandut in Orasul Galben pe o multime de stromac.
Stromac Obsesia unei vieti pe care mi se parea ca nici n-am trait-o vreodata.
Valsa statea intinsa pe spate si privea cerul albastru printre coroanele arborilor. Cateva gaze au zburat prin dreptul capului meu si au disparut in verdeata. Ce plina de viata era aceasta regiune, fata de teritoriul galbenelor.
Aveam o durere usoara in tample si imi simteam ochii congestionati. Mi se parea ca-mi pulseaza inima in creier.
Oare nu ma fortasem prea tare carand-o pe Valsa atatia kilometri in brate? Zburasem pentru intaia oara cu o asemenea greutate dupa mine si cred ca trebuia sa fac ceva antrenament daca ar fi fost necesar sa o car distante mai lungi. De asta era buna piramida. Cu ea nu depuneam nici un efort sa ridic greutati de multe ori mai mari decat cea a corpului meu.
Daca n-as fi fost imbracat cu salopeta si n-as fi avut atarnata la sold casca, as fi putut fi convins ca ultimele intamplari le traisem doar in mintea mea Bolnava Daca eram bolnav si visam?
Visam de cand ma dusesera galbenele in acea camera unde imi montasera pe corp si pe cap tot felul de aparate. Oare chiar visam? Sau era pura realitate?
Daca visam, ce vis frumos era Eu, pe post de cel mai - cel mai puternic si atotstiutor, atoatefacator Ia uite ce expresie frumoasa am gasit in mintea mea super-atlanta
Pana una, alta, trebuia sa-l urmaresc pe Nostadame cum cauta ceva de mancare. Oricat de extraordinar oi fi, tot imi trebuie ceva de rumegat. Ah, unde sunteti Martinezo, Alio si toate celelalte, sa va pice ochii in ceafa de gelozie
- Ce facem acum? a intrebat Valsa incet, in gand. Ne intoarcem in Orasul Galben, sau cautam o alta asezare de semi-oameni Oare Alec o sa se potoleasca?
- Nu cautam alti semi-oameni, i-am raspuns cu voce tare. si, nu am de ce sa ma potolesc, nu am facut nimic pana acum. De mine, doar de mine depinde cat de rau sau cat de bun voi fi cu ceilalti de acum inainte. Tu iti dai seama ca de acum nimeni nu-mi poate sta in cale? Voi fi Alec de Aur si o voi detrona pe Galbena de aur Phuu! Sa nu te prind ca te vei mai ruga vreodata la ea
- si ce sa fac? Sa ma rog la tine? Nu vezi ca ai inebunit? Eu plec si te las cu nebunia ta. Esti nebun, esti bolnav, Alec. Ar trebui sa te dea la caini
Valsa s-a sculat in picioare si a luat-o la fuga spre poalele dealului.
Nu auzisem bine? Sa ma dea la caini? Dar ce eram eu? EU!!! Eu, un supra-semi-om sa fiu dat la caini ca ultimul bolnav din Oras? Valsa incepuse s-o ia pe alaturi. Trebuia sa-i aplic o corectie, sa nu ma mai deranjeze altadata din meditatie.
I-am transmis mintal un influx care a paralizat-o instantaneu si s-a prabusit in frunzele putrezite de pe malul raului.
M-am apropiat cu pasi rari.
- Spuneai ca ma iubesti, am auzit-o spunand printre sughiturile plansului care o podidise. Am plecat cu tine deoarece stiam, credeam ca ma iubesti. Imi pare rau. Mai bine stateam in Oras
- Ei, hai, i-am spus ridicand-o de o mana si proptindu-i corpul de trunchiul umed al unui copac. O sa fie bine, ai sa vezi. Iti voi cuceri lumea, pentru tine o voi face Dar, sa nu te prind ca ma mai contrazici, ca te evapor.
S-a uitat ingrozita la mine, neintelegand chestia cu evaporatul si s-a lasat sa alunece la pamant. Facea pe lasinata
Nostadame s-a apropiat din spatele meu si mi-a transmis mintal:
- Incearca sa fii mai putin dur. Un atlant nu se poarta asa
- Mai pustiulache, ia termina cu indicatiile tale atat de valoroase si treci la treaba. Incepem sa cautam vestigiile atlante, ca sa pot scapa de tine, sa pleci inapoi. Cum facem?
- Eu cred ca cel mai bine ar fi sa construim o piramida si sa colindam cu ea, la mica inaltime, toata lumea. Asa vom putea identifica cu mai mare usurinta locurile pe care le cautam.
- O luam si pe Valsa.
- Normal, nici nu m-am gandit ca s-ar putea altfel.
- si eu conduc. Suntem in lumea mea, doar
- Tu conduci.
- Si tu vei asculta de mine fara sa cracnesti.
- Voi asculta.
- Ei, acum ca am stabilit regulile, sa purcedem la treaba.

CAPITOLUL 24

Mult mai la sud de firul de pamant care unea cele doua mari parti ale continentului american, Nostadame mi-a facut semn sa cobor piramida. Era destul de necajit. Cu toata puterea lui de a-si ascunde sentimentele, stiam, intuiam ca este distrus de spectrul valurilor care se unduiau deasupra locului unde trebuise sa se afle marea insula pe care se ridicase in vechime Atlantis. Nu gasisem decat apa, apa si iar apa. In putine locuri ramasesera cateva insule si insulite, posibilele varfuri ale unor munti atlanti. Dar, nici o urma din civilizatia lor. Oare toate aceste schimbari ale reliefului fusesera determinate de Explozie?
Sau erau alte cauze?
Acum ne aflam deasupra unor dealuri acoperite cu paduri tinere. Pe aici, efectele exploziei fusesera destul de slabe, natura putandu-si reveni destul de bine. Pe dreapta noastra, la malul unui rau, se vedeau urmele unor constructii. Am coborat aproape de ele, intr-o poiana plina de iarba grasa.
Valsa, care incepuse sa se obisnuiasca cu zborul in piramida, a iesit prima si a inceput sa se invarta fericita, ca intr-un dans ritual.
- Ce bine e sa simti pamantul sub picioare, a spus cand ne-am apropiat de ea. Hai sa ramanem aici ceva mai mult timp. Uite ce frumos e
- Cred c-ar fi bine sa-i spui femeii tale sa faca un foc si ceva de mancare, cat mergem noi spre ruinele alea, mi-a transmis telepatic Nostadame.
Am ajutat-o pe Valsa sa scoata din piramida pachetul cu radacinile si plantele stranse in cele trei zile de cand plecasem in expeditie, in timp ce Nostadame aducea de la rau doua butelii din plastix pe care le umpluse cu apa proaspata.
In peregrinarile de pana acum nu reusisem sa gasim nici o urma atlanta, cu toate ca Nostadame credea ca trecusem pe langa unele din ele in mai multe randuri.
Valsa s-a apucat sa stranga crengute si iarba uscata pentru a face un foc. Cand a terminat, Nostadame s-a apropiat de ea si n-a lasat-o sa scoata lentila cu care incalzea frunzele pentru a le aprinde. S-a asezat pe vine si si-a fixat privirea la baza stratului de frunze. Dupa cateva secunde a aparut un firicel de fum. Dupa ce flacarile au cuprins uscaturile, ne-am indreptat intr-un zbor planat, la cativa metri deasupra coroanelor arborilor, spre locul in care se gaseau ruinele.
Erau cativa bolovani slefuiti, asezati intr-o forma care, cu mult timp in urma putea sa fi fost o piramida in trepte.
Nostadame s-a bagat intr-o fisura destul de mare, aflata cam la jumatatea constructiei si mi-a transmis sa-l urmez.
Norocul nostru ca slopetele erau facute dintr-un material foarte rezistent, altfel ar fi fost sfasiate de numeroasele aschii de care ne frecam in timp ce avansam printr-un tunel stramt in interiorul constructiei. Era intuneric bezna.
Nostadame, care era ceva mai inaintea mea, mi-a transmis ca a ajuns la o grota. Curand, nu am mai simtit nici eu stransoarea peretilor laterali. M-am ridicat in picioare.
- Asteapta-ma aici, sa aduc o faclie, a spus Nostadame si am simtit ca aerul se misca in momentul in care el s-a teleportat in afara constructiei.
Acum, cand inregistrasem aranjamentul interior, puteam efectua salturi. Altfel am fi riscat sa ne materializam in interiorul vreunui bloc de piatra, fapt ce ne-ar fi putut aduce imense pericole. De fapt, nici nu stiam cum as fi putut sa procedez. si mai erau unele situatii cand nu eram pregatit cu riposta cea mai buna. Din acest motiv era suficient de bine sa-l am langa mine pe Nostadame. Trebuia sa fur cat mai multe din cunostiintele sale.
In urma cu o zi, cand ne odihneam pe marginea unui rau aflat undeva spre nord, il intrebasem:
- Ce nume curios ai tu, Nostadame. Nu am mai intalnit in Atlantis un nume ca al tau.
- In lumea noastra numele se mosteneste. Eu port numele tatalui meu, din momentul mortii lui. Pana atunci ma numeam Nostadame cel mic, iar unii prieteni imi spuneau Miche. Cred ca Tzeo a uitat sa-ti spuna ca numele parintilor din Consiliu sunt aceleasi de milenii. Cand unul din ei ne paraseste, cel care este ales sa-i ia locul primeste si numele, astfel ca membri Consiliului se numesc in acelasi fel dintotdeauna.
- Dar nu va incurcati?
- Nu. Am evitat sa folosim nume identice pentru toti ceilalti atlanti. Combinatiile pot fi atat de multe, incat nu s-a pus niciodata problema confundarii cuiva.
Aparitia unui spot de lumina mi-a rupt firul amintirilor si in fata mea s-a materializat Nostadame cu o faclie aprinsa. A ridicat-o deasupra capului si am putut privi in jurul nostru: ne aflam intr-o incapere cu peretii acoperiti in cea mai mare parte de muschi, printre care se vedeau firisoare de apa. Pe jos erau bucati de piatra, mai mari si mai mici. Intr-un colt am sesizat o miscare si capul unui sarpe a aparut din spatele unui bolovan.
- M-am lamurit, a spus Nostadame, nici aici nu este vorba de vreo urma de-a noastra.. Hai sa plecam.
Valsa ne astepta asezata pe iarba.
- Masa este gata.





Nu prea aveam succes in cautarile noastre. Nici langa lacul cel mare aflat aproape de crestele muntilor dinspre sud nu am gasit mare lucru, decat niste ziduri daramate, despre care Nostadame sustinea ca nu sunt de origine atlanta. A presupus ca adevaratele constructii atlante, care, cu epoci in urma, se aflau pe malul lacului, au fost inundate si se afla acum undeva, sub namolul de pe fundul lacului, nefiind in stare sa le gaseasca.
In mijlocul unei paduri enorme, aflate de-o parte si de alta a unui fluviu foarte lat si lung cat vedeai cu ochii, nu am reusit sa identificam nici una din urmele pe care Nostadame le cauta.
- Hai sa mergem la Marea Piramida, i-am spus intr-o seara, dupa ce cotrobaisem cam tot ce stiam pe continentul american.
- Da, a spus Nostadame privind in pamant. Dar mi-e frica Mi-e frica sa nu facem atata drum degeaba. Cred ca nu mai exista nimic Nimic. Toata civilizatia noastra s-a scufundat in neant. Mai bine ma intorc in Atlantis, chiar daca le voi duce aceasta veste trista.
- Si noi ce facem? Mergem intr-un Oras Galben? a intrebat Valsa.
- Poate nu ne vom duce intr-un Oras Galben, i-am spus mangaind-o pe par. Poate ne stabilim acolo, in locul acela din mijlocul desertului central, unde am identificat ca exista ceva la mare adancime. Ti-aduci aminte, Nostadame, de acel loc? Ai spus ca este o existenta umana deosebit de adanca. Nici un Oras Galben nu se afla atat de adanc
- Eu vreau sa traiesc la suprafata, a spus Valsa. Mi-e groaza de adancime. M-am saturat sa stau sub pamant
Nostadame ramasese pe ganduri:
- Cred ca nu m-am inselat. Erau semnalele unei vieti superioare. Cu toate ca Nimeni nu poate locui numai sub pamant, fara sa iasa macar din cand in cand la suprafata.





Marea Piramida era acoperita cu nisip mai mult de jumatate si nu mai avea sfera din varf, iar statuia inorogului de langa ea disparuse, sau era acoperita in totalitate cu nisip. Ceva mai departe se vedeau alte cateva varfuri de piramide mai mici, care nu existasera atunci cand facusem excursia cu Zalmox.
Am plecat spre nord, dar nu am mai gasit nici o urma a coloanelor cu sfere ale lui Herculo.
Sus, pe platoul muntilor unde ma pregatise Dacius, am gasit urmele statuilor paznicilor timpului si a micului inorog.
Erau niste stanci oarecare, aproape fara nici o forma, nemaisemanand deloc cu ceea ce vazusem.
Nostadame a dirijat piramida pana cand am ajuns deasupra unor munti deosebit de inalti, acoperiti complet cu zapada.
- Acestea sunt cele mai inalte varfuri de pe Geea, a spus Nostadame.
Am cautat niste urme la nordul masivului muntos, intr-o depresiune, apoi am strabatut o distanta destul de mare spre nord, nord-vest.
Deodata Nostadame a blocat piramida deasupra unei portiuni de desert.
- Uite si aici exista la mare adancime o aglomerare umana. Simti efluviile energetice?
- Unde? l-am intrebat uitandu-ma pe hublou.
- Acolo! Cam unde s-ar afla centrul unui triunghi format din lacul acela, varful muntelui care are deasupra norisorii aia si ingramadirea de stanci
- Da, s-ar putea sa ai dreptate. Dar, parca se afla la mai mare adancime decat cea din America, sau este mai mica. Semnalele sunt net inferioare.
- Oricum, a spus Nostadame, nu este o urma atlanta. Hai sa mergem mai departe.
Am pornit spre vest. Dupa ce ne-am convins ca vestigiile atlante sunt invizibile, am hotarat sa ne intoarcem pe continentul american, la sfera de cristal. Era timpul ca Nostadame sa incerce intoarcerea acasa.
Trebuia sa scap de el. Parca nu ma simteam in toate apele mele cat timp il simteam in coasta mea. Eu trebuia sa raman singurul de pe intreg pamantul care sa aiba acele capacitati psiho-fizice atat de dezvoltate. Iar Nostadame imi facea concurenta.




- Uite, atlanti! a strigat Nostadame trezindu-ma din toropeala.
Am simtit-o pe Valsa tresarind langa mine.
- Ce s-a intamplat? am intrebat privind pe hublou. Nu vad nimic deosebit, decat desert.
- Uite, acolo! a spus Nostadame.
Da, parca mi se parea ca in mijlocul dunelor se vede ceva care semana cu ramasitele unei constructii.
- Am vrut sa mai vad odata locul unde exista acele semnale de profunzime. Am trecut putin de ele si uite ce am gasit. Vezi, acolo sunt niste atlanti.
Atlanti in mijlocul desertului?
Da. Langa ruine erau doi atlanti imbracati in salopete argintii. Cum ajunsesera aici? Plecasera in timp dupa noi?
Am planat usor cu piramida deasupra lor, coborand incet.
Deodata unul din ei ne-a vazut si imediat au luat-o la fuga, disparand in interiorul ruinelor.
Dupa ce norisorul de nisip provocat de aterizarea piramidei s-a disipat, am iesit toti trei si ne-am indreptat spre peretii daramati aflati la mai putin de zece metri. Erau ramasitele unei case din beton si lemn, inegrite de timp sau foc. Cei cativa pereti care mai ramasesera in picioare erau acoperiti in mare parte cu nisip.
- Nu-mi raspund la impulsuri mintale, a spus Nostadame. Incearca si tu.
Degeaba mi-am incordat mintea, nu am reusit sa-i contactez pe cei doi atlanti care se ascunsesera.
I-am facut semn Valsei sa ramana pe loc, iar eu si Nostadame am patruns in mijlocul ruinelor. O poteca ne-a dirijat pasii catre o scara de piatra ce cobora sub planseu. Se vedeau urme de pasi, niste urme perfect conturate si destul de mari.
Proaspete.
Din pivnita in care ne aflam s-au desprins intr-o parte alte trepte. Undeva, jos, se vedea lumina. Lumina artificiala
- Nici acum nu simt impulsuri vitale. Unde au disparut? a spus Nostadame apropiindu-se de tunelul unde incepeau scarile.
- Poate sunt in spatele unui ecran metalic, prin care stim ca undele mintale trec mai greu.
- Mergem?
- Hai, am spus si am luat-o inainte.
Erau multe trepte, destul de uzate, care coborau spre lumina din adancime. Faceam fiecare pas cu atentie, sa nu alunecam pe stratul fin de nisip. Urmele ne dovedeau ca cei doi atlanti o luasera tot pe aici.
Camera in care am ajuns era dreptunghiulara si de mica inaltime. Puteam atinge tavanul daca ridicam mana. In fata noastra se gasea o usa metalica, cat jumatate din perete. Deasupra sa palpaiau niste beculete rosii si verzi.
- Se apropie niste fiinte, a strigat Nostadame, aratand spre podea.
Beculetele colorate au pornit o sarabanda de licare si, pana sa mai spunem ceva, usa s-a desfacut in doua bucati care s-au dat de-o parte si de alta.
In spate, intr-o camaruta, erau patru atlanti imbracati in salopete argintii si cu niste obiecte metalice atintite asupra noastra.
- Mainile sus! a strigat unul din ei.
Vorbea in anglica. VORBEA IN ANGLICA.
Atlanti, care vorbeau vechea anglica si pe care-i simteam extrem de nervosi.
- Stati nemiscati, a spus altul in timp ce ieseau si ne inconjurau. Cine dracu sunteti?
- Suntem atlanti, ca si voi, am spus si i-am transmis un impuls mintal pentru a-l linisti.
Nostadame statea cu mainile ridicate si-l simteam calm. Foarte calm. M-am calmat si eu.
- Fii linistit, mi-a transmis Nostadame mintal, nu sunt atlanti, sunt locuitori de acum
- Ce atlanti? Spuneti repede cine sunteti si cum dracu ati ajuns aici, a spus primul barbat.
Abia acum am sesizat ca avea pielea neagra. Era negru. Era un sclav negru, care ma ameninta pe mine, PE MINE, cu o arma
Unul din barbati a luat-o la fuga pe scari si dupa cateva minute a adus-o pe Valsa, care era deosebit de speriata.
Ne-au fortat sa ne inghesuim in micuta incapere din spatele usii, pentru a ne duce in locul unde-si aveau locuintele.
Adica exact ce doream si noi.
O senzatie neasteptata de greata m-a plesnit in momentul in care camaruta s-a miscat. Cobora cu viteza. Valsa aproape lesinase, asa ca m-am concentrat asupra ei. Parea speriata rau, mai speriata decat atunci cand ma vazuse pentru prima oara planand in aer. I-am indus atenuarea tensiunii.
Ne-am oprit cu o usoara zdruncinatura. Nostadame era cat se poate de calm; eu eram atent la Valsa pana cand am simtit ca sunt impins din spate spre usa care aparuse intr-unul din pereti.
Ne aflam intr-un culoar lung, asemanator cu acele strazi din Orasul Galben, pe care aproape le uitasem.
Ne-au scos pe toti trei si ne-au dirijat de-a lungul culoarului pana in dreptul unei usi metalice. Mainile, pe care le tineam ridicate, incepusera sa-mi amorteasca, asa ca atunci cand unul din barbati mi le-a coborat si mi le-a dus la spate, m-am simtit mai bine. Mi-a agatat ceva metalic de incheieturi si am auzit un zgomot sec, dupa care nu am mai putut sa misc mainile.
Alt barbat a deschis usa si ne-a impins pe toti trei inauntru. Era o camera aproximativ patrata, in care nu exista decat o masa cu doua banci de-o parte si de alta, toate dintr-un material argintiu, mat.
Usa s-a inchis in spatele nostru si am ramas singuri. Nostadame zambea, Valsa era galbena la fata, iar eu incercam sa-mi eliberez mainile din obiectele care mi le tineau legate la spate.
- Nu-i nevoie sa te chinui asa, a spus Nostadame, ne vor da drumul imediat. Ai sa vezi. Mai bine ai grija de Valsa, sa nu lesine de sperietura.
Usa s-a dat de-o parte si a intrat un barbat, imbracat intr-o uniforma de stofa, de culoare cenusie. Pe piept avea desenat un cerculet cu un desen in mijloc, iar pe brat un alt cerculet in care scria ceva. Aprope de umar avea niste trese. Il urmau doi barbati ce tineau in maini acele arme metalice atintite asupra noastra. Unul din ei era acel negru pe care-l cunosteam deja.
Ne-a facut semn sa ne asezam pe una din banci, iar el s-a asezat pe cealalta banca, in fata noastra.
Eram deja calm si o simteam pe Valsa mult mai linistita.
Barbatul ne-a privit cateva secunde. Pe fata i s-a latit un zambet.
- Nu prea semanati cu cei de la suprafata.
- Poate suntem deosebiti de ei, a spus Nostadame.
- Din ce rahat de oras ati ajuns pana aici?
- Din Orasul Galben numarul 8, am raspuns. Dar voi ce oras sunteti?
- Mai intai imi veti raspunde voi la intrebari. Sunteti rusi?
- Nu. Nici macar nu stiu ce inseamna cuvantul asta, am spus.
- Cum dracu va deplasati? Piramida aia de la suprafata este a voastra? Cum functioneaza?
- Cred ca sunt mai multe intrebari la care ar trebui sa raspundem, a spus Nostadame. In primul rand trebuie sa stii ca nu vrem sa va facem nici un rau, deci poti sa ne scoti obiectele astea care ne tin mainile legate la spate. Catusele De altfel, cred ca ar fi interesant sa ne raspunzi si tu la unele intrebari. De exemplu, cine sunteti voi?
Barbatul a ezitat cateva clipe, apoi a aplecat capul si a mormait:
- Scoateti-le catusele.
Era sub influenta lui Nostadame.
Barbatul negru s-a deplasat in spatele nostru si, dupa putin timp aveam toti trei mainile libere. Mi-am frecat incheieturile sa-mi refac circulatia sangelui, apoi am mangaiat-o pe Valsa pe par.
- Stai linistita, nu se intampla nimic rau.
- Sunt colonelul Johnson, responsabil cu securitatea bazei. Ei fac parte din echipa de paza, a spus aratand spre ceilalti doi barbati, sergentii Smith si Anderson. Voi cum va numiti?
- Ea este Valsa, eu sunt Alec Sand, iar el se numeste Nostadame.
- Nostadame? Nu am mai auzit acest nume caraghios. Esti cumva ruda cu Nostradamus? a intrebat razand colonelul.
- Nimeni nu este fericit cand i se ia numele in deradere, a spus Nostadame. Nu am nici o ruda cu numele pe care l-ai spus.
- Iarta-ma ca te-am suparat. Imi pare rau, nu am vrut sa te insult. Nici noua nu ne place sa-si bata cineva joc de numele noastre. Ai dreptate, am gresit. Imi pare sincer rau.
- Consideram problema inchisa, a spus calm Nostadame. Am venit aici cu acea piramida care a ramas la suprafata.
- Cum dracu se poate zbura cu piramida aia? a intrebat nedumerit colonelul.
- Da, este un mijloc de deplasare foarte sigur, am intervenit in discutie. si este proprietatea noastra.
- O.K.! O sa vedem mai tarziu despre ce mijloc de propulsie este vorba. Pana una, alta Spuneti ce cautati aici? stiati de noi? Ne cautati?
- Nu, am raspuns. Nu stiam de voi, v-am observat intamplator. Dar voi cine sunteti?
Colonelul a ezitat cateva secunde. L-am simtit pe Nostadame ca se concentreaza si colonelul a raspuns:
- Suntem urmasii celor ce au dirijat armele atomice in timpul celui de-al treilea razboi mondial. Nepotii si stranepotii lor.

CAPITOLUL 25

Zilele care au urmat au fost surprinzatoare.
Ne-au aratat aproape intreaga baza subpamanteana de unde se dirijasera o parte din rachetele cu incarcatura nucleara asupra teritoriilor dusmane. Cea mai mare parte din aparatele existente pe console erau in stare de functiune, datorita unei centrale electrice nucleare aflata putin mai departe de baza, la mare adancime, langa un lac subteran.
Valsa se imprietenise cu trei tinere locotenente: Eliza Harding, Mod Muller si Patricia Reskins, impreuna cu care isi petrecea cea mai mare parte a timpului. Patricia Reskins era o negresa frumoasa, dar avea pielea ceva mai deschisa la culoare decat Moma, care nici ea nu fusese foarte neagra. Ne explicasera ca nici nu se punea problema unei deosebiri intre albi, negri si galbeni. Toti erau absolut egali, nu conta culoarea pielii. Cam asa cum imi spusese si bunica cand eram mic. Foarte curios.
Eu si Nostadame ne risipeam o groaza de timp citind carti din memoria unui calculator, care reprezenta biblioteca bazei. O gramada de programe, cu carti din cele mai diverse domenii: beletristica, filozofie, stiinte exacte sau mai putin exacte.
Nostadame incepuse sa caute numai imformatii despre istoria omenirii. Ii placea sa afle cum evoluase lumea din antichitate si pana in prezent. De fapt, istoria moderna se termina la sfarsitul secolului XX, putin inainte de Explozie, de cel de-al treilea razboi mondial - cum ii spuneau ei.
Cand ne adunam seara in camera
Seara? Era o forma de a ne exprima, caci aici, in subteran, habar nu aveam daca la suprafata este zi sau noapte. Totul era dirijat dupa intensitatea luminii si de ceasurile aflate in unele locuri pe pereti.
Cand ne adunam seara in camera cu trei paturi stramte, dar moi, pe care ne-o pusesera la dispozitie, Nostadame imi povestea despre diverse personaje mai mult sau mai putin reale: Cezar, Napoleon, Hitler, Stalin si altii. Era surprins ca multe din numele gasite in carti, mai ales cele despre cultele religioase, semanau surprinzator de bine cu nume atlante. Pareau ca au aceeasi radacina semantica.
- Uite, de exemplu, am gasit referiri la parintele Tzeo in Grecia, la parintele Iehov in Sinai, Zalmox si Dacius in Romania, Manito in SUA, Ouetzalco in Mexic, Utnapis si Buthas in Asia, la parintele Raamon si sotia sa Isis in Egipt si multe alte nume de origine atlanta. Foarte curios: memoria omenirii ne-a inlocuit cu nume, fara ca cineva sa stie cat de putin despre noi Uite, spre exemplu am citit o poveste despre un zeu grec, Apolo, care putea prezice viitorul si care le-a invins pe Leto, mama lui si pe Artemis, sora lui, fecioara cu caprioara. Asta corespunde aproape exact cu o intamplare din istoria noastra reala Sa fie totusi urme atlante intrate in legende?




Intr-o seara, cand Valsa se spala la dusul aflat langa camera noastra, Nostadame mi-a tansmis mintal:
- Crezi c-ar fi bine sa le spunem adevarul cu privire la noi? Pana acum i-am sugestionat sa nu ne puna aceasta intrebare.
- Poate este de ajuns sa stie ca am fugit dintr-un Oras Galben. Destul ca i-am determinat sa nu fie curiosi cu privire la modul de propulsie al piramidei. stiu si ei ca tehnologia actuala nu poate explica aceasta nava.
- Dar ce ne facem daca unul din cei aproape patruzeci de locuitori ai bazei ne scapa de sub control si-si pune probleme?
- N-ar fi mai bine sa plecam? l-am intrebat.
- Nu inca. Vreau sa aflu cum s-a desfasurat razboiul asta Ultimul razboi. Nu am gasit nimic despre acest subiect in calculatorul bibliotecii.
- Trebuia sa intrebi, sa nu fii timid. Doar nu ti-e jena de ei?
Nostadame a zambit:
- Nu mi-e frica, dar nu stiu daca suntem pregati sa aflam
- O sa-i intreb eu, am spus si m-am intors cu fata la perete, exact in momentul cand Valsa a revenit de la dus.





Capitanul Atkins statea sprijinit de consola calculatorului si privea concentrat omuletul de pe ecran, care se straduia sa strabata un labirint.
Cateodata apasa pe cate o tasta sau misca mousul pentru a-l feri pe omulet de monstri ce-l asteptau la intersectii.
Cand a simtit ca suntem in spatele lui, a intors capul si ne-a salutat, apoi a pus pauza la joc si si-a rotit scaunul spre noi.
- Bucuros de musafiri? l-am intrebat.
- Bucuros. In monotonia asta M-am plictisit de aceleasi jocuri. si nici nu am de unde lua altele. De fapt, am noroc ca le am si pe astea. De unde sa aducem programatori pentru a face altele? Nimeni nu a mai invatat asa ceva. Cei care se pricep la software stiu sa programeze traiectorii de rachete. Ce stiau parintii, i-au invatat si pe ei.
- Mie, am spus asezandu-ma pe scaunul de langa el, imi place cel mai mult jocul in care se simuleaza un razboi intre cele doua continente, America si Europa, intre americani si sovietici.
- Fereasca Dumnezeu de asa ceva, ca doar d-aia s-a distrus lumea. Din cauza nebunilor care au inceput razboiul.
- Povesteste-ne si noua cum a fost
Capitanul Atkins m-a privit surprins. Gandea ca nu are voie sa ne arate documentele despre razboi.
Nostadame se asezase pe un scaun ceva mai departe si-l privea fix intre sprancene pe capitan.
- 'Ba ai voie', i-am transmis mintal. 'Spune-le tot ce doresc. Nu pot influienta cu nimic securitatea bazei'.
- Avem imprimate pe video imagini din razboi. Vreti sa le vedeti?
- Da.
S-a ridicat si ne-a facut semn sa-l urmam.





Ecranul monitorului s-a umplut de o culoare albastra pe care s-au format din lateral cateva litere: 'CNN NEWS'.
A aparut un barbat imbracat cu haina neagra si cravata de aceeasi culoare, asezat la o masa plina de foi de hartie. In spatele lui se vedea o harta a lumii, pe care aparea forma continentelor, iar in interiorul lor, o gramada de linii si puncte. Unele erau de culoare rosie, altele de culoare verde. O multime de cuvinte erau scrise cu litere negre pe fond galben.
Cu o voce trista, barbatul a vorbit:
- 'Trupele sovietice impreuna cu celelalte trupe ale statelor Tratatului de la Varsovia au ocupat Belgia si avanseaza spre sudul Frantei. Parisul s-a declarat oras deschis si s-a predat fara lupta. Trupele NATO s-au retras in ordine pe un nou aliniament la sud de Loara si in exteriorul litoralului vestic. Marea Britanie a declarat oficial ca se va opune in continuare, cu toate fortele, navalirii dusmanului pe teritoriul sau.'
Pe ecran au inceput sa se perinde imagini de apocalips cu zeci si sute de tancuri enorme care radeau de pe fata pamantului case, sate si orase intregi. Cerul era impanzit de elicoptere si o puzderie de avioane lasau dare de condensare la altitudine. In coltul din stanga sus al ecranului a aparut scris cu litere rosii: 'Belgia, 05.04.1990'.
Vocea crainicului s-a auzit din nou:
- 'In acest timp, masele de invadatori din sudul Italiei si Spaniei si-au continuat inaintarea cu toata opozitia darza a trupelor NATO'.
In imagine au aparut alte tancuri care avansau inconjurate de trupe de infanterie. Trei elicoptere care zburau razan cu suprafata pamantului, printre cladiri mici, demolate de explozii, trageau cu mitralierele spre grupurile de fiinte umane ce fugeau in toate directiile. O multime de cadavre omenesti, in cele mai diverse pozitii, erau strivite sub senilele tancurilor.
- 'Fortele cotropitorilor arabi au folosit din plin gaze de lupta interzise prin tratatele internationale in vigoare, cu dispret total fata de ceea ce pana acum s-au numit drepturile si indatoririle beligerantilor. Populatia civila a facut obiectul atacurilor in valuri atat pe frontul din nord cat si pe cel din sud. Invadatorii au continuat sa nu tina seama de predarea fara lupta a multor sate si orase, fiind inregistrate zeci si sute de mii de victime nevinovate, copii, femei si batrani'.
In centrul ecranului a aparut un barbat imbracat intr-o uniforma maslinie, care agita o sabie cu lama lata plina de sange. Pe cap avea un turban alb, iar de umeri ii atarnau doua pistoale mitraliera AKM. La centura avea smocuri de grenade. Primeam informatiile privind numele obiectelor direct din creierul capitanului Atkins. Il simteam nervos, observam cum ii creste tensiunea cand vede imaginile de pe monitor.
Nostadame privea fix ecranul, inregistrand imaginile in memoria sa de atlant.
S-a auzit din nou vocea crainicului:
- 'Aceste cadre au fost captate dintr-o emisiune a televiziunii libiene'.
Peste cateva secunde crainicul a reaparut pe ecran:
- 'Transmitem declaratia Presedintelui Statelor Unite ale Americii'.
Intr-un colt a aparut un dreptunghi cu imaginea fetei unui barbat, dreptunghi care s-a marit din ce in ce mai mult, pana a ocupat intreg ecranul. Se veda o figura incruntata, dar obosita.
- 'Statele Unite ale Americii au dat in urma cu zece minute un ultimatum Kremlinului, cerandu-i sa opreasca inaintarea trupelor proprii si ale aliatilor sai. Daca in decurs de cincizeci de minute nu vom avea indicii clare ca aceasta ultima incercare de aplanare a conflictului este luata in seama, Statele Unite ale Americii se considera indreptatite sa recurga la orice mijloace pentru stoparea crimelor si a distrugerilor. Asa sa ne ajute Dumnezeu!'.
Capitanul Atkins a oprit aparatul video.
- Din aceste momente nu mai detinem inregistrari. Televiziunea si-a intrerupt programele, in timp ce strabunii nostri aflati in bazele de lansare a rachetelor au intrat in alarma de gradul zero. Din pacate, baza noastra nu a mai primit ordinul de lansare a ogivelor. In acest fel, e posibil ca unele tinte aflate pe teritoriul dusman sa fi ramas neatinse, dar nu avem nici o comfirmare ca s-a intamplat asa. In prezent suntem singura baza operationala, dar nu mai are cine sa ne dea ordine.
Dar eu unde ma gasem? O sa le dau eu ordinul. Nu eram eu supra-om? Eram OMUL! Chiar ca treaba asta ma va introduce in istorie. Ce tinte le trebuiau? O sa-i pun sa distruga toate Orasele Galbene, cu toate cretinele de femei galbene. O sa le iert doar pe femeile semi-om si cateva sclave, ca sa aiba cine sa ma slujeasca pe mine. PE MINE.
Ce idee formidabila. Iar eu o sa fiu cel mai mare ALEC DE AUR
- Nu cumva exista o baza de-a voastra undeva, departe, in Asia? a intrebat Nostadame. E acolo ceva, ceva in care locuiesc la mare adancime fiinte umane.
- Unde? a intrebat capitanul Atkins.
- Arata-mi harta pe calculator si o sa ti-o gasesc.
Ne-am intors la calculator si capitanul Atkins a afisat harta lumii.
Nostadame s-a aplecat deasupra lui si l-a dirijat ce portiuni sa mareasca, apoi a spus:
- Uite, cam pe aici.
- Asta trebuie sa fie o baza sovietica. Oare e posibil ca ei sa mai traiasca?
- Sunt sigur ca acolo exista fiinte umane.
- Esti sigur?
- Da, sunt sigur. Intreaba-l si pe Alec.
- Trebuie sa-i raportez generalului Pillar, a spus capitanul Atkins fugind din incapere.

CAPITOLUL 26

Camera in care ne-a primit generalul Pillar era de aceeasi marime cu toate celelalte, dar, in afara mobilierului din aluminiu, avea atarnata pe pereti o harta a lumii, asa cum arata ea inainte de razboi.
Ne-a invitat sa ne asezam pe scaune in timp ce el a ramas in picioare. Era un barbat de circa 50-55 de ani, incaruntit la tample si cu o conformatie robusta. Uniforma lui, la fel ca aproape toate ale celorlalti ocupanti ai bazei, avea petice dintr-un material mat, mai inchis la culoare. Era ingandurat, concentrat.
Am evitat sa intru in gandurile lui si am asteptat sa vorbeasca. Nostadame era calm, ca de obicei.
- Da, a spus generalul oprindu-se in fata noastra. Se pare ca voi sustineti existenta unei baze sovietice de razboi. Este adevarat?
- Noi nu sustinem nimic, a spus Nostadame. Noi afirmam ca exista o concentrare umana subterana in acel loc din Asia pe care l-am aratat. Ce este in interior si cine sunt ocupantii, nu stim.
- Acolo nu pot fi decat sovietici, care abia asteapta sa ne rada de pe fata pamantului daca afla de noi, a spus capitanul Atkins, dar a tacut imediat, la o privire a generalului.
- 'Este exact una din tintele noastre, una care a ramas in functiune', gandea generalul, apoi a vorbit cu voce tare: Intr-un fel, corespunde cu informatiile noastre. S-ar putea sa nu va fi inselat. Este o problema grava Foarte grava
Capitanul Atkins a lasat capul in jos. Ii venea sa spuna: 'Ar fi bine sa ii distrugem, sa nu ne distruga ei. Doar suntem singura baza operationala din lumea libera'.
- Daca luam masuri impotriva lor, ar trebui sa distrugem si Orasele Galbene, am spus. Asa vom ramane conducatorii intregii omeniri.
- Ce ne trebuie noua sa conducem omenirea? a intrebat surprins generalul Pillar. Ce dracu sa mai conducem, cand nu mai exista decat niste locuitori nevolnici, atinsi in cea mai mare parte de boli de radiatii. Si daca-i omoram si pe astia, pe cine mai conducem? De ce sa-i distrugem? Rahat! Mai bine ne impacam cu ei si punem stavila pentru totdeauna la ura dintre natiile noastre. Ar fi mai bine.
- Nu e bine sa le dam motive, a spus capitanul Atkins. Tineti minte ca totul a pornit de la intalnirea care trebuia sa aiba loc la Malta, intre presedintele Bush si secretarul general Gorbaciov? Altfel poate nu ar fi aparut scanteia care sa declanseze holocaustul.
- Malta Va referiti la acea micuta insula din Mediterana? a intrebat Nostadame.
- Da, a raspuns generalul Pillar. Numai ca nu este doar o insulita, ci un intreg arhipelag, din care doar trei insule sunt locuite: Malta, Gozo si Comiro. Sunt cam la 93 kilometri spre sud de Sicilia si la 290 kilometri nord de Libia. Nici acum nu am reusit sa inteleg de ce au gasit cei doi sefi acest loc sa se intalneasca, cand stiau ca sunt in raza de actiune a oricarui avion libian. Oare de ce a refuzat Gorbaciov invitatia lui Bush de a avea intalnirea la Camp Davis, in America? Poate erau prea siguri pe informatiile furnizate de serviciile secrete, ca libienii se vor abtine de la acte reprobabile. Numai ca, la 2 decembrie 1989, in timp ce presedintele american si cel sovietic se pregateau de intalnirea ce urma sa aiba loc la bordul crucisetorului american Belknap sau pe crucisetorul sovietic Slava, niste vase batrane, bune de dat la reforma, ce erau ancorate in Marsaxlokk Bay, o furtuna puternica a generat functionarea defectuoasa a radarelor si a sitemelor de urmarire prin satelit, astfel ca abia in ultimele clipe au fost sesizate doua escadrile libiene care au aruncat in aer lumea, atunci cand au lovit cu rachete ambele nave. Conducatorul libian, colonelul Muammar el Gaddafi, a amenintat ca daca cineva va indrazni sa ia masuri de 'pedepsire' a faptelor sale, va extermina pe toti cei 1000 de americani si peste 10000 de europeni aflati pe teritoriul libian.
- Atunci, a spus Nostadame, ce rost au avut luptele intre americani si rusi? Ar fi trebuit sa se coalizeze amandoua tarile contra libienilor
- Gaddafi nu s-a tinut de cuvant sia facut disparuti pe toti cetatenii americani si vest europeni, pe ceilalti, socialistii si comunistii din tarile lagarului sovietic, protejandu-i. Asta a determinat cresterea incordarii intre America si Uniunea Sovietica. S-a afirmat chiar ca atentatul fusese pus la cale de catre sovietici, pentru a dobora doi iepuri dintr-o lovitura: presedintele american si premierul sovietic.
- Sovieticii sa-si omoare conducatorul? am intrebat.
- Situatia sovietelor era la limita in acele momente. Gorbaciov era convins de necesitatea disparitia comunismului, fapt care nu era pe placul celorlalti membri ai Biroului Politic si in special a militarilor sovietici. De aici, concluzia noastra. si cel mai bun fapt ca avem dreptate, este ca la o saptamana dupa evenimente, atunci cand fortele navale americane si ale aliatilor din NATO au atacat Tripoli, capitala Libiei, pentru a-l aresta pe Gaddafi, trupele sovietice si ale aliatilor lor au trecut frontiera dintre cele doua Germanii, cu toate ca zidul Berlinului abia fusese desfiintat cu numai trei saptamani inainte. Au inaintat intr-un ritm nemaiintalnit. In mai putin de trei luni ajunsesera la Atlantic si amenintau cu invazia in Anglia. Din pacate, ne prinsesera nepregatiti. Fusesem prea siguri pe invulnerabilitatea sistemelor noastre de aparare. Cel mai greu a fost atunci cand armatele mai multor state arabe au atacat Israelul si, dupa ce l-au parjolit, au avansat de-a lungul Mediteranei in Grecia, Italia si Spania. Toata flota noastra de nave si submarine a fost dirijata aproape de teritoriul sovieticilor, dar faptul ca fuseseram atacati pe atatea fronturi, ne-a pus in dificultate.
- Daca n-ar fi murit cei doi sefi de state, a spus capitanul Atkins, poate n-am fi avut razboi si nu s-ar fi distrus lumea. Daca cele trei elicoptere prezidentiale si avioanele F-14 ale U.S. Air Force ar fi protejat din timp locul intalnirii, escadrilele libiene nu ar mai fi putut sa se apropie la distanta de tragere.
- Apoi au plecat incarcaturile nucleare, a continuat generalul Pillar, atat din partea noastra cat si ale sovieticilor. Asta a fost nebunia suprema, dar ce era sa facem? Sa-i lasam sa distruga toata lumea civilizata? Sa le permitem generalizarea comunismului?





Valsa avea o figura trista si am simtit-o suparata.
- Ce s-a intamplat, am intrebat-o.
- Fetele sunt nefericite. S-au plictisit aici, in catacomba asta. Ar vrea sa iasa la suprafata, dar generalul a dat ordin sa nu mai apara nici o miscare sus. A dispus chiar si demolarea ruinelor. Se zice ca vom fi atacati de sovietici.
- N-o sa fim atacati de nimeni. Stai linistita.
- Vezi, a spus Nostadame, uite ce inseamna panica. Cum au aflat ca este posibil sa existe supravietuitori ai vechilor dusmani, au si inceput sa puna la cale o noua conflagratie. Uite ce inseamna educatie razboinica. Acum intelegi de ce ideologia noastra, atlanta, de convietuire pasnica, este cea mai buna? Noua nici nu ne-ar fi dat prin cap sa punem in functiune armele.
- Si toata lumea si-ar fi batut joc de voi, am spus.
- Nu, nu ne-ar fi suparat nimeni. Poate doar whronii, care sunt o alta specie. Ia gandeste-te ce s-ar fi intamplat daca avioanele libiene ar fi fost descurajate sa atacat navele in timpul acelei intalniri?
- Poate nu ar mai fi inceput razboiul.
- Si nu era mai bine? Ar fi existat conditii pentru a ramane si ceva urme atlante. Degeaba conduci lumea, daca esti stapan peste o saracie totala. Cine stie unde ar fi ajuns tehnica in acest secol daca nu ar fi fost razboiul? Poate gaseau si interpretau semnalele atlante Asa, nu mai e nici o sansa.
- Si ce vrei? Sa ma intorc in timp si sa-l rog pe Gaddafi sa nu atace crucisetoarele la Malta?
- Poate ar fi o solutie, a spus Nostadame pe ganduri. Oricum, trebuie sa incercam influentarea generalului sa nu dezlantuie un alt razboi atomic. Ar distruge si urmele de civilizatie care mai exista pe planeta.





Ma deranja strictul regim militar introdus pe teritoriul bazei. Practic nu mai aveam voie sa iesim din camera. Valsa era din ce in ce mai trista.
- Nu putem sa fugim de aici? m-a intrebat.
- Stii foarte bine ca putem oricand sa plecam. Pe noi nu ne poate opri nimeni. si vom putea sa fim noi aceia care vom pune steagul cu stele si dungi pe care ni l-a aratat generalul, deasupra bazei sovietice. Sau, asa cum isi doreste capitanul Atkins, vom pune un steag rosu pe care sa scrie cu alb 'COCA COLA'.
- N-as vrea sa participam la distrugerea definitiva a speciei umane, a spus Nostadame. Este de datoria noastra sa facem ceva Ceva care sa-i opreasca la timp.
- Si daca ne ataca ei, sovieticii, intre timp? l-am intrebat.
- Putem sa mergem noi si sa-i influentam sa nu dezlantuie ei razboiul. Sa-i impacam
Nostadame a avut o scurta ezitare, apoi m-a privit in ochi si mi-a spus:
- Dar, daca eu plec acum inapoi, imi promiti ca-i vei opri sa arunce rachetele?
Cum puteam sa-i promit asa ceva, cand mie imi placea foarte mult ideea de a ramane cel mai puternic? N-aveam nici o grija ca generalul Pillar s-ar fi opus deciziilor mele de a conduce lumea si nu mi-ar fi devenit un sclav desavarsit. stiam eu cum sa-l conving. Dar ce faceam cu toate Orasele Galbene? De unde atatea rachete? Trebuia sa distrug macar orasele ramase pe teritoriul fostei Uniuni Sovietice si cele care mai existau in China si Japonia, teritorii afectate mai putin de conflagratie si de unde galbenele ocupasera apoi lumea. Altfel nu-mi puteam desavarsi cucerirea planetei. De unde atatea rachete? Nu era, oare, nici o posibilitate de a folosi si rachetele sovietice in interesul meu? Asta era poate o solutie
-Maine plec, a spus Nostadame. Mergem la sfera de cristal. O luam si pe Valsa?
Am stat o clipa pe ganduri:
- Da. Nu ma deranjeaza daca pleci. O sa ma descurc. Sigur ca o sa mearga si ea cu noi. N-am s-o las singura aici.




Am gasit o pajiste aflata putin deasupra intrarii in pestera si am asezat lin piramida intre doua tufe. Nostadame a iesit primul si a privit de jur imprejurul nostru, de parca si-ar fi luat la revedere de la natura. Am ajutat-o pe Valsa sa stranga niste vreascuri din crangul aflat la marginea versantului si am aprins focul. Invatasem de la Nostadame concentrarea privirii pe cele cateva frunze uscate, ridicandu-le temperatura pana la incandescenta.
- Adio Valsa, a spus Nostadame strangand-o cu amandoua mainile de umeri. Nu ne vom mai vedea niciodata. Iti urez numai si numai bine.
- O sa-mi lipsesti, a spus Valsa cu lacrimi in ochi. O sa-ti ducem dorul Iti multumesc, esti un om foarte bun. Adio.
Nostadame nu a mai pierdut timpul si a planat usor spre deschizatura din stanca. L-am urmat. Era mai bine ca pleaca.





Sfera s-a incetosat destul de greu si a prins in fine acea culoare rosietica. Parca a trecut un veac pana cand in adancimea cristalului a inceput sa se formeze o figura umana. Era un atlant pe care nu-l cunoscusem, imbracat in roba stelara, dar fara casca pe cap.
Nostadame si-a apropiat fata de suprafata sferei, incordandu-si mintea. M-am tras putin de-o parte.
- Iudeno, ce s-a intamplat? Unde e Tzeo? a intrebat Nostadame.
Fata din cristal era trista si atunci cand a vorbit, abia l-am auzit.
- Tzeo nu mai e Tzeo s-a sacrificat pentru noi Inutil, dar a incercat.
- Ce s-a intamplat, a intrebat din nou Nostadame.
- Whronii
- Ce este cu whronii? Sunt inca la mare departare.
- Nu, nava lor orbiteaza in jurul Geei. Poate nu ti-ai dat seama, dar au trecut aproape trei ani de cand ati plecat..
- Trei ani? a intrebat Nostadame surprins.
- Da. Whronii au ajuns in sistem si ne-au cerut sa le dam coordonatele planetei Inorog. Acolo se gasesc zacaminte naturale de raviran, acel super-metal pe care-l folosesc ei la propulsia navelor interstelare. Tzeo nu a vrut sa le spuna. Asta insemna moartea tuturor inorogilor. I-ar fi exterminat pe toti in timpul procesului de activare si topire a raviranului. Tzeo nu a vrut sa le spuna
- Si l-au omorat
- Mai intai, whronii au evaporat planeta Safir. N-o sa-ti vina sa crezi, dar au o arma cu care au spart in bucatele Safirul. Nu au mai ramas decat cateva stanci ce s-au raspandit in spatiu. Tzeo le-a cerut sa termine cu distrugerile si s-a oferit sa mearga pe nava lor pentru tratative. Whronii l-au omorat. Acum nava orbiteaza in jurul Geei si ne-au comunicat ca urmeaza evaporarea Atlantidei si apoi a intregii Gee daca nu le spunem coordonatele Inorogiei.
- Ceilalti parinti
- Ceilalti parinti au plecat fiecare in tarile lor. Am ramas eu si cativa oraseni. Vom incerca sa ne combinam mintile pentru a capta nava whronilor si a o arunca de pe orbita.
- Vin si eu, a spus Nostadame. Vin sa va ajut
- Nu cred ca avem energie suficienta. stii ca intoarcerile nu ne-au reusit
- Vin. Trebuie sa vin inapoi, sa-i oprim pe whroni. Doar n-o sa-i lasam sa evapore Geea.
Am simtit ca mi se urca sangele in cap; daca whronii distrug pamantul, disparem cu toti: eu, Valsa, americanii, sovieticii, galbenii, semi-oamenii si negri. Nu mai ramane nimic Nimic. Trebuie sa-i opreasca. TREBUIE OPRITI!
- Trebuie opriti, a spus Nostadame. In orice mod trebuie opriti. Pregateste-te sa ma ajuti la salt.
Am vazut figura lui Iudeno incordandu-se si Nostadame a inceput sa se dizolve in aer, pana la disparitia totala.
Au trecut cateva secunde bune. Iudeno era tot concentrat. Langa el trebuia sa apara Nostadame, dar timpul trecea si nu se vedea nimic deosebit.
- Am ratat intoarcerea, a spus incet Iudeno, la fel ca si in alte situatii similare. Nostadame s-a pierdut undeva in timp. Nu am putut sa-l prind
- A murit? l-am intrebat.
- Cine stie? Poate doar a nimerit in alta epoca istorica, undeva pe parcursul saltului. Vezi, asta e consecinta petei care nu e resorbita in totalitate, ca la tine
- Ce facem? am intrebat.
- Ce facem? a spus Iudeno ingandurat. Cred ca singura solutie de a salva omenirea, este sa divulgam whronilor coordonatele Inorogiei.
- Daca le spui, ii condamni la moarte.
- Daca le spun Voi astepta sa vad cum intentuioneaza ei sa actioneze asupra Atlantidei. Daca se tin de cuvant cu privire la insula, le voi transmite coordonatele Inorogiei, pentru a salva Geea.
- Iti dai seama ca asa vei deveni tradator al atlantilor?
- Nu, nu-mi voi trada natia. Le voi da niste coordonate gresite. Pana vor ajunge ei in partea cealalta a galaziei si vor vedea ca i-am mintit, pana se vor intoarce inapoi sa ne pedepseasca, vor trece o suta de mii de ani si omenirea va reusi in mod cert sa gaseasca o arma care sa-i opreasca de a mai face rau. Este singura solutie. Adio, OMULE!
- Adio, Iudeno. Adio.




Valsa ma astepta langa foc. Prajise cateva radacini pe care le culesese din jur.
- A plecat?
- A plecat, am spus asezandu-ma langa ea. Ar trebui sa mergem si noi, sa ne intoarcem la civilizatie.
- Esti sigur ca a ajuns cu bine?
Nu i-am raspuns la intrebare. Eram contrariat de situatia in care ma aflam: cel mai puternic om de pe pamant nu putea sa faca nimic pentru a-i salva pe atlanti. Nu puteam si nu intuiam ce trebuie sa fac. Oricum, stiam ca Iudeno se tinuse de cuvant: dupa ce whronii distrusesera Atlantida, Iudeno le tradase amplasamentul in spatiu al Inorogiei. Asta deoarece Geea, Pamantul, inca exista si eu traiam pe el. Aveam deci la dispozitie inca 70-80000 de ani, timp in care trebuia sa gasim arma care sa-i opreasca pe whroni sa distruga planeta asta, asa amarata cum era. Totusi, reprezenta casa noastra.
- 'Cine stie unde ar fi ajuns tehnica in acest secol daca nu ar fi fost razboiul? Poate gaseau si interpretau semnalele atlante Asa, nu mai e nici o sansa.' .
Vocea lui Nostadame mi-a aparut deodata in minte fara sa-mi dau seama cum. Ce-a spus? Ca tehnica ar fi avansat foarte mult daca nu ar fi fost razboiul? Poate acest razboi ne-a prabusit in imposibilitatea de a ne apara contra navelor whronilor.
Daca nu ar fi fost razboiul, poate ar fi fost gasite deja armele necesare contra invadatorilor din spatiu. Daca nu ar fi fost razboiul Daca nu ar fi fost razboiul
Valsa m-a urmat in piramida si am decolat usor. Eram obsedat de ideea care-mi venise: 'Daca nu ar fi fost razboiul'
Ce s-ar fi intamplat daca saream in timp, cu tot cu piramida si cu Valsa? Puteam sa induc in mintea militarilor care conduceau apararea celor doi presedinti, ai Americii si ai Sovietelor, sa ia masuri pentru a descuraja intentiile libienilor de a ataca in decembrie 89. Daca reuseam, nu ar mai fi fost motivul de incepere al razboiului Poate.
Poate, dar altfel nu stiam cum sa actionez. Tineam in maini nu numai viitorul, ci si trecutul omenirii. Insa era necesar sa renunt la gandurile de mare conducator.
Trebuia sa-i las pe altii sa-si faca treaba. Eu voi ramane fericit, cu Valsa.
- Nu-i asa, Valsa?
- Ce sa fie?
- O sa fii fericita cu mine? Numai cu mine?
Valsa m-a privit si a lasat capul in jos. Nici ea nu era fericita cu mine, asa cum ma purtam si gandeam in ultima vreme. Ma transformasem intr-un om rau Trebuia sa fac ce mi-am propus.
Am deplasat piramida deasupra marii Mediterane si, cu mare greutate, am identificat ceea ce puteau fi insulele Maltei.
Dumnezeu sa ma ajute si sa ajute intreaga omenire in incercarea ce o voi face.
Dar, oare voi mai exista daca schimb istoria? Ma voi mai naste?
Si ma voi mai putea intoarce in timp ca sa schimb viitorul?

S F A R S I T