Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  


AstronomieBiofizicaBiologieBotanicaCartiChimieCopii
Educatie civicaFabule ghicitoriFizicaGramaticaJocLiteratura romanaLogica
MatematicaPoeziiPsihologie psihiatrieSociologie


Max Blecher - INTAMPLARI DIN IREALITATEA IMEDIATA

Carti

+ Font mai mare | - Font mai mic



DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
Tristan si Isolda - legenda
Iepurasii ranjesc
ZIDUL
Lubomir Doležel, Poetica occidentala, Editura Univers, Bucuresti, 1988
Lebedele Vrajite de Radu Preda
In sfarsit, nefumator
RADU PREDA - JURNAL CU PETRE TUTEA
ENEIDA - Povestirea primelor sase carti
Singur pe lume
Tipariturile lui Antim Ivireanul


Max Blecher

INTAMPLARI DIN IREALITATEA IMEDIATA




„I pant, I sink, I tremble, I expire'

P. B. Shelley

Cand privesc mult timp un punct fix pe perete mi se intampla cateodata sa nu mai stiu nici cine sunt, nici unde ma aflu. Simt atunci lipsa identitatii mele de departe ca si cum as fi devenit, o clipa, o persoana cu totul straina. Acest personagiu abstract si persoana mea reala imi disputa convingerea cu forte egale.

In clipa urmatoare identitatea mea se regaseste, ca in acele vederi stereoscopice unde, cele doua imagini se separa uneori din eroare si numai cand operatorul le pune la punct, suprapunandu-le, dau deodata iluzia reliefului. Odaia imi apare atunci de o prospetime ce n-a avut-o mai inainte. Ea revine la consistenta ei anterioara iar obiectele din ea se depun la locurile lor, asa cum intr-o sticla cu apa un bulgar de pamant sfaramat, se aseaza in straturi de elemente diferite, bine definite si de culori variate. Elementele odaii se stratifica in propriul lor contur si in coloritul vechii amintiri ce o am despre ele.

Senzatia de departare si singuratate in momentele cand persoana mea cotidiana s-a dizolvat in inconsistenta, e diferita de orice alte senzatii. Cand dureaza mai mult, ea devine o frica, o spaima de a nu ma putea regasi niciodata, in departare, persista din mine o silueta nesigura, inconjurata de o mare luminozitate asa cum apar unele obiecte in ceata.

Teribila intrebare „cine anume sunt' traieste atunci in mine ca un corp in intregime nou, crescut in mine cu o piele si niste organe ce-mi sunt complet necunoscute. Rezolvarea ei este ceruta de o luciditate mai profunda si mai esentiala decat a creierului. Tot ce e capabil sa se agite in corpul meu, se agita, se zbate si se revolta mai puternic si mai elementar decat in viata cotidiana. Totul implora o solutie.

De cateva ori, regasesc odaia asa cum o cunosc, ca si cum as inchide si as deschide ochii; de fiecare data odaia e mai clara, - asa cum apare un peisagiu in luneta, din ce in ce mai bine organizat, pe masura ce, potrivind distantele, strabatem toate voalurile de imagini intermediare.

Intr-un sfarsit ma recunosc pe mine insumi si regasesc odaia. E o senzatie de usoara betie. Odaia e extraordinar de condensata in materia ei, si eu implacabil revenit la suprafata lucrurilor: pe cat de adanc a fost valul de nelamurire, pe atat de inalta este culmea lui; niciodata si in nici o imprejurare nu mi se pare mai evident, decat in acele momente, ca fiecare obiect trebuie sa ocupe locul pe care il ocupa si ca eu trebuie sa fiu cel care sunt.

Zbaterea mea in nesiguranta nu mai are atunci nici un nume; e un simplu regret ca n-am gasit nimic in adancul ei. Ma surprinde doar faptul ca, o lipsa totala de semnificatie a putut fi legata atat de profund de materia mea intima. Acum cand m-am regasit si caut sa-mi exprim senzatia ea imi apare cu totul impersonala: o simpla exagerare a identitatii mei crescuta ca un cancer din propria-i substanta. Un picior al meduzei care s-a intins peste masura si a cautat exasperat prin valuri pana ce intr-un sfarsit a revenit sub gelatina ventuzei, in cateva clipe de neliniste, am parcurs astfel toate certitudinile si incertitudinile existentei mele, pentru a reveni definitiv si dureros in solitudinea mea.

E atunci o solitudine mai pura si mai patetica decat alta data. Senzatia de indepartare a lumii e mai clara si mai intima: o melancolie limpede suava, ca un vis de care ne reamintim in puterea noptii.

Ea singura imi mai reaminteste ceva din misterul si farmecul putin trist al „crizelor' mele din copilarie.

Numai in aceasta disparitie subita a identitatii, regasesc caderile mele in spatiile blestemate de odinioara si numai in clipele de imediata luciditate ce urmeaza revenirii la suprafata, lumea imi apare in atmosfera acee neobisnuita de inutilitate si desuetudine, ce se forma in jurul meu cand halucinantele mele transe ispraveau sa ma doboare.

Erau intotdeauna aceleasi locuri in strada, in casa sau in gradin care imi provocau „crizele'. Ori de cate ori intram in spatiul lor, acelasi lesin si aceeasi ameteala ma cuprindeau. Adevarate capcane invizibile plasate ici-colo in oras, intru nimic deosebite de aerul ce le inconjura, ele ma asteptau cu ferocitate sa cad prada atmosferei speciale ce o contineau. Un pas, un singur pas daca faceam si intram intr-un asemene „spatiu blestemat', criza venea inevitabil.

Unul din aceste spatii se afla in parcul orasului intr-o poiana mica din capatul unei alei, pe unde nu se plimba niciodata nimeni. Tufisuri de maciesi si salcami pitici care o inconjurau se deschideau intr-o singur parte spre peisagiul dezolant al unui camp pustiu. Nu exista loc in lume mai trist si mai parasit. Tacerea se depunea densa pe frunzele prafuite, in caldura statuta a verii. Din cand in cand se auzeau ecourile trompetele de la regimente. Chemarile acelea prelungi in desert, erau sfasietor de triste Departe aerul incins de soare tremura vaporos ca aburii transparenti ce plutesc peste un lichid care fierbe.

Locul era salbatec si izolat; singuratatea lui parea fara sfarsit. Acolo simteam mai obositoare caldura zilei si mai greu aerul ce-l respirau. Tufisurile prafuite se prajeau galbene in soare, intr-o atmosfera de desavarsita solitudine. Plutea o senzatie bizara de inutilitate in aceea care exista „undeva in lume', undeva unde eu insumi nimerisem fara rost, intr-o oarecare dupa-amiaza de vara ce n-avea nici ea vreun sens. O dupa-amiaza ce se ratacise haotic in caldura soarelui, printre niste tufisuri ancorate in spatiu „undeva in lume'. Atunci simteam mai profund si mai dureros ca n-aveam nimic de facut in aceasta lume, nimic alta decat sa hoinaresc prin parcuri, - prin poiene prafuite si arse de soare, pustii si salbatece. Era o hoinareala care intr-un sfarsit imi sfasia inima.

Un alt loc blestemat se afla tocmai la celalalt capat al orasului, intre malurile inalte si gaunoase ale raului in care ma scaldam cu tovarasii mei dejoaca.

Malul intr-un loc era surpat. Sus pe tarm era instalata o fabrica de ulei, extras din seminte din floarea-soarelui. Cojile de seminte erau aruncate intre peretii malului surpat si cu timpul mormanul se inaltase intr-atata incat se formase o panta de coji uscate de sus de pe tarm pana la marginea apei.

Tovarasii mei scoborau la apa pe aceasta panta, prudenti, tinandu-se de mana, pasind adanc in covorul de putreziciuni.

Peretii malului inalt, de o parte si de alta a pantei, erau abrupti si plini de iregularitati fantastice. Ploaia sculptase suvite lungi de crapaturi fine ca niste arabescuri, insa hidoase ca niste plagi rau cicatrizate. Erau adevarate zdrente din carnea lutului, rani oribile si beante.

Intre peretii acestia care ma impresionau peste masura, trebuiam sa scobor si eu spre rau.

Inca de departe si cu mult inainte de a ajunge la malul raului, narile mi se umpleau de mirosul cojilor putrezite. El ma pregatea pentru „criza' ca un fel de scurta perioada de incubatie; era un miros neplacut si totusi suav. Asa erau si crizele.

Simtul meu olfactiv se despartea undeva in mine in doua, si efluviile mirosului de putreziciune atingeau regiuni de senzatii diferite. Mirosul gelatinos al descompunerii cojilor era separat si foarte distinct, desi concomitent, de parfumul lor placut, cald si domestic de alune prajite.

Parfumul acesta, indata ce-l simteam, ma transforma in cateva clipe, circuland amplu prin toate fibrele mele interioare pe care parca le dizolva pentru a le inlocui cu o materie mai aeriana si mai nesigura. Din acel moment nu mai puteam evita nimic, incepea in pieptul meu un lesin placut si ametitor care imi grabea pasii spre tarm, spre locul infrangerii mele definitive.

Scoboram pana la apa intr-o fuga nebuna, pe mormanul de coji. Aerul imi opunea o densitate ascutita si tare ca lama unui cutit, incaperea lumii se pravalea haotic intr-o gaura imensa cu puteri de atractie nebanuite.

Tovarasii mei priveau inspaimintati goana mea nebuna. Prundisul era jos foarte ingust si cel mai mic pas gresit, m-ar fi aruncat in rau, intr-un loc unde bulboanele de pe suprafata apei aratau mari adancimi.

Eu insa nu stiam prea bine ce faceam. Ajuns langa apa, in aceea fuga, ocoleam mormanul de coji si alergam pe mal in josul raului pana intr-un anumit loc unde tarmul avea o scobitura.

In fundul scobiturii se formase o mica grota, o caverna umbrita : racoroasa ca o odaita sapata in stanca. Intram acolo si cadeam pe pamant transpirat, sfarsit de oboseala si tremurand din cap pana-n picioare.

Cand ma dezmeticeam putin, gaseam langa mine decorul intim si nespus de placut al grotei cu un izvor ce tasnea incet din stanca si se prelingea pe pamant, formand in mijlocul prundului un bazin cu apa foarte limpede, deasupra caruia ma aplecam pentru a privi fara sa ma satur niciodata, minunatele dantele ale muschiului verde din fund, viermii agatati de franturile de lemn, bucatile de fier vechi cu rugina si mal pe ele, animale si lucruri variate din fundul apei fantastic de frumoase.

In afara de aceste doua locuri blestemate restul orasului se pierde intr-o pasta de uniforma banalitate, cu case ce se puteau inlocui unele cu altele, cu copaci exasperant de imobili, cu caini, maidane si praf.

In odai inchise insa crizele se produceau mai usor si mai des. De obici nu suportam niciodata singuratatea intr-o camera necunoscuta. Daca trebuia sa astept, in cateva clipe venea lesinul suav si teribil. Odaia insa se pregatea pentru el: o intimitate calda si primitoare se filtra din pereti prelingandu-se pe toate mobilele si pe toate obiectele. Dintr-o data camera devenea sublima si eu ma simteam foarte fericit in incaperea ei. Dar asta nu era decat o inselaciune mai mult a crizei; o perversitate a ei suava si delicata, in clipa urmatoare beatitudinei mele, totul se rasturna si se incurca. Priveam cu ochii deschisi tot ce era in jurul meu dar obiectele ii pierdeau sensul lor comun: o noua existenta le scalda.

Ca si cum ar fi fost subit despachetate din hartii subtiri si transparent in care ar fi stat invelite pana atunci, aspectul lor devenea inefabil de nou. Pareau menite unei noi utilitati superioare si fantastice pe care in zadar m-as fi caznit s-o gasesc.

Dar nu numai atat: obiectele erau apucate de o adevarata frenezie de libertate. Ele deveneau independente unele fata de altele, dar de o independenta ce nu insemna numai o simpla izolare a lor ci si extatica exaltare.

Entuziasmul lor de a exista intr-o noua aureola, ma cuprindea si pe mine: aderente puternice ma legau de ele, cu anastomoze invizibile ce faceau din mine un obiect al odaii la fel cu celelalte, in acelasi mod in care un organ grefat pe carne vie, prin schimburi subtile de substante se integreaza trupului necunoscut.

Odata in timpul unei crize, soarele trimise pe perete o cascada mic de raze, ca o apa ireala de aur marmorata cu unde luminoase. Vedeam si coltul unei biblioteci cu tomurile groase legate in piele, dincolo de geam si amanuntele acestea reale pe care le percepeam din departarea lesinului ispravira sa ma ameteasca si sa ma doboare ca o ultima inhalatie de cloroform. Ceea ce era mai comun si mai cunoscut in obiecte aceea ma turbura mai mult. Obisnuinta de a le vedea de atatea ori ispravise probabil prin a le uza pielita exterioara si astfel ele imi apareau din cand in cand jupuite pana la sange: vii, nespus de vii.

Momentul suprem al crizei se consuma intr-o plutire in afara de orice lume, placuta si dureroasa in acelasi timp. Daca se auzea zgomot de pasi, odaia intra repede in vechiul ei aspect. Se pornea atunci intre peretii ei o scadere pe loc, o diminuare extrem de mica a exaltarii ei, aproape imperceptibila; asta imi dadea convingerea ca certitudinea in care traiam era despartita de o pojghita foarte subtire de lumea incertitudinilor.

Ma trezeam in odaia arhicunoscuta, transpirat, obosit si plin de senzatia inutilitatii lucrurilor care ma inconjurau. Observam la ele detalii noi asa cum se intampla sa descoperim vreun amanunt inedit intr-un obiect de care ne-am servit zilnic ani de-a randul.

Odaia pastra vag amintirea catastrofei ca mirosul de pucioasa intr-un loc unde s-ar fi produs o explozie. Priveam cartile legate in dulapul cu geam si in imobilitatea lor remarcam, nu stiu cum, un aer perfid de tainuire si complicitate. Obiectele din jurul meu nu renuntau niciodata la o atitudine secreta, pastrata cu ferocitate in imobilitatea lor severa.

Cuvintele obisnuite nu sunt valabile la anumite adancimi sufletesti, incerc sa definesc exact crizele mele si nu gasesc decat imagini. Cuvantul magic care ar putea sa le exprime ar trebui sa imprumute ceva din esentele altor sensibilitati din viata, distilandu-se din ele ca un miros nou dintr-o savanta compozitie de parfumuri.

Pentru a exista, el ar trebui sa contie ceva din stupefactia care ma cuprinde cand privesc o persoana in realitate si apoi ii urmaresc cu atentie gesturile intr-o oglinda, apoi ceva din dezechilibrul caderilor in vis cu suieratoarea lor spaima ce parcurge sira spinarii intr-o clipa de neuitat; sau ceva din ceata si transparenta locuita de decoruri bizare in bulele de cristal.

Invidiam oamenii din jurul meu, inchisi hermetic in tainele lor si izolati de tirania obiectelor. Ei traiau prizonieri sub pardesiuri si paltoane dar nimic din afara nu-i putea teroriza si invinge, nimic nu patrundea in minunatele lor inchisori. Intre mine si lume nu exista nici o despartire. Tot ce ma inconjura ma invada din cap pana in picioare, ca si cum pielea mea ar fi fost ciuruita. Atentia, foarte distrata de altfel, cu care priveam in jurul meu nu era un simplu act de vointa. Lumea isi prelungea in mine in mod natural toate tentaculele; eram strabatut de miile de brate ale hidrei. Trebuia sa constat pana la exasperare ca traiam in lumea pe care o vedeam. Nu era nimic de facut impotriva acestui lucru.

„Crizele' apartineau in aceeasi masura si mie si locurilor unde petreceau. E drept ca unele din aceste locuri contineau o rautate a lor „personala' dar toate celelalte se aflau ele insile in transa cu mult inainte de venirea mea. Asa erau de pilda unele odai, unde simteam ca crizele mele se cristalizeaza din melancolia imobilitatii si a nemarginitei lor singuratati.

Ca un fel de echitate insa intre mine si lume (o echitate care ma cufunda inca mai iremediabil in uniformitatea materiei brute) convingerea ca obiectele puteau fi inofensive deveni egala cu teroarea ce cateodata mi-o impuneau. Inofensivitatea lor venea dintr-o lipsa universala de forta.

Simteam vag ca nimic in lumea asta nu poate merge pana la capat nimic nu se poate desavarsi. Ferocitatea obiectelor se epuiza si ea. In felul acesta se nascu in mine ideea imperfectiei oricaror manifestari in lumea asta, fie si supranaturale.

Intr-un dialog interior ce, cred, nu se sfarsea niciodata, sfida cateodata puterile malefice din jurul meu, dupa cum, altadata le adula: josnic. Practicam unele rituri stranii, insa nu fara rost. Daca, plecam de-acasa si mergand pe drumuri diferite, reveneam intotdeauna pe urma pasilor mei, asta o faceam pentru ca sa nu descriu cu mersul meu un cerc in care sa ramaie inchise case, si copaci, in aceasta privinta umbletul meu semana cu un fir de ata si daca, o data desfasurat, nu l-as fi strans la loc pe acelasi drum, obiectele stranse in nodul umbletului ar fi ramas pe veci iremediabil si adanc legate de mine. Daca in timp de ploaie ma feream sa ating pietrele din cursul suvoaielor de apa, asta o faceam pentru a nu adauga nimic la actiunea apei si pentru a nu interveni in exercitare puterilor ei elementare.

Focul purifica totul. Aveam intotdeauna in buzunar o cutie de chibrituri. Cand eram foarte trist aprindeam un chibrit si imi treceam mainile prin para focului, mai intai una, apoi cealalta.

Era in toate astea un fel de melancolie de a exista si un fel de chin organizat normal in limitele vietii mele de copil.

Cu timpul crizele disparura de la sine insa nu fara a lasa in mine pentru totdeauna amintirea lor puternica.

Cand intrai in adolescenta nu mai avui crize, dar starea aceea crepusculara care le preceda si sentimentul profundei inutilitati a lumii care le urma, devenira oarecum starea mea naturala.

Inutilitatea umplu scobiturile lumii ca un lichid ce s-ar fi raspandi in toate directiile, iar cerul deasupra mea, cerul vesnic corect, absurd s nedefinit, capata culoarea proprie a disperarii.

In inutilitatea aceasta care ma inconjoara si sub cerul acesta pe veci blestemat umblu inca si azi.

Pentru crizele mele un medic fu consultat si el pronunta un cuvant ciudat: „paludism'; fui foarte uimit ca nelinistile mele atat de intime si de secrete pot avea un nume si inca un nume atat de bizar. Doctorul imi prescrise chinina: alt subiect de mirare, imi era imposibil sa inteleg cum s-ar fi putut vindeca spatiile bolnave, ele cu chinina pe care o luam eu. Ceea ce ma turbura insa peste masura fu insusi medicul. Timp indelungat dupa consultatie el continua sa existe si sa se agite in memoria mea cu niste gesturi marunte si automate al caror mecanism inepuizabil nu izbuteam sa-l opresc.

Era un om mic de statura cu capul in forma de ou. Extremitatea ascutita a oului se prelungea cu o barbita neagra vesnic agitata. Ochii mici si catifelati, gesturile lui scurte si gura dusa inainte il faceau sa semene cu un soarece. Impresia aceasta fu atat de puternica din primul moment, incat imi paru foarte natural, cand incepu sa vorbeasca, sa-l aud prelungind indelung si sonor fiecare „r' ca si cum in timpul vorbirii ar fi rontait mereu ceva ascuns.

Chinina pe care mi-o dadu imi intari si ea convingerea ca medicul avea ceva soricesc in el. Verificarea acestei convingeri se facu in mod atat de ciudat si este legata de fapte atat de importante din copilaria mea incat intamplarea merita, cred, sa fie povestita de-o parte.

In apropierea casei noastre se afla un magazin cu masini de cusut unde ma duceam in fiecare zi si stateam ore intregi. Proprietarul lui era un baiat tanar, Eugen, care tocmai ispravise serviciul militar si isi gasise un rost in oras deschizand aceasta pravalie. Avea o sora mai mica decat el cu un an; Clara. Traiau impreuna undeva intr-o mahala si ziua se ocupau de pravalie; n-aveau nici cunostinte, nici rude.

Pravalia era o simpla odaie particulara inchiriata intaia oara pentru comert.

Peretii mai pastrau inca zugraveala lor de salon, cu ghirlanzi violete de liliac si urmele rectangulare si decolorate ale locurilor unde fusesera atarnate tablourile, in mijlocul plafonului ramasese o lampa de bronz cu o calota de majolica de culoare rosie inchisa, acoperita pe margine cu foi verzi de acanta reliefate din faianta. Era un obiect plin de ornamente, vechi si desuet insa impozant, - ceva ce semana cu un monument funerar ori cu un general veteran purtand la parada batrana lui uniforma.

Masinile de cusut se insirau bine aliniate pe trei randuri, lasand intre ele doua alei largi pana in fund. Eugen avea grija sa stropeasca podeaua fiecare dimineata cu o cutie veche de conserve gaurita in fund. Suvita de apa care se scurgea era foarte subtire si Eugen o manuia cu dexteritate desenand pe podea spirale si opt-uri savante. Cateodata se iscalea si scria data zilei. Zugraveala de pe pereti reclama in mod evident asemenea delicateti.

In fundul magazinului un paravan de scanduri despartea un fel de cabina de restul incaperii; o perdea verde acoperea intrarea. Acolo stateau tot timpul Eugen si Clara, acolo mancau la pranz, pentru ca sa nu paraseasca pravalia in timpul zilei. Ei o numeau „cabina artistilor' si il auzii pe Eugen intr-o spunand: - E o adevarata „cabina de artist'. Cand ies in pravalie si vorbesc jumatate de ceas pentru ca sa vand o masina de cusut, nu joc o comedie?

Si adauga pe un ton mai doct: - Viata, in general e teatru curat.

In dosul cortinei Eugen canta din vioara. Tinea notele pe masa statea inghebosat asupra lor descifrand cu rabdare portativele incalcite ca si cum ar fi descurcat un ghem de ate cu multe noduri pentru a scoate din ele un fir unic si subtire, firul bucatii muzicale. Toata dupa-amiaza ardea pe un cufar o lampa mica de petrol umpland incaperea cu o lumii moarta si deorganizand pe perete umbra enorma a violonistului.

Veneam atat de des acolo incat cu timpul devenii un fel de oaspete mobila, o prelungire a canapelei vechi de musama pe care stateam imobil, un lucru de care nu se ocupa nimeni si nu stanjenea pe nimeni.

In fundul cabinei Clara isi facea toaleta de dupa-masa. Isi tinea rochiile intr-un dulapior si se privea intr-o oglinda sparta razimata de lampa, pe cufar. Era o oglinda atat de veche incat toata poleiala ei stearsa pe alocuri si prin petele transparente apareau obiectele reale din dosul oglinzii amestecandu-se cu imaginile reflectate, ca intr-o fotografie cu clisee suprapuse.

Cateodata se dezbraca aproape de tot si se frictiona cu apa de Colonie pe la subtiori, ridicand fara jena bratele, ori pe sani, - bagand mana intre camasa si corp. Camasa era scurta si cand se apleca vedeam in intregime picioarele foarte frumoase stranse de ciorapii bine intinsi. Semana in tot cu o femeie pe jumatate goala, pe care o vazusem candva pe o carte posta pornografica ce mi-o aratase un covrigar la gradina.

Provoca in mine acelasi lesin nedeslusit ca si imaginea obscena, un fel de vid ce se facea in piept in acelasi timp cu o pofta sexuala ingrozitoare ce-mi strangea pubisul ca niste gheare.

Stateam in „cabina' intotdeauna in acelasi loc pe canapea in dosul lui Eugen si asteptam ca sa-si termine Clara toaleta. Atunci ea iesea magazin, trecand intre mine si fratele ei printr-un spatiu atat de stramt incat trebuia sa-si frece pulpele de genunchii mei.

Clipa aceasta o asteptam in fiecare zi cu aceeasi nerabdare si acelasi chin. Ea depindea de o multime de circumstante marunte pe care le cantaream si le pandeam cu o exasperata si extraordinar de ascutita sensibilitate. Era de ajuns ca lui Eugen sa-i fie sete, sa n-aiba pofta de cantat ori sa vie un client in pravalie pentru ca sa paraseasca locul de langa masa si spatiul sa ramaie destul de liber pentru ca sa poata trece Clara departe de mine.

Cand dupa-amiaza mergeam acolo si ma apropiam de usa magazinului antene lungi si vibrante ieseau din mine si explorau aerul pentru a capta sunetul viorii; daca auzeam ca Eugen canta se facea in mine o mare liniste. Intram cat mai incet si spuneam chiar din prag cu voce tare numele meu pentru ca el sa nu creada ca a venit un client si astfel sa intrerupa cantatul o secunda; s-ar fi putut intampla ca in secunda aceea sa inceteze brusc inertia si mirajul melodiei si Eugen sa paraseasca vioara si sa nu mai cante deloc in dupa-amiaza aceea. Cu asta insa nu se sfarsea posibilitatea intamplarilor nefavorabile. Erau inca atatea lucruri ce se petreceau in cabina Tot timpul cat Clara isi facea toaleta ascultam cele mai mici zgomote si urmaream cele mai mici miscari cu teama ca nu cumva din ele sa iasa dezastrul dupa-amiezii. Era posibil de pilda ca Eugen sa tuseasca usor, sa inghita putina saliva si sa spuie brusc ca ii este sete si ca merge la cofetarie sa ia o prajitura; din fapte infim de marunte, ca tusea aceasta, iesea monstruoasa si enorma o dupa-masa pierduta. Ziua intreaga isi pierdea atunci importanta si noaptea in pat, in loc sa ma gandesc pe indelete (si oprindu-ma cateva minute asupra fiecarui detaliu pentru a-l „vedea' si a mi-l aminti mai bine) la clipa cand genunchii mei s-au atins de ciorapii Clarei, - sa scobesc, sa sculptez si sa mangai acest gand, - ma zvarcoleam infierbantat in cearceafuri, neputand sa adorm si asteptand nerabdator ziua urmatoare.

Intr-o zi se petrecu ceva cu totul neobisnuit, intamplarea incepu cu alura unui dezastru si se ispravi cu o surpriza neasteptata, dar in mod atat de brusc si cu un gest atat de marunt incat toata bucuria mea ulterioara odihnindu-se pe el fu ca un esafodaj de obiecte eteroclite tinute in echilibru de un scamator pe un singur punct.

Clara cu un singur pas schimba in intregime continutul vizitelor mele, dandu-le un alt inteles si noi infrigurari ca in experienta aceea de chimie in care vedeam cum o singura bucatica de cristal scufundata intr-un bocal cu lichid rosu il transforma instantaneu intr-un lichid uimitor de verde.

Eram pe canapea, in acelasi loc, asteptand cu aceeasi nerabdare de totdeauna, cand usa se deschise si in pravalie intra cineva. Eugen parasi imediat cabina. Totul parea pierdut. Clara continua sa-si faca toaleta nepasatoare in timp ce conversatia in pravalie se prelungea la nesfarsit. Totusi s-ar fi putut intampla ca Eugen sa se intoarca inainte ca sora lui sa fi ispravit sa se imbrace.

Urmaream dureros firul celor doua evenimente, toaleta Clarei si conversatia din pravalie, gandindu-ma ca puteau sa-si urmez desfasurarea paralel unul cu altul pana ce Clara iesea in pravalie, ori din contra sa se intalneasca in punctul fix al cabinei ca in unele film cinematografice cand doua locomotive vin una spre alta cu viteza nebun si se vor intalni ori vor trece pe alaturi dupa cum va interveni sau nu in ultima clipa o mana misterioasa care sa schimbe macazul, in acel momente de asteptare simteam net cum conversatia isi urmeaza drumul ei si, pe o cale paralela, Clara continua sa se pudreze

Incercai sa corectez fatalitatea intinzand genunchii mult spre masa. Pentru ca sa intalneasca picioarele Clarei ar fi trebuit sa stau chiar pe marginea canapelei intr-o pozitie daca nu bizara, cel putin comica.

Imi pare ca prin oglinda Clara se uita la mine si zambea.

In curand ispravi sa-si rotunjeasca conturul buzelor cu carmin si sa-si treaca pentru ultima oara puful pe obraz. Parfumul care se raspandise in cabina ma ametise de pofte si disperare, in momentul cand ea trecu pe langa mine se intampla lucrul la care ma asteptam mai putin: isi frec pulpele de genunchii mei ca in fiecare zi (ori poate inca mai tare? dar asta era o iluzie desigur) cu aerul indiferent ca intre noi nu se petrece nimic.

Exista o complicitate a viciului mai adanca si mai rapida decat orice intelegere prin cuvinte. Ea strabate instantaneu tot trupul ca o melodie interioara si transforma cu totul gandurile, carnea si sangele.

In fragmentul de secunda cand picioarele Clarei ma atinsesera se nascura, imense in mine, noi asteptari si noi sperante.

Cu Clara am inteles totul din prima zi, din prima clipa; a fost intaia mea aventura sexuala completa si normala. O aventura plina de chinuri si asteptari, plina de nelinisti si de scrasnete de dinti, ceva care ar fi semanat cu o iubire daca n-ar fi fost o simpla continuitate a unei dureroase nerabdari. In aceeasi masura in care eram impulsiv si indraznet Clara era calma si capricioasa; avea un mod violent de a ma provoca si un fel de bucurie caineasca de a ma vedea ca sufar - bucurie care precede intotdeauna actul sexual si facea parte dintr-insul.

Intaia oara cand se intampla intre noi lucrul pe care il asteptam de atata vreme, provocarea ei fu de o simplicitate atat de elementara (si aproape brutala) incat fraza aceea saraca pe care a pronuntat-o atunci si verbul acela anonim pe care l-a intrebuintat isi pastreaza inca si azi in mine ceva din virulenta de-odinioara. Este de ajuns ca sa ma gandesc mai mult la ele pentru ca indiferenta mea prezenta sa fie roasa ca de un acid si fraza sa redevie violenta, asa cum a fost atunci.

Eugen plecase in oras. Stateam amandoi in magazin tacuti, Clara, ii rochia ei de dupa-masa, picior peste picior in dosul vitrinei, tricota cu atentie. Trecusera cateva saptamani de la intamplarea din cabina si intre noi se crease brusc nu stiu ce raceala severa, o incordare secreta ce se traducea printr-o indiferenta extrema din partea ei. Stateam unul in fata altuia ore intregi fara sa scoatem un cuvant si totusi in tacerea aceasta plutea ca amenintarea unei explozii o intelegere secreta perfecta, imi lipsea doar cuvantul misterios care sa sparga invelisul conventional; imi faceam zeci de proiecte in fiecare seara dar ele se loveau a doua zi de cele mai elementare piedici: tricotatul care nu putea fi intrerupt, lipsa unei lumini mai favorabile, linistea din magazin ori cele trei randuri de masini de cusut, prea corect oranduite pentru a permite vreo schimbare importanta in magazin, fie chiar de ordin sentimental. Tineam tot timpul maxilarele inclestate; era o tacere teribila, o tacere ce avea in mine evidenta si conturul unui urlet.

Clara fu acea care o intrerupse. Vorbi aproape in soapta, fara sa-si ridice ochii de pe tricou: - Daca ai fi venit azi mai devreme am fi putut sa facem, Eugen s-a dus indata dupa-masa in oras.

Pana atunci nu se filtrase in tacerea noastra nici umbra vreunei aluzii sexuale si iata acum din cateva cuvinte tasnea intre noi o realitate noua, atat de miraculoasa si de extraordinara ca o statuie de marmora ce-ar fi rasarit in mijlocul masinilor de cusut crescand din podele.

Intr-o clipa fui langa Clara, ii apucai o mana si i-o mangaiai violent, ii sarutai mana. Ea si-o smulse. - Ei, lasa-ma, spuse ea enervata. - Te rog vino, Clara -E prea tarziu acum, se intoarce Eugen, lasa-ma, lasa-ma. Ii atingeam febril umerii, sanii, picioarele. - Lasa-ma, protesta Clara. - Vino acum, mai avem timp, implorai eu. - Unde? - in cabina hai acolo e bine.

Si cand spusei „bine' pieptul mi se umplu de o speranta calda, ii sarutai din nou mana si o trasei cu forta de pe scaun. Ea se lasa dusa cu greu tarandu-si pasii de podea.

Incepand din ziua aceea dupa-amiezile isi schimbara „obiceiurile': era vorba tot despre Eugen, tot despre Clara si despre aceleasi sonate, insa acum cantecul viorii imi deveni insuportabil si nerabdarea mea pandea momentul cand Eugen trebuia sa plece, in aceeasi cabina nelinistile mele devenira altele ca si cum as fi jucat un joc nou pe un carton cu linii desenate pentru un joc deja cunoscut.

Cand Eugen pleca, incepea adevarata asteptare. Era o asteptare mai grea si mai insuportabila decat pana in acel moment; tacerea pravaliei se transforma intr-un bloc de gheata.

Clara se aseza la vitrina si tricota: acesta era in fiecare zi „inceputul' si fara inceput aventura noastra nu putea avea loc. Cateodata Eugen pleca si o lasa pe Clara in cabina aproape dezbracata: credeam ca lucrul acesta putea sa grabeasca evenimentele dar ma inselam, Clara nu admitea alt inceput decat acel din pravalie. Trebuia sa astept in mod inutil sa se imbrace si sa iasa la geam pentru a deschide cartea dupa-amiezii la prima pagina, in dosul vitrinei.

Ma asezam in fata ei pe un scaunel si incepeam sa-i vorbesc, s-o rog, s-o implor timp indelungat. Stiam ca e fara folos; Clara nu accepta decat rareori si chiar atunci uza de o siretenie, pentru ca sa nu-mi acorde ingaduinta perfecta:

- Ma duc sa iau un praf in cabina, ma doare capul ingrozitor, te rog nu vii dupa mine.

Promiteam cu juraminte si o urmam intr-o secunda, incepea in cabina o veritabila lupta in care, in mod evident, fortele Clarei erau dispuse sa cedeze. Cadea atunci pe canapea dintr-o bucata ca si cum s-ar fi impiedecat de ceva. Punea apoi mainile sub cap si inchidea ochii ca si cum ar fi dormit, imi era imposibil sa schimb cu un centimetru pozitia corpului; asa ca statea pe o coasta, trebuia sa-i smulg rochia de sub pulpe si sa ma alipesc de ea. Clara n-avea nici o opunere pentru gesturile mele, dar nu-mi dadea nici o inlesnire. Era imobila si indiferenta ca o bucata de lemn si numai intima si secreta ei caldura imi revela ca e atenta si ca „stie'.

Cam pe la aceasta epoca fu consultat medicul care imi prescrise chinina. Verificarea impresiei mele ca avea ceva soricesc intr-insul a avut loc in cabina si, dupa cum am spus, intr-un mod cu totul absurd surprinzator.

Intr-o zi, in timp ce stateam lipit de Clara si cu gesturi infierbante ii smulgeam rochia, simtii ceva ciudat miscandu-se in cabina si - nu mult cu instinctul obscur dar foarte ascutit al extremei placeri de care ma apropiam si care nu admitea nici o prezenta straina, decat cu simturile mele adevarate - ghicii ca o fiinta vie ne privea.

Intorsei capul speriat si zarii pe cufar in dosul cutiei de pudra un soarece. El se opri chiar langa oglinda pe marginea cufarului si ma privii fix cu ochii lui mici si negri in care lumina lampii punea doua picaturi lucioase aurii ce ma sagetau adanc. Timp de cateva secunde el se uita in ochii mei cu atata acuitate incat simteam privirea celor doua priviti sticloase patrunzandu-mi pana in fundul creierului. Parea ca mediteaza o invectiva grea la adresa mea sau numai un repros. Deodata insa fascinat se sfarama si soarecele o rupse de fuga disparand dupa cufar. Eram sigur acum ca doctorul venise sa ma spioneze.

In aceeasi seara, la luarea chininei, presupunerea mea se intari printr-un rationament perfect ilogic, insa, pentru mine valabil: chinina era amara; pe de alta parte doctorul vazuse in cabina placerea pe care mi-o dadea deodata Clara; in consecinta, si pentru stabilirea unui nou echilibru imi prescrisese medicamentul cel mai neplacut ce putea sa existe. Il auzeam rontaindu-si in gand judecata: „Cu cat este mai mare placerrrea, cu atat trebuie sa fie mai amarrrra doctorria!'

Peste cateva luni de la consultatie doctorul fu gasit mort in podul casei lui; isi trasese un glonte in tampla.

Cea dintai intrebare a mea cand auzii sinistra veste fu:

- Erau soareci in podul acela? imi era necesara aceasta certitudine.

Pentru ca doctorul sa fie mort cu adevarat, trebuia neaparat ca o haita de soareci sa navaleasca asupra cadavrului, sa-L scobeasca si sa extraga inapoi materia soriceasca imprumutata de medic in timpul vietii sale, pentru exercitarea existentei sale ilegale de „om'.

Cand am cunoscut-o pe Clara aveam, cred, doisprezece ani. Oricat de departe imi rascolesc amintirile in adancul copilariei mele gasesc legate de cunoasterea sexuala. Ea imi apare tot atat de nostalgica si pura ca averea noptii, a fricii ori a celor dintai prietenii, intru nimic deosebita de melancolii si de alte asteptari, de pilda de plictisitoarea asteptare de deveni „mare' pe care o masuram concret ori de cate ori dadeam mana o persoana mai in varsta, incercand sa delimitez diferenta de greutate si marime a mainii mele mici, pierduta intre degetele noduroase, in palma enorma a celui ce mi-o strangea.

In nici un moment al copilariei n-am ignorat diferenta dintre barbati si femei. Poate ca a fost o vreme cand toate fiintele vii se confundau pentru mine intr-o limpeziciune unica de miscari si inertii; nu am nici o amintire exacta despre aceasta. Secretul sexual a fost intotdeauna aparent. Era vorba de un „secret' cum ar fi fost vorba de un obiect, o     masa ori un scaun.

Cand cercetez insa cu atentie amintirile cele mai indepartate, „de actualitate' mi se releveaza prin intelegerea gresita a actului sexual, imi inchipuiam organele femenine sub forme eronate si actul in sine mult mai fastuos si mai straniu decat 1-am cunoscut cu Clara, incat interpretarile insa - gresite, si apoi din ce in ce mai juste - plutea inefabil un aer de mister si de amaraciune, ce si-a desavarsit lent consistenta in un tablou de pictor pornit de la schite informe.

Ma vad foarte mic, in camesoaica pana la calcaie, plangand disperat pe un prag de usa, intr-o curte plina de soare, a carei poarta este deschisa spre o piata pustie, o piata in amiaza, calda si trista, cu caini adormiti pe burta si oameni culcati in umbra baracilor cu zarzavat.

In aer un miros iute de legume putrezite, cateva muste mari vioaie bazaie puternic pe langa mine sorbind lacrimile cazute pe maini si zburand in rotogoale frenetice in lumina densa si infierbantata a curtii. Ma ridic si urinez cu atentie in praf. Pamantul suge avid lichidul si pe locul acela ramane o pata intunecata ca urina unui obiect ce nu exista, imi sterg fata cu camesoaica si ling lacrimile din coltul buzelor savurand gustul lor sarat. Ma asez din nou pe prag si ma simt foarte nenorocit. Am fost batut.

Tatal meu adineaorea in odaie mi-a tras cateva palme peste fesele goale. Nu stiu prea bine pentru ce. Ma gandesc. Stateam culcat in pat langa o fetita de varsta mea, pusi acolo amandoi sa dormim, in timp ce parintii nostri erau dusi la plimbare. N-am simtit cand ei s-au intors si nu stiu ce anume faceam fetitei sub plapoma. Stiu doar ca, in momentul cand tatal meu a ridicat brusc plapoma, fetita incepuse sa accepte. Tatal meu s-a facut rosu, s-a infuriat si m-a batut. Asta e tot.

Asa cum stau in soare pe prag, am plans si mi-am sters ochii, desenez cu degetul in praf cercuri si linii, imi schimb locul mai spre umbra, ma asez turceste pe o piatra si ma simt mai bine. O fata a venit sa ia apa in curte si invarteste roata ruginita a pompei. Ascult cu atentie scartaitul fierului vechi, privesc cum tasneste apa in caldare ca o superba coada de cal argintie, ma uit la picioarele mari si murdare ale fetei, casc pentru ca n-am dormit de loc si din cand in cand incerc sa prind o musca. E viata simpla care reincepe dupa planset. In curte soarele isi varsa mereu arsita lui coplesitoare. E cea dintai aventura sexuala a mea si cea mai veche amintire din copilarie.

De-aci inainte instincte obscure se umfla, cresc, se deformeaza si intra in limitele lor naturale. Ceea ce ar fi trebuit sa fie si amplificate si mereu crescanda fascinatie a fost pentru mine un sir de renuntari si de reduceri crunte la banal; evolutia de la copilarie la adolescenta a insemnat o scadere continua a lumii si, pe masura ce lucrurile se organizau in jurul meu, aspectul lor inefabil disparea, precum o suprafata lucioasa care se abureste.

Extatica, miraculoasa, figura lui Walter isi pastreaza si azi lumina ei fascinanta.

Cand l-am intalnit statea in umbra unui salcam, pe un trunchi de copac, si citea o fascicula din Buffallo-Bill. Lumina clara a diminetei se filtra printre frunzele verzi si dese intr-un fasait de umbre foarte racoroase, imbracamintea lui nu era de loc obisnuita: purta o tunica visinie cu nasturi sculptati din os, pantaloni din piele de caprioara si pe picioarele goale sandale impletite din laniere fine de piele alba. Cand vreau, cateodata, sa retraiesc o clipa senzatia extraordinara a acestei intalniri, privesc mult timp coperta ingalbenita si veche a unei fascicule din Buffallo-Bill. Era totusi altceva prezenta reala a lui Walter, tunica lui rosie in aerul verzui din umbra salcamului.

Intaiul lui gest fu un fel de saritura elastica in picioare ca a unui animal. Ne imprieteniram imediat. Vorbiram putin si deodata imi facu o propunere stupefianta: sa mancam flori de salcam. Pentru intaia oara intalneam pe cineva care manca flori, in cateva clipe Walter fu in copac si aduna un buchet enorm. Apoi scobori si imi arata cum trebuia desprinsa delicat floarea de corola pentru a suge numai varful ei. Incercai si eu; floarea pocni putin sub dinti cu o tacanitura foarte placuta si in gura se raspandi un parfum suav si racoros cum nu mai gustasem niciodata.

Catva timp ramaseram tacuti mancand florile de salcam. Deodata ma apuca strans de mana: - Vrei sa vezi „sediul' bandei noastre?

In privirea lui Walter se aprinsera scantei, imi fu putin frica. - Vrei sau nu vrei? ma intreba el din nou. Ezitai o secunda. - Vreau, ii raspunsei cu o voce ce nu mai fu a mea si cu o vointa de risc ce izbucni subit in mine si care, simteam bine ca nu-mi apartine.

Walter ma lua de mana si prin portita din fundul curtii ma duse pe un maidan pustiu. Iarba si balariile crescusera acolo in voie. Urzicile imi ardeau picioarele pe unde treceam si cu mana trebuia sa dam la o parte tulpinile groase de cucuta si brusturi, in fundul maidanului ajunseram la un zid darapanat, in fata zidului era un sant si o groapa adanca. Walter sari inauntru si ma chema dupa el; groapa se deschidea in zid si pe acolo intraram intr-o pivnita parasita.

Treptele erau stricate si pline de ierburi, peretii filtrau umezeala si intunericul inaintea noastra era desavarsit. Walter imi stranse mana cu putere si ma trase dupa el. Incet-incet coboraram vreo zece trepte. Acolo ne opriram.

- Trebuie sa ramanem aici, imi spuse el, nu putem merge mai departe, in fund sunt niste oameni de fier cu mainile si cu capul de fier, crescuti din pamant. Ei stau nemiscati si daca ne prind in intunecime ne gatuie.

Intorsei capul si privii disperat deasupra noastra gura deschisa a pivnitei cu lumina ei ce venea dintr-o lume simpla si clara unde nu existau oameni de fier si unde se vedeau la mare distanta plantele, oamenii si casele.

Walter aduse de undeva o scandura si ne asezaram pe ea. Cateva minute ramaseram iar tacuti. Era bine si racoare in pivnita; aerul avea un miros greu de umezeala si as fi stat acolo ore intregi izolat, departe de strazile incalzite, si de orasul plictisitor si trist. Ma simteam bine inchis intre peretii reci, dedesubtul pamantului ce clocotea in soare. Zumzetul inutil al dupa-amiezii venea ca un ecou indepartat prin gura deschisa a pivnitei.

- Iata aici aducem fetele pe care le prindem, spuse Walter. Intelesei vag despre ce trebuia sa fie vorba. Pivnita capata o atractie nebanuita.

- Si ce faceti cu ele? Walter rase.

- Cum, nu stii? Facem ca toti barbatii cu femeile, ne culcam langa ele si cu pana

- Cu pana? Ce fel de pana? Ce faceti cu fetele? Walter rase din nou.

- Cati ani ai? Tu nu stii ce fac barbatii cu femeile? Tu n-ai o pana? Uite-o pe-a mea.

Scoase din buzunarul tunicei o pana mica neagra de pasare.

In momentul acela simtii ca ma cuprinde o criza de-a mea obisnuita. Poate ca daca Walter n-ar fi scos din buzunar pana as fi continuat sa suport aerul de completa si dezolanta izolare a pivnitei pana la sfarsit, intr-o clipa insa izolarea aceasta capata un inteles dureros si adanc, imi dadeam acum seama cat de departe pivnita este de oras si de strazile lui prafuite. Era ca si cum eu insumi m-as fi indepartat de mine, in singuratatea unei adancimi subterane dedesubtul unei zile oarecare de vara. Pana neagra lucioasa pe care mi-o arata Walter insemna ca nimic nu mai exista in lumea mea cunoscuta. Totul intra intr-un lesin unde ea stralucea straniu, in mijlocul incaperii ciudate cu ierburi umede, in intunericul ce aspira lumina ca o gura rece, avida si beanta.

- Ei, ce ai? ma intreba Walter. Sa-ti spun cum facem cu pana Cerul afara, prin gura pivnitei devenea tot mai alb si mai vaporos.

Cuvintele se loveau de pereti si ma parcurgeau moale ca pe o fiinta fluida. Walter continua sa-mi vorbeasca. Era insa atat de departe de mine si atat de aerian incat parea o simpla claritate in intuneric, o pata de ceata agitandu-se in umbra.

- Intai o mangai pe fetita - auzeam ca prin vis - apoi tot cu pana te mangai pe tine Trebuie sa stii lucrurile astea

Deodata Walter se apropie de mine si incepu sa ma zgaltaie ca pentru a ma trezi din somn. Incet, incet, incepui sa-mi revin. Cand deschisei bine ochii Walter statea aplecat peste pubisul meu, cu gura strans lipita de sex. Imi era imposibil sa inteleg ce se petrece.

Walter se ridica in picioare.

- Vezi, asta ti-a facut bine Indienii in razboi trezesc asa pe cei raniti si noi in banda noastra stim toate vrajile si leacurile indiene.

Ma trezii beat si ostenit. Walter o lua la fuga si disparu. Urcai si eu scarile cu bagare de seama.

In zilele urmatoare il cautai pretutindeni dar in zadar, imi ramanea sa-l intalnesc in pivnita, dar cand ma dusei intr-acolo maidanul imi aparu cu totul schimbat. Peste tot se intindeau gramezi de gunoaie, cu animale moarte si putreziciuni ce miroseau oribil la soare. Cu Walter nu vazusem nimic din toate acestea. Renuntai sa merg pana la pivnita si astfel pe Walter nu-1 mai intalnii niciodata.

Imi procurai o pana pe care o tineam in cel mai mare secret invelita intr-o bucata de ziar in buzunar. Mi se parea cateodata ca eu inventasem toata povestea cu pana si ca Walter nu existase niciodata. Din cand in cand desfaceam pana din ziar si o priveam timp indelungat: misterul ei era de nepatruns, imi treceam peste obraz luciul ei matasos si moale si mangaierea asta ma infiora putin ca si cum o persoana invizibila, insa reala, m-ar fi atins cu varful degetelor pe fata. Intaia oara cand o intrebuintai fu intr-o seara frumoasa, in imprejurari destul de extraordinare.

Imi placea sa raman pana tarziu pe afara, in seara aceea se starnise o furtuna grea si apasatoare. Toata caldura zilei se condensase intr-o atmosfera coplesitoare, sub un cer negru taiat de fulgere. Sedeam pe pragul unei case si priveam jocul luminei electrice pe zidurile ulitei. Vantul clatina becul care ilumina strada si cercurile concentrice ale globului, umbrindu-se pe pereti, se leganau ca o apa agitata intr-un vas. Esarfe lungi de praf se starneau pe drum si se ridicau in spirale.

Deodata intr-o infasurare de vant mi se paru ca o statuie alba de marmura se ridica in aer. Era in acel moment o certitudine incontrolabila, ca orice certitudine. Blocul de piatra alba se indeparta cu repeziciune in sus, intr-o directie oblica asemeni unui balon scapat din mana unui copil. In cateva clipe statuia deveni o simpla pata alba in cer, cat pumnul meu. Vedeam acum distinct doua persoane albe, tinandu-se de mana si alunecand pe cer ca niste schiori.

In momentul acela se opri o fetita in fata mea. Trebuie sa fi stat eu cu gura cascata si cu ochii mari deschisi in sus pentru ca ea ma intreba uimita ce vad pe cer.

- Priveste o statuie care zboara priveste repede in curand va dispare

Fetita se uita cu atentie incruntand sprancenele si imi spuse ca nu vede nimic. Era o fetita din vecini, grasulie, cu obrajii rosii de cauciuc sanitar si cu mainile vesnic umede. Pana in seara aceea nu vorbisem decat arareori cu dansa. Cum statea acum in fata mea deodata incepu sa rada:

- Stiu pentru ce m-ai inselat spuse ea stiu eu ce vrei tu incepu sa se indeparteze de mine sarind intr-un picior. Ma ridicai si alergai dupa ea; o chemai intr-un gang obscur si ea veni fara impotrivire. Acolo ii ridicai rochia. Ea se lasa manuita docila tinandu-se de umerii mei. Poate era mai mult surprinsa de ceea ce se petrece, decat constienta de impudoarea faptului.

Urmarea cea mai surprinzatoare a acestei intamplari avu loc peste cateva zile in mijlocul unei pieti. Cativa zidari stingeau var intr-o lada. Ma uitam la fierberea varului cand deodata ma auzii strigat pe nume si cineva spuse tare: - „Cu pana va sa zica cu pana hai?' Era un baiat de vreo douazeci de ani, un vlajgan roscovan si nesuferit. Mi se pare ca locuia intr-o casa din gangul intunecos, il vazui numai o clipa tipand la mine, dincolo de lada, iesind fantastic din aburii varului ca o aparitie infernala vorbind in mijlocul focului si a trasnetelor.

Poate ca mi-a spus altceva, si imaginatia mea a dat vorbelor lui un inteles de care eram preocupat in zilele acelea; nu-mi venea sa cred ca vazuse intr-adevar ceva in intunecimea compacta a gangului. Totusi gandindu-ma mai bine la lucrul acesta imi veni in minte ca poate gangul nu fusese atat de obscur pe cat mi se paruse si ca totul fusese vizibil (poate ca statusem chiar in lumina) atatea presupuneri care imi intareau convingerea ca in timpul actului sexual eram posedat de un vis care imi turbura vederea si simturile, imi impusei mai multa prudenta. Cine stie la ce aberatii eram in stare sa ma dedau: in plina zi, sub puterea excitarii si posedat de ea ca de un somn greu in care ma miscam inconstient?

In stransa amintire cu pana imi revine in minte si o carticica neagra, foarte turburatoare. O gasisem intr-un rand pe o masa si o rasfoisem cu mare interes. Era un roman banal, „Frida' de Andre Theuriet intr-o editie ilustrata cu foarte multe desene. In fiecare din ele revenea imaginea unui baietas blond cu parul bucalat, in haine de catifea si a unei fetite grasune in rochite volanate. Baietasul semana cu Walter. Copiii apareau in desene cand impreuna, cand separati; se vedea bine ca se intalneau mai ales prin ascunzisurile unui parc si pe sub ziduri ruinate. Ce faceau impreuna? Iata ce-as fi vrut sa stiu. Avea baietasul o pana ca si mine pe care o tinea in buzunarul hainei? in desene nu se vedea lucrul acesta si n-avui timp sa citesc. Peste cateva zile carticica neagra disparu fara urme. Incepui s-o caut pretutindeni, intrebai la librarii dar se parea ca nimeni nu auzise de ea. Trebuia sa fie o carte plina de secrete de vreme ce nu se gasea nicaieri.

Intr-o zi imi luai inima-n dinti si intrai in sala unei biblioteci publice. Un domn inalt, palid, cu ochelari ce-i tremurau usor, statea in fundul salii pe un scaun si ma privi venind. Nu ma mai puteam intoarce. Trebuia sa inaintez pana la masa si acolo sa pronunt distinct cuvantul senzational „Fri-da' ca o marturisire, in fata domnului miop, a tuturor viciilor mele ascunse. Ma apropiai de pupitru si murmurai cu voce stinsa numele cartii. Ochelarii bibliotecarului incepura sa tremure mai tare pe nas, el inchise ochii ca si cum ar fi cautat ceva in memorie si imi spuse ca „n-a auzit' de ea. Tremurul ochelarilor mi se parea totusi ca tradase o turburare interioara; acum eram sigur ca „Frida' continea cele mai tainice si mai senzationale dezvaluiri.

Peste multi ani de-atunci am regasit cartea in rafturile unei librarii. Nu mai era carticica mea legata in panza neagra ci o brosura umila si mizerabila cu coperti galbui. O clipa vrui s-o cumpar, dar ma razgandii si o pusei inapoi in raft. Pastrez astfel si azi intacta in mine imaginea unei carticele negre in care zace putin din parfumul autentic al copilariei mele.

In obiecte mici si neinsemnate: o pana neagra de pasare, o carticica banala, o fotografie veche cu personagiile fragile si inactuale, ce parca sufera de o grava boala interna, o tandra scrumiera de faianta verde, modelata ca o frunza de stejar, vesnic mirosind a cenuse statuta; in simpla si elementara aducere-aminte a ochelarilor cu lentila groasa ai batranului Samuel Weber in astfel de marunte ornamente si lucruri domestice, regasesc toata melancolia copilariei mele si acea nostalgie esentiala a inutilitatii lumii care ma inconjura de pretutindeni ca o apa cu valurile impietrite. Materia bruta, - in masele ei profunde si grele de tarana, pietre, cer, sau ape, - ori in formele ei cele mai neintelese, - florile de hartie, oglinzile, bilele de sticla cu enigmaticile lor spirale interioare, ori statuile colorate, - m-au tint intotdeauna, inchis intr-un prizonierat ce se lovea dureros de peretii ei perpetuati in mine, fara sens, bizara aventura de a fi om.



In orice parte mi se indrepta gandul, el intalnea obiecte si imobilitati ca niste ziduri in fata carora trebuia sa cad ingenunchiat.

Ma gandeam, terorizat de diversitatea lor, la infinitele forme ale materiei si nopti intregi ma zvarcoleam, agitat de serii de obiecte ce imi insirau in memoria mea, fara sfarsit, ca niste scari mecanice ce isi desfasurau neincetat mii si mii de trepte.

Cateodata, pentru a stavili valul de lucruri si culori ce-mi inundau creierul, imaginam evolutia unui singur contur, sau a unui singur obiect.

Imi imaginam de pilda, - si asta ca un repertoriu corect al lumii, lantul tuturor umbrelor de pe pamant, ciudata si fantastica lume cenusie ce doarme la picioarele vietii.

Omul negru, culcat ca un voal peste iarba, cu picioarele subtiri s-au scurs ca apa, cu bratele de fier intunecat, umbland printre pomi orizontali cu ramurile explorate.

Umbrele vapoarelor alunecand pe mare, umbre instabile si acvatice ca niste tristeti ce vin si trec, lunecand peste spume.

Umbrele pasarilor care zboara, ca niste pasari negre venite din fund taranii, dintr-un sumbru aquarium.

Si umbra solitara, pierduta undeva in spatiu, a rotundei noastre planete.

Ma gandeam alta data la caverne si scobituri, de la prapastiile si munti cu ametitoarea lor inaltime, pana la caverna elastica si calda.

Inefabila, caverna sexuala, imi procurasem nu stiu de unde o mica lanterna electrica si noaptea in pat, innebunit de nesomn si de obiectele ce umpleau odaia venind mereu, ma bagam sub plapoma si urmaream cu atentie incordata, ca un fel de studiu intim fara scop, cutele cearceafului si micile vai ce se formau intre ele. Imi trebuia astfel o ocupatie precisa si marunta pentru ca sa ma linistesc intru-catva. Tatal meu ma gasi intr-un rand, la miezul noptii, umbland sub perne cu lanterna si mi-o lua. Totusi nu-mi facu nici o observatie si nici nu ma certa. Cred ca pentru el descoperirea fusese atat de stranie incat nu gasea nici vocabularul si nici moralitatea ce s-ar fi putut aplica in cazul unei asemenea fapte.

Cativa ani mai tarziu vazui intr-o carte de anatomie fotografia unui mulaj de ceara a interiorului urechii. Toate canalurile, sinusurile si gaurile erau din materie plina, formand imaginea lor pozitiva. Fotografia aceasta ma impresiona peste masura, aproape pana la lesin, intr-o clipa imi dadui seama ca lumea ar putea exista intr-o realitate mai adevarata, intr-o structura pozitiva a cavernelor ei, astfel incat tot ce este scobit sa devie plin, iar actualele reliefuri sa se prefaca in viduri de forma identica, fara nici un continut, ca fosilele acelea delicate si bizare care reproduc in piatra urmele vreunei scoici sau frunze ce de-a lungul timpurilor s-au macerat lasand doar sculptate adanc amprentele fine ale conturului lor.

Intr-o astfel de lume oamenii n-ar mai fi fost niste excrescente multicolore si carnoase, pline de organe complicate si putrescibile, ci niste goluri pure, plutind, ca niste bule de aer prin apa, prin materia calda si moale a universului plin. Era de altfel senzatia intima si dureroasa pe care o resimteam adesea in adolescenta, cand de-a lungul vagabondajelor fara sfarsit, ma trezeam subit in mijlocul unor izolari teribile, ca si cum oamenii si casele in jurul meu s-ar fi incleiat dintr-o data in pasta compacta si uniforma a unei unice materii, in care eu existam doar ca un simplu vid ce se deplaseaza de ici-colo fara rost.

In ansamblul lor obiectele formau decoruri. Impresia de spectacular ma insotea pretutindeni cu sentimentul ca totul evolueaza in mijlocul unei reprezentatii factice si triste. Cand scapam cateodata de viziunea plictisitoare si mata a unei lumi incolore aparea aspectul ei teatral, emfatic si desuet.

In cadrul acestui spectacol general, existau alte spectacole mai uluitoare care ma atrageau mai mult pentru ca artificialul lor si actorii care le jucau pareau sa inteleaga intr-adevar sensul de mistificare a lumii. Ei singuri stiau ca intr-un univers spectacular si decorativ trebuia jucata viata fals si ornamental. Astfel de spectacole erau cinematograful si panopticumul.

O! sala cinematografului B. lunga si intunecoasa ca un submarin scufundat! Usile de la intrare erau acoperite cu oglinzi de cristal in care se reflecta o parte din strada. Era astfel la intrare un spectacol gratuit, inaintea celui din sala, un ecran uimitor in care strada aparea intr-o lumina verzuie de vis cu oameni si trasuri ce se miscau somnambulic in apele ei.

In sala domnea o caldura puturoasa si acida de baie publica. Podeaua era cimentata si scaunele cand se miscau scoteau niste scartaituri ca niste tipete scurte si disperate, in fata ecranului o galerie de covrigari si puslamale pocnea seminte si comenta cu voce tare filmul. Titlurile erau silabisite de cateva zeci de guri in acelasi timp, ca niste texte la o scoala de adulti. Chiar sub ecran canta orchestra compusa dintr-o pianista, un violonist si un batran ovreu care tragea de zor contrabasul. Batranul acesta mai avea si misiunea de a emite diferite zgomote corespunzatoare actiunilor de pe ecran. El striga „cucurigu' cand la inceputul filmului aparea cocosul firmei cinematografice, iar odata, imi amintesc, cand se reprezenta viata lui Isus, in momentul invierii incepu sa bata cu arcusul frenetic in cutia contrabasului pentru a imita trasnetele ceresti.

Traiam episoadele din film cu o intensitate extraordinara, integrandu-ma actiunii ca un veritabil personagiu al dramei. Mi se intampla de multe ori ca filmul sa-mi absoarba intr-atata atentia incat sa-mi inchipui dintr-o data ca ma plimb prin parcurile de pe ecran, ori ca stau rezemat de balustrada teraselor italiene pe care evolua patetic Francisca Bertini, cu parul despletit si bratele agitate ca niste esarfe.

In definitiv nu exista nici o diferenta bine stabilita intre persoana noastra reala si diferitele noastre personagii interioare imaginare. Cand se aprindea lumina in pauza, sala avea aerul ca revine de departe. Era in atmosfera ceva precar si artificial, cu mult mai incert si mai efemer decat spectacolul de pe ecran, inchideam ochii si asteptam pana ce rontaitul mecanic al aparatului imi anunta ca filmul continua; regaseam atunci sala in intuneric si toate persoanele din jurul meu, iluminate indirect de ecran, palide si transfigurate ca o galerie de statui de marmora intr-un muzeu luminat de luna la miezul noptii.

Intr-un rand cinematograful lua foc. Pelicula se rupse si se aprinse imediat incat timp de cateva secunde aparura pe ecran flacarile incendiului ca un fel de onest avertisment ca cinematograful arde si in acelasi timp ca o continuare logica a rolului aparatului de a prezenta „actualitatile' si care misiune il facuse astfel, printr-un exces de perfectiune, sa reprezinte ultima si cea mai palpitanta actualitate, aceea a propriului sau incendiu. Izbucnira din toate partile tipete si strigate scurte de „Foc ! Foc' ca niste pocnete de revolver, intr-o singura clipa tasni din sala atata zgomot incat se parea ca spectatorii, pana atunci in liniste si intunecime, nu facusera alta decat sa ingramadeasca in ei urlete si huet, ca niste acumulatoare calme si inofensive ce explodeaza cand capacitatea lor de incarcare a fost violent depasita.

In cateva minute si inainte ca jumatate de sala sa fie evacuata „incendiul' fu stins. Totusi spectatorii continuau sa urle ca si cum ar fi avut de epuizat o anumita cantitate de energie din moment ce fusese declansata. O domnisoara, cu obrazul pudrat ca gipsul, tipa strident uitandu-se fix in ochii mei, fara sa faca vreo miscare ori vreun pas spre iesire. Un covrigar musculos, convins de utilitatea fortelor sale in asemenea cazuri, dar totusi nestiind ce intrebuintare sa le dea, lua pe rand scaunele de lemn si le azvarlea spre ecran. Se auzi deodata o bubuitura ampla si foarte sonora: un scaun nimerise in contrabasul batranului muzicant. Cinematograful era plin de surprize.

Vara intram la matineu devreme si ieseam seara cand incepea sa se innopteze. Lumina afara era schimbata, ziua pe sfarsite se stingea. Constatam astfel ca in absenta mea se petrecuse in lume un fapt imens si esential ca un fel de trista obligatie a ei de a-si continua mereu - prin innoptare de pilda, - munca regulata, diafana si spectaculara. Intram astfel din nou in mijlocul unei certitudini care prin rigurozitatea ei zilnica mi se parea de-o melancolie fara sfarsit, intr-o astfel de lume, supusa celor mai teatrale efecte si obligata in fiecare seara sa reprezinte un apus de soare corect, oamenii din jurul meu apareau ca niste biete fiinte de compatimit pentru seriozitatea cu care erau mereu ocupati si credeau naiv in ceea ce fac si ceea ce simt. Exista doar o singura fiinta in oras care intelegea aceste lucruri si pentru care aveam o admiratie plina de respect: era nebuna orasului. Ea singura in mijlocul unor persoane rigide si umplute pana in varful capului cu prejudecati si conventii, ea singura isi pastrase libertatea de a tipa si de a dansa pe strada cand vroia. Umbla zdrentuita pe strazi, roasa de jeg, stirba, cu parul rosu valvoi, tinand in brate cu o tandreta materna o ladita veche plina cu coji de paine si cu diferite obiecte culese prin gunoaie.

Isi arata sexul trecatorilor cu un gest ce daca ar fi fost intrebuintat in alt scop ar fi fost numit „plin de eleganta si stil'. - Ce splendid, ce sublim este sa fii nebun! imi spuneam eu, si constatam cu neinchipuita parere de rau cate puternice obiceiuri stupide familiare si ce zdrobitoare educatie rationala ma despartea de libertatea extrema a unei vieti de nebun.

Cred ca cine n-a avut acest sentiment este condamnat sa nu simta niciodata veritabila amploare a lumii.

Impresia generala si elementara de spectacular devenea o adevarata teroare indata ce intram intr-un panopticum cu figuri de ceara. Era o spaima amestecata cu un inel de vaga placere si oarecum, cu senzatia aceea bizara pe care o avem fiecare cateodata de a mai fi trait candva intr-un anumit decor. Cred ca daca ar naste vreodata in mine instinctul unui scop in viata si daca aceasta pornire ar trebui sa fie legata de ceva ce intr-adevar este profund, esential si iremediabil in mine, atunci corpul meu ar trebui sa devie o statuie de ceara intr-un panopticum si viata mea o simpla si nesfarsita contemplatie a vitrinelor din panorama.

In lumina posomorata a opaitelor de carbid simteam ca intr-adevar traiesc viata mea proprie in mod unic si inimitabil. Toate actiunile mele cotidiene puteau fi amestecate ca un joc de carti, nu tineam la nici una din ele; iresponsabilitatea oamenilor fata de actele lor cele mai constiente era un fapt de o evidenta ce sarea in ochi. Ce importanta avea ca le comiteam eu sau altul, din moment ce diversitatea lumii le inghitea in aceeasi uniforma monotonie? in panopticum, si numai acolo, nu exista nici o contradictie intre ceea ce faceam si ceea ce se intampla. Personagiile de ceara erau singurul lucru autentic din lume; ele singure falsificau viata in mod ostentativ, facand parte, prin imobilitatea lor stranie si artificiala din aerul adevarat al lumii. Uniforma ciuruita de gloante si patata de sange a vreunui arhiduce austriac, cu figura galbena si trista, era infinit mai tragica decat orice moarte adevarata, intr-o lada de cristal zacea o femeie imbracata in dantele negre, cu fata lucioasa si palida. Un trandafir uluitor de rosu statea fixat intre sani, iar peruca blonda la marginea fruntii incepea sa se dezlipeasca, in timp ce in nari palpita culoarea roza a fardului si ochii albastri, limpezi ca sticla, ma priveau imobili. Era imposibil ca femeia de ceara sa n-aiba o semnificatie adanca si turburatoare pe care nimeni n-o stia. Cu cat o contemplam mai mult cu atat intelesul ei parea ca se face mai limpede, persistand vag undeva in mine ca un cuvant de care as fi vrut sa-mi amintesc si din care nu sesizam decat un ritm indepartat.

Am avut intotdeauna o atractie bizara pentru afublarile femenine si pentru obiectele artificiale ieftin ornamentate. Un prieten al meu colectiona cele mai diverse lucruri pe care le gasea, intr-o cutie de mahong tinea ascunsa o fasie de matase neagra cu dantela foarte subtire pe margini, cusuta cu cateva paiete stralucitoare de strass. Era rupta desigur din vreo rochie veche de bal; pe alocuri matasea incepuse sa mucegaiasca. Pentru ca s-o vad ii dadeam timbre si chiar bani. Atunci el ma conducea intr-un salonas de moda veche, in timp ce parintii lui dormeau si mi-o arata. Ramaneam cu bucata de matase in mana, mut de stupefactie si de placere. Prietenul meu statea in pragul usii si pandea sa nu vie nimeni; dupa cateva minute revenea, imi lua matasea, o punea in cutie si imi spunea: - „Gata, acum s-a ispravit, nu se mai poate', cum imi spunea cateodata si Clara cand tergiversarile din cabina durau prea mult.

Un alt obiect care m-a turburat peste masura cand l-am vazut intaia oara a fost un inel tiganesc. Cred ca era inelul cel mai fantastic pe care il putea inventa un barbat ca sa impodobeasca mana unei femei.

Extraordinarele ornamente de mascarada ale pasarilor, ale animalelor si florilor, menite toate sa joace un rol sexual, coada stilizata si ultramoderna a pasarii paradisului, penele oxidate ale paunului, dantela isterica a petalelor de petunii, albastrul neverosimil al pungilor maimutii, nu sunt decat palide incercari de ornamentatie sexuala pe langa ametitorul inel tiganesc. Era un obiect de tinichea superb, fin, grotesc si hidos. Mai ales hidos: ataca iubirea in regiunile cele mai intunecate, la baza. Un adevarat tipat sexual.

Desigur ca artistul care l-a lucrat tot din viziuni de panopticum s-a inspirat. Piatra inelului, care era o simpla bucata de sticla topita pana la grosimea unei lentile, semana in totul cu lupele din panorame prin care priveam vapoarele scufundate marite la extrem, luptele cu turcii si asasinatele regesti. In inel se vedea un buchet de flori cizelat in tinichea sau in plumb si colorat cu toate vopselele violente ale tablourilor din panopticum.

Violetul cadavrelor prin asfixie langa pornograficul rosu al jaretierelor de femeie, paloarea de plumb a valurilor infuriate in interiorul unei lumini macabre, ca semiobscuritatea cavourilor acoperite cu geam. Totul era inconjurat de mici frunze de arama si semne misterioase. Halucinant.

Ma impresioneaza astfel tot ce este imitat. Florile artificiale de pilda si coroanele mortuare, mai ales coroanele mortuare, uitate si prafuite in cutiile lor ovale de sticla din biserica cimitirului, inconjurand cu o desueta delicatete nume vechi anonime, scufundate intr-o eternitate fara rezonanta.

Pozele decupate cu care copiii se joaca si statuile ieftine din balciuri. Cu timpul statuile acestea isi pierd capul ori vreo mana si proprietara lor, reparandu-le, le inconjoara gatul delicat cu scrofule albe de ipsos. Bronzul de pe restul statuii capata atunci semnificatia unei tragice dar nobile suferinte. Si mai sunt Isusii in marime naturala din bisericile catolice. Vitraliile arunca in altar ultimele reflexe ale unui asfintit rosu de soare, in timp ce crinii la aceasta ora a zilei exala la picioarele Cristului plenitudinea parfumului lor greu si lugubru, in aceasta atmosfera plina de sange aerian si de lesin odorant, un tanar palid canta la orga ultimele acorduri ale unei melodii disperate.

Toate acestea au emigrat in viata din panopticum. In panorama de balci regasesc locul comun al tuturor acestor nostalgii raspandite in lume, care adunate la un loc formeaza insasi esenta ei.

Imi ramane in viata, o dorinta unica si suprema: sa asist la incendiul unui panopticum; sa vad topirea lenta si scabroasa a corpurilor de ceara, sa privesc inmarmurit cum picioarele galbene si frumoase ale miresei din cutia de sticla se incolacesc in aer si prind intre pulpe o flacara adevarata care sa-i arda sexul.

In afara de panopticum, balciul din luna august imi aducea multe alte tristeti si exaltari. Spectacolul lui amplu se umfla ca o simfonie, de la preludiul panoramelor izolate, ce soseau cu mult inaintea tuturor si indicau tonul general al balciului, ca notele razlete si prelungi ce anunta la inceputul bucatii de concert tema intregii compozitii, si pana la finalul grandios, plesnind de urlete, pocnete si fanfare, in ziua temeiului, urmat de tacerea imensa a campului ramas pustiu.

Cele cateva panorame ce veneau de timpuriu cuprindeau, in esenta, balciul in intregime si il reprezentau cu exactitate. Era de ajuns ca numai prima din ele sa se instaleze, pentru ca tot coloritul, toata stralucirea si tot mirosul de carbid al balciului complet, sa se scoboare in oras.

In multimea zgomotelor de toate zilele se desprindea deodata un tarait care nu era nici scartaitul unei tinichele, nici clinchetul indepartat al unei legaturi de chei, nici vajaitul unui motor, un zgomot usor de recunoscut intre alte o mie si care apartinea „Roatei norocului'.

In obscuritatea bulevardului se aprindea atunci catre seara o diadema de sticliri colorate, ca o prima constelatie a pamintului. In curand altele o urmau si bulevardul devenea un coridor luminos, si de-a lungul caruia umblam inmarmurit, asa cum vazusem intr-o editie ilustrata de Jules Verne un baiat de varsta mea, razimat de fereastra unui submarin, privind afara, in intunecimile suboceanice, minunate si misterioase fosforescente marine.

Peste cateva zile, balciul era instalat. Hemiciclul baracilor se organiza, se completa si devenea dintr-o data definitiv.

Zone bine stabilite il imparteau in regiuni de umbre si lumini, aceleasi in fiecare an. Era, mai intai, sirul restaurantelor cu zeci de coliere de becuri colorate, apoi panoramile cu monstruozitati, fatada beata de lumina a circului si in sfarsit baracile obscure si umile ale fotografilor. Lumea se plimba in roata, trecand, rand pe rand, prin luminozitati maxime si regiuni intunecoase, ca luna pe desenul din cartea mea de geografie care parcurgea alternativ zone tipografice albe si negre.

Intram mai ales in panorame mici si prost luminate, cu artisti putini, lipsite pana si de acoperis unde tatal meu putea la intrare sa trateze cu directorul un pret colectiv si redus, pentru intreaga si numeroasa noastra familie.

Toata reprezentatia avea acolo un aspect improvizat si nesigur. Vantul noptii adia rece peste capetele spectatorilor si sus, deasupra noastra, toate stelele sticleau pe cer. Eram pierduti intr-o baraca de balci, rataciti din haosul noptii in punctul spatial infim al unei planete. In punctul acela, pe planeta aceea oameni si caini jucau pe o scena; oamenii aruncand in aer diferite obiecte si prinzandu-le, cainii sarind prin cercuri si umbland in doua labe. Unde se petreceau toate acestea? Cerul, deasupra noastra parea inca si mai imens

Intr-un rand, in una din baracile acestea saracacioase, un artist propuse in fata publicului un premiu de cinci mii lei acelui care va putea imita numarul senzational si foarte usor pe care il va prezenta. Eram in banci numai cateva persoane. Un domn gras, pe care il cunosteam mai de mult ca un zgarcit fara pereche in targ, uluit de posibilitatea aceasta nebanuita de a castiga o suma enorma intr-o simpla panorama de balci, isi schimba brusc locul, apropiindu-se cu cateva banci de scena, decis a urmari cu cea mai incordata atentie fiecare gest al artistului, pentru a-1 reproduce apoi si a incasa premiul.

Urmara cateva clipe de cumplita tacere.

Artistul se apropie de rampa: „Domnilor, spuse el ragusit, e vorba de a da afara pe gat fumul unei tigari'. Aprinse o tigara si luand mana de pe guler, unde o tinea tot timpul, dete drumul afara unei suvite fine de fum albastrui prin orificiul unui larinx artificial pe care il avea probabil, in urma unei operatii. Domnul din primele banci ramase zapacit si stanjenit; se inrosi pana la urechi si revenind la locul lui murmura destul de tare printre dinti: „Ei sigur, nici nu-i de mirare, daca are masinuta in gat'!

Imperturbabil artistul raspunse de pe scena:

- „Ma rog, ma rog, n-aveti decat', dispus poate intr-adevar sa acorde un premiu unui coleg de suferinta

In asemenea baraci pentru a-si castiga painea, batrani palizi si uscativi inghiteau in fata publicului pietre si sapun, fete tinere isi contursionau trupul si copii anemici si supti, lasand din mana porumbul din care mancau, se urcau pe scena si dansau agitand clopoteii legati de itari.

Ziua, indata dupa masa, in caldura incinsa de soare, dezolarea balciului era nesfarsita. Imobilitatea caisorilor de lemn, cu ochii lor holbati si coama lor bronzata, capata nu stiu ce teribila melancolie de viata impietrita. Venea din baraci miros cald de mancare, in timp ce o unica flasneta, undeva departe, insista sa-si scurga astmatic valsul, din haosul caruia, din timp in timp, tasnea o nota metalica fluierata, ca un brusc Jet d'eau' inalt si subtire iesit din masa unui bazin cu apa.

Imi placea sa raman ore intregi in fata baracilor fotografilor, contempland persoanele necunoscute, in grupuri sau singure, impietrite si zambitoare, in fata peisagiilor cenusii cu cascade si munti indepartati. Toate personagiile, prin decorul lor comun, pareau membrii unei aceleiasi familii, porniti in excursie in acelasi loc pitoresc unde se fotografiasera unul dupa altul.

Intr-un rand, intr-o asemenea vitrina dadui peste propria mea fotografie, intalnirea aceasta brusca cu mine insumi, imobilizat intr-o atitudine fixa, acolo la marginea balciului, avu asupra mea un efect deprimant.

Inainte de a ajunge in orasul meu, ea calatorise desigur si prin alte locuri, necunoscute mie. Intr-o clipa avui senzatia de a nu exista decat pe fotografie. Inversarea aceasta de pozitii mintale mi se intampla adesea in cele mai diferite imprejurari. Ea imi venea pe furis si imi schimba dintr-o data trupul interior, intr-un accident de strada, de pilda, timp de cateva minute priveam ceea ce se petrece ca un specta­tor oarecare. Deodata insa toata perspectiva se schimba si, - ca in jocul acela care consista in a vedea pe zugraveala peretilor un animal bizar oarecare, pe care intr-o zi nu-l mal regasim, pentru ca vedem in locul lui, si format din aceleasi elemente decorative, o statuie, o femeie ori un peisaj, - in accidentul de strada, desi totul ramanea intact, vedeam deodata, oamenii si toate lucrurile din jurul meu, din punctul de vedere al ranitului, asa ca si cum eu as fi fost cel ce zacea intins si as fi privit totul din pozitia mea de accidentat, de jos in sus, din centru spre periferie, si cu senzatia vie a sangelui ce se scurge din mine. Tot astfel, fara nici un efort ca o urmare logica a simplului fapt ca priveam, ma imaginam la cinematograf traind in intimitatea scenelor de pe ecran si tot asa ma vazui, in fata baracii fotografului in locul celui ce se uita neclintit la mine de pe carton.

Toata viata mea proprie, a celui ce statea in carne si sange dincolo de vitrina, imi aparu dintr-o data indiferenta si fara insemnatate, asa cum persoanei vii de dincoace de sticla ii apareau absurde calatoriile prin orase necunoscute ale eu-lui fotografic.

In acelasi fel in care fotografia care ma reprezenta umbla din loc in loc contempland prin geamul murdar si prafuit perspective mereu noi, eu insumi dincoace de sticla, imi plimbam mereu personagiul meu asemanator in alte locuri, vesnic privind lucruri noi si vesnic neintelegand nimic din ele. Faptul ca ma miscam, ca eram viu, nu putea fi decat o simpla intamplare, o intamplare care n-avea nici un sens, pentru ca, asa cum existam in asta parte a vitrinei, puteam exista si dincolo de ea, cu acelasi obraz palid, cu aceiasi ochi, cu acelasi par spalacit care ma aduna in oglinda intr-o figura rapida si bizara, greu de inteles.

imi veneau astfel din exterior diferite avertismente pentru a ma imobiliza si a ma scoate brusc din comprehensiunea de toate zilele. Ele ma stupefiau, ma opreau in loc si rezumau intr-o clipa toata inutilitatea lumii.

Totul imi aparea in secunda aceea haotic, asa cum, cand ascultand o fanfara si, astupandu-mi urechile, dezlipeam degetele o clipa, toata muzica imi parea in acea clipa, zgomot pur.

Umblam in balci ziua intreaga si mai ales pe campul din imprejurimi, unde artistii si monstrii din baraci, adunati in jurul cazanului cu mamaliga, despletiti si murdari, scoborau din frumoasele lor decoruri si existente nocturne de acrobati, femei fara corp si sirene, in pasta comuna si in mizeria iremediabilei lor umanitati. Ceea ce in fata baracilor parea admirabil, degajat si cateodata chiar fastuos, aici, in dosul lor, in plina zi, recadea intr-o familiaritate meschina si fara interes, care era de altfel aceea a lumii intregi.

Intr-o zi asistai la inmormantarea copilului unuia din fotografii ambulanti.

Usile panoramei erau larg deschise si, inauntru in fata fundalului pentru fotografiat, zacea pe doua scaune sicriul descoperit.

Panza din spate reprezenta un parc splendid cu terase in stil italian si coloane de marmura.

In acest decor de vis, cadavrul mic cu mainile incrucisate pe piept, in haine de sarbatoare, cu beteala de argint la cheutoare, parea cufundat intr-o inefabila beatitudine.

Parintii copilului si diferite femei plangeau deznadajduit in jurul sicriului, in timp ce afara fanfara circului cel mare, imprumutata gratuit de director, intona grav o serenada din „Intermezzo', bucata cea mai trista din program.

In momentele acelea, mortul era desigur nespus de fericit si linistit, in intimitatea pacii lui profunde, in tacerea nesfarsita a parcului cu platani.

In curand insa fu smuls din solemnitatea in care zacea si incarcat intr-o caruta, pentru a fi dus la cimitir in groapa umeda si rece care ii era destinata.

Parcul ramase in urma lui dezolat si pustiu, in balci, moartea imprumuta astfel si ea decoruri factice si pline de nostalgie, ca si cum balciul ar fi format o lume aparte, a carei menire era sa demonstreze infinita melancolie a ornamentelor artificiale, de la inceputul vietii pana la sfarsit, si cu exemplul viu al unor existente palide, consumate in lu­mina cernuta a panopticumului, ori in incaperea cu un perete nemarginit, pierdut in frumuseti supraterestre, a panoramelor de fotografi.

Balciul devenea, astfel, pentru mine o insula pustie, scaldata de au­reole dezolate, asemanatoare in totul lumii nedeslusite si totusi limpezi in care ma purtau crizele mele din copilarie.

Etajul casei Weber, unde ma duceam adesea, de la moartea batranei Etla Weber, semana cu un adevarat panopticum. In odaile insorite toata dupa-amiaza, praful si caldura pluteau de-a lungul vitrinelor pline de lucru desuete, aruncate pe rafturi la intamplare. Paturile fusesera mutate la parter si camerele ramasesera goale. Batranul Samuel Weber (agentura & comision) impreuna cu cei doi fii ai lui, Paul si Ozy, locuia acum in odaile de jos.

In odaia dintai, inspre strada, ramasese instalat biroul. Era o incapere mirosind a mucegai, imbacsita cu registre si plicuri continand mostre cu cereale, tapisate cu reclame vechi patate de muste.

Cateva din ele, stand pe pereti de ani de zile, se integrasera cu tot vietii de familie. Deasupra casei de bani, reclama unei ape minerale reprezenta o femeie inalta, subtire, in voaluri diafane, varsand remediul salvator infirmilor de la picioarele ei. Desigur ca in orele tainice ale noptii venea sa bea din sursa miraculoasa si Ozy Weber, cu bratele lui subtiri ca niste flaute si cu cocoasa pieptului iesind de sub haine ca sternul umflat al unui curcan.

Cealalta reclama familiara era a unei societati de transporturi si, cu vaporul ei alunecand pe valuri frizate, - completa persoana lui Samuel Weber, si acorda astfel sepcii de capitan de vas si ochelarilor cu lentile groasa, un al treilea element de marinar. Cand batranul Samuel inchidea vreun registru si-l strangea sub presa, invartind bara de fier, se parea intr-adevar ca intoarce carma unei corabii pe niste mari necunoscute. Vaza roza cu care isi astupa urechile ii atarna in firisoare lungi si era desigur inteleapta precautiune impotriva curentilor marini.

In cea de a doua odaie, Ozy citea romane populare, infundat intr-un fotoliu de piele, ridicand volumul foarte sus pentru a-l pune in lumina slaba ce venea din strada, prin birou, in intunecimea unui colt stralucit, paravanul unei scuipatori monumentale de tinichea in forma de pisica iar pe perete o oglinda reflecta straniu un patrat de lumina cenusie, fantomatica aducere-aminte a zilei de afara.

Veneam sa-l vad pe Ozy, asa cum intra cainii in curti straine, fiindca o poarta este deschisa si nu-i goneste nimeni. Ma atragea mai ales un joc bizar care, nu stiu cine din noi doi si in ce imprejurari il inventase. Jocul consta in dialoguri imaginare spuse cu cea mai desavarsita seriozitate.

Trebuia ca pana la sfarsit sa ramanem gravi si sa nu ne dezvaluim intru nimic inexistenta lucrurilor despre care vorbeam.

Intram, si Ozy imi spunea cu un ton cumplit de uscat, fara sa ridice ochii de pe carte:

- „Piramidonul pe care l-am luat aseara ca sa transpir mi-a provocat o tuse ingrozitoare. Pana dimineata m-am zvarcolit in cearceafuri, in fine adineaorea a venit Matilda (nu exista nici o Matilda) si mi-a facut o frictiune'.

Absurditatea si stupiditatea lucrurilor pe care le insira Ozy ma loveau in cap ca niste ciocane puternice. Trebuia poate sa plec din odaie imediat, dar cu o mica voluptate de a ma pune inadins la nivelul lui de inferioritate, ii raspundeam pe acelasi ton. Cred ca acesta era secretul jocului.

- „Iata si eu sunt racit, ii spuneam eu (era in luna iulie), si doctorul Caramfil (exista) mi-a prescris o reteta. Pacat ca doctorul asta stii, azi-dimineata a fost arestat

Ozy ridica ochii din carte.

- „Vezi, iti spuneam eu de mult ca fabrica bani falsi

- „Ei sigur, completam eu, altfel de unde ar fi avut sa cheltuiasca atatia cu artistele de varieteu?

Era in vorbele acestea mai intai placerea putin gretoasa de a ma scufunda in mediocritatea dialogului si in acelasi timp o vaga impresie de libertate. Puteam, asadar, sa calomniez in voie pe doctor, care statea in apropiere si despre care stiam precis ca se culca la ora 9 in fiecare seara.

Vorbeam astfel despre orice, amestecand lucrurile adevarate cu lucruri imaginare, pana ce toata conversatia capata un fel de independenta aeriana, plutind detasata de noi prin odaie, asemenea unei pasari curioase, - de a carei existenta exterioara de altfel, daca pasarea ar fi aparut intr-adevar intre noi, nu ne-am fi indoit mai mult decat de faptul daca vorbele noastre n-aveau nici o legatura cu noi insine.

Cand ieseam din nou in strada, aveam senzatia de a fi dormit adanc. Visul continua insa parca mereu si priveam cu uimire oamenii vorbind intre ei cu seriozitate. Ei nu-si dadeau oare seama ca se poate vorbi cu gravitate despre orice, despre absolut orice?

Cateodata Ozy n-avea chef de conversatii si atunci ma lua cu el sa cotrobaim prin etaj. In cei cativa ani de cand fusese parasit si, prin obiceiul batranului Weber de a trimite „sus' toate obiectele inutile, se adunasera acolo lucrurile cele mai diverse si mai extraordinare.

In odai un soare fierbinte intra prin ferestrele prafuite si fara perdele. Vitrinele cu geamuri de sticla se clatinau usor cand calcam pe dusumeaua veche, parca ar fi clantanit din dinti, intre doua odai, o cortina de margele servea drept usa.

Veneam de jos putin ametit de caldura zilei. Pustietatea desavarsita a camerelor ispravea sa ma turbure. Era ca si cum as fi existat intr-o lume cunoscuta de mult si de care nu-mi puteam aminti bine. Corpul meu avea o senzatie bizara de usturime si de detasare. Senzatia aceasta devenea mai profunda cand trebuia sa trec intre cele doua odai despartite cu cortina de margele.

Cautam prin sertare mai ales corespondenta veche pentru a lua jos timbrele de pe plicuri. Iesea din pachetele ingalbenite un nour de praf si ganganii care umblau repede printre hartii ca sa se puie la adapost. Cate o scrisoare cadea alaturi si se deschidea relevand o caligrafie desueta si mestesugita, cu cerneala decolorata. Era in ea ceva trist si resemnat, un fel de concluzie obosita la curgerea timpului de cand fusese scrisa si un somn lin in eternitate, ca al coroanelor mortuare. Gaseam si fotografii demodate, doamne imbracate in crinoline, ori domni meditativi cu degetul la frunte, surazand anemic, in josul fotografiei doi ingeri duceau un cos cu fructe si flori, sub care scria porte visite sau suvenir, intre fotografii si obiectele din vitrine - fructiera de sticla roz cu marginile in volute, posetele de catifea in care nu era nimic alta decat matasea roasa de molii, diverse obiecte cu monograme necunoscute, - intre toate acestea domnea un aer de perfecta intelegere ca un fel de viata proprie a lor, identica vietii de odinioara cand fotografiile de pilda corespundeau unor persoane ce se miscau si traiau, si cand scrisorile erau scrise de calde maini adevarate, - insa o viata redusa la o scara mai mica, intr-un spatiu mai restrans, in limita scrisorilor si a fotografiilor, ca intr-un decor privit prin lentilele cele groase ale unui binoclu, decor ramas exact in toate componentele lui insa minuscul si indepartat.

Catre seara, cand scoboram, intalneam adesea pe scari pe Paul Weber care isi tinea dulapul cu haine sus, in prima odaie, si se urca ca sa se schimbe.

Era un baiat roscovan, cu mainile mari si parul zburlit. Avea buzele mari si groase si nasul clovnesc. in ochi plutea insa o candoare nespus de calma si odihnitoare. Tot ce facea Paul avea din cauza acestei priviri aerul detasat si indiferent.

Il iubeam foarte mult, dar in secret, si inima imi batea cu putere cand il intalneam pe scari, imi placea simplicitatea cu care imi vorbea zambind mereu ca si cum convorbirea noastra ar fi avut, in afara de intelesul ei, si un sens mai indepartat si mai efemer, isi pastra zambetul acesta in convorbirile cele mai grave si chiar atunci cand trata diferite afaceri cu batranul Weber, il mai iubeam pe Paul pentru viata secreta pe care o ducea dincolo de ocupatiile zilnice si din care nu-mi parveneau decat ecourile soptite cu stupefactie de persoanele mari din jurul meu. Paul cheltuia totusi banii care ii castiga, la varieteu, cu femeile. Era in desfraul lui o fatalitate iremediabila de care batranul Weber se lovea ca de un zid. Intr-un rand intreg orasul vui de zvonul ca Paul deshamase caii de la trasurile de piata si ii adusese in sala varieteului, unde improvizase un fel de circ, cu concursul celor mai eminenti betivi din oras. in alt rand se zvoni ca facuse baie in sampanie cu o femeie. Dar cate nu se spuneau despre el?

Imi era imposibil sa definesc simpatia mea pentru Paul. Vedeam bine oamenii din jurul meu, vedeam bine inutilitatea si plictiseala cu care isi consumau viata, fetele tinere in gradina razand stupid; negustorii cu privirile sirete si pline de importanta; necesitatea actoriceasca a tatalui meu de a-si juca rolul de tata; oboseala crunta a cersetorilor adormiti in unghere murdare; toate acestea se confundau intr-un aspect general si banal, ca si cum lumea, asa cum era, astepta de mult in mine, construita in forma ei definitiva, si eu, in fiecare zi, nu faceam alta decat sa-i verific continutul invechit in mine.

Toate erau simple; singur Paul era in afara lor, intr-o densitate de viata compacta si absolut inaccesibila intelegerii mele.

Ii pastram adanc in mine toate gesturile si cele mai mici atitudini, dar nu ca o amintire ci mai de graba ca o dubla existenta a lor. Ma cazneam de multe ori sa umblu cum umbla el, studiam un anumit gest si il repetam in fata oglinzii pana ce credeam ca 1-am repetat in mod exact.

In etajul casei Weber, Paul era figura de ceara cea mai enigmatica si mai fina. In curand el aduse acolo si femeia pala, cu gesturi si umblet de tacut mecanism care lipsea

Etajul isi completa astfel galeria de panopticum, incepand de la capitanul de vapor Samuel Weber pana la fenomenul delicat si stalcit al infantilului Ozy.

Vechituri si obiecte pline de melancolii mai gaseam si in alt etaj parasii in casa bunicului meu. Peretii aici erau acoperiti cu tablouri ciudate, inramat in cadre groase de lemn aurit ori in cadre mai subtiri de plus rosu. Mai erai si niste rame facute din scoici mici alaturate, lucrate cu o minutiozitate carE ma facea sa le contemplu ceasuri intregi. Cine lipise scoicile? Care fusesera gesturile marunte vii, ce le unisera? in astfel de lucrari defuncte renasteau deodata existente intregi, pierdute in ceata timpului ca imaginile din doua oglinzi paralele, infundate in adancimi verzui de vis.

Intr-un colt zacea gramofonul cu palnia rasturnata, frumos vopsit; in felii galbene si roze, ca o enorma portie de inghetata de vanilie si trandafir, iar pe masa se gaseau diferite stampe din care doua reprezentau pe regele Carol I si regina Elisabeta.

Tablourile acestea ma intrigara mult timp. Mi se parea ca artistul avea mult talent, pentru ca trasaturile erau foarte sigure si fine, dar nu intelegeam pentru ce le lucrase intr-o acuarela cenusie, spalacita, ca si cum hartia ar fi fost tinuta mult timp in apa.

Intr-o zi facui o descoperire uimitoare: ceea ce luam eu drept culoare stearsa nu era altceva decat o ingramadire de litere minuscule, descifrabile numai cu lupa.

In tot desenul nu era o singura trasatura de creion ori de pensula; totul era o alaturare de cuvinte in care se povestea istoria vietii regelui si a reginei.

Stupefactia mea rasturna dintr-o data neintelegerea cu care priveam desenele, in locul neincrederii mele pentru arta desenatorului, lua nastere o admiratie fara margini.

In ea simtii necazul de a nu fi observat mai devreme calitatea esentiala a tabloului si in acelasi timp crescu in mine marea mea nesiguranta in tot ce vedeam: de vreme ce contemplasem atatia ani desenele fara a descoperi materia insasi din care erau alcatuite, nu se putea oare intampla ca printr-o miopie asemanatoare sa-mi scape intelesul tuturor lucrurilor din jurul meu inscris in ele, poate, tot atat de clar ca si literele componente ale tablourilor?

In jurul meu, suprafetele lumii capatara deodata luciri stranii s opacitati nesigure ca ale perdelelor, opacitati ce devin transparente si ne prezinta dintr-o data profunzimea unei odai cand o lumina se aprinde in dosul lor.

In dosul obiectelor nu se aprinse insa niciodata nici o lumina, si ele ramasera intotdeauna scaldate de volumele ce le inchideau hermetic, si care pareau cateodata ca se subtiaza pentru a lasa sa se stravada prin ele adevaratul lor inteles.

Etajul mai avea si alte curiozitati care ii apartineau numai lui. Astfel era aspectul strazii vazut prin geamurile din fata.

Zidurile casei fiind foarte groase, ferestrele intrau adanc in ele, formand niste hrube in care se putea sta foarte comod.

Ma instalam in una din ele ca intr-o odaita de sticla si deschideam geamurile spre strada.

Intimitatea hrubei ca si placerea de a privi strada dintr-o pozitie placuta imi dete ideea unui vehicul pe aceeasi masura, cu perne moi in care sa stau culcat, cu ferestruici prin care sa ma uit la diferite orase si peisagii necunoscute, in timp ce vehiculul ar strabate lumea.

Intr-un rand, tatal meu povestindu-mi cateva amintiri din copilarie, il intrebai care fusese dorinta lui secreta cea mai arzatoare si el imi raspunse ca dorise mai ales sa posede un miraculos vehicul in care sa stea culcat si care sa-l plimbe prin toata lumea.

Stiam ca in copilarie el dormea in odaia din etaj cu geamurile spre strada si il intrebai daca ii placea sa se culce in hrubele ferestrelor, pentru a privi jos.

Imi raspunse cu uimire ca intr-adevar in fiecare seara cand se urca la culcare se baga intr-o hruba si ramanea acolo ore intregi, pana ce de multe ori adormea. Visul lui despre vehicul il facuse, probabil, in acelasi loc si in aceleasi imprejurari ca si mine.

Existau asadar in lume, in afara de locuri blestemate ce secretau vertigii si lesinuri, si alte spatii mai binevoitoare, din peretii carora se prelingeau imagini placute si frumoase.

Peretii hrubei filtrau visul unui vehicul ce strabate lumea si cine statea culcat in acel loc, se impregna lent de aceasta idee ca de un fum ametitor de hasis

Etajul avea si doua poduri din care unul se deschidea printr-un geamlac spre acoperis. Ma urcam pe acolo deasupra casei. Orasul intreg se desfasura in jurul meu cenusiu si amorf, pana departe spre campuri, unde trenuri minuscule treceau pe podul fragil ca o jucarie.

Ceea ce vroiam era mai ales sa nu am nici o ameteala si sa ajung la o senzatie de echilibru egala cu aceea pe care o aveam jos pe pamant. Vroiam ca pe acoperis sa duc viata mea „normala' si ca in aerul subtil si taios al inaltimii sa ma misc fara frica si fara nici o impresie deosebita de vid. Ma gandeam ca daca as fi reusit acest lucru, in corpul meu as fi simtit greutati mai elastice si mai vaporoase, care m-ar fi transformat cu totul si ar fi facut din mine un fel de om-pasare.

Eram convins ca numai atentia de a nu cadea era aceea care cantarea mai mult in mine si gandul ca sunt la o mare inaltime ma strabatea ca o durere pe care as fi vrut s-o pot smulge pana la radacina.

Pentru ca nimic sa nu mi se para exceptional, acolo sus, ma sileam de fiecare data sa fac ceva precis si banal: sa citesc, sa mananc ori sa dorm.

Imi luam visinele si painea ce mi le dadea bunicul si ma urcam cu ele pe acoperis, imparteam fiecare visina in sferturi si le mancam pe rand pentru ca ocupatia mea „normala' sa dureze cat mai mult. Cand ispraveam una, ma cazneam sa arunc samburele jos in strada, intr-un cazan mare expus in fata unei pravalii.

Indata ce coboram, ma repezeam acolo sa vad cati samburi nimerisem. Erau intotdeauna in cazan trei sau patru. Ceea ce ma deceptiona insa peste masura era ca de jur imprejur nu gaseam decat alti trei sau patru. Mancasem deci foarte putine visine in timp ce mie mi se parea ca ramasesem pe acoperis ore intregi, in odaia bunicului pe cadranul de faianta verde al ceasului, constatam de asemenea ca nu trecusera decat cateva minute de cand ma urcasem. Timpul devenea, probabil, din ce in ce mai dens pe masura ce „se petrecea' mai sus. in zadar cautam sa-l prelungesc, ramanand cat mai mult pe acoperis. Ajuns jos, intotdeauna trebuia sa recunosc ca trecuse mult mai putin decat imi inchipuisem. Asta intarea senzatia mea ciudata, pe pamant, de indefinit, de ne terminat Timpul aici jos, era mai rar decat in realitate, el continea mai putina materie ca in inaltime si participa astfel la fragilitatea tuturor lucrurilor, ce pareau in jurul meu atat de dense si erau totusi atat de instabile, gata in orice moment sa-si paraseasca intelesul si conturul provizoriu pentru a aparea in forma exactei lor existente

Etajul se descompuse bucata cu bucata, obiect cu obiect dupa moartea bunicului. El muri in odaita meschina si umeda din curte unde isi alesese adapostul batranetelor si pe care nu mai vroia s-o paraseasca decat pentru ultimul lui drum.

Acolo, ma duceam sa-l vad in fiecare zi, in ajunul mortii, si asistai la rugaciunea muribunzilor, pe care o spuse el singur, cu glas tremurat si fara nici o emotie, dupa ce isi imbracase o camase noua alba, pentru ca ruga sa fie mai solemna.

In odaita aceea, il vazui peste cateva zile mort, intins pe o masa de tinichea pentru ultima lui toaleta. Bunicul meu avea un frate mai mic decat el cu cativa ani, cu care semana in mod izbitor: aveau amandoi acelasi cap perfect rotund ca o mica sfera, acoperit cu peri albi stralucitori, aceleasi priviri vii si patrunzatoare si aceeasi barba cu fire rare ca o spuma plina de goluri.

Unchiul acesta solicita familiei onoarea de a spala mortul si, desi batran si slabanog, se apuca de treaba cu mare ravna.

Tremura din cap pana-n picioare, in timp ce aducea de la robinetul din curte caldarile de apa pentru a le pune la incalzit in bucatarie.

Cand apa fu calda, o aduse in odaita si incepu sa spele cadavrul cu sapun de rufe si somoioguri de paie.

In timp ce freca, mesteca printre dinti lacrimi si - ca si cum bunicul ar fi auzit ce spune - ii vorbea pe soptite, suspinand amarnic: - „Iata ce zi am ajuns iata unde m-au adus zilele mele negre tu esti mort acum si eu te spal vai mie a trebuit sa traiesc atat de mult pana sa apuc si clipa asta trista'.

Cu maneca hainei isi stergea obrajii si barba uda de lacrimi si sudoare si continua sa spele cu si mai multa ravna.

Cei doi batrani, uimitor de asemanatori, unul mort si celalalt spalandu-l formau un tablou putin halucinant. Oamenii de serviciu de la cimitir, care de obicei faceau ei treaba aceasta, primind pentru ea bacsisuri de la toata familia, stateau intr-un colt si priveau cu ciuda la acest intrus care le rapea meseria. Vorbeau intre ei pe soptite, fumand si scuipand pe jos in toate partile. Dupa vreun ceas de munca fratele bunicului termina.

Cadavrul era intins pe masa cu fata in jos.

- Ai ispravit? il intreba cineva din grup, un omulet cu barbison roscat, pocnind din degete nervos si plin de rautate.

-Am ispravit, raspunse fratele mortului. Acum haideti sa-l imbracam

- Aha ! Ai ispravit va sa zica, spuse din nou omuletul plin de ironie. Crezi tu ca ai terminat? Crezi tu ca asa se baga un mort in pamant? in halul asta de murdarie?

Bietul batran ramase uimit in mijlocul odaii, cu un somoiog de paie in mana, uitandu-se la noi toti din odaie si implorandu-ne cu priviri mute sa-i luam apararea. Stia el bine ca spalase mortul cu mare atentie si nu credea sa merite o insulta.

- Ei acum am sa-si arat eu ca nu trebuie sa te amesteci unde nu-ti fierbe oala relua omuletul obraznic si smulgand din mana batranului somoiogul de paie se repezi cu el la masa, il introduse cu o miscare rapida in anusul mortului si scoase pe el o bucata groasa de excrement

- Vezi ca nu stii sa speli un mort? spuse ei. Vroiai sa-1 ingropi cu murdaria intr-insul?

Fratele bunicului fu zguduit de un tremur violent si izbucni in plans

Inmormantarea avu loc pe o zi caniculara de vara: nimic mai trist si mai impresionant decat o inmormantare in plina caldura si lumina a soarelui, cand oamenii si lucrurile apar putin mai mari, in vaporii fierbintelii, ca priviti printr-o lupa.

Ce alta puteau face oamenii intr-o zi ca asta decat sa-si ingroape mortii?

In caldura si moleseala aerului, gesturile lor pareau facute cu sute de ani inainte, aceleasi atunci ca si acum, ca si intotdeauna. Groapa umeda aspira mortul intr-o racoare si o intunecime ce-l strabatura desigur ca o suprema fericire. Bulgarii de pamant cazura greoi pe scanduri in timp ce oamenii in haine prafuite, asudati si obositi, continuau pe pamant sa-si traiasca imperioasa lor viata.

Cateva zile dupa inmormantarea bunicului se casatori Paul Weber.

Era putin obosit la nunta Paul, dar isi pastrase zambetul; un zambet trist si fortat in care se afla inceputul unui devotament.

In gulerul tare, deschis in fata, gatul lui golas si rosu se misca ciudat; pantalonii ii erau parca mai lungi si mai subtiri ca de-obicei; cozile fracului ii atarnau grotesc ca la un clovn. Paul condensase in el tot ridiculul grav al ceremoniei. Eu contineam ridiculul ei mai secret si mai intim. Eram clovnul cel mic si nebagat in seama.

In fundul salonului intunecat, mireasa astepta in fotoliul ei de pe estrada. Voalurile albe ii erau trase peste fata si numai cand s-a intors de sub baldachin si le-a ridicat am vazut-o pe Edda pentru intaia oara

Mesele pentru invitati se intindeau albe in curte pe un singur rand; la poarta se stransesera toti vagabonzii orasului; cerul avea o culoare indecisa de lut galben; domnisoarele palide in rochii de matase albastra si roza imparteau bomboane mici argintate. Era o nunta. Muzica scartaia un vals vechi si trist; din cand in cand, ritmul lui se umfla, crestea si parea ca se invioreaza, apoi melodia se subtia din nou, din ce in ce mai mult, pana ce nu ramanea din ea decat firul metalic al flautului singur.

Ingrozitor de lunga zi; prea mult o zi pentru o nunta, in fundul curtii nu venea nimeni, acolo erau grajdurile hotelului si o movila de pe care priveam de departe, in timp ce in jurul meu cateva gaini culegeau graunte printre firele de iarba, si dinspre curte venea adierea valsului trist impletindu-se eu mirosul proaspat de fan umed al grajdului, il vazui de-acolo pe Paul facand ceva extraordinar: vorbea cu Ozy si desigur ii spunea ceva amuzant, poate o anecdota, pentru ca infirmul incepu a rade, devenind vio­let, aproape sufocandu-se sub plastronul bombat al camasii scrobite.



Intr-un sfarsit veni si noaptea. Cei cativa copaci din curte se infundara in intuneric scobind in obscuritate un parc misterios si invizibil.

In sala rau luminata mireasa statea mereu pe estrada langa Paul, inclinandu-si capul spre el cand ii spunea ceva pe soptite si lasand bratul moale intre degetele lui care il mangaiau de-a lungul manusii albe.

Cateva torte fura aduse pe masa. Era mai ales una monumentala ca un castel intarit cu creneluri si mii de contraforturi de crema roza. Petalele florilor de zahar ce o acopereau straluceau mat si uleios. Cutitul se infipse in mijloc si un trandafir scartai cu un sunet fin sub tais, sfaramandu-se ca sticla in zeci de bucati. Cucoanele batrane se plimbau majestuos in rochiile lor de catifea nenumarate bijuterii pe piept si pe degete, inaintand incet si solemn ca niste mici altare de biserica ambulante, pline de ornamentatii.

Incet, incet, salonul se impaienjeni si tot ce vedeam deveni mai vag si mai absurd Adormii privindu-mi mainile rosii si fierbinti.

Camera in care ma trezii mirosea a fum inacrit, intr-o oglinda din fata mea fereastra reflecta zorile ce se iveau ca un perfect patrat de matase albastra. Zaceam pe un pat ravasit, plin de perne. Un zgomot marunt imi huia in urechi ca in interiorul unei scoici; in odaie fumul subtire mai plutea in straturi.

Incercai sa ma scol si mana mea intra in sculpturile de lemn ale patului; erau unele care imi umpleau degetele si altele care se departau de pat crescand in lumina stearsa a odaii si scobindu-se in mii de creneluri, de gauri si mucegaiuri dantelate, in cateva clipe odaia se umplu imaterial cu tot felul de volute prin care trebuia sa trec pana la usa indepartandu-le si facandu-mi loc prin ele. Capul imi huia mereu si toate cavernele aerului repetau parca murmurul acesta, in coridor lumina alba imi spala rece obrajii si ma trezii de-a binelea. intalnii un domn in camasa lunga de noapte care ma privi cu un aer foarte suparat ca si cum mi-ar fi reprosat ca sunt imbracat atat de dimineata.

Incolo nu mai era nimeni. Jos in curte ramasesera mesele de invitati cu scandurile de brad descoperite. Zorile erau mohorate si reci. Vantul plimba prin curtea pustie hartiile colorate de la bomboane. Cum tinuse capul mireasa? Cum il aplecase oare pe umarul lui Paul? in unele panopticumuri femeia de ceara avea un mecanism care o facea sa aplece capul pe-o parte si sa inchida ochii.

Strazile orasului isi pierdusera orice inteles; raceala imi patrundea sub haina; imi era somn si frig. Cand inchideam ochii vantul imi aplica un obraz mai rece peste obrazul meu si de dincoace de pleoape il simteam ca o masca, masca fetii mele in interiorul careia era intuneric si rece ca in dosul unei masti adevarate de metal. Care casa in drumul meu trebuia sa explodeze? Care stalp trebuia oare sa se contorsioneze ca un baston de cauciuc aratandu-mi astfel ca se stramba la mine? in lume nicairi, si in nici o imprejurare, nu se intampla niciodata nimic.

Cand ajunsei in piata oamenii descarcau carne pentru baracile macelarilor. Duceau in brate jumatati de vite rosii si vinete, umede de sange, inalte si superbe ca niste printese moarte, in aer mirosea cald a carne si urina; macelarii atarnau fiecare vita cu capul in jos, cu privirile globuloase si negre indreptate spre podea. Ele se insirau acum pe peretii albi de portelan ca niste sculpturi rosii taiate in cea mai variata si frageda materie, cu reflexul apos si irizat al matasurilor si limpezimea turbure a gelatinei, in marginea burtii deschise spanzura dantela muschilor si siragurile grele ale margelelor de grasime. Macelarii bagau mainile lor rosii inauntru si scoteau maruntaie de pret pe care le asezau pe masa: obiecte de carne si de sange rotunde, late, elastice si calde.

Carnea proaspata stralucea catifelata ca petalele unor trandafiri monstruosi, hipertrofiati. Zorile se facura albastre ca otelul; dimineata rece canta cu un sunet profund de orga.

Caii de la carute priveau oamenii prin ochii lor vesnic inlacramati; o iapa dete drumul pe caldaram unui suvoi fierbinte de urina, in balta, pe alocuri inspumata, pe alocuri clara, cerul se oglindea adanc si negru.

Totul deveni indepartat si dezolant. Era dimineata; oamenii descarcau carne; vantul ma patrundea sub haine; dardaiam de frig si nesomn; in ce fel de lume traiam?

Incepui sa alerg nebuneste pe strazi. Soarele se ivi iar rosu in marginea acoperisurilor, in ulitele cu case inalte domnea inca intunericul si numai la intersectia strazilor lumina tasnea sclipitoare ca prin niste usi deschise de-a lungul unor coridoare parasite.

Trecui prin dosul casei Weber; obloanele grele la etaj erau inchise; totul era pustiu si trist; nunta se ispravise.

Etajul casei Weber se ilumina o data cu venirea Eddei cu umbre si racoare, asa cum unele claritati in padurile adanci se limpezesc mai tare printr-o lumina verde cernuta de frunze.

Edda acoperi mai intai ferestrele cu perdele si puse pe jos covoare moi in care tacura toate ecourile pustii ale etajului.

In fiecare dimineata eram sus pe terasa inventariind multimea de obiecte contorsionate si artificiale ce ieseau din vitrinele de sticla.

Impreuna cu Ozy le stergeam constiincios, pentru a le arunca apoi intr-o lada, la gunoi.

Edda venea si pleca de pe terasa, intr-un halat albastru, cu niste pantofi de casa ai caror tocuri pocneau la fiecare pas. Ramanea cateodata razimata de balustrada, inchizand putin pleoapele si privind cerul stralucitor.

Etajul capata un parfum inefabil care ii schimba continutul ca o esenta tare amestecata cu o bautura alcoolica.   

Toate evenimentele erau astfel sortite sa apara in viata mea sacadat? si brusc, fara putinta de intelegere, izolate in conturul lor, de orice trecut. Edda deveni un obiect in plus, un simplu obiect a carui existenta ma tortura si ma agasa, ca un cuvant repetat de nenumarate ori, ce devine de neinteles pe masura ce intelegerea lui ne pare totusi mai imperios necesara.

Perfectia lumii era gata sa transpara de undeva ca un mugure ce trebuia sa strabata ultima coaja pentru a simti in aerul liber.

In diminetile de vara de pe terasa etajului, se intampla ceva si tot trupul meu se caznea in asadar sa inteleaga anume ce.

Eram inarmat pentru a o intalni pe Edda cu toate amaraciunile, toate umilintele si tot ridiculul necesar unei aventuri.

Perdeaua de margele intre odai fu pastrata, in vitrinele de sticla intrara lenjuri albe cu funde mari de panglici colorate, si casa Weber se schimba in intregime, in jurul Eddei incepu o pantomima cu patru personagii: Paul deveni grav si fidel; batranul Weber isi cumpara o sapca noua si ochelari cu rama de aur; Ozy astepta gafaind de emotie ca Edda sa-l cheme sus si eu ramaneam pe terasa cu privirile apoase pierdute in gol.

In fiecare sambata dupa-masa ne adunam in odaia din fata unde gramofonul canta arii orientale din „Kismet' si Edda ne servea prajituri dulci-amarui facute cu miere si migdale. Intr-o fructiera erau alune, din care lua mai ales Samuel Weber, inghitind mestecaturile rar si apasat, incat omusorul ii juca in gat ca o papusa pe gumilastic.

Tinea picioarele unul peste altul, ceea ce constituia o pozitie de odihna cu totul in afara de afaceri si de cereale, ceva in genul artistilor pe o scena de teatru, iar cand vorbea tuguia buzele pentru a nu lasa sa se vada dintii de aur.

Ii era teama sa puie mana pe cel mai mic obiect, iar cand trecea prin perdeaua de margele, se intorcea si unea incet in urma lui cele doua jumatati, pentru ca sa nu se produca nici un clinchet.

In Ozy toate diformitatile se ascutira si se curbara in pozitie de extrema atentie. Cocoasa ii iesi parca si mai in afara, ca si cum s-ar fi caznit si dansa sa sesizeze cele mai mici vorbe ale Eddei si sa le intampine cu o secunda mai inainte.

Paul singur pasea pe covoare calm si sigur de el. Avea gesturi pline in care nu era nimic de adaugat sau de scazut si cand o cuprindea in brate pe Edda, eram desigur multumiti, la urma urmei, noi ceilalti trei, ca o face mai bine decat oricare din noi.

Cat ma priveste pe mine, nu stiu prea bine ce se petrecea in zilele acelea.

Intr-una din aceste dupa-amiezi, stand infundat in fotoliu imi apasai puternic capul de plus. Tepii marunti ai velurului imi intrara in obraz, ceea ce imi produse o durere destul de vie. Intr-o secunda crescu in mine, ridicula si superba, o imperioasa dorinta de eroism, asa cum numai intr-o sambata dupa-masa, in plictiseala unei muzici de gramofon, puteau tasni cele mai diverse si mai absurde ganduri.

Imi infundai capul in plus din ce in ce mai tare si, pe masura ce durerea mea devenea mai violenta, rabdarea de a o suporta se facea mai tenace.

Poate ca exista si alta foame si alta sete in noi, decat cele organice, si ceva in mine avea nevoie atunci sa se potoleasca cu o durere simpla si acuta. Mai tare, tot mai tare imi infundam obrazul si il frecam de perii aspri, chinuindu-ma cu o suferinta ce incepea sa ma sfasie.

Deodata Edda ramase cu o placa de gramofon in mana, uitandu-se stupefiata la mine. in jurul meu se facu o tacere care ma jena peste masura. Oare de la ce i-a venit? intreba Edda. Ma vazui si eu in oglinda. Eram ridicul, perfect ridicul: pe obraz o pata violeta lasa sa musteasca ici si colo cate o picatura de sange.

Cu ochii mari deschisi, cu obrazul sangerand, privindu-ma in oglinda, nu putui totusi sa ma impiedic sa constat ca semanam alegoric cu coperta la moda a romanului popular, care il reprezenta pe tarul rusilor insangerat si cu mana la falca, in urma unui atentat.

Mai mult decat durerea obrazului, ma tortura acum destinul mizerabil al eroismului meu, care sfarsise prin a juca, in carne si oase, un episod din curtii din Petrograd '.

Edda muie o batista in alcool si imi sterse obrazul, inchisei ochii de usturime. Pielea deveni in locul acela fierbinte, arzand ca para unei flacari.

Scoborai scarile ametit si strazile avide ma primira din nou in praful si monotonia lor.

Vara umflase haotic parcul, copacii si aerul, ca intr-un desen de nebun.

Tot suflul ei fierbinte si amplu crescuse monstruos in verdeata, gras si debordant.

Parcul se revarsase ca o lava; pietrele ardeau; mainile imi erau rosii si grele.

In pustietatea moale si calda, imi plimbam imaginea Eddei multiplicata cateodata in zeci de exemplare, in zece, o suta, o mie de Edde, unele langa altele in caldura verii, - statuare, identice si obsedante.

Era in toate acestea o disperare crunta si lucida, raspandita in tot ce vedeam si simteam. Paralel cu viata mea elementara si simpla, se desfasurau in mine alte intimitati, - calde, iubite si secrete, ca o grozava si fantastica lepra interioara.

Compuneam detaliile scenelor imaginare cu cea mai migaloasa exactitudine. Ma vedeam in odai de hotel, cu Edda intinsa langa mine, in timp ce lumina asfintitului intra pe fereastra prin perdelele groase, si umbra lor fina se desena celulara pe obrazul ei adormit. Vedeam desenul covorului de langa pat pe care erau pantofii ei si poseta intredeschisa pe masa, din care iesea un colt de batista. Dulapul cu oglinda in care se reflecta jumatate din pat si zugraveala florilor pe pereti

Imi ramanea din toate acestea un gust destul de amar

Urmaream femei necunoscute in gradina, umbland dupa ele pas cu pas pana se intorceau acasa la ele, unde ramaneam in fata usii inchise, distrus, disperat.

Intr-o seara condusei o femeie pana in pragul locuintei ei.

Casa avea o gradinita in fata, iluminata slab de un bec electric.

Cu un elan brusc, nebanuit in mine, deschisei portita si ma furisai dupa femeie in curte, intre timp ea intra in casa fara sa ma observe si ramasei singur in mijlocul aleei. O idee ciudata imi trecu prin cap

In mijlocul gradinitei se afla un rond de flori, intr-o clipa fui in mijlocul lui si ingenunchind cu mana la inima, descoperit, luai o pozitie de ruga. Iata ce vroiam: sa raman asa cat mai mult timp, imobil, impietrit in mijlocul rondului. De mult ma chinuia dorinta aceasta de a comite un act absurd intr-un loc cu totul strain si acum acesta imi venise spontan, fara efort, aproape ca o bucurie. Seara zumzaia calda in jurul meu si in primele clipe simtii o enorma recunostinta fata de mine insumi pentru curajul de a fi luat aceasta hotarare.

Imi propusei sa stau in nemiscare completa chiar daca nimeni nu m-ar fi gonit si ar fi trebuit sa raman asa pana a doua zi dimineata, incet, incet picioarele si mainile mi se intepenira si pozitia mea capata o coaja interioara de nesfarsit calm si imobilitate.

Cat timp ramasei astfel? Deodata auzii vociferari in casa si lumina de-afara se stinse.

In intuneric simtii mai bine adierea vantului noptii si izolarea in care ma gaseam, in gradina unei case straine.

Peste cateva minute lumina se aprinse iar si apoi din nou se stinse. Cineva din casa o aprindea si o stingea pentru a vedea ce efect are acest lucru asupra mea.

Continuai sa raman nemiscat, decis sa infrunt experiente mai grave decat jocul cu lumina. Pastram mana dusa la piept si genunchiul in pamant.

Usa se deschise si cineva iesi in gradinita, in timp ce o voce groasa din casa striga: „Lasa-l, lasa-l in pace, se va duce singur'. Femeia pe care o urmarisem veni langa mine. Era acum intr-un halat de casa, cu parul despletit si in papuci. Se uita in ochii mei si timp de cateva secunde nu-mi zise nimic. Ramaseram amandoi tacuti, intr-un sfarsit imi puse mana pe umar si spuse bland „Hai acum s-a terminat', ca si cum ar fi vrut sa ma faca sa inteleg ca pricepuse gestul meu si ca ramasese catva timp tacuta tocmai pentru a-l lasa sa se desavarseasca in felul lui.

Intelegerea aceasta spontana ma dezarma. Ma ridicai si imi stersei praful de pe pantaloni. „- Nu te dor picioarele? ma intreba dansa Eu n-as putea sa stau atat timp nemiscata'. Vrui sa spun ceva dar nu izbutii decat sa murmur „Buna seara' si plecai in graba.

Toate disperarile mele urlau din nou dureros in mine.

Eram un baiat inalt, slab, palid, cu gatul subtire iesind din gulerul prea larg al tunicei. Mainile lungi atarnau dincolo de haina ca niste animale proaspat jupuite. Buzunarele plezneau de hartii si obiecte. Cu greu gaseam in fundul lor batista pentru a-mi sterge ghetele de praf, cand veneam in strazile din „centru'.

In jurul meu evoluau lucrurile simple si elementare ale vietii. Un porc se scarpina de gard si ma opream minute intregi sa-l privesc. Nimic nu intrecea in perfectiune harsaitul perilor aspri pe lemn; gaseam in el ceva imens de satisfacator si o linistitoare asigurare ca lumea continua sa existe

Intr-o strada de periferie se gasea un atelier de sculptura populara, unde iarasi stateam in loc mult timp.

Erau in atelier mii de lucruri albe si netede, in mijlocul juluiturilor bucalate ce cadeau din randea si umpleau odaia cu spuma lor rigida, mirosind a rasina.

Bucata de lemn sub unealta se facea mai fina, mai palida, iar vinisoarele ei apareau limpezi si bine scrise, ca sub o piele de femeie.

Alaturi, pe o masa zaceau bilele de lemn, bilele calme si grele ce-mi umpleau mana pe toata suprafata pielii, cu o greutate neteda, inefabila.

Mai erau apoi piesele de sah parfumate a bait proaspat si peretele intreg acoperit cu flori si ingeri.

Ieseau astfel din materie cateodata niste eczeme sublime cu supuratii dantelate, vopsite ori sculptate.

Iarna spuzeau din frig chiciuri de gheata, in strunguitele forme ale apei ingreuiate, iar vara tasneau florile in mii de explozii marunte, cu petalizate flacari rosii, albastre, portocalii.

In tot timpul anului maestrul sculptor, cu ochelarii lipsiti de o sticla, extragea din lemn rotogoale de fum sl sageti indiene, scoici si ferigi, pene de paun si urechi omenesti.

In zadar urmaream munca inceata pentru a surprinde momentul cand bucata de lemn zdrentaroasa si umeda expira intr-un trandafir inlemnit.

In zadar incercam eu insumi sa comit minunea pe-ndelete. Aveam desigur in mana bradul netuns, zburlit si pietros si iata ca de sub randea iesea deodata ceva lunecos ca un lesin.

Poate ca, in momentul cand incepeam sa jeluiesc scandura, ma cuprindea un somn adanc si puteri extraordinare cresteau atunci tentaculare din aer, intrand in lemn si producand cataclismul.

Poate ca toata lumea se oprea in acele momente si nimeni nu stia de timpul scurs, in somn profund sculptase desigur maestrul toti crinii de pe pereti si toate viorile cu melci.

Cand ma trezeam, scandura imi arata liniile varstei ei, ca o palma intinsa liniile soartei.

Tineam in mana un obiect dupa altul si diversitatea lor ma ametea, in van luam o pila in mana, lunecam incet degetele pe ea, o atingeam de obraz, o invarteam si ii dam drumul sa se rostogoleasca in van in van nu era nimic de inteles.

In jurul meu materia dura si imobila ma inconjura din toate partile - aici in forma de bile si de sculpturi - in strada in forma de copaci, de case, si de pietre; imensa si zadarnica, inchizandu-ma in ea din cap si pana in picioare, in orice sens ma gandeam, materia ma inconjura, incepand de la hainele mele, pana la izvoarele din paduri, trecand prin ziduri, prin copaci, prin pietre, prin sticle

In fiecare coltisor lava materiei iesise din pamant, incremenind in aerul gol, in forma de case cu ferestre, de copaci cu ramurile ce mereu se inaltau ca sa intepe vidul, de flori ce umpleau moale si colorat mici volu­me curbe de spatiu, de biserici crescute cu cupola din ce in ce mai sus pana la crucea subtire din varf unde materia isi oprise scurgerea in inaltime, neputincioasa de a se sui mai departe.

Pretutindeni ea infestase aerul, irupand in el, umplindu-l cu abcesele inchistate ale pietrelor, cu scorburile ranite ale copacilor

Umblam innebunit de lucrurile pe care le vedeam si de care eram sortit sa nu pot scapa.

Mi se intampla totusi cateodata sa gasesc cate un loc izolat unde sa las in voie capul sa se odihneasca. Acolo pentru o clipa toate vertigiile taceau si ma simteam mai bine.

Intr-un rand gasii un asemenea refugiu in cel mal ciudat si nebanuit loc din oras.

Era intr-adevar atat de bizar, incat eu insumi nu mi-as fi inchipuit ca ar putea constitui o singuratica si admirabila vizuina.

Cred ca numai setea aceea arzatoare de a umple vidul zilelor, oricum si oriunde, ma impinse la aceasta noua aventura.

intr-o zi trecand prin fata varieteului din oras imi luai inima in dinti si intrai.

Era o dupa-amiaza calma si luminoasa. Strabatui o curte murdara cu multe usi inchise, - in fund gasii una deschisa, - ce ducea la o scara.

In antreu o femeie spala rufe. Coridorul mirosea a lesie. Urcai treptele si femeia nu-mi zise la inceput nimic, apoi cand fui la jumatatea scarilor, intoarse capul dupa mine si murmura mai mult pentru dansa: „Aha! ai venit!', confundandu-ma desigur cu o persoana cunoscuta.

Cand, mult timp dupa intamplare, imi reamintii de acest detaliu, vorbele femeii nu mi se parura chiar atat de simple: era poate in ele anuntul unei fatalitati ce prezida la zbaterile mele si care prin gura spalatoresei, imi arata ca locurile aventurilor mele erau fixate dinainte si ca eram sortit sa cad in ele ca in niste curse bine intinse. „Aha! ai venit, spunea vocea destinului, ai venit pentru ca trebuia sa vii, pentru ca nu puteai sa scapi'.

Ajunsei intr-un coridor lung, incalzit puternic de soarele ce intra prin toate ferestrele dinspre curte.

Usile odailor erau inchise; nu se auzea nici un zgomot de nicaieri, intr-un colt un robinet de apa picura neincetat. Era cald si pustiu in coridor iar gura canalului aspira incet fiecare picatura de apa ca si cum ar fi sorbit o bautura prea rece.

In fund, o usa se deschidea spre un pod, unde gasii niste rufe intinse pe franghii. Strabatui podul si ajunsei intr-un mic hali cu odaite curate, proaspat varuite, in fiecare din ele se gasea un cufar si o oglinda; erau desigur cabinele artistilor de varieteu.

Intr-o parte o scara ducea in jos si pe-acolo scoborai pe scena teatrului.

Ma trezi astfel, deodata, pe scena goala, in fata salii pustii. Pasii mei aveau o rezonanta stranie. Toate scaunele si mesele erau corect aranjate ca pentru reprezentatie. Ma gaseam in fata lor singur pe scena, in mijlocul unui decor teatral de padure.

Vrui sa deschid gura, simtind ca trebuie sa spun ceva cu voce tare, insa tacerea ma inmarmuri.

Deodata vazui cusca sufleurului. Ma aplecai si ma uitai inauntru.

In primele clipe nu distinsei nimic, dar incet, incet, descoperii subsolul scenei plin cu scaune stricate si obiecte vechi de recuzita.

Cu miscari foarte prudente ma bagi in cusca si scoborai dedesubt.

Pretutindeni praful se depusese in strat gros. Itr-un colt zaceau stele si coroane de carton aurit, ce servisera desigur pentru o feerie, in alt colt un mobilier de stil rococo, o masa si cateva scaune cu picioarele rupte, in mijloc, un jilt solemn, ceva in genul unui tron regal.

Ma infundai in el ostenit, in fine ma gaseam intr-un loc neutru, unde nimeni nu putea sti de mine. imi sprijinii mainile pe bratele aurite ale jiltului si ma lasai leganat in voie de cea mai placuta senzatie de solitudine.

Intunericul in jurul meu se risipi putin; lumina zilei venea murdara si prafuita prin cateva geamuri duble. Eram departe pe lume, departe de strazile calde si exasperante, intr-o celula racoroasa si secreta, in fundul pamantului. Tacerea plutea in aer veche si mucegaita.

Cine ar fi putut banui unde ma aflu? Era locul cel mai insolit din oras si simteam o bucurie calma gandindu-ma ca ma aflu acolo.

In jurul meu zaceau fotoliile strambe, grinzile prafuite si obiectele parasite: era insusi locul comun al tuturor visurilor mele.

Ramasei astfel linistit, intr-o beatitudine desavarsita cateva ceasuri.

Intr-un sfarsit parasii ascunzatoarea urmand acelasi drum pe unde venisem. Lucru curios nu intalnii nici de data asta pe nimeni.

Coridorul parea incendiat de flacarile soarelui ce apunea. Canalul continua sa aspire apa cu sorbituri mici si regulate.

In strada avui o clipa impresia ca nimic din toate acestea nu se petrecusera. Pantalonii insa imi erau plini de praf si ii lasai asa, fara sa-i sterg, ca o dovada la indemana a indepartatei si admirabilei intimitati pe care o parasisem sub scena.

In ziua urmatoare, la aceeasi ora a dupa-amiezii ma cuprinse deodata nostalgia subsolului izolat.

Era aproape sigur ca de data aceasta voi intalni pe cineva, fie in coridor, fie in sala. Catva timp incercai sa rezist tentatiei de a ma duce din nou acolo. Eram insa prea obosit, prea infierbantat de caldura zilei pentru ca posibilitatea unui risc sa ma inspaimante. Orice s-ar fi intamplat trebuia din nou sa ma intorc sub scena.

Intrai pe aceeasi usa din curte si urcai aceeasi scara. Coridorul era la fel de pustiu si nimeni nu era nici in pod, nici jos in sala.

In cateva minute ma aflai din nou la locul meu, in jiltul teatral, in delicioasa mea singuratate. Inima imi batea cu putere; eram peste masura de emotionat de reusita atat de extraordinara a escapadei mele.

Incepui sa mangai extatic bratele fotoliului. As fi vrut ca situatia in care ma aflam sa ma patrunda cat mai adanc, sa cantareasca in mine cat mai greu, sa-mi parcurga fiecare fibra a corpului pentru ca s-o simt verosimila.

Ramasei si de data asta timp indelungat si plecai din nou fara sa intalnesc pe cineva

incepui sa vin regulat, in fiecare dupa-masa sub scena.

Ca si cum lucrul ar fi fast perfect normal, coridoarele erau intotdeauna goale. Cadeam in jilt zdrobit de beatitudine. Venea prin ferestrele murdare aceeasi lumina albastra si racoroasa de pivnita. Domnea aceeasi atmosfera secreta de solitudine desavarsita, de care nu ma puteam satura.

Excursiunile acestea zilnice in subsolul teatrului se ispravira intr-o dupa-masa tot atat de ciudat cum incepusera.

Cand iesii pe inserat din pod, in coridor o femeie lua apa de la robinet.

Trecui pe langa ea incet, cu riscul de a fi intrebat ce cautam acolo. Ea isi continua insa ocupatia, cu aerul acela indiferent si defensiv pe care il iau femeile cand banuiesc ca un necunoscut vrea sa le vorbeasca.

In capul scarilor ma oprii, dornic acum a intra in vorba cu ea. Era, de o parte ezitarea mea si, de alta certitudinea imbufnata a femeii ca ii voi vorbi. Susurul apei din robinet impartea rece tacerea in doua domenii bine distincte.

Ma intorsei si ma apropiai de ea. Imi veni in minte s-o intreb daca nu cunoaste vreo persoana care sa-mi pozeze ca model pentru niste desene. Spusei cuvantul „persoana' cu un aer perfect degajat, pentru a nu se intrevedea in el vreo triviala dorinta de a vedea pur si simplu o femeie goala, ci numai preocuparea mea curat artistica si abstracta de a desena.

Cu cateva zile mai inainte un student, pentru a ma epata desigur, imi spusese ca la Bucuresti chema acasa la el tinere fete sub pretextul de a le desena si apoi se culca cu ele. Eram sigur ca nimic din asta nu era adevarat si simteam, nu stiu cum, in povestea studentului stangacia unei intamplari auzite de la altul si repovestite pe cont propriu. Mie insa imi ramasese bine intiparita in minte si acum se ivea un minunat prilej de a o intrebuinta, in felul acesta intamplarea unui indepartat necunoscut, dupa ce trecuse prin terenul infertil al altuia, devenise din nou destul de matura pentru a recadea in realitate.

Femeia nu intelese, sau se facea ca nu intelege, desi ma cazneam sa-i explic lucrul cat mai limpede.

In timp ce vorbeam o usa se intredeschise si veni o alta femeie.

Amandoua se sfatuira pe soptite.

- Ei bine, sa-l ducem atunci la Elvira, ea tot nu are nimic de facut, spuse una. Ma condusera spre o camaruta scunda si intunecoasa, pe care n-o observasem, langa pod. Inauntru, in loc de fereastra, avea doua sparturi in zid prin care intra un curent de aer rece. Era cabina cinematografica de unde se proiectau vara filmele in gradina varieteului. Se vedeau pe jos urmele piedestalului de ciment pe care statuse aparatul.

Intr-un colt, o femeie bolnava zacea in pat acoperita pana la gura, clantanind din dinti. Femeile celelalte plecara si ma lasara singur in mijlocul odaii.

Ma apropiai de pat. Bolnava scoase o mana de sub plapoma si mi-o intinse. Era o mana lunga, fina, inghetata, ii spusei in cateva cuvinte ca fusese o confuzie, ca am fost condus la ea din eroare. Baigui cateva scuze, spunandu-i vag despre ce era vorba: niste desene pentru un concurs artistic.

Ea retinu din tot ce spusei doar cuvantul „concurs' si imi raspunse cu voce stinsa: - „Bine bine iti voi da concursul cand ma voi face sanatoasa acum n-am nimic'

Intelesese ca aveam nevoie de vreun ajutor banesc. Renuntai la orice alta explicatie si ramasei cateva clipe stanjenit, nestiind cum sa-mi pregatesc plecarea.

In timpul acesta ea incepu sa se lamenteze cu un ton foarte natural, ca si cum ar mai fi vrut sa se scuze ca nu-mi da nimic.

- „Vezi, am gheata pe burta mi-e cald mi-e cald mi-e tare rau' Plecai foarte mahnit si nu mai revenii niciodata in localul varieteului.

Toamna veni cu soarele ei rosu si diminetile ei aburite. Casele de mahala ingramadite in lumina miroseau proaspat a var. Erau zile spalacite cu cerul innourat ca a rufa murdara. Ploaia rapaia infinit in parcul pustiu. Perdele grele de apa se agitau prin alei ca intr-o imensa sala goala. Clipoceam prin iarba uda si apa imi curgea siroaie pe par si pe maini.

In ulitele murdare de periferie, cand ploaia inceta, usile se deschideau si casele aspirau aer. Erau interioare umile cu dulapurile lor strunguite, cu buchetele lor de flori artificiale aranjate pe comoda, cu statuetele lor de ghips bronzat si fotografiile lor din America. Vieti de care nu stiam nimic, pierdute in incaperile putin mucegaite ale camerelor cu plafonul jos, sublime in indiferenta lor resemnata.

In casele acelea as fi vrut sa traiesc, sa ma patrund de intimitatea lor, lasand toate reveriile si toate amaraciunile sa se dizolve in atmosfera lor ca intr-un acid puternic.

Ce n-as fi dat sa pot intra in cutare sau cutare odai, pasind familiar si trantindu-ma ostenit pe divanul vechi, intre pernele de creton inflorat? Sa capat acolo alta intimitate interioara, sa respir alt aer si sa devin eu insumi un altul intins pe divan sa contemplu strada aceasta pe care mergeam, dinauntrul casei, de dupa perdele (si cautam sa-mi imaginez cat mai exact aspectul strazii asa cum se vedea de pe divan prin usa deschisa), sa pot gasi deodata in mine amintiri pe care nu le-am trait, amintiri straine de viata pe care o purtam mereu si mereu cu mine, amintiri apartinand intimitatii statuetelor bronzate si globului vechi de lampa cu fluturi albastri si violeti.

Ce bine m-as fi simtit in limita acelui decor ieftin si indiferent, ce nu stia nimic de mine

In fata mea ulita murdara isi intindea mereu pasta noroioasa. Erau case desfasurate ca niste evantaie, altele albe ca niste blocuri de zahar si altele mici cu acoperisul tras peste ochi, strangand din maxilare ca niste boxeuri. intalneam care cu fan, ori deodata, lucruri extraordinare: un om prin ploaie, ducand in spate un candelabru cu ornamente de cristal, o sticlarie care suna ca niste clopotei pe umerii omului, in timp ce picaturi grele de apa se scurgeau de pe toate fatetele stralucitoare, in ce consta oare, la urma urmii, gravitatea lumii?

Ploaia spala in gradina florile si plantele vestede. Toamna aprindea in ele incendii aramii, rosii si vinete ca niste flacari ce stralucesc mai tare inainte de a se stinge, in piata, apa si noroiul curgeau despletite din mormane enorme de zarzavat. In taietura sfeclelor aparea deodata sangele rosu si intunecat al pamantului. Mai incolo zaceau cartofii buni si blanzi, langa gramezile de capete taiate ale verzelor infoiate. Intr-un colt se ridica mormanul de exasperata frumusete a bostanilor umflati si hidosi, plesnind din toata coaja lor intinsa, de plenitudinea soarelui baut o vara intreaga.

In mijlocul cerului, norii se grupau si apoi se resfirau lasand intre ei spatii rare, ca niste coridoare pierdute la nesfarsit si alta data goluri imense, ce aratau mai bine decat orice vidul sfasietor care plutea mereu deasupra orasului.

Ploaia cadea atunci de departe si dintr-un cer ce nu mai avea limita, imi placea culoarea schimbata a lemnelor ude si grilajele ruginite pline de apa, in fata gradinitelor domestice si cuminti, prin care vantul trecea amestecat cu suvoaie ca o imensa coama de cal.

Cateodata vroiam sa fiu caine, sa privesc lumea aceea uda din perspectiva oblica a animalelor, de jos in sus intorcand capul. Sa merg mai aproape de pamant, cu privirile fixate in el, legat strans de culoarea vanata a noroiului.

Dorinta aceasta, ce zacea de mult in mine, se rostogoli frenetic in ziua aceea de toamna pe maidan

In acea zi, ajunsesem cu umbletul pana la marginea orasului, in campul targului de vite.

In fata mea se intindea maidanul muiat de ploaie ca o imensa balta de noroi. Balegarul exala un miros acid de urina. Soarele apunea deasupra intr-un decor zdrentuit de aur si purpura, in fata mea se intindea pana departe noroiul cald si moale. Ce alta putea sa-mi scalde inima de bucurie, decat masa aceasta curata si sublima de murdarie?

Intai ezitai, in mine mai luptau cu forte de gladiatori muribunzi ultimele urme de educatie, intr-o clipa ele se scufundara insa intr-o noapte neagra, opaca si nu mai stiui nimic despre mine.

Intrai in noroi mai intai cu un picior, apoi cu celalalt. Ghetele mele alunecara placut in aluatul elastic si lipicios. Eram acum crescut din noroi, una cu dansul, ca tasnit din pamant.

Era sigur acum ca si arborii nu erau alta decat noroi inchegat, iesit din scoarta pamantului. Culoarea lor o spunea indeajuns. Si numai arborii? Dar casele, dar oamenii? Mai ales oamenii. Toti oamenii. Nu era vorba, bineinteles de nici o legenda stupida „din pamant ai iesit si in pamant te vei intoarce'. Asta era prea vag, prea abstract, prea inconsistent in fata maidanului cu noroi. Oamenii si lucrurile tasnisera din chiar aceasta baliga si urina in care eu imi infundam niste ghete foarte concrete.

In zadar oamenii se invelisera in alba lor piele matasoasa si se imbracasera in haine de stofa, in zadar, in zadar in ei zacea implacabil, imperios si elementar noroiul; noroiul cald, gras si puturos. Plictiseala si stupiditatea cu care isi umpleau viata aratau si ele indeajuns aceasta.

Eu insumi eram o creatie speciala a noroiului, un misionar trimis de el in aceasta lume. Simteam bine in acele clipe cum amintirea lui imi revine si imi adusei aminte de noptile mele de zvarcoliri si intunecimi fierbinti, cand noroiul meu esential lua avanturi inutile si se caznea sa iasa la suprafata, inchideam atunci ochii si el continua sa fiarba in obscuritate cu bolborosiri neintelese

In jurul meu se intindea maidanul plin de noroi Aceasta era carnea mea autentica, jupuita de haine, jupuita de piele, jupuita de muschi, jupuita pana la noroi.

Umezeala lui elastica si mirosul lui crud ma primeau pana in adancuri pentru ca le apartineam pana in adancime. Cateva aparente, pur accidentale, ca, de pilda, cele cateva gesturi ce eram capabil sa le fac, parul de pe cap fin si subtire, ori ochii sticlosi si umectati, ma desparteau de imobilitatea si stravechea lui murdarie. Era putin, prea putin in fata imensei majestati a tinei.

Umblai in toate sensurile. Picioarele mi se infundara pana la glezne. Ploua incet si departe soarele se culca in dosul cortinei de nori sangerosi si purulenti.

Deodata ma aplecai si bagai mainile in balegar. De ce nu? De ce nu? imi venea sa urlu.

Pasta era calduta si blanda; mainile mele umblau prin ea fara greutate. Cand strangeam pumnul, noroiul iesea printre degete in frumoase felii negre si lucioase.

Ce facusera mainile mele pana atunci? Unde isi pierdusera vremea? Umblam cu ele incoace si incolo, in voia inimii. Ce fusesera ele pana atunci decat niste sarmane pasari prizoniere, legate cu un lant grozav de piele si muschi de umeri? Sarmane pasari menite sa zboare in cateva gesturi stupide de buna-cuviinta, invatate si repetate ca niste lucruri de seama.

Incet, incet, ele se salbaticira din nou si se bucurara de vechea lor libertate. Acum isi rostogoleau capul in baligar, gungureau ca niste porumbei, bateau din aripi, fericite fericite

Incepui de bucurie a le agita deasupra capului, facandu-le sa zboare. Picaturi mari de noroi imi cadeau pe fata si pe haine.

Pentru ce le-as fi sters? Pentru ce? Era numai un inceput; nici o consecinta grava nu urma faptei mele, nici o tremurare a cerului, nici un zguduit al pamantului, imi trecui imediat peste obraz o mana plina cu murdarie. O imensa veselie ma cuprinse, de mult nu mai fusesem atat de bine dispus, imi dusei amandoua mainile la obraz si pe gat, apoi ma frecai cu ele pe par.

Ploaia incepu sa cada deodata mai fina si mai deasa. Soarele tot mai ilumina maidanul ca un imens lampadar, in fundul unei sali de marmura cenusie. Ploua in lumina soarelui, o ploaie de aur, mirosind a rufe spalate.

Maidanul era pustiu. Ici-colo zacea o gramada de strujeni uscati din care mancasera vitele. Luai unul si il desfacui cu multa atentie. Dardaiam de frig si cu mainile pline de noroi direticam greu foile de porumb. Lucrul insa ma interesa. Erau foarte multe de vazut intr-un strujan uscat. Departe pe maidan se zarea o cocioaba acoperita eu stuf. Alergai pana acolo si intrai sub streasina. Acoperisul era atat de jos incat ma loveam de el cu capul. Pamantul langa perete era perfect uscat. Ma intinsei pe jos. imi razimai capul de niste saci vechi si, picior peste picior, puteam acum sa ma dedau in voie analizei minutioase a strujanului.

Eram fericit ca pot sa ma ocup de aceasta pasionanta cercetare. Canalele si scobiturile strujanului ma umplura de entuziasm, il desfacui cu dintii si gasii inauntru un puf moale si dulceag. Captuseala aceasta era minunata pentru un strujan; daca oamenii ar fi avut si ei arterele captusite cu puf moale desigur ca intunericul din ei ar fi fost mai dulce, mai usor de suportat.

Ma uitam la strujan si in mine tacerea radea calm, ca si cum in inte­rior cineva facea mereu clabuci de sapun.

Ploua cu soare si departe in ceata orasul fumega ca o gramada de gunoaie. Cateva acoperisuri si turle de biserici straluceau straniu in crepusculul acesta umed. Eram atat de fericit incat nu stiam ce actiune absurda sa emit mai intai: sa analizez strujanul, sa-mi intind oasele ori sa privesc orasul indepartat.

Ceva mai incolo de picioarele mele, acolo unde incepea noroiul, o broscuta facu deodata cateva salturi, intai se apropie de mine dar se razgandi indata si o porni spre maidan. „Adio, broscuta! strigai in urma ei, Adio! Inima mi se sfasie ca ma paraseste atat de repede Adio, frumoaso! incepui sa improvizez o lunga tirada la adresa broscutei si cand ispravii de vorbit aruncai dupa dansa strujeanul, poate o voi nimeri

Intr-un sfarsit, privind mereu grinzile deasupra mea, inchisei obosit ochii si adormii.

Ma cuprinse un somn adanc pana in maduva oaselor.

Visai ca ma gaseam pe strazile unui oras plin de praf, cu mult soare si cu casele albe; poate un oras oriental. Mergeam alaturi de o femeie in negru, cu voaluri mari de doliu. Ciudat insa, femeia n-avea cap. Voalurile erau foarte bine aranjate unde trebuia sa fie capul, dar in locul lui nu era decat o gaura beanta, o sfera goala pana la ceafa.

Eram amandoi foarte grabiti si unul langa altul urmaream o caruta cu cruci sanitare, in care se afla cadavrul sotului doamnei in negru.

Intelesei ca eram in timpul razboiului, intr-adevar, in curand ajunseram la o gara si coboraram scarile pana intr-un subsol iluminat slab de electricitate. Tocmai sosise un convoi de raniti si infirmierele forfoteau agitate pe peron, cu panerase de ciresi si covrigi pe care le imparteau invalizilor din tren.

Deodata scobori dintr-un compartiment de clasa I un domn gras, bine imbracat, cu semnul unei decoratii la butoniera.

Purta monoclu si ghetre albe. Chelia era ascunsa sub cateva fire de par argintiu, in brate tinea un catel alb pechinez, cu ochii ca doua bile de agata plutind in untdelemn.

Cateva clipe el umbla incolo si incoace pe peron cautand ceva. In fine gasi; era vanzatoarea de flori. Alese din cos cateva buchetele de garoafe rosii si le plati, scotand banii dintr-un elegant portmoneu suplu cu monograma da argint.

Apoi, se urca din nou in vagon si prin geam vazui cum instalase catelusul pe masuta de langa fereastra si ii dadea, rand pe rand, sa manance garoafele rosii, pe care animalul le inghitea cu vadita pofta

Un tremur cumplit ma trezi.

Ploua foarte tare acum. Picaturile rapaiau chiar langa mine si trebuii sa ma strang langa perete. Cerul se facuse negru si in departare nu se mai vedea orasul.

Imi era frig si totusi obrajii imi ardeau. Simteam bine fierbinteala lor sub crusta noroiului ce se inchegase. Vrui sa ma ridic si un curent electric ma strafulgera prin picioare. Erau cu totul amortite si trebuia sa le desfac incet, unul dupa altul. Ciorapii erau reci si umezi.

Ma gandii sa ma adapostesc in cocioaba. Usa era insa inchisa si, drept geam, casuta n-avea decat o deschizatura batuta cu scanduri. Vantul ravasea ploaia in toate partile si nu ma puteam feri de ea nicaieri.

Incepu sa se lase seara, in foarte putin timp maidanul se scufunda in intuneric. Chiar la capatul lui, acolo pe unde venisem, o carciuma isi aprinse luminile.

Intr-o clipa fui acolo; as fi vrut sa intru, sa beau ceva, sa stau la caldura in mijlocul oamenilor si a putorii de alcool. Scotocii prin buzunare si nu gasii nici un ban. In fata carciumii ploaia cadea voios printr-o perdea de fum si aburi, ce duhnea dinauntru.

Trebuia sa ma hotarasc la ceva, sa plec de pilda acasa. Dar cum?



In halul de murdarie in care ma gaseam nu se putea. Si nici sa renunt la murdarie nu vroiam.

In suflet imi cobori o amaraciune nespusa, asa cum poate sa aiba cineva cand vede ca inaintea lui nu mai are absolut nimic de facut, nimic de implinit.

Incepui sa alerg pe strazi prin intuneric, sarind peste baltoace si intrand pana la genunchi in unele din ele.

In mine disperarea crescu o clipa ca si cum as fi trebuit sa urlu si sa ma lovesc cu capul de copaci. Imediat insa toata tristetea se inchirci intr-un gand linistit si bland. Stiam acum ce trebuia sa fac: de vreme ce nimic nu mai putea continua, nu-mi ramanea decat sa ispravesc cu toate. Ce lasam in urma? O lume umeda, urata, in care ploua incet

Intrai in casa prin usa din dos. Ma furisai prin odai evitand sa ma privesc in oglinzi. Cautam ceva eficace si rapid care sa rastoarne dintr-o data in intuneric, tot ce vedeam si simteam, asa cum se desarta o caruta cu pietre cand ii scoti scandura de la fund.

Incepui sa rascolesc prin sertare, in cautarea unei otravi violente, in timp ce scotoceam nici un gand nu-mi venea in cap; trebuia sa termin si cat mai repede. Era ca si cum as fi avut de ispravit o treaba ca oricare alta.

Gasii tot felul de obiecte ce nu-mi puteau servi la nimic: nasturi, sfori, ate colorate, cartulii, mirosind puternic a naftalina. Atatea si atatea lucruri ce nu puteau provoca moartea unui om. Iata ce continea lumea in momentele cele mai tragice: nasturi, ate si sfori

In fundul unui sertar, dadui peste o cutie cu tablete albe. Putea sa fie o otrava, dupa cum putea sa fie un inofensiv medicament, imi veni in minte insa ca, in orice caz, luate in cantitate mare ele trebuiau sa fie otravitoare.

Pusei una pe limba, in gura se raspandi un gust putin sarat si fad. O zdrobii intre dinti si praful ei imi absorbi toata saliva. Gura imi deveni uscata.

Erau multe tablete in cutie, peste treizeci. Ma dusei la robinetul din curte, si incet, cu rabdare ma pusei sa le inghit.

Pentru fiecare tableta luam cate o gura de apa si imi trebui mult timp ca sa ispravesc cutia. Ultimele nu mai alunecau in jos ca si cum gatul s-ar fi umflat.

In curte era intuneric desavarsit. Ma asezai pe o scara si incepui sa astept, in stomac se porni o fierbere cumplita, dar incolo ma simteam bine si clipocitul ploii mi se parea acum nespus de intim. Parea ca intelege starea mea si ma patrunde adanc ca sa-mi faca bine.

Curtea deveni un fel de salon si ma simteam in el usor, tot mai usor. Toate lucrurile faceau eforturi disperate sa nu se inece in obscuritate. Deodata imi dadui seama ca transpir cumplit. Bagai mana in camasa si c scosei uda. in jurul meu golul crestea vertiginos. Cand ma trantii in casa pe pat, sudoarea ma scalda din cap pana in picioare.

Era un cap frumos, extraordinar de frumos.

Cam de trei ori mai mare decat un cap omenesc, invartindu-se incet pe o axa de alama ce-1 strabatea din crestet prin gat.

Intai vedeam din el numai ceafa. Ce materie putea sa fie? Avea un lustru sters de faianta veche, cu nuante de fildes. Toata suprafata era imprimata cu desene mici albastre, un fel de filigrane ce se repetau geome­tric, ca desenul unui linoleum. Pareau de departe un scris marunt si fin pe o hartie ivorina; neinchipuit de frumos.

Indata ce capul incepea sa se miste, invartindu-se pe axa, un vertigiu adanc ma cuprindea. Stiam ca peste cateva secunde va apare fata craniului - inspaimantatorul, teribilul obraz.

Era un obraz de altfel bine format, cu toate reliefurile omenesti normale: ochii infundati, barbia foarte proeminenta si cate un triunghi excavat sub pometi, ca la un om slab.

Pielea era insa fantastica: formata din lame fine de carne subtire, unele langa altele, ca foitele cafenii de pe dosul ciupercilor.

Erau atat de multe foite si atat de stranse, incat daca priveai capul inchizand putin pleoapele, nimic anormal nu si se parea si liniutele mi­nuscule semanau cu umbrele hasurate ale unei gravuri in cupru.

Vara cateodata, privind castanii de departe, incarcati de frunze, aspectul lor era acela al unor capete enorme infipte pe trunchiuri, cu obrajii scobiti in adanc, asa ca lamele capului meu.

Cand vantul sufla prin frunze, obrazul acesta se unduia ca valurile unui lan de grau.

In acelasi fel fremata capul, cand se clatina piedestalul.

Pentru a sti ca obrazul era facut din foite era suficient sa infund putin de tot degetul in carne. Degetul intra fara rezistenta, ca intr-o pasta umeda si moale. Cand il scoteam, foitele reveneau la loc si nu se vedea nici o urma.

In copilarie odata, asistasem la deshumarea si reinhumarea unui cadavru.

Era al unei fete ce murise tanara si fusese ingropata in voaluri de mireasa.

Corsajul de matase se desfacuse in fasii lungi si murdare si pe alocuri urmele de broderie se amestecau cu tarana. Fata parea insa intacta si isi pastrase aproape toate trasaturile. Culoarea ei era vanata, incat capul parea modelat din mucava muiata in apa.

Cand sicriul fu scos afara, cineva trecu mana peste obrazul moartei. Atunci avuram toti cei ce priveam, ce teribila surpriza: ceea ce crezusem ca este obrazul bine pastrat, nu era decat un strat gros de mucegai, cam de vreo doua degete. Mucegaiul inlocuise in toata adancimea pielii obrazul de carne, pastrandu-i intacte toate formele. Dedesubt era scheletul gol.

Asa era si capul meu, cu singura deosebire ca in loc de mucegai era acoperit cu foite de carne. Cu degetul insa, ajungeam printre ele pana la os.

Capul, desi hidos, era un refugiu sigur impotriva aerului.

Pentru ce impotriva aerului? in odaie aerul era vesnic in miscare, vascos, greu, curgator, incercand sa se inchege in stalactite negre si urate.

In aerul acesta aparu capul pentru intaia oara si de jur imprejur se facu un gol ca o aureola ce crestea mereu.

Eram atat de multumit si bucuros de aparitia lui, incat imi veni sa rad. Cum puteam oare rade insa in pat noaptea in intuneric?

Incepui sa iubesc capul cu nesat. Era lucrul cel mal de pret si mai intim pe care il posedam. El venea din lumea intunericului de unde patrundea pana la mine doar un zumzet marunt, ca o fierbere continua in craniu. Ce alte lucruri se mai gaseau acolo? Deschideam mari ochii si scrutam in van obscuritatea, in afara de capul ivoriu nu mai venea nimic.

Ma intrebai cu oarecare teama daca acest cap nu va deveni in viata mea centrul tuturor preocuparilor, inlocuindu-le pe toate, pe rand, incat la urma sa raman numai cu intunericul si cu dansul. Viata capata parca atunci un sens precis, adevarat. Pentru moment, el crescuse in aer ca un fruct plin, ajuns la maturitate.

Capul era odihna si beatitudinea mea, a mea personala. Poate ca daca ar fi apartinut lumii intregi s-ar fi intamplat o cumplita catastrofa. Un singur moment de fericire deplina ar fi fost capabil sa incremeneasca lumea pe veci.

Impotriva „capului' lupta mereu, din ce in ce mai neputincioasa, curgerea sleioasa a aerului.

Cateodata, langa el, aparea tatal meu, dar vag si indirect, ca o masa de aburi alburii. Stiam ca imi va pune mana pe frunte; mana era rece. incercam sa explic lupta dintre cap si aer, in timp ce simteam cum tatal meu imi desface camasa si imi aluneca la subsioara termometrul, ca o soparla subtire de sticla.

In jurul capului se pornea o miscare enervanta ca o falfaire de steag.

Imposibil de oprit; drapelul flutura mereu.

Imi amintii de ziua aceea cand la ora ceaiului, sus in etajul Weber, Paul lasase sa atarne mana in jos, de-a lungul scaunului si Edda, de pe pat, ridicand putin pantoful, incepuse sa-i zgandare palma in gluma. Gestul acesta capatase cu timpul o virulenta neobisnuita. Cand imi aminteam de el pantoful incepea sa zgarie frenetic mana lui Paul, pana ce se forma o mica rana, apoi o gaura in carne. Pantoful nu se oprea o clipa din mecanismul lui agasant: scobea mereu si mereu palma gaurita, apoi bratul intreg, si mai apoi, tot corpul

Asa se porni in odaie si miscarea drapelului. Ea risca acum sa gaureasca totul, sa ma devore, poate

Tipai disperat, ud de sudoare.

- Cat? intreba o voce din umbra.

- 39, raspunse tatal meu si pleca lasandu-ma prada vijeliilor ce cresteau.

Convalescenta se anunta intr-o dimineata ca o extrema fragilitate a luminii, in odaia in care dormeam, ea venea printr-un geam ripsat, fixat in tavan. Volumul odaii pierdu straniu din densitate. Claritatea lucrurilor cantarea mai usor si oricat de adanc as fi respirat, ramanea in piept un gol amplu, ca o disparitie a unei importante cantitati din mine insumi.

In cearceafurile calde, firimiturile imi alunecau pe sub pulpe. Piciorul cauta fierul patului si fierul il strapungea cu un cutit de raceala.

Incercai sa ma dau jos. Totul era asa cum banuiam: aerul prea incon­sistent nu putea sa ma sustina. Paseam in el dezlanat ca si cum as fi strabatut un rau vaporos si caldut.

Ma asezai pe un scaun, sub geamul din plafon, in jurul meu lumina gonea exactitatea lucrurilor ca si cum le-ar fi spalat mult de tot pentru a lua lustrul de pe ele.

Patul, in coltul lui, zacea scufundat in intuneric. Cum de izbutisem in obscuritatea aceea sa disting pe perete, in timpul febrei, fiecare graunte de var?

Incepui incet sa ma imbrac; hainele cantareau si ele mai usor ca de obicei, imi atarnau pe trup ca niste bucati de sugativa si miroseau lesios de la fierul de calcat.

Plutind prin ape din ce in ce mai rare, iesii in strada. Soarele ma ameti indata. Pete imense de straluciri galbene si verzui acopereau in parte casele si trecatorii. Strada insasi parea slaba si proaspata ca si cum ar fi iesit si dansa din febra unei boli grave.

Caii de la trasuri, cenusii si desalati, umblau anormal. Acum paseau incet de tot, greoi si impleticiti, - acum, o luau la goana, respirand puternic pe nari pentru a nu cadea prea slabiti in mijlocul asfaltului.

Coridorul lung de case se clatina usor in bataia vantului. Venea de departe mirosul tare al toamnei. „O frumoasa zi de toamna!' imi spusei. „O splendida zi de toamna!'

Ma plimbam foarte incet de-a lungul caselor prafuite, in vitrina unei librarii zarii o jucarie mecanica agitandu-se.

Era un mic clovn rosu si albastru care batea din doua minuscule talgere de alama. Statea bine inchis in camera aceasta a lui, in Vitrina, printre carti, mingi si calimari si batea din talgere nepasator, cu voiosie.

Imi venira lacrimile in ochi de induiosare. Era atat de curat, atat de racoare si atat de frumos in coltul acela din vitrina!

Intr-adevar, un loc ideal in lumea asta unde sa stai linistit si sa bati din talgere, imbracat in frumoase haine colorate.

Iata ceva ce dupa atata febra, era simplu si limpede, in vitrina, lu­mina toamnei cadea mai intima, mai placuta. Ce bine ar fi fost sa inlocuiesc eu paiata cea mica si vesela! intre carti si mingi, inconjurat de obiecte curate, asezate corect pe o coala de hartie albastra. Pac! Pac! Pac! Ce bine, ce bine e-n vitrina! Pac! Pac! Pac! rosu, verde, albastru; mingi, carti si vopsele. Pac! Pac! Pac! Ce frumoasa zi de toamna!

Incet insa, pe nesimtite, miscarea paiatei incepu a se domoli. Mai intai talgerele nu se mai atinsera, apoi deodata paiata ramase cu bratele incremenite in aer.

Imi dadui seama aproape cu groaza ca paiata se oprise din joc. Ceva in mine inlemni dureros. Un moment frumos si vesel inghetase in aer.

Parasii repede vitrina si o luai spre o mica gradina publica din centrul orasului.

Castanii isi lepadasera foile ingalbenite. Restaurantul vechi de scanduri era inchis si in fata lui zaceau in dezordine o multime de banci stricate.

Ma infundai intr-o banca, scobita nu stiu cum in asa fel incat ma trezii aproape intins pe spate cu privirile in cer. Soarele trimetea printre crengi o lumina imbucatatita, plina de cristale.

Catva timp statui astfel cu privirile pierdute in inaltime, slabit, nespus de slabit.

Deodata se aseza langa mine un baiat voinic, cu manecile camesii suflecate, cu gatul rosu si puternic, cu mainile mari si murdare. Se scarpina cateva clipe in cap cu toate cele zece degete, apoi scoase din buzunarul pantalonilor o carte si incepu sa citeasca.

Tinea foile stranse in palma ca sa nu le rasfoiasca vantul si citea bolborosind tare; din cand in cand isi trecea mana prin par ca pentru a intelege mai bine.

Tusii semnificativ si il interpelai: „Ce citesti?' il intrebai eu, rasturnat pe banca, cu ochii in ramurile copacilor.

Baiatul imi puse cartea in mana ca unui orb. Era o poveste lunga in versuri despre haiduci, o carte sleioasa, plina de pete de grasime si murdarie; se vedea bine ca trecuse prin multe maini, in timp ce ma uitam in ea, el se ridica in picioare si ramase in fata mea puternic, sigur de dansul, cu manecile rasucite si cu gatul dezgolit.

Ceva tot atat de placut si de calm ca a bate din talgere intr-o vitrina.

- Si nu te doare capul cand citesti?, intrebai dandu-i inapoi cartea.

Parea ca nu intelege.

Pentru ce sa ma doara? nu ma doare de loc, zise el si se aseza din nou pe banca sa citeasca mai departe.

Exista asadar o categorie de lucruri in lume din care eram menit sa nu fac niciodata parte, paiate nepasatoare si mecanice, baieti voinici pe care nu-i doare niciodata capul, in jurul meu, printre copaci, in lumina soarelui, curgea un curent vioi si amplu, plin de viata si de puritate. Eu eram menit sa raman vesnic in marginea lui imbacsit de intuneric si de slabiciuni de lesin.

Intinsei picioarele pe banca si rezemandu-ma cu spatele de un copac gasii o pozitie foarte comoda, in definitiv, ce ma impiedeca sa fiu si eu puternic si nepasator? Sa simt in mine circuland o seva viguroasa si proaspata, cum circula prin miile de ramuri si de frunze ale copacului, sa stau vertical si fara inteles in lumina soarelui, drept, sobru, cu o viata sigura si bine definita, inchisa in mine ca intr-o capcana

Pentru aceasta trebuia poate mai intai sa incerc a respira mai adanc si mai rar: respiram prost, intotdeauna pieptul meu era prea plin ori prea gol. incepui dar sa inspir aerul cu incredere. Peste cateva minute ma simtii mai bine. Un fluid slab de perfectiune, dar care simteam ca se umfla in fiecare clipa incepu sa-mi curga prin vine. Zgomotul strazii imi reaminti de departe orasul, dar acum orasul se invartea foarte lent in jurul meu ca o placa de gramofon. Devenisem ceva ca de pilda centrul si axa lumii. Esentialul era sa nu-mi pierd echilibrul.

Intr-un circ odata, dimineata, cand artistii faceau repetitie, asistai la o scena care imi revenea acum in minte Un amator din public, un simplu spectator fara nici o pregatire, se urca, fara sa clipeasca, cu mult curaj, pe piramida de scaune si mese pe care se urcase putin mai inainte acrobatul circului. Cu totii admiram preciziunea cu care escalada periculoasa constructie iar frenezia de a fi reusit sa invinga cele dintai obstacole imbata pe amator cu un fel de stiinta a echilibrului, plina de inconstienta, care il facea sa puie mana exact pe locul care trebuia, sa intinda piciorul cu precizie si sa gaseasca intr-insul greutatea minima cu care sa abordeze, o noua treapta in inaltime. Zapacit si fericit de siguranta gesturilor sale, ajunse in cateva secunde in varf. Aici insa se petrecu cu el ceva cu totul deosebit: isi dete seama intr-o clipa de fragilitatea punctului de sprijin unde se afla, precum si de extraordinara sa indrazneala. Clantanind din dinti ceru cu voce stinsa o scara si recomanda de nenumarate ori celor de jos s-o tina bine si sa n-o miste. Curajosul amator scobori cu infinite precautiuni, treapta cu treapta, transpirat din cap pana-n picioare, uluit si enervat de ideea ce-o avusese sa se urce.

Pozitia mea acum in gradina era in varful piramidei subrede. Simteam bine circuland in mine o seva noua si puternica, dar trebuia sa ma silesc sa nu cad din inaltimea admirabilei mele certitudini.

Imi trecu prin cap ca asa ar trebui s-o vad pe Edda, calm, sigur de mine, plin de lumina; nu mai fusesem pe-acolo de mult. Vroiam ca o data cel putin sa ma prezint in fata cuiva intreg si neclintit.

Tacut si superb ca un copac. Asta era - ca un copac, imi umplui pieptul cu aer si intinzandu-ma acum bine pe spate, adresai un cald salut de ca­maraderie crengilor de deasupra mea. Era ceva aspru si simplu in copac, ce se inrudea minunat cu noile mele forte. Mangaiai trunchiul asa ca si cum as fi batut pe umar un prieten. „Camarade copac!' Cu cat priveam mai atent coroana infinit raspandita a ramurilor, cu atat simteam mai bine cum in mine carnea se divide si prin golurile ei incepe sa circule aerul viu de-afara. Sangele se urca in vine majestuos si plin de seva, inspumat de clocotul vietii simple.

Ma ridicai in picioare. O clipa genunchii se indoira nesiguri ca si cum ar fi vrut sa compare printr-o singura ezitare toata forta si slabiciunea mea. Cu pasi mari, o luai spre casa Eddei.

Usa grea de lemn ce dadea spre terasa era inchisa. Imobilitatea ei ma zapaci putin. Toate gandurile imi zburara pana la unul.

Pusei mana pe clanta si apasai. „Curaj, imi spusei, dar ma oprii sa rectific. Curaj? Numai oamenii timizi au nevoie de curaj pentru ca sa faca ceva; cei normali, cei puternici n-au nici curaj, nici lasitate, ei deschid usile simplu, asa'

Intunericul racoros al primei odai ma cuprinse cu un aer plin de calm si de bucurie, ca si cum m-ar fi asteptat de mult.

De data asta perdeaua de margele unindu-se in urma mea avu un clinchet bizar, care facu sa mi se para ca sunt singur, intr-o casa pustie, la marginea lumii. Era oare aceasta senzatia de extrem echilibru, in varful piramidei de scaune?

Batui violent la usa Eddei.

Imi raspunse speriata sa intru. Pentru ce paseam atat de incet?

„Pasisem incet?' Mi se parea totusi ca prezenta unei persoane ca mine, sau mai bine zis a unui copac trebuia sa se simta de departe.

In odaie insa nu se starni nici o mirare, nici o infrigurare, nici cea mai mica emotie.

Cateva secunde gandurile ma precedara in mod ideal, cu o mare perfectiune si sobrietate de gesturi. Ma vazui inaintand foarte sigur si, cu o miscare degajata, asezandu-ma la picioarele Eddei pe patul unde statea intinsa. Persoana mea adevarata ramase insa in urma acestor frumoase proiecte ca o remorca netrebnica si stricata.

Edda ma invita sa stau jos si ma asezai pe un scaun la o mare distanta de ea.

Pendula batea intre noi un tic-tac agasant si foarte sonor. Curios lucru: tic-tacul crestea si descrestea ca fluxul si refluxul marii, mergand in val spre Edda pana ce aproape nu-l mai auzeam si revenind apoi umflat spre mine, violent de-mi spargea urechile.

„- Edda, incepui sa vorbesc, intrerupand tacerea, da-mi voie sa-ti spun ceva foarte simplu

Edda nu raspunse.

- Edda, stii tu ce sunt eu?

- Ce anume?

- Un copac, Edda, un copac'

Toata aceasta scurta convorbire avu loc, bineinteles strict in interiorul meu si nici un cuvant nu fu rostit in adevar.

Edda se cuibari pe pat, strangand sub ea genunchii si acoperindu-i cu peignoirul. isi puse apoi mainile sub cap privindu-ma cu mare atentie. As fi dat bucuros orice, ca sa-si gaseasca un alt punct in odaie pe care sa-l priveasca.

Vazui deodata pe o etajera un buchet mare de flori: intr-un vas. Asta ma salva.

Cum de nu le vazusem pana atunci? Privisem tot timpul intr-acolo de cand intrasem. Pentru a-mi verifica aparitia lor ma uitai o clipa in alta parte si revenii la ele. Erau acolo la locul lor imobile, mari, rosii Atunci cum de nu le vazusem? incepui sa ma indoiesc de certitudinea mea de copac. Iata ca un obiect aparuse in odaie acolo unde nu era cu o clipa mai inainte. Vederea mea era oare intotdeauna clara? Poate ca in corpul meu mai ramasesera urme de neputinta si intuneric care circulau prin noua mea luminozitate ca niste nori pe un cer stralucitor, acoperindu-mi vederea cand treceau prin umoarea ochilor, asa cum norii pe cer acopera deodata soarele si cufunda in umbra o parte din peisaj.

- Ce frumoase sunt florile acelea, spusei Eddei.

- Care flori?

- Cele de colo, de pe etajera

- Care flori?

- Daliile acelea rosii atat de frumoase

- Care dalii?

- Cum asta, „care dalii'?

Ma ridicai si ma repezii la etajera. Aruncata pe o gramada de carti zacea o esarfa rosie, in clipa cand intinsei mana si ma convinsei ca era intr-adevar o esarfa, ceva ezita departe in mine, ca oscilatia curajului amatorului echilibrist, in varful piramidei, intre acrobatie si diletantism. Ajunsesem desigur si eu la extrema mea inaltime.

Toata problema se rezuma acum la a ma intoarce si a ma aseza pe scaun. Si mai departe ce voi trebui sa fac, ce voi trebui sa spun?

Cateva clipe fui atat de stupefiat de problema aceasta incat imi fu imposibil sa execut cea mai mica miscare. Ca vitezele foarte mari ale volantelor de motoare care le fac sa para imobile, ezitarea mea profund disperata imi dadea o rigiditate de statuie. Tic-tacul pendulei batea puternic, intepenindu-ma cu mici cuie sonore. Ma smulsei imobilitatii cu mare greutate.

Edda era in aceeasi pozitie pe pat, privindu-ma cu aceeasi calma mirare; s-ar fi zis ca o putere rautacioasa, extrem de perfida, dadea lucrurilor aspectul lor cel mai comun, pentru a ma pune pe mine in cea mai mare incurcatura. Iata ce lupta cu mine, iata ce era implacabil impotriva mea: aspectul comun al lucrurilor.

Intr-o lume atat de exacta, orice initiativa devenea de prisos daca nu chiar imposibila. Ceea ce facea sa-mi tasneasca sangele in cap era ca Edda nu putea fi altfel, ci numai si numai o femeie cu parul bine pieptanat, cu ochii albastri-violeti, cu un suras in coltul buzelor. Ce puteam oare face impotriva unei exactitati atat de aspre? Cum puteam s-o fac sa inteleaga, de pilda, ca sunt un copac? Era de transmis cu cuvinte imateriale si informe, prin aer, o coroana de ramuri si frunze, superba si enorma, asa cum o simteam in mine. Cum as fi putut face asta?

Ma apropiai de pat si ma rezemai de bara de lemn. in maini se iradie un fel de certitudine ca si cum in ele dar fi scoborat deodata tot nodul nelinistei mele.

Ei si acum? intre Edda si mine statea ametitor acelasi aer straveziu, impalpabil si in aparenta inconsistent, in care totusi zaceau toate fortele mele ce nu puteau duce la nimic. Ezitari de zeci de kilograme, taceri de ceasuri intregi, turburari si vertigii de carne si sange, toate acestea puteau intra in spatiul acela mizerabil fara ca nici o aparenta sa arate coloritul negru si materia pacloasa ce continea, in lume distantele nu erau in mod simplu acelea pe care le vedeam cu ochii, infime si permeabile, ci altele invizibile, populate de monstri si de timiditati - de proiecte fantastice si de gesturi nebanuite, care, daca, o clipa s-ar fi inchegat in materia din care tindeau sa fie compuse ar fi transformat aspectul lumii intr-un cataclism ingrozitor, intr-un haos extraordinar, plin de crunte nenorociri si de extatice beatitudini.

In clipa aceea privind pe Edda, poate ca materializarea gandurilor mele ar fi avut intr-adevar ca rezultat gestul acela simplu ce-mi huia in cap; sa ridic pressepapier-ul de pe masa (il priveam cu coada ochiului, era o nobila casca medievala apasand hartiile) si sa-l arunc in Edda, iar ca urmare imediata, o formidabila tasnitura de sange din pieptul ei, viguroasa ca suvoiul unui robinet, umpland odaia incet, incet, cu sange, pana ce as fi simtit, mai intai, cum picioarele imi clipocesc in lichidul caldut si lipicios apoi genunchii si apoi - ca-n filmele americane de senzatie unde un personagiu este condamnat sa stea intr-o odaie inchisa ermetic in care 'o urca mereu - sa simt deodata ajungandu-mi sangele la gura si gustul sarat si placut sa ma inece

Incepui sa misc din buze fara voie si sa inghit in sec

- Ti-e foame? ma intreba Edda.

Uite, Edda, incepui, e ceva in fond foarte simplu si chiar simplu de tot iarta-ma ca ti-o spun, dar eu

Vrui sa completez „eu sunt un copac' insa fraza aceasta nu mai avea acum nici o valoare de cand imi venise pofta sa beau sange. Zacea stearsa si vesteda in fundul sufletului si ma mirai chiar ca avusese vreodata oarecare importanta.

Incepui din nou.

Iata Edda ce este, imi era rau, ma simteam slab si prapadit, intotdeauna prezenta ta imi face bine, e de ajuns sa te vad esti suparata de asta?

- De loc, imi raspunse ea si incepu a rade.

Imi venea acum de-a binelea sa comit ceva absurd, sangeros, violent, imi luai repede palaria. „Acum plec', intr-o clipa fui in josul scarilor.

Era acum ceva cert: lumea avea un aspect comun al ei in mijlocul caruia cazusem ca o eroare, niciodata nu voi putea deveni un copac, nici ucide pe cineva, nici sangele nu va tasni in valuri. Toate lucrurile, toti oamenii erau inchisi in trista si mica lor obligatie de a fi exacti, nimic alta decat exacti, in zadar as fi putut sa cred ca intr-un vas erau dalii cand acolo se afla o esarfa. Lumea n-avea puterea de a se schimba catusi de putin, era atat de meschin inchisa in exactitatea ei incat nu-si putea permite sa ia esarfe drept flori

Pentru intaia oara imi simteam capul strans puternic in scheletul craniului, ingrozitor si dureros prizonierat

In toamna aceea se imbolnavi si muri Edda. Toate zilele anterioare, toate plimbarile mele fara rost, toate ostenelile si chinuitoarele mele intrebari se stransera in durerea si turburarea unei singure saptamani ca in acele lichide unde amestecul mai multor substante condenseaza de-odata violenta unei puternice otravi.

In etaj tacerea scobori cu inca o gama. Paul izbutise sa gaseasca, in nu stiu ce dulap, un pardesiu vechi si o cravata roasa pana la ata, innodata in jurul gatului ca o sfoara. Avea o culoare vanata, ca un voal subtire lasat de noptile nedormite pe obraz.

- Toata noaptea a suferit, imi spuse el. Ieri l-am intrebat din nou pe doctor ce crede si mi-a spus totul, tot adevarul. E ca si cum o explozie s-ar fi produs in rinichi, mi-a marturisit doctorul. E extrem de rar ca boala asta sa apara cu atata virulenta, si atat de brusc. De-obicei se insinueaza incet, cu simptome care o anunta; cu mult inainte de a deveni grava. E o adevarata explozie, in rinichi; o adevarata explozie.

Paul vorbea repede dar cu mari intreruperi ca si cum intre cuvinte ar fi vrut sa lase timp unei dureri acute in el sa colcaie si sa se desavarseasca.

In biroul de jos se facuse intuneric ca intr-o pestera; batranul Weber cu capul intr-un registru isi dadea iluzia de a fi ocupat

In fiecare dimineata venea doctorul cu pasi tacuti si trecand prin odai lua cu sine pe cei trei Weber.

Ii urmam, tinandu-ma de vorba cu Ozy. Cu el nu mai jucasem de mult jocul nostru imaginar si acum ar fi fost o ocazie minunata.

Ce bine ar fi fost sa vorbim de boala Eddei, asa ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat!

Urcand scarile ma gandeam la posibilitatea extraordinara a unui joc dirijat de Ozy, la care sa ia parte si doctorul si Paul Weber si batranul. Pentru o data cocosatul sa conduca, in adevar, o scena imaginata si inexistenta. Cand ajungeam sus imi venea sa tip: „Acum e de-ajuns, s-a ispravit, a fost bine jucat, Paul a avut o masca intr-adevar impresionanta, batranul Weber se vedea ca sufera, dar acum e destul, s-a terminat, te rog spune-le, Ozy, ca renunti la rest'

Totul era insa prea bine aranjat pentru ca sa se opreasca in capul scarilor

In timp ce doctorul intra la Edda, ramaneam in camera de alaturi batranul Weber, Ozy si cu mine.

Era intaia oara, poate, in viata lui, cand batranul Weber incerca sa-si stapaneasca o mare emotie. Cu capul aplecat pe fotoliu privea afara im­personal si vag ca si cum n-ar fi stiut si n-ar fi asteptat nimic, intr-un tarziu, ca actorii mari care tind sa-si desavarseasca rolul printr-un amanunt inedit, se ridica de pe fotoliu si merse sa vada mai de-aproape un tablou pe perete. Ca si actorul mare insa, care ingrosand vocea prea mult pentru tirada tragica o transforma intr-un urlet ridicul demn de rasul galeriei, batranul Weber incercand sa joace rolul intr-adevar cu prea mult calm ii gresi efectul: in timp ce statea si privea tabloul, cu degetele la spate iritat tamburina un scaun

Paul ma lua de mana:

- Edda vrea sa te vada, vino incet dupa mine.

In patul cu cearceafuri albe Edda statea culcata cu capul spre geam. Parul era intins pe perne, mai blond si mai fin decat altadata: bolile au asemenea subtilitati, in odaie domnea un fel de descompunere alba a lucrurilor, cu ingrozitor de multa lumina; obrazul Eddei disparea in ea, inconsistent.

Deodata ea intoarse capul.

Era dar adevarat Adica in momentul acela se petrecu in mine ceva atat de nedeslusit, de clar si de surprinzator, incat ar fi putut constitui un adevar venit din afara Capul Eddei semana in totul cu capul ivorin din noptile mele de febra. Evidenta aceasta era atat de ametitoare incat imi veni sa cred ca inventasem chiar in acea clipa forma exacta a vechiului cap de faianta, cu viteza aceea de compozitie a visurilor care alcatuiesc un episod intreg in momentul cand auzim zgomotul unei impuscaturi.

Eram acum sigur ca ceva violent si rau i se va intampla in curand Eddei. Poate ca si acest lucru l-am imaginat mai tarziu; in tot ce priveste Edda, nu deslusesc nimic din ceea ce pot fi eu insumi cu adevarat si ceea ce a fost ea.

Cauta sa ma priveasca in ochi dar inchise pleoapele, obosita. Parul dat la o parte, evidentia fruntea galbena ca un bloc de ceara. Eram din nou, ermetic inchis in prezenta Eddei, in ceea ce reprezenta ea acum si din noptile mele de delir, in nici una din plimbarile mele, in nici una din intalnirile mele nu ma gandeam in mod veritabil la altcineva decat la mine insumi, imi era imposibil sa concep o alta durere interioara, sau pur si simplu existenta altuia. Persoanele pe care le vedeam in jurul meu erau tot atat de decorative, de efemere si de materiale ca orice alte obiecte, ca si casele, ori copacii, in fata Eddei numai, pentru intaia oara, simtii ca intrebarile mele pot evada, si, rezonand in alte profunzimi si intr-o alta existenta, sa mi se intoarca in ecouri enigmatice si turburatoare.

Cine era Edda? Ce era Edda? Pentru intaia oara ma vedeam in exte­rior, pentru ca in prezenta Eddei era intrebarea sensului vietii mele. Mai profund si mai autentic ea ma zgudui in momentul mortii ei; moartea ei era moartea mea si in tot ce fac de-atunci, in tot ce traiesc, imobilitatea viitoarei mele morti se proiecteaza rece si obscura, asa cum am vazut-o la Edda.

In zorii zilei aceleia ma sculai greoi si pietros, stanjenit de prezenta cuiva langa pat.

Era tatal meu care asteptase in tacere sa ma trezesc. Cand deschisei ochii el facu cativa pasi in odaie, imi aduse un lighean alb si o cana cu apa sa-mi spal mainile.

Cu o convulsiune dureroasa care imi stranse inima, intelesei ce insemna asta.

- Spala-te pe maini, imi spuse tatal meu, Edda a murit.

Ploua marunt afara si ploaia nu conteni trei zile.

In ziua inmormantarii noroiul fu mai agresiv si mai murdar ca niciodata, vantul batea rafale de apa in acoperis si in geamuri. Toata noaptea o fereastra ramanea iluminata sus in etajul Weber, in camera unde ardeau lumanarile.

In biroul batranului Weber totul fu ravasit si dat la o parte pentru a se lasa loc sicriului sa treaca; noroiul intra in odai; triumfator si insinuant, ca o hidra cu nenumarate prelungiri protoplasmatice, il vedeam bine intinzandu-se pe pereti, urcandu-se pe oameni, suind scarile si incercand sa escaladeze sicriul.

Podeaua de lemn aparu jos, in birou, de sub musamaua care o acoperea si care fu scoasa: riduri lungi de murdarie se ivira, la fel cu ridurile negre ce se adancisera in obrazul lui Samuel Weber.

In jurul ghetelor lui cu gumilastic urca noroiul incet dar tenace, patrunzand desigur prin piele pana sus in inima, murdar, greu, lipicios. Era noroi si nimic altceva, era podeaua si nimic altceva, erau lumanarile si nimic altceva, „inmormantarea mea va fi o insirare de obiecte', imi spusese odata Edda.

Ceva in mine se mai zbatea undeva in departare, ca si cum ar fi vrut sa-mi dovedeasca existenta unui adevar superior noroiului, ceva ce ar fi altceva decat dansul, in zadar Identitatea mea devenise de mult veritabila si acum, in mod foarte obisnuit, nu facea decat sa se verifice: in lume nu exista nimic in afara noroiului. Ceea ce luam drept durere nu era in mine decat un slab colcait al lui, o prelungire protoplasmatica modelata in cuvinte si ratiuni.

In Paul curgeau picaturile ca intr-un recipient fara fund; curgeau pe el hainele, curgeau mainile atarnand greu si incovoindu-i spatele. Lacrimile i se scurgeau pe obraz murdare, in lungi suvite, ca apa pe geamuri.

Incet, balansandu-se pe umerii oamenilor, sicriul trecu pe langa vaporul lui Samuel Weber, pe langa vechile registre si zecile de sticlute de cerneala si medicamente descoperite cu ocazia direticarii biroului, inmormantarea era o simpla insirare de obiecte

Mai avura apoi loc cateva detalii, dincoace de viata: in cimitir cand scoasera cadavrul din sicriu invelit in cearceafuri albe, cearceafurile purtau urma unei mari pete de sange.

Era ultimul si cel mai neinsemnat amanunt inaintea subsolului cimitirului cald, mucegait, si plin de corpuri moi ca gelatina, galbene purulente

Cand din nou si din nou ma gandesc la aceste cateva lucruri, incercand zadarnic sa le incheg in ceva ce as putea numi persoana mea; cand reamintindu-mi de ele, biroul batranului Weber devine deodata incaperea in care respir mucegai si miros vechi de registre - in chiar acea clipa - pentru ca imediat sa dispara si in locul ei, o camera actuala sa-mi puie aceeasi dureroasa problema, a felului in care oamenii isi petrec viata, servindu-se, de exemplu, de odai, ori simtind ca un corp ciudat, ramificat ca o feriga si inconsistent ca un fum in ei, deodata, un miros deosebit, ca mirosul profund enigmatic al mucegaiului; cand evenimente si oameni se desfac si se inchid in mine ca niste evantaie; cand mana mea incearca sa scrie aceasta ciudata si neinteleasa simplicitate, atunci mi se pare, o clipa, ca unui condamnat care o secunda isi da seama, altfel decat tuturor oamenilor din jurul lui de moartea care il asteapta (si ar vrea ca zbaterea lui sa fie altfel decat toate zbaterile din lume, reusind sa-l libereze), ca din toate acestea va iesi deodata cald si intim un fapt nou si autentic care sa ma rezume clar ca un nume si sa rasune in mine cu un ton unic, nemaipomenit, care sa fie acel al intelesului vietii mele

Pentru ce, daca nu pentru aceasta, persista in mine fluidul acela atat de intim si totusi atat de ostil, atat de aproape si totusi atat de rebel captarii lui, care se preface de la sine, in viziunea Eddei, ori in umerii aplecati ai lui Paul Weber, ori in amanuntul excesiv de precis al robinetului de apa, in coridorul unui hotel?

Pentru ce imi revine clara acum amintirea ultimelor zile ale Eddei? Pentru ce, intreband in alt sens (si intrebarile pot creste haotic in mii si mii de sensuri diferite ca in jocul acela din copilarie cand indoiam o hartie patata de cerneala si apasam puternic pentru ca cerneala sa se raspandeasca, cat mai mult, dezvaluind cand deschideam hartia cele mai fantastice si mai nebanuite contorsiuni ale unui bizar desen) pentru ce, intreband dar in alt sens, imi revine aceasta amintire si nu alta?

Cu fiecare amintire neinteleasa si exacta, trebuie sa-mi dau seama in plus, ca o durere violenta a unui bolnav, ce face sa ramaie in umbra micile lui jene de inconfort momentane ca o pozitie gresita a pernelor, ori amaraciunea unui medicament - ca o durere deci ce inveleste si cuprinde toate celelalte neintelegeri si nelinisti ale mele trebuie sa-mi dau seama ca, asa meschina si incomprehensibila cum se prezinta, fiecare amintire este totusi unica, in intelesul cel mai sarac al cuvantului si s-a petrecut in viata mea liniar, intr-un singur mod, intr-o singura exactitate, fara putinta de modificare si fara nici cea mai mica abatere de la propria ei preciziune.

„Viata ta a fost asa si nu altfel', spune ea, si in fraza aceasta zace imensa nostalgie a lumii acesteia inchisa in luminile si culorile ei hermetice din care nu este permis nici unei vieti sa extraga decat aspectul unei exacte banalitati.

In ea zace melancolia de a fi unic .si limitat; intr-o lume unica si meschin de arida.

Cateodata, noaptea, ma trezesc dintr-un cosmar teribil; este visul meu cel mai simplu si cel mai inspaimantator.

Visez ca dorm adanc in patul in care m-am culcat de cu seara. E acelasi decor si timpul aproximativ exact al noptii; daca, de pilda, cosmarul incepe la mijlocul noptii el ma situeaza cu exactitudine in felul acela de intuneric si de tacere care domneste la acea ora. Vad in vis si simt pozitia in care ma aflu, stiu in care pat si in care odaie dorm, visul meu se muleaza ca o piele subtire si fina peste pozitia mea adevarata si peste somnul meu din acea clipa, in aceasta privinta s-ar putea spune ca sunt treaz: sunt treaz, dar dorm si visez veghea mea. Visez somnul meu si in acel moment.

Si iata ca de-odata simt cum somnul se adanceste, se ingreuiaza si tinde sa ma traga dupa el.

Vreau sa ma trezesc si somnul imi atarna greu de pleoape si de maini. Visez ca ma agit, ca dau din maini, dar somnul e mai tare decat mine si dupa ce m-am zbatut o clipa, ma cuprinde mai greu si mai tenace, incep atunci sa tip, vreau sa rezist somnului, vreau ca cineva sa ma trezeasca, imi trag palme cu violenta ca sa ma scol, mi-e teama ca somnul ma va scufunda prea adanc, de unde nu voi putea reveni niciodata, implor ca sa ma ajute cineva, si ca sa fiu zgaltait

Intr-un sfarsit ultimul meu tipat, cel care a fost mai puternic ma trezeste. Ma gasesc deodata in odaia mea adevarata care e identica odaii mele din vis, in pozitia in care ma visam, la ora cand banuiam in cosmar ca ma zbat.

Ceea ce vad acum in jurul meu difera foarte putin de ceea ce vedeam cu o secunda mai inainte, dar are nu stiu care aer de autenticitate, ce pluteste in lucruri, in mine, ca o raceala brusca a atmosferei iarna, care mareste deodata toate sonoritatile

In ce consta simtul realitatii mele?

In jurul meu a revenit viata pe care o voi trai pana la visul urmator. Amintiri si dureri prezente atarna greu in mine si eu vreau sa le rezist, sa nu cad in somnul lor, de unde nu ma voi intoarce poate niciodata

Ma zbat acum in realitate, tip, implor sa fiu trezit, sa fiu trezit in alta viata, in viata mea adevarata. Este cert ca e plina zi, ca stiu unde ma aflu si ca traiesc, dar lipseste ceva in toate acestea, asa ca in grozavul meu cosmar.

Ma zbat, tip, ma framant. Cine ma va trezi?

In jurul meu realitatea exacta ma trage tot mai jos, incercand sa ma scufunde.

Cine ma va trezi?

Intotdeauna a fost asa, intotdeauna, intotdeauna.






Politica de confidentialitate



DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 1715
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2021 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site