Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  


AstronomieBiofizicaBiologieBotanicaCartiChimieCopii
Educatie civicaFabule ghicitoriFizicaGramaticaJocLiteratura romanaLogica
MatematicaPoeziiPsihologie psihiatrieSociologie


O STIINTA IN CAUTAREA SI REDEFINIREA IDENTITATII

Gramatica

+ Font mai mare | - Font mai mic



DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
FISA DE EVALUARE - Textul, Punctuatia
Notiuni de vocabular si morfologie
Substantivul - Felul si Genul substantivelor
LOS ANIMALES- ANIMALELE
O STIINTA IN CAUTAREA SI REDEFINIREA IDENTITATII
PROIECT DE LECTIE SUBSTANTIVUL
Calitati particulare ale stilului stiintific
Pronumele - Functii sintactice
Subiectul
EVOLUTIA CAZURILOR DE LA LIMBA LATINA LA LIMBA ROMANA


O STIINTA IN CAUTAREA SI REDEFINIREA IDENTITATII

Aflam ca aceasta stiinta nu are un singur chip nici la un veac dupa ce Saussure, intemeietorul lingvisticii moderne, a pus ceva ordine in hatisul reprezentarilor despre limba, postuland caracterul primordial al celor spuse de om(oralul) fata de cele scrise. Vedem apoi ca nu a fost gasita calea unica intru intelegerea si descrierea acelui uimitor fenomen care este comunicarea dintre oameni, desi exista un consens minimal aupra unor principii de baza, epistemologice. a unor reductii metodologice si a unor proceduri de idealizare a obiectului de studiu in vederea depasirii diverselor obstacole.





Poteci comune

Pentru a deveni obiectul unui curs, Lingvistica trebuie sa fie o stiinta, adica un ansamblu sistematic de fapte si de teorii pentru studierea limbajului si a limbilor. Aceasta implica:

1.existenta unui obiect definit (limbajul si limbile)

2.existenta unor metode definite care pot fi descrise, communicate, reproduse, puse la incercare.

Orice observator va remarca insa ca, dincolo de acestea, intram in orizontul subiectivitatii prin:

a.perceperea si alegerea datelor observabile (acte puternic marcate de istoria personala a cercetatorului, de relatiile sale cu vorbitorii unei limbi, de dependenta fata de cel care finanteaza cercetarea)

b.formularea ipotezelor, implicand geniul individual, ceea ce se numeste, printr-un termen usor demonetizat, inspiratie.

Se poate viza o depasire a acestor obstacole prin respectarea unor proceduri urmarind ca demersul sa fie explicit in orice clipa,intuitiile sa devina transmisibile iar alegerile facute sunt raportate la:

un rationament sistematic

ipoteze de plecare, carora li se examineaza consecintele logice

principii generale constituind o TEORIE care poate fi enuntata, formulata, astfel incat sa se poata verifica, prin datele furnizate de limba, cutare sau cutare ipoteza decurgand logic din ipoteze.

Toate aceste cerinte sunt oarecum elemente perene ale imaginii de stiinta a lingvisticii, astfel incat erau formulate tale quale de autoarea unei lucxrari cu caracter didactic aparuta acum trei decenii la Paris(Françoise Dubois-Charlier, 1974) . Se poate usor remarca faptul ca nota lor comuna este intersubiectivitatea declarata a fiecarui pas al demersului si discursului lingvisticii. Situatia actuala in lingvistica. De peste o jumatate de veac lingvistica este caracterizata de proliferarea teoriilor, ceea ce provoaca indoieli asupra capacitatii ei de a fi cu adevarat o stiinta. Pluralitatea modelelor teoretice este insa curenta si in stiintele experimentale. Ceea ce conteaza este explicitarea axiomelor si a demersului urmat. Pe baza acestora pot fi determinate forta si interesul unor ipoteze tinand cont de predilectiile pe care acestea le permit asupra limbii, de modul in care acestea sunt infirmate, confirmate de fapte. Pot fi vazute limpede consecintele alegerilor (ceea ce a fost luat in considerare, ceea ce a fost omis) implicate in axiomele de la plecare. Astfel, teoriile pot fi comparate intre ele.

Ipoteza este o notiune deosebit de importanta in acest cadru: atitudinea stiintifica va consta in a construi, pe baza de observatii limitate si provizorii, teorii sau modele ipotetice care explica acele observatii si permit realizarea altora. Astfel incat o teorie lingvistica nu este adevarata sau falsa, ea este doar mai adecvata sau mai putin adecvata, adica explica mai putine fapte, le explica mai putin bine prin procedee mai putin justificate, mai arbitrare, mai putin sistematice, mai putin simple.

Trei principii calauzesc cercetarea lingvistica moderna.

1. Caracterul exhaustiv. S-a constatat ca studiul limitat la fapte izolate sau la date partiale conduce la explicatii partiale, locale, ad hoc (valoarea abordarii se limiteaza la datele partiale de la care s-a plecat) si nu permite intelegerea locului acelor fapte in ansamblul sistemului si a sensului lor deplin.

2. Coerenta sau coeziunea. Fiecare problema trebuie sa fie tratata pornind de la aceleasi ipoteze. Gramatica unei limbi nu poate fi “decupata” in “solutii” independente, avand fiecare un punct de vedere sau principii de analiza diferite si contradictorii intre ele. Daca in sintaxa, de exemplu, admitem in descrierea unei serii de fapte ca ordinea cuvintelor este un factor capital, nu putem neglija, prezentand o alta serie de fapte, acelasi factor. Schimband regulile in mod arbitrar, putem descrie si explica orice. Nu ajungem insa la cuprinderea sistemului, a modului in care functioneaza ca ansamblu acele fapte explicate prin “reguli locale”. De aceea in lingvistica enuntarea regulilor nu inseamna nimic daca acestea nu sunt concepute si formulate in cadrul unei analize de ansamblu in care totul se leaga.

3. Economia sau simplitatea. In cadrul metodologic al unei stiinte, formularea simpla a unei reguli, exprimarea economica, sunt de dorit intrucat constituie criterii de verificabilitate: ele permit realizarea comparatiei, aplicatia, punerea la incercare. Cand o gramatica este mai simpla intrucat trateaza aceeasi masa de fapte cu un numar mai mic de reguli, aceasta inseamna ca acele reguli sunt mai generale, ca aduc la suprafata mai multe regularitati sub diversitatea manifestarilor. Deci ca ea este mai adecvata obiectivului stiintific care consta in a da seama de cat mai multe fapte cu cat mai putine mijloace. Ne aflam inca in interiorul unei utopii stiintifice, realizabila intr-o imagine de catedra al carei scop este de a evita indepartarea tinerilor de o disciplina nu intotdeauna atractiva. In fapt situatia este ceva mai complicata.

Astfel Louis Hjelmslev, caruia lingvistica moderna ii datoreaza cele trei postulate ale principiului empiric, stabileste si prioritatea in interiorul lor: “Cerinta noncontradictiei trece inaintea celei privind descrierea exhaustiva iar cerinta privind descrierea exhaustiva trece inaintea celei de simplitate”. Daca toti sunt de acord cu acest tip de enunturi, nu lipsesc vocile care denunta dificultatea corelarii lor cu practica efectiva. Una dintre ele ii apartine lui Mounin care, intr-o istorie a disciplinei, nu este tocmai favorabil autorului danez.

Pe de alta parte, observatii recente asupra comunicarii au aratat ca, pentru a fi coerenta ca stiinta, lingvistica a trebuit sa recurga la unele simplificari evidente. Statutul limbajului este intemeiat pe trei postulate:

I.Comunicarea inseamna limbaj. Limbajul impregneaza si organizeaza viziunea noastra asupra lumii si ne slujeste sa impartasim altcuiva aceasta viziue. Orice eveniment, orice informatie vor fi legate, in perceperea lor constienta, de existenta limbajului.

II.Limbajul este un mod de comunicare verbal.Toate definitiile limbajului acceptate de catre lingvisti se centreaza in mod exclusiv asupra semnalelor vocale, asupra realizarii acustice a limbii, asupra expresiei fonice. Caricatural, lingvistica ne propune ca model al comunicarii doua capete vorbitoare, desprinse de trupurile lor, considerate inutile atat timp cat mijloacele ei specifice nu le pot cuprinde in analiza.

III. Vorbim pentru a spune. In aceasta viziune limba este un sistem de semne iar semnul este unirea unui concept (semnificantul) cu o imagine acustica (semnificatul). La randul sau conceptul nu se confunda cu lucrul reprezentat, referentul, care este de natura extralingvistica.

In rezumat, lingvistica opereaza o reducere substantiala a comunicarii umane postuland:

A.ca aceasta se realizeaza pe un singur canal (cel acustic)

B.ca se reduce la o singura functie (aceea de reprezentare)(vezi Cosnier in Brenot et alii, 13-25).

Amendarea acestor reductii s-a realizat fie in diferite ramuri aplicate ale lingvisticii (psiholingvistica, sociolingvistica), fie in cadrul metodologic al unor discipline conexe, nascute insa in afara lingvisticii, cum ar fi pragmatica, teoria comunicarii. Eventual in unele care au extrapolat teze ale lingvisticii dincolo de ceea ce lingvistii insisi considera a fi legitim (poetica, semiologia). In fapt lingvistica (mai prcecis cei care ‘o apara si ilustreaza ‘, pentru a prelua o formula a lui du Bellay) se confrunta la fiecare generatie cu un complex al scientismului generat de comparatia cu alte discipline. La cel dintai popas vom afla cate ceva despre acest fenomen tragand cu urechea la un dialog intre specialisti.

De la reductia metodologica la idealizarea comportamentului lingvistic

Sistemul lingvistic devine inteligibil in cadrul stiintei in urma unei serii de idealizari, analizate cu ochi critic si de catre reprezentanti ilustri ai domeniului, dar inevitabile, se pare, pentru depasirea stadiului de observare si culegere a datelor.

Regularizarea. In cadrul acestui tip de idealizare lingvistul inlatura ca non pertinente (adica fara rolul de trasaturi distinctive) fenomene cum ar fi lapsusul, erorile de pronuntie, pauzele de ezitare, balbaiala. Adica perturbari de comportament lingvistic datorate limitelor memoriei, neatentiei sau deficientelor fiziologice si neuronale care pot afecta comportamentul unui locutor. Temeiul metodologic al regularizarii este distinctia dintre COMPETENTA PERFORMANTA, introdusa de lingvistul american CHOMSKY.

DEFINITII MINIME

COMPETENTA – ansamblul posibilitatilor detinute de un locutor in virtutea faptului ca stapaneste o limba: posibilitatea de a construi si de a recunoaste infinitatea frazelor corecte din punct de vedere gramatical, de a le interpreta pe acelea dintre ele (infinite la randul lor) care au sens, de a repera frazele ambigue, de a simti ca anumite fraze, chiar diferite prin realizarea fonica, au similitudini gramaticale iar altele, foarte apropiate acustic, sunt diferite din punct de vedere gramatical. Aceste posibilitati sunt comune tuturor subiectilor vorbitori ai unei limbi, diferentele dintre ei manifestandu-se la nivelul performantei (a) prin exces, (b) prin deficit.

PERFORMANTA – manifestarea individuala a competentei lingvistice determinata de:

a.variabile personale cum ar fi varsta, memoria

b.variabile socioculturale determinand cunoasterea lumii si a celuilalt

c.practica relatiilor umane.

In functie de acestea, un locutor poate prevedea efectul unei fraze intru-un context dat, o poate scurta bazandu-se pe contextul enuntarii precum si pe fenomenul de redundanta (repetarea marcilor genului, de exemplu, la adjectiv, prin raportare la substantivul determinat). Eliminate de lingvistica generala ca si de gramaticile descriptive ale limbilor naturale, fenomenele “regularizate” sunt privite cu interes de PSIHOLINGVISTICA (vezi Tatiana Slama-Cazacu, Editura All, 1999).

B. Standardizarea. Aceasta presupune ca se face abstractie nu doar de diferente intamplatoare (ca in cazul regularizarii) ci si de diferente sistematice, cum ar fi dialectul sau accentul. Dar si de variatii din comportamentul lingvistic determinate de sex, varsta, statut si rol social, profesie. Acesta fenomene pot fi abordate ca variabile contextuale si uneori centrul de interes al cercetarilor aplicate din domeniul dialectologiei si al sociolingvisticii.

John Lyons, caruia ii datoram prezentarea de mai sus, nu ezita sa spuna ca intr-un anume sens fiecare vorbitor nativ al unei limbi date vorbeste o limba diferita de cea a celorlalti locuitori:apare un sistem propriu care se singularizeaza,

intr-o anume masura, din punct de vedere lexical, gramatical si fonologic. Mai mult chiar, acelasi locutor poate utiliza numeroase varietati ale aceleiasi limbi in situatii diferite.

Lingvistul nu poate da seama insa de toate aceste variabile, astfel incat, “standardizand”, elimina:

b.1. toate trasaturile de fonologie, gramatica si vocabular proprii unui singur individ

b.2 orice trasatura din comportamentul de limbaj al unui mic grup de locutori daca acest grup nu are statul geografic sau sociocultural determinabil intr-o comunitate.

C. Decontextualizarea. “Frazele de sistem” (cele corespunzand modelului abstract al limbii) sunt rezultatul eliminarii tuturor trasaturilor care depind de context.

In fapt uneori “eliminarea” inseamna reconstruirea lor dupa modelul frazelor complete din punct de vedere gramatical. Este cazul frazelor eliptice, frecvent intalnite in conversatie. Alaturi de elipsa, decontextualizarea are in vedere si alte fenomene cum ar fi utilizarea pronumelor, articolului hotarat, ordinea cuvintelor, conectorii de fraza sau trasaturi prozodice (accentuarea, intonatia) dependente de situatia de enuntare(vezi Lyons, 1978).

Monolog in Babilonia terminologica a lingvisticii

Ceea ce-l poate descuraja pe orice cititor de lingvistica, student sau practicant al unor stiinte umane care se intersecteaza cu aceasta disciplina, este jungla terminologica. Ai crede uneori sa este vorba de excrescente de vocabular (o vegetatie crescuta fara nici un control ) iar alteori ca ne intalnim doar cu capcane puse de unii combatanti pentru a-i prinde pe cei din tabara adversa si in care cad, inevitabil, ‚civilii’ rataciti prin preajma frontului. In acest context este surprinzator sa auzi cuvinte precum cele de mai jos.

Eu incerc – fiindca consider ca e nevoie ca stiintele umaniste sa fie si umane, si sa fie mai mult si mai putin intelese de vorbitori – sa ma apropii cat mai mult de vorbirea curenta si sa transform in termen ceea ce exista deja in vorbirea curenta, si sa intrebuintez cuvantul nu ca in limba, ci ca termen pentru ceva definit. Acesta este principiul meu in terminologie

Despre implicatiile si limitele acestor incercari urmeaza a discuta mai departe. Sa retinem deocamdata ca Eugen Coseriu, autor serios si traind in mediu germanic in ultimele decenii de cariera, se lasa atras de calambur, o practica in genere discreditata in stiinta dar curenta in polemici sau, in ceea ce am putea numi cu o expresie la moda, razboiul intre imagini.

Lunecarea de semnificant (umanist→uman) prin suprimarea sufixului foarte productiv in fabricarea de denumiri doctrinare este cum nu se poate mai semnificativa. La limita de jos ea este nealiniere, neinregimentare intr-o scoala sau curent intr-o epoca puternic marcata de confruntari intre grupuri. Mai mult decit atit, prin utilizarea unor desemnari prin folosirea unor adjective ‚nationale’ (scoala franceza, formalismul rus), luptele au intrat in sfera intrecerii pentru obtinerea suprematiei iar interesul pentru discursul celorlalti poate deveni suspect. In discutarea unei aplicatii a gramaticii generative la gramatica limbii franceze, realizata acum trei decenii de un grup de studente din Bucuresti, un student participant la dezbatere considera inadecvata folosirea unui model american la o limba romanica. Mai inventivi, sovieticii ar fi creat pare-se propriul lor model de gramatica generativa ( cel realizat de Saumian, nu prea bine promovat in mediile occidentale).

Nu acest tip de argumente este folosit de Coseriu care, refuzindu-l pe Chomsky, nu se aliniaza unor prejudecati privind zona incare acesta isi desfasura activitatea. Modul sau de a vedea este strict determinat de o anumita imagine asupra stiintei, in care disciplinele ‚dure’ nu detin monopolul adevarului.

‚Fiindca in stiintele naturii descoperim cauze eficiente, descoperim si in stiintele culturii, tot asa, cauze eficiente, care sunt vorbitorii, sunt oamenii care produc ceva. Ei sunt cauza. Insa in stiintele culturii avem ceva in plus : avem normele pe care le urmeaza libertatea in crearea, in modoficarea traditiilor, ceea ce nu exista in stiintele naturii. Deci, cand se spune ca legile pe care le descoperim in lingvistica sunt mai slabe decit cele din stiintele naturii, se face o greseala foarte grava, fiindca nu exista in stiintele naturii legi care sa aiba analogie cu aceste legi. Legea in stiintele naturii este lege de cauzalitate, care in cazul nostru este legea aplicarii sincrone a anumitor reguli de vorbire. Adica asta avem si noi, exact si la fel de imperativa, cu deosebirea ca, la noi, chiar si legile se schimba. Libertatea isi schimba legilem pe cand legile in natura nu se schimba.()

Noi putem constata cum libertatea, cum oamenii schimba legile propriei lor activitati. Si aceasta nu exista in stiintele naturii. De aceea stiintele culturii sunt stiinte mult mai profunde si mai grele decat stiintele naturii.Fiindca aici avem doua variante, nu una: avem aplicarea legii la cazul particular, ca si in legile naturale, si avem aplicarea normelor libertatii la schimbarea legilor’.

Am intitulat acest montaj ‚monolog’ – desi fragmentele sunt extrase dintr-un interviu – pentru a sublinia singularitatea si singuratatea vorbitorului in formularea tezelor sale.

In fapt, este clar ca, atunci cand vobeste de Legi, Coseriu se indeparteaza de o anume perspectiva asupra acestei notiuni, care presupunea ca libertatea este necesitatea inteleasa.Dincolo de opozitia de ordin ideologic prin raportare implicita la o doctrina dominanta la un moment dat (marxismul) se contureaza distantarea de un fenomen de moda intelectuala, greu de denumit, in interiorul caruia se sustinea ca limba este fascista, in sensul ca imperiul comunicarii verbale ar exclude cu totul libertatea.

Aceste reprezentari, aparent fara legatura cu domeniul stiintific, nu sunt lipsite de pertinenta in marginea discursului lui Coseriu. Ideea de schimbare a legilor implica deja un subiect

(a) individual, ca initiator, si in acest caz idiolectul este vazut ca locul nasterii unei noi legi

(b) colectiv, caz in care o forma geografica sau socioculturala este generatoarea unui model a carui expansiune urmeaza a fi validata la ansamblul a ceea ce se numeste ‚‚limba’’.

Iar daca toti lingvistii sunt de acord ca obiectul lor de studiu este Limba, nu exista pana in acest moment o definitie satisfacatoare a acesteia, ferita de jocul contingentelor ideologice. Drept urmare, interferenta factorilor politici si culturali a dus la aparitia a numeroase probleme in ceea ce priveste determinarea numarulul de limbi precum si privitor la statutul de limba.. Discutiile privind natura relatiei dintre ‚‚moldoveneasca’’ si romana, dintre sarba si croata (considerate acum oficial ca limbi distincte, dupa ce, timp de decenii, s-a vorbit de sarbo-croata) dintre rusa si ucraineana sunt graitoare pentru rolul jucat de factori extralingvistici in demersul strict stiintific. Este clar ca acolo unde vor exista interese pentru evidentierea unor fenomene si, in mod simetric, pentru gomarea altora,cercetarea de teren are putine sanse de a aduce probe in sustinerea unei teze diferite de cea a finantatorului.

In fapt lingvistica nu este cu totul independenta de interese de conjunctura, fapt care este evidentiat de o reuniune a membrilor unei societati din Franta. Daca misiunea acestei stiinte este analiza aplicarii normelor libertatii la schimbarea legilor, indeplinirea ei poate fi ingreunata de factori administrativi. sau politici.Aceasta dependenta creeaza o anume relatie intre ideea de lege lingvistica (in sensul determinist al cuvantului) si acceptia juridica a termenului. Deci cu posibilitatea de intrerventie asupra unor determinari prin masuri de tip voluntarist, legi reglementand comportamentul lingvistic, fie ca este vorba de un segment restrins al limbii (cazul normelor privind adresarea, aparute in vremea guvernarii Ceausescu), fie ca aria este ceva mai larga (cazul feminizarii denumirilor de profesii in Franta, reglementarile vizand limitarea patrunderii denumirilor straine in anumite domenii in aceeasi tara. Fenomenul a putut cunoaste o amploare deosebita in cazul Turciei care, in momentul construirii imaginii de stat modern, a interzis poligamia si a cunoscut o epurare masiva a limbii de termenii de origine araba.

Riscand sa iesim din limitele discursului lingvistic ‚ortodox’ vom avansa ideea ca motivul libertatii are, in acest caz, temeiuri biografice. Coseriu nu a facut parte din nici un ‚curent’, nu a reprezentat nici o ‚scoala’ in sensul consacrat al termenului. Sa ne oprim la un exemplu usor de retinut din Introducerea in lingvistica, redactata in 1951, intrata in circuitul publicatiilor in doua editii aparute la peste trei decenii(1983 si 1986). Apare acolo o definitie aparte a limbii, „cea mai ampla si cea mai exacta » ; considera autorul, si anume ca SISTEM DE IZOGLOSE. Dificultatea acceptarii ei era inerenta pentru publicul neformat, in ciuda frecventei prefixului (izobar, izotem, izotop etc.). In limbajul oficial nu avea nici o sansa intrucat tot ca sistem de izoglose putea fi considerata vorbirea particulara a unei localitati, a mai multor localitati sau, la limita extrema, toate idiomurileindoeuropene (considerate ca forme actuale ale « limbii » indoeuropene. Este clar ca in acest caz formula limba nationala  nu-si gaseste o reprezentare adecvata – la fel ca si izobarele meteorologice, izoglosele din lingvistica nu au nimic comun cu notiunea de frontiera, de linie trasata pe o harta in urma unor tratate (cazul statelor) sau a unor decizii administrative (decupajul in judete, regiuni etc.).

Ramane de vazut ce impediment putea interveni in cadrul epistemologoc al lingvisticii, dincolo de blocajele cultural-politice.

‚Una dintre preocuparile mele cele importante a fost chiar de la inceput, as spune de la Limba lui Ion Barbu (mai 1949) rezolvarea acestei probleme a limbajului ca dinamicitate sau a dinamicitatii limbajului, in ce sens limbajul este dinamic, este creator.

Era o reactie la conceptia statica a structuralismului 

Da, era o reactie la conceptia statica, si traditionala deja. In conceptia neogramatica despre limba si limbaj era deja aceasta idee statica cu privire la limbaj, ca limbile, intr-adevar, n-ar trebui sa se schimbe, si de ce se schimba, si sa caute cauzele schimbarii lingvistice s.a..m..d. Si ,deci, aveam aceasta idee cu dinamicitatea, si chiae in acea epoca am ajuns, inca din Italia, prin Croce, la Humboldt si la aceasta idee cu privire la limbaj: limbajul ca energeia , ca act creator, ca creativitate (nu mai spun ca unul dintre universaliile este tocmai creativitatea). Si atunci am luat aceasta notiune, de energeia asa cum este la Humboldt, unde este opusa numai ergon - ului ; adica energeia – activitatea creatoare, si acest ergon, care este lucrul facut, un produs care devine static.

Fara a intra intr-o interpretare mai tehnica (implicand notiuni din teoria actelor de limbaj, ale carei premise reluau in fond aceleasi teme, dandu-le doar o forma mai ‘populara’, ceea ce explica succesul lor in mediile pedagogice ) vom retine ca pentru Coseriu combaterea conceptiei statice nu se poate reduce la denuntarea unei mode, ea presupune mai mult decat atat, fiind vorba de un model longeviv in cultura europeana ( scoala neogramatica s-a impus in Germania ultimului sfert al secolului XIX). Cat despre filiatia cu Humboldt, iata ce s-ar fi putut citi in l972, in plina ‘deschidere’ culturala. Ideile lui Humboldt, adesea contradictorii si ambigue, au gasit rezonanta in mai multe orientari de tip idealist si putem spune ca si in conceptiile actuale exista unele reflexe ale teoriilor lui.(Ioana Prioteasa in Graur et alii, Tratat de lingvistica generala)

Nu se pune problema de a ridiculiza agest gen de propozitii in contextul unei culturi supravegheate, cand oamenii de cultura practicau dublul limbaj. Pana si aici, calificativele de tip negativ - contradictoriu, ambiguu – sunt in fapt neutralizate prin rezistenta in timp: se putea presupune ca nu toti lingvistii erau incapabili. Mai interesant ramane pentru noi LOCUL pe care l-ar fi ocupat Coseriu atunci daca n-ar fi fost pur si simplu uitat - un nume pe o lista de humboldtieni.

Din nou la drum cu Ferdinand de Saussure

sau despre

Unghiurile de abordare a faptelor lingvistice

I.            Sincronie Diacronie

Abordarea sincronica presupune studierea modului in care limba functioneaza la un moment dat. Astfel, orice vorbitor nativ al unui idiom, ale carui cunostinte despre gramatica limbii materne sunt minimale (uitate imediat dupa “capacitate”) este in stare sa respecte regulile de o complexitate remarcabila dupa care functioneaza acea limba, eventualele abateri (dezacorduri, constructii non-standard) fiind de competenta unei norme culturale (vezi mai jos).

Perspectiva diacronica implica examinarea modului in care o limba a ajuns la o stare data pornind de la una sau mai multe stari anterioare.

Cele doua unghiuri de abordare se completeaza in intelegerea globala a functionarii unui sistem lingvistic dar sunt distincte: oricat ar fi de pertinente, consideratiile de ordin istoric nu pot inlocui explicarea functionarii unui element dat intr-un moment dat al limbii si nici nu sunt determinate in stabilirea regulilor unei limbi in acel moment. Trebuie confundata confuzia dintre sincronic si actual pe de o parte, dintre diacronic si vechi pe de alta parte. Este posibila o descriere diacronica a limbii romane din secolul XX si una sincronica a celei din secolul XVI.

Pana aici totul este limpede. S-ar crede chiar ca avem de a face cu o evidenta a “bunului simt” daca nu s-ar pune, inevitabil, doua probleme :

a.           cum se face ca aceasta descoperire este atat de tardiva.

b.          daca totul este atat de simplu, cum se explica neintelegerile dintre lingvisti asupra acceptiei fiecaruia dintre termeni si asupra relatiilor dintre ei.

Astfel Ducrot si Todorov se credeau obligati acum trei decenii (adica la mai bine de cinzeci ani de la aparitia Cursului) sa dezvolte o analiza a acestei opozitii pe un spatiu de 9 pagini in cunoscutul lor Dictionnaire encyclopédique.

Un spatiu considerabil daca avem in vedere economia acestui tip de lucari si complexitatea discutiilor de ordin istoric si metodologic.

Formulam ipoteza ca intre ezitarea cercetarii etimologice intre cele doua perspective si resorbirea sincroniei in diacronie in cadrul lingvisticii istorice, respectiv subordonarea conceptelor lingvisticii sincronice fata de termenii diacroniei (la neogramatici) exista o legatura subterana, a carei semnificatie ne-a fost sugerata de un reecent comentariu semnat de un pasionat francofon. In toate cazurile mentionate avem in fond in filigran imaginea limbii ca patrimoniu. Lingvistica secolului al XIX-lea este sincrona cu formarea statelor nationale, mai precis cu unificarea Germaniei, patria spirituala a oricarui cercetator de formatie istorica. Reflectiile lui Quintilian, evocate de Ducrot si Todorov, trebuie sa fie citite pe fundalul permanentei distantari fata de modul de vorbire al strainilor si fata de zoofonie.

Prin opozitie cu limba-patrimoniu apare imaginea idiomului instrument, cultivata in spatiul american inca din primele decenii ale constituirii statului. S-a remarcat ca limbajul americanului « vadea nerabdarea: el articula prost cuvintele, nu-si termina frazele, ducea pana la extrem posibilitatile argoului »(Commager, L’esprit américain, 26). Usurinta cu care cultura americana a putut trece la simplificari idiomatice cu scop “promotional” este derutanta pentru europeni, cand nu devine subiect de reflectii nu mai putin simpliste in batalia dintre francofili si americanofili in spatiul est-european.

De aceea putem fi surprinsi ca punerea in valoare a limbii ca instrument a putut sa apara in Europa dar, analizand evolutia lui Jakobson si dezvoltarea gramaticilor generative, vom vedea ca a fost dusa pana la ultimele consecinte de americani. Fara a implica nici un fel de judecata de valoare, am putea spune ca abordarea instrumentala difera si ea de la o cultura la alta. La europeni categoria de instrument se sprijina pe modelul Organon ( am remarcat deja sprijinul cautat de Coseriu in lexicul filosofic grecesc), la americani este urmarit cu predilectie un obiectiv practic, finantarea putand veni din cele mai neasteptate locuri (fortele armate, companii industriale). Dificultatea convertirii praxisului grecesc in pragmatism vizand rezultate imediate a fost evidentiata de falimentul proiectelor de traducere automata din anii 60 ai secolului XX. Perspectiva aleasa de grupurile interdisciplinare(compuse din lingvisti si mai ales din ingineri si ciberneticieni) era una aristotelica si implica prin urmare ipoteza universalitatii experientei umane. La putin timp dupa inceperea aplicatiilor cercetatorii au descoperit “experimental ceea ce Vico, Locke si Leibniz aratasera deja : latura incomensurabila a ansamblurilor de cuvinte din limbi diferite”(De Mauro, Introducere in semantica, 152). Concluzia conducatorului unui grup beneficiind ani de-a randul de finantare din partea organismelor militare a mai multor state era ceea ce s-ar numi in genre un truism:

“ O expresie nu apare pe un teren arid, ci pe un sol bogat in seminte ; si limba noastra, atat in modul in careste construita, cat si in modul in care este folosita, se bazeaza pe o integrare [cu o ereditate cognitiva]” ( Ceccato, citat de De Mauro).



Dupa cum vedem, esecul unui anumit model de aplicatii poate duce la excese in directia opusa – universalismul acceptat prea usor ca ipoteza este inlocuit cu o perspectiva etnocentrica nu mai putin discutabila : existenta componentei ‚patrimoniu ’ in limba nu implica in fapt mentinerea formelor istorice stricte la fel cum – pentru a respecta sistemul metaforic utilizat de Ceccato, cultivarea unui teren nu poate si nici nu are de ce sa tina seama de intreaga istorie a solului, ci doar de componentele care se mentin. Enigma Saussure ar consta, dupa de Mauro, in indecizia sa privind asumarea optiunii metodologice – incetase sa mai scrie despre lingvistica istorica, desi continua sa se ocupe de ea in mod remarcabil iar pe de alta parte, teoriile sale de lingvistica generala expuse in cadrul universitar ramaneau fara raspuns (Introducere in semantica, 119). Rezultat – americanii, care pentru cercetatorii europeni traditionalisti erau cei mai apropiati de gandirea lui Saussure, l-au privit cu indiferenta, taxandu-i teoriile drept naive in l928, ignorandu-l in manuale in deceniul al VI-lea (adica in momentul cand lingvistica de dincolo de ocean incepe sa se impuna, vezi De Mauro, op. cit. 120).

Pentru a inchide provizoriu discutia asupra implicatiilor acestei dihotomii fondatoare a lingvisticii moderne, am putea reproduce un fragment dintr-un eseu scris de Peirce in 1878 pentru ‚Popular Science Monthly’ :

“ Lectia va fi cel mai usor desprinsa de cei ale caror idei sunt sarace si limitate ; acestia sunt cu mult mai fericiti decat cei inglodati iremediabil intr-o mlastina de concepte” (vezi vol. Semnificatie si actiune, fragm. 5.393, p. 135).

II.         Descriptiv / Normativ

Din punct de vedere strict stiintific lingvistica nu poate fi decat descriptiva: obiectul ei consta in a da seama, in a explica functionarea regulilor care se afla in spatele faptelor de comunicare studiate. Atitudinea normativa (constand in a prescrie reguli) s-a putut manifesta in doua situatii:

a)      Prin autorii de gramatici care erau in acelasi timp si pedagogi; acestia excludeau din descrieri ceea ce li se parea de nedorit in comportamentul lingvistic al cititorilor, astfel incat nu ofereau o prezentare a limbii vorbite, ci un model al limbii care trebuie vorbita (“bon usage”)

b)      Prin angajarea cercetarii lingvistice in campanii determinate de factori socio-culturali si politici sau in elaborarea unor lucrari cu caracter normativ evident (dictionare destinate marelui public).

In fapt, in ambele cazuri sunt evidentiate norme, astfel incat se impune o distinctie mai fina pentru a reliefa diferenta dintre cele doua unghiuri de vedere asupra limbii.

Clasificarea normelor, intreprinsa de Anne-Marie Houdebine-Gravaud, este in masura sa ne ajute in acest sens

NORME OBIECTIVE, desprinse prin descrierea productiilor locutorilor. Acestea pot fi

Norme statice (in cazul unei limbi deja scrisa in parte). Sunt urmarite varietatile si co-ocurentele de uzaj, sunt controlate normele sistemice.

Normele sistemice, desprinse cu ajutorul unei analize a productiilor dintr-unul sau doua idiolecte; sunt degajate cu ocazia primei evidentieri a structurii unei limbi inca nedescrise pina atunci.

NORME SUBIECTIVE, desprinse prin descrierea evaluarilor, a atitudinilor, a reprezentarilor locutorilor. Acestea pot fi de diferite grade de “prescriptivism”.

1. Norme evaluative, degajate “pe viu”, in anchete, chestionare

auto-evaluative

evaluind uzajele din mediul inconjurator (comunitatea lingvistico-comunicationala); la limita, ele sunt constative (nu se formuleaza “calificative” uzajelor, se remarca doar diferentele dintre ele)

2.Norme comunicationale. Idealul de limba este unul al intelegerii, gramatical traditional; pot fi insa implicite referinte la stiinta lingvistica (ideea de “limba avansata”, “moderna” etc.).

3.Norme fictive. Idealul de limba este recuperabil in argumente de ordin estetizant sau afectiv, fara argumente din discursul institutional (scolar sau gramatical) prezent atat in aspiratia spre supra-standard cat si in afirmarea sub-standardului lingvistic.

4.Norme prescriptive. Este vorba de modelul unei limbi ideale, al unui ideal purist, reperabil in discursuri practicand ierarhizarea sau chiar excluderea anumitor varietati sau idiomuri, asortate adesea cu comentarii din traditia scrisa, scolara, gramaticala, literara, academica.

III.Limba vorbita / Limba scrisa

Este un lucru comun astazi acceptarea tezei ca limba scrisa este un sistem de transcriere, ca o reprezentare, cu alte mijloace,a limbii scrise. Aceasta evidenta s-a impus insa mai ales datorita contributiei lui Saussure. Gramaticii traditionali erau inclinati sa presupuna ca limba vorbita este inferioara si intr-un sens dependenta de limba standard.

Limba scrisa reprezinta totusi ceva mai mult decit un sistem de transcriere. Pentru limbile impuse ca mari limbi de civilizatie este vorba de un sistem secund, avind reguli proprii, constind in afirmarea unui ideal de limba. Astfel, in franceza scrisa functioneaza acorduri (cel al participiului trecut in anumite situatii) si cocncordante ale timpurilor (cea de la subjonctiv, redusa insa la persoana a treia singular) care, pentru norma comunicationala apar ca aberante, ciudatenii sau pretiozitate.

Situatia este complicata de sistemul ortografic, cel pastrand urme ale istoriei accentuind ruptura dintre scris si oral: marca de feminin in opozitia “petit” / “petite” este un grafem reprezentand o vocala (E) pentru limba scrisa si o consoana /t/ pentru limba vorbita. Din acest motiv cunoasterea limbii scrise si analiza acesteia nu ne conduc spre cunoasterea limbii vorbite.

DEFINITII NEGATIVE DATE DE COSERIU sau

Ce nu este lingvistica

  1. Lingvistica≠ Cunoasterea limbilor. Poliglotul este preocupat de cunoasterea cit mai multor idiomuri. Este insa vorba de o abordare instrumentala, nu de intelegerea mecanismelor functionale ale fiecarei limbi studiate.
  2. Lingvistica≠ Filologia. Filologia este critica textelor (de obicei a celor vechi) si este o stiinta a tuturor informatiilor care se deduc din texte. Pentru lingvist textele sunt un auxiliar (vezi prioritatea limbii orale) si furnizeaza doar fapte lingvistice, fenomene de limbaj.
  3. Lingvistica≠ Filosofia limbajului. Filosofia limbajului are ca intrebare fundamentala “ce este limbajul” in timp ce lingvistul este preocupat de cum se manifesta limbajul in formele sale istorice si in diversitatea idiomatica. In alta ordine de idei, filosofia limbajului se bazeaza pe o anumita conceptie filosofica, ceea ce-i orienteaza gradul de cuprindere a fenomenelor lingvistice concrete, fapt inadmisibil pentru lingvistica.

DEMERSUL LINGVISTICII

Ceea ce ingreuneaza intelegerea discursului lingvistic este faptul ca, exceptind discursul didactic minimal, toti autorii insista in primul rind asupra pozitionarii polemice fata de alte demersuri.

Traditional / Generativ

Campionul lingvisticii americane, Noam Chomski, rezuma astfel diferenta: O gramatica traditionala este “o versiune structurata si organizata a datelor prezentate unui copil care invata limba, impreuna cu unele comentarii generale si cu observatii deseori patrunzatoare. In contrast, gramatica generativa este in primul rind preocupata de inteligenta cititorului, de principiile si procedurile care intra in joc pentru a atinge cunoasterea deplina a unei limbi” (Cunoasterea limbii, 18).

Ruptura s-ar manifesta in conceptul de limba. Gramatica traditionala are ca temei notiunea intuitiva, preteoretica a simtului comun despre limba. In acest cadru intervine o dimensiune sociopolitica cruciala: chineza este privita ca “o limba” cu toate ca “dialectele chineze” sunt tot atit de diferite intre ele precum diferitele limbi romanice. Pe de alta parte, olandeza si germana sunt privite ca limbi separate, desi unele dialecte ale limbii germane sunt foarte apropiate de dialectele pe care le numim “olandeza” si nu sunt inteligibile pentru vorbitorii altor dialecte, pe care le numim germana. Sau, dupa cum rezuma Max Weinreich: “o limba reprezinta un dialect inzestrat cu armata si flota”. O abordare stiintifica a acestei realitati in perimetrul strict al lingvisticii este greu de imaginat. De aceea cercetatorul american considera ca se poate vorbi serios despre limba din doua unghiuri.

Limba externalizata

Din aceasta perspectiva, adoptata de lingvistica structurala si descriptiva dar si de psihologia comportamentala limba este o colectie de actiuni sau de enunturi, sau de forme lingvistice (cuvinte, fraze, asociate cu sensuri). Intr-o forma modernizata, definitia ar fi: limba este o imperechere de propozitii si sensuri pe un domeniu infinit, unde limba este folosita de o populatie, cind in interiorul ei se observa anumite regularitati in actiuni si convingeri, sustinute de un interes pentru comunicare. Cat despre sensuri, ele sunt vazute drept constructe model-teoretice in termeni de lumi posibile. Acest fapt permite sa fie intelese ca avand sens si enunturi care nu trimit la ceea ce acceptam, in experienta cotidiana, ca lume reala intrucat aceasta este una dintre manifestarile potentiale ale universului.

Daca limba – E este obiectul real al studiului, gramatica este o notiune derivata: lingvistul este liber de a selecta gramatica intru-un fel sau altul, atata timp cat ea identifica corect limba-E.

Limba internalizata

Este un element al mintii individului care cunoaste limba, dobandita de cel care invata si folosita de vorbitor / ascultator. In acest cadru se presupune ca, in mintea unui vorbitor trebuie sa existe facultatea de limbaj.

Pentru Chomsky, cercetarea moderna a dus la deplasarea centrului de interes de la COMPORTAMENT (real sau potential) si PRODUSELE acestui comportament, la SISTEMUL de cunostinte care sta la baza folosirii si intelegerii limbii si, mai departe, la inzestrarea nativa care le permite oamenilor sa obtina aceasta cunoastere.

Evolutia lingvistica ar fi, dupa Chomsky, reprezentata de deplasarea interesului de la studiul limbii-E la studiul limbii-I, de la studiul limbii privite ca obiect externalizat la studiul sistemului de cunostinte atins si reprezentat intern in minte/creier. O gramatica generativa nu este o multime de enunturi despre obiecte externalizate, construite intr-un anumit fel. Mai degraba, ea isi propune sa descrie exact ce stie un individ atunci cand stie o limba; adica, ce anume s-a invatat pe baza principiilor innascute”, sustine autorul american. (op. cit., 36)

Opozitia traditional/generativ privind demersul lingvistic a mai fost formulata si in alti termeni: prima abordare ar fi una taxinomica (adica producatoare de clasificari), cea de-a doua teoretica (adica avand putinta de a construi un temei pentru cunoastere).

Inductiv / Deductiv.

Simplificand, opozitia de ordin istoric stabilita de Chomsky, se suprapune pe una a strategiilor cunoasterii, cea dintre inductie si deductie.

Definitii minime

I. ridicarea cunoasterii de la cunostinte factuale la concepte, de la individual la general.

D.: rationament in care concluzia rezulta cu necesitate din premise.

Tratarea mecanica a acestei opozitii este criticata de autori venind din cele mai diverse orientari. Depasirea opozitiei inductie deductie, ne spune un autor, este specifica activitatii subiectului uman ca locutor. Acesta recurge la rationamentul abductiv, in care se formuleaza ipoteza unei reguli pentru a da seama de o corespondenta observata in campul faptelor. Regula (specifica deductiei) si analogia (demers inductiv)nu se opun, cum cred sustinatorii conceptiei generative ortodoxe: percepand analogiile, locutorul construieste ipoteza unei reguli si ii experimenteaza validitatea pentru ca apoi:

-sa o pastreze

-sa o respinga

-sa o modifice pentru a-i da un grad superior de adecvare.

Se impune astfel ideea ca lingvistica este o stiinta realista. Limbile exista inainte de analiza si de teoriile lingvistice, ele trebuie deci sa fie analizate ca atare si nu conform unor scheme sau postulate universaliste preconcepute. Acest principiu reflecta necesitatea adecvarii externe, complementara postulatelor adecvarii interne (exhaustivitate, coerenta, simplitate).

Etapele descrierii lingvistice

Ca stiinta realista, bazata pe principiul observarii structurii functionale a unui idiom, lingvistica trebuie sa aiba in vedere urmatoarele operatii:

evidentierea inventarului structurat, in baza analizei de idiolecte; este fundamentul analizei unei limbi inca nedescrise, prima ei descriere si reliefarea zonelor de structurari ferme sau laxe.

analiza uzajelor unei limbi in dinamica unitate-diversitate, desprinzandu-se Convergentele, Periferia, Divergentele si pe baza acestora limba; dinamica interna (factori interni ai eterogenitatii lingvistice) este controlata prin cauzalitati externe – instabilitatea uzajelor, faptele determinate in acest sens, stabilitatea, respectiv homogenitatea si convergentele lingvistice

analiza reprezentarilor sau atitudinilor subiectilor vorbitori intrucat acestea pot influenta evolutia lingvistica, fie franand, fie accelerand anumite destructurari.

In cazul celei din urma trepte de analiza trebuie depasit nivelul fenomenelor: judecatile lingvistice tin de ideologic, de reprezentari imaginare, determinate din punct de vedere istoric.

Notiune, concept – intre acoperire teoretica si valoare explicativa

Privind dintr-un alt punct de vedere dihotomia stabilita de Chomsky si admitand coexistenta modelelor nu doar ca posibilitate ci ca necesitate a abordarii limbajului, cercetatorii vorbesc de doua mari grupuri de modele:

-cel al sistemelor putin abstracte, ilustrat de Saussure dar manifestat si inaintea lui si dupa el: limba este o notiune, ea are o definitie, o gramatica, un repertoar, o cronologie

-abordari naturaliste, luand in seama faptele culese in teren si fenomenele de interactiune

In ambele cazuri insa se opereaza cu notiuni care nu au aceeasi putere de a da seama de realitatea limbajului si nu sunt in mod egal fundamentale din punct de vedere teoretic.

INDETERMINAREA teoretica, ne spune Lyons, devine cruciala intr-o singura situatie: cand un lingvist isi propune sa introduca, in modelul construit pentru sistemul lingvistic, o regula urmarind a da seama de date indoielnice din punct de vedere empiric si nu ar avea nici o alta motivare.

Exista astfel notiuni care-si au originea in intuitii. Astfel, notiunea teoretica de buna formare semantica are drept corespondent pre-teoretic (intuitiv, tinand de simtul comun) ca un lucru dat are sens.

Notiunea de gramaticalitate, esentiala totusi intr-o gramatica vizand o buna acoperire teoretica (gramatica generativ- transformationala) ramane totusi intuitiva (pre-teoretica).

ea ar tine de competenta lingvistica a subiectilor vorbitori si presupune ca toti membri unei comunitati poarta intuitiv aceeasi judecata: imi este foame este gramatical, imi sunt foame este agramatical.

gramaticalitatea nu este un criteriu de evaluare apreciere ci unul de situare a enuntului in cadrul limbii, bazata pe sentimentul comun al locutorilor. Daca in anumite cazuri exista dezacorduri intre subiectii vorbitori, nu trebuie sa credem ca doar una dintre judecati este buna. Trebuie sa admitem ca ne aflam in fata a doua variante ale limbii diferenta dintre “ei sunt destepti si “ei este destepti” nu este una de gramaticalitate in sens lingvistic ci doar una de ordin cultural (standard substandard).

pot fi gramaticale enunturi imposibile in limba. Un enunt ca Aceasta locomotiva este usoara ca un fulg este neverosimil dar perfect gramatical. Acelasi lucru se intampla si daca in fraza apar cuvinte fabricate, fara nici un sens pentru locutor (sa zicem: Diriboizii sunt tromboscopici), sau asocieri imposibile intre clase semantice: Regalitatea este supraponderala.

aprecierea privind gramaticalitatea nu se bazeaza pe experienta si nici pe memorie, ci pe un sistem de reguli generale care au fost interiorizate pe parcursul invatarii limbii. Construirea unei gramatici care sa genereze numai frazele corecte gramatical (in sensul precizat mai sus) presupune, din partea lingvistului, introducerea unei ipoteze privind mecanismele utilizate in mod inconstient de subiectul vorbitor. Fiecare tip de agramaticalitate va avea drept corespondent un composant al gramaticii.

Regulile componentei sintactice vor interzice un enunt de tipul imi sunt foame sau mi se gandeste (desi ultimul este traducerea unui enunt posibil in rusa: mne dumaetsja).

Regulile componentei fonologice vor elimina anomaliile fonologice, datorate unor pronuntii imposibile in limba descrisa (un cuvant compus numai din consoane sau numai din vocale de exemplu).

Compozanta semantica va interzice un enunt de tipul Otelul cantareste trei kilograme.

Mai multe probleme au fost ridicate tocmai din cauza caracterului intuitiv al notiunii de gramaticalitate.

a.       ea ar putea implica o revenire, in ascuns si in mod rusinos, a conceptiei normative in gramatica; unele judecati privind gramaticalitatea pot fi efectul regulilor invatate la scoala, avand ca temei o gramatica explicit normativa

b.      cele trei tipuri de gramaticalitate sunt diferentiate in fapt de subiectul vorbitor sau reflecta in fond impartirea gramaticii generative in trei componente

c.       intre frazele gramaticale si cele agramaticale exista un no man’s land in care nimeni nu poate sa se pronunte fara ezitare; postularea unor grade de agramaticalitate nu face decat sa complice problema, intrucat introduce diferenta dintre reguli “centrale” (definind maximum de agramaticalitate) si reguli “marginale” (pentru enunturile cele mai putin agramaticale).

Aceste dezbateri ne arata cat este de greu sa definesti, in termeni strict teoretici, notiuni avand o anumita valoare operationala pentru o scoala lingvistica data.

Unele notiuni pot avea o “acoperire teoretica”, venind insa din exteriorul lingvisticii. Astfel categoriile de persoana, de lucru, de actiune (inclusiv cele de evenimente si procese, subsumate ei) si de calitati au ca temei un numar de ipoteze ontologice minimale privind ceea ce exista in lume. Lyons le defineste in cadrul desemnat de el ca realism nativ . Sunt presupuse trei categorii de entitati.

Entitati de ordinul I obiectele fizice.

In interiorul acesteia distinctia dintre persoane si non-persoane are expresie gramaticala sau/si lexicala diferita in multe limbi dar ar putea fi prezenta in toate. Problematica ramane identificarea dintre persoana si entitate umana atat timp cat nu exista criterii gramaticale pentru ierarhia a ceea ce, intr-o fraza, poate sa apara ca persoana (grad de individuatie diferit pentru oameni, animale, lucruri).

Entitatile de gradul II evenimente, procese, stari ale lucrurilor localizate in timp despre care se spune ca apar (survin) sau ca au loc, nu ca exista.

Entitatile de ordinul III: abstractiuni, in genul propozitiilor care se afla in afara spatiului si timpului.

Statutul ontologic al entitatilor de ordinul II si III ramane problematic, dat fiind existenta unor variatiuni legate de structura limbii studiate.

Opozitia, evidenta din punct de vedere intuitiv, intre stari pe de o parte, evenimente, procese, actiuni pe de alta parte, nu este acoperita de nici un termen satisfacator. Se poate recurge la termenul situatie pentru ca apoi, la un nivel foarte abstract, sa se postuleze opozitia dintre situatii statice si situatii dinamice.

Categoria de persoana este si mai problematica. Termenul latin corespunzator era in fapt traducerea cuvantului grec insemnand “personaj dramatic” sau “rol”.Utilizarea data ulterior de gramatici provine dintr-o conceptie dramatica: metaforic, un eveniment lingvistic este privit ca o piesa de teatru.



Notiunea de progresivitate pare a-si avea temei relativ natural in schimb cea de negatie este departe de a fi atat de simpla precum pare. Specialistii in achizitionarea limbii recunosc existenta a patru tipuri de negatie

(a)    non-existenta

(b)    respingerea (rejet)

(c)    refuzul de a te supune

(d)    respingerea argumentelor celuilalt (futation)

Aceasta ultima distinctie, la randu-I, este greu de regasit la nivel intuitiv (pre teoretic), desi este acceptata in logica ca notiune tehnica aplicabila la propozitii iar in lingvistica, in mod indirect, la asertiunile care exprima sau contin acele propozitii. Complexitatea notiunii de adevar este rezumata de Lyons: “A spune adevarul nu inseamna doar a spune ceea ce este adevarat, adica a enunta o propozitie care se intampla a fi adevarata (oricare ar fi propriile noastre convingeri). Nu poti spune adevarul spunand ceva adevarat fara a fi sincer sau din intamplare; poti spune, dimpotriva, ceva adevarat fara a fi sincer sau din intamplare, fara ca prin aceasta sa spui adevarul”.

Se poate deci face distinctia intre doua acceptii ale adevarului

(a)    a spune adevarul a-ti exprima adevaratele sentimente

(b)    a spune adevarul a exprima o propozitie care-si afla corespondenta intr-o stare de lucruri.

Din punct de vedere pre-teoretic cele doua sensuri sunt in egala masura fundamentale.

Notiunea de lume posibila poate sa apara stranie si ea este totusi extrasa din discursul de zi cu zi. Ea acopera in fapt:

diversele stari si situatii in care intalnesc o persoana (eveniment)

posibilitatea de a (ma) insera (ceva) real in situatii ipotetice sau o entitate ipotetica in situatii reale.

In raport cu acestea, o situatie de fapt este doar realizarea unei posibilitati dintru-un set dat. Limbajul uman ofera de altfel si enunturi carora le lipseste factitivitatea si anume:

a. predicatii non- factive (a crede, a gandi ca) care ni implica adeziunea locutorului la adevarul sau falsul din propozitia complementara Cred ca azi este miercuri.

b. enunturi contra-factive, indicand adeziunea locutorului nu la adevarul, ci la falsul propozitiei sau al propozitiilor exprimate prin constituantele frazei.

Functiile PREZENT si INDEPARTAT ar putea servi ca indici lumilor posibile, ca instructiuni programabile care ne-ar aduce

la o situatie reala (functia prezent)

la o situatie non-reala (functia indepartat).

Solutia nu poate veni, in toate cazurile de ruptura dintre intuitie (pre-teoretic) si concept (teoretic) decat de la decretul metodologic prin care se realizeaza pe de o parte prima reductie a limbajului la limba (prin circumscrierea unui singur canal si a unei functii) pentru ca apoi, in cadrul idiolectelor pe baza carora se va face desprinderea normelor sistemice si a normelor statistice, sa se ajunga la idealizarea obiectului cunoasterii prin regularizare, standardizare si decontextualizare.

REZUMATUL PRIMEI PARTI

Lingvistica este stiinta prin existenta unui obiect definit si a unor metode definite, descriptibile, comunicabile, reproductibile.

Diversitatea metodologica, opunand “traditional/generativ”, “inductiv/deductiv”, “sisteme abstracte/abordari naturaliste” nu impiedica existenta unui consens relativ asupra principiilor: (a) exhaustivitate, (b) coeziune, (c) simplitate in descrierea lingvistica

Daca in opozitia limba externalizata (limba-E) si limba internalizata (limba-I), sustinatorii radicali ai lui Chomsky (el insusi in primul rand) opteaza pentru cea de-a doua perspectiva, considerand-o un progres, discutiile dintre lingvisti in anul 1990 (la 35 de ani dupa “lansarea” modelului lui Chomsky) sustin posibilitatea coexistentei mai multor modele.

Abordarea realista implica depasirea dihotomiei deductie/inductie si angajarea pe calea unui rationament abductiv: pornind de la analogii se formuleaza ipoteza unei reguli, i se experimenteaza validitatea pentru ca apoi sa se decida soarta regulii (pastrare, respingere, reformulare in vederea unei mai bune adecvari)

Pericolul inerent oricarei cercetari este amestecul dintre prescriptiv (mostenit de la gramaticile traditionale, normative prin excelenta) si descriptiv (telul lingvisticii ca stiinta). Cercetarea are in vedere limba asa cum este si nu asa cum ar trebui sa fie din diverse ratiuni (culturale, de coeziune nationala).

Nota

Non-existenta corespunde absentei sau disparitiei, ceea ce concorda cu datele si nu se suprapune pe negatia propozitionata. Celelalte pot fi intelese mai curand de la notiunea generala de respingere decat de la notiunea logica de negatie (definita prin raportarea la adevar si fals.

PARTEA A DOUA

LA UMBRA SUNETULUI VORBITOR (DE BINE; DE RAU



Facem un pelerinaj la cateva prea-constite fete care au aparat si ilustrat stiinta despre limba si aflam ca aceasta poate fi tratata din multiple unghiuri in ceea ce priveste relatia dintre ceea ce numim in mod curent (dar nerelevant pentru lingvistica) forma si sens.

Gasim povesti despre Semnificant si fratele sau siamez, Semnificatul (Saussure), despre cele doua surori-structuri ce nu pot fi desprinse una de cealalta (S. de suprafata si S. de adancime) dar si despre ce iese cand doua serii de termeni se incruciseaza si dau substante (cea a expresiei, cea a continutului)si forme (ale expresiei, ale continutului)

Ne plimbam apoi pe campul fonic pentru a vedea care este diferenta dintre sunete si foneme si ce ne spune pronuntia despre om. Vom incerca sa descalcim ramurile foneticii dar limba ni se va impletici cand vom ajunge la clasificarea vocalelor si ni se va innoda cand vom ajunge la consoane. Vom fi aflat intre timp in ce sens se poate spune ca semnul lingvistic este arbitrar iar la sfarsit vom vedea ca, vorbind, articulezi de doua ori, fie ca vrei, fie ca nu vrei.

Semnul lingvistic intre forma si substanta

Saussure a deschis un nou drum reflectiei despre limba operand cu o distinctie intre doua laturi ale semnului lingvistic: semnificantul, partea prezenta, accesibila simturilor (in franceza: signifiant, prescurtat de obicei Sa.) si semnificatul, partea absenta (pentru simturi). Relatia dintre ele se numeste semnificare signification fiind institutionala ea exista pentru un numar delimitat de utilizatori. Chiar daca fumul este, pentru noi toti, semnul natural al focului, relatia este in fapt mai complexa. Fumul a fost instituit ca semn al focului pe baza observarii proximitatii dintre cele doua componente de catre un grup de oameni. Daca focul ar fi fost produs de o substanta care nu scoate fum vizibil de la distanta sau daca fumul este produs prin reactie chimica, legatura “naturala” dispare. Dimpotriva, prin prelungirea relatiei institutionale (conventie), semnalul dat prin fum (“a da sfoara-n tara”) anunta locuitorii unui tinut anume de prezenta inamicului si de necesitatea luarii unor masuri.

Cine spune acest semn trebuie sa accepte existenta unei deosebiri radicale intre semnificant si semnificat ca fiind una de tipul prezenta absenta. Cele doua fete ale semnului lingvistic sunt insa solidare

Un semnificant fara semnificat este pur si simplu un obiect este dar nu semnifica

(Sa-Se obiect)

Un semnificat fara semnificant este ceea ce nu poate fi spus, nu poate fi gandit, inexistenta insasi

(Se-Sa=???, Se-Sa

Relatia de semnificare, ne spun autorii unui dictionar al stiintelor limbajului, este contrariul identitatii cu sine: semnul este in acelasi timp marca si absenta ( marque et manque, cf. Ducrot&Todorov).

Substanta comunicarii

Dihotomia postulata de Saussure a fost redefinita de Hjelmslev intr-o reprezentare cu patru termeni

Substanta Forma

Expresie camp fonic semnale sonore

Continut camp semantic concepte

Semnul este aici o unitate de forma alcatuita din forma continutului si forma expresiei si fixata prin solidaritatea pe care noi am numit-o functie semiotica (Hjelmslev). Cele doua substante sunt deschideri spre exterior (prin campul fonic) spre interior (prin campul semantic).

O schema inrudita ne propune Noam Chomsky notiunea de Model de Perceptie (MP) corelata cu alte doua structura profunda (de adancime), P, si structura de suprafata.

Reprezentare sintactica

Semnal    MP Reprezentare semantica

Alte informatii Reprezentare fonetica

Ceea ce tine de substanta formei (campul fonic) face parte din semnal. In acest model

P. structura de adancime contine orice informatie pertinenta pentru interpretarea semantica

S. structura de suprafata contine orice informatie pertinenta pentru interpretarea fonologica.

Un model mai elaborat, permitand sa se inteleaga mai bine diferenta particularitatile limbajului uman in raport cu alte sisteme simbolice a fost propus de Bertil Malmberg.

Substanta (realitate conceptuala)    “lucruri”

Semantica    concepte

Forma trasaturi

Semiologie    sememe

Forma:    foneme

Fonologie    trasaturi

Substanta (“realitate” sonora)    sunete

Fonetica    calitati sonore

In ce sens este ARBITRAR semnul lingvistic

Mentionarea caracterului arbitrar al semnului lingvistic este un punct de doctrina inconturnabil pentru majoritatea cercetatorilor. Ea isi poare gasi motivatia in doua planuri. Planul istoric. Inca din Antichitate, gramaticii cautand regularitati in interiorul limbajului optasera pentru arbitrar dintr-un motiv practic: daca fiecare semn ar fi o imitatie a obiectului, ar putea fi explicat prin el insusi, independent de celelalte si nu ar avea raporturi necesare cu restul limbii. Exista si tendinta de a se crede ca intre numele si lucrurile desemnate exista un raport natural (teza inspirata de Heraclit), etimologiile epocii incercand chiar sa reconstituie, prin operatii de suprimare/modificare a literelor dintr-un nume aparent arbitrar adevaratul nume, care semana cu lucrul. Cand apareau nume primitive (asupra carora etimologia nu mai avea nici o putere), se cauta o legatura directa dintre sunet si sens. Se presupunea ca sunetele elementare ale limbii ar avea valoare de reprezentare naturala I ne-ar aduce in fata ceva usor, d si t ideea de oprire.

In acest caz actionau mecanisme analogice prezente si in traditia poetica, recuperate in urma cu cinci decenii de psihofonetica, al carei reprezentant de marca, Ivan Fonàgy, isi fundamenteaza tezele pe experimente avand ca subiecti vorbitori adusi din orizonturi lingvistice diferite (maghiar, german, francez).

Caracterul ARBITRAR al semnului lingvistic a fost afirmat in cadrul unui curent de gandire relativist centrat in jurul tezei Omul este masura tuturor lucrurilor. Prin urmare el are putinta de a stabili numele lucrurilor prin intelegere cu ceilalti, adica prin lege, instituire, conventie. Platon ridiculizeaza etimologismul celor care legau numele de asemanarea cu lucrul dar refuza consecintelor implicate in formularea relativista.

Planul metodologic. In cadrul unei cercetari stiintifice sete cu neputinta de abordat un sir nedeterminat de unitati compozite, “forme-sens” care pot prezenta interes in intelegerea unui camp determinat (pozie, efecte retorice), dar nu pot fi corelate decat in cadrul unor mici subansambluri fara legatura intre ele.

Definirea limbii de catre Martinet sintetizeaza tocmai aceste aspecte:

“O limba este un instrument conform caruia experienta omeneasca este analizata diferit in fiecare comunitate, in unitati inzestrate cu un continut semantic si cu o expresie fonica, monemele;

aceasta expresie fonica se articuleaza la randul ei in unitati distinctive si succesive, fonemele, in numar determinat in fiecare limba, a caror natura si ale caror raporturi difera la randul lor de la o limba la alta” (sublinierile si punerea in paragrafe ne apartin, G. M.)

Din termenul DIFERIT, ne avertizeaza lingvistul francez, trebuie sa retinem ca nu este lingvistic cu adevarat decat ce poate diferi de la o limba la alta si ca “tocmai in acest sens trebuie sa intelegem afirmatia ca faptele de limba sunt “arbitrare” sau “conventionale”.Caracterul ARBITRAR al semnul lingvistic este deci evident pentru lingvistica generala, in mai mica masura pentru descrierea unei limbi determinate (in care, prin mecanismul explicatiei etimologice, sunt motivate o buna parte din cuvinte) si in nici un caz pentru vorbitorul comun al unei limbi. Acesta percepe ca naturale toate distinctiile si corelatiile manifestate in idiomul sau si este contrariat ca in alta limba (sau, uneori chiar in alta varietate a propriei limbi) se poate spune altfel. Reprezentarea Celuilalt (cel ce este strain de neamul meu, de tinutul meu, de clasa mea sau pur si simplu de mine insumi) se articuleaza in ceea ce am putea numi scheme fonEtnice.

Zoofonia. Strainul” (in acceptiile enumerate mai sus) poate fi situat in afara speciei umane. In acest caz el “latra”, “mugeste”, “macaie”, “oracaie”, “behaie”, “se miorlaie” sau, conform expresiei unui lider nationalist de la noi “vorbeste limba nechezata a cailor din stepa(pusta)”. Ni s-a relatat ca la Chisinau, in afara domniei lui Brejnev, vorbitorii de “moldoveneasca” erau apostrofati de rusofoni ca “nu vorbesc omeneste”.

Pronuntie degradata la nivelul actului fiziologic cand se spune despre cineva ca “scuipa cuvintele” sau le “mananca”, le “inghite”

Pronuntie rau mirositoare: cand Yves Montand rostea frantuzeste cu accent sudic, Edith Piaf il ironiza spunand ca pronuntia are “miros de usturoi”. Legatura dintre pronuntie si un miros era stabilita in Romania pentru evrei.

Pentru purismul lingvistic francez pronuntia putea fi:

Susceptibila sa semnaleze un tradator daca semana cu cel din Bordeaux, oras care, la un moment dat, a uzurpat rangul de capitala

Un indice sigur al frecventarii unor medii nerecomandate daca vocea era “grasse et trainante”

Simptom al frecventarii parvenitilor daca apar prea multe legaturi (Abel Hermant, XAVIER ou les entretiens sur la Grammaire fran aise


In zilele noastre se admite ca pronuntia ne permite sa reperam

apartenenta regionala

situatia de comunicare, in termeni de distante

fara distanta afectiva sau spatiala: conversatia cotidiana

fara distanta spatiala dar cu distanta afectiva: intrevederi cu marca + oficial, interviu, examen oral, interogatoriu

cu distanta cauzata de existenta mai multor destinatari (expuneri, conferinte)



cu distanta provocata de o alta enuntare, straina lectura cu voce tare, dictiunea, teatrul

cu distanta in spatiu si timp emisiuni radio-tv bazate pe montaj, robot telefonic

cu distanta in spatiu, dar nu in timp telefon, emisiuni radio-tv in direct

cu distanta in timp, dar nu in spatiu

Fiecare varianta situationala poare fi un revelator al divergentelor virtuale, mai ales atunci cand presiunea normei (vezi partea I) aduce cu sine insecuritatea lingvistica.

situatia socio-profesionala

situarea reala sau imaginara intr-o clasa de varsta

afirmarea emfatica a identitatii sexuale prin respectarea sau incalcarea regulilor de “buna cuviinta articulatorie”

(vezi Maria Pavel, Fonetismul limbii franceze, Iasi, 1999)

Toate aceste elemente sunt insa evacuate in cadrul metodologic al lingvisticii generale. Aceasta trateaza sunetele limbii din doua unghiuri distincte: fonetica si fonologia.

Deosebirea dintre ele tine de modul in care raspundem la intrebarea daca doua sunete sunt identice sau diferite precum si la cea privind numarul de sunete dintr-o limba data.

Cand se are in vedere substanta iar “sunetele” pot fi descrise ca entitati fizice, fara a sti carei limbi ii apartin avem o descriere fonetica a ceea ce se aude sau se analizeaza cu ajutorul instrumentelor.

Daca, dimpotriva, diferentele si asemanarile de sunet ne intereseaza doar in masura in care sunt functionale (adica relevante pentru scopul comunicarii) intr-o limba data, vom vorbi despre descriere fonologica.

Sunetul poate fi definit, pentru vorbire, ca fiind o unitate distincta din punct de vedere fonetic, adica orice unitate sonora produsa de organele vorbirii pe care foneticianul o poate deosebi de toate celelalte unitati produse de organele vorbirii. Intrucat nu exista nici o limita naturala a divizibilitatii gamei de sunete folosite in vorbire, discriminarile operate de un fonetician depind de

limitele propriei capacitati de a face diferente

posibilitatile oferite de instrumentele sale

scopurile specifice ale analizei intrucat, in functie de gradul de rafinament al reprezentarii avut in vedere se poate ajunge la

(a) o transcriere larga (mai generala)

(b) o transcriere detaliata (mai particulara).

Foneme si alofone.

Transcrierea larga este interesata de diferentele functionale si este pusa in serviciul fonologiei. Diferenta dintre /p/ si /k/ este de ordin fonologic in perechea par/car dar de ordin fonetic in opozitia in opozitia dintre pronuntia standard “piatra” si cea regionala “chitara”. Intrucat ultima este determinata si de pozitia lui /p/ (in fata unui iod), se poate considera ca avem de-a face cu doua alofone, adica variante pozitionale. Diferenta de inmuiere este poate mai putin evidenta decat cea de sonoritate: este cu putinta, de exemplu, ca seria /p/, /t/, /k/ sa manifeste alofonele “p”, ‘t”, “k”, in pozitie initiala (mentinandu-se “surde”, in acceptia fonetica a termenului) si “b”, “d”, “g,” in mijlocul cuvantului sau a unui grup de cuvinte pronuntate fara intrerupere (sunetele devenind “sonore” in acceptia fonetica a cuvantului).

“Ramurile foneticii”.

Acestea sunt diferite functie de punctul de vedere adoptat in descrierea sunetelor

A.     Fonetica articulatorie (frecvent invocata in descrierile de baza ale limbii, in ortoepie) are la baza prezentarea modului in care sunt produse sunetele de organele vorbirii

B.     Fonetica acustica trateaza sunetele in termenii proprietatilor acustice ale undelor sonore care se propaga de la vorbitor la auditor.

C.     Fonetica auditorie are in vedere efectele fizice asupra urechii omenesti.

Intrucat clasificarea nu a ajuns la un grad satisfacator in cazul (C), se poate aborda o descriere relativ coerenta a sunetelor vorbirii mai curand prin fonetica articulatorie si cea acustica.

Unitatile lingvistice, fie ele seme, fie foneme, se gasesc in doua tipuri de raporturi

Raporturile in cadrul enuntului, observabile in mod nemijlocit, denumite si sintagmatice; de exemplu cele dintre fonemele /b/, /a/, si /r/ in cuvantul bar; pentru desemnarea lor se foloseste termenul de contrast

Raporturile intre unitatile care pot figura intr-unul si acelasi context si care, cel putin pentru acelasi context, se exclud reciproc; aceste raporturi sunt numite paradigmatice si sunt desemnate ca opozitii; de exemplu, pentru contextul (-)ar opozitia dintre p si b in par/bar, para, bara.

Distinctiile operate de analiza functionala a sunetelor (fonologica) pe baza datelor furnizate de fonetica articulatorie si fonetica acustica au in vedere tocmai evidentierea acestor raporturi in cadrul comunicarii.

Referindu-se la limbajul auditiv, Malmberg facea urmatoarele observatii

desi aparent infinite, posibilitatile articulatorii sunt in fapt reduse la un numar relativ restrans doi factori (a) emisia (aparatul fonator nu este capabil sa produca suficient de constant un numar exagerat de sunete) (b) receptia urechea nu are putinta de a distinge un numar foarte mare de emisii sonore

se poate observa o anumita regularitate intre trasaturile distinctive ale fonemelor si elementelor fizice care le manifesta. Identitatea sistemului trebuie cautata in identitatea raporturilor dintre elemente chiar daca identitatea functionala nu implica identitatea fizica. Astfel realitatea fizica a sunetului /p/ este diferita de la un locutor la altul sau chiar la acelasi locutor in momente diferite.

Avantajul foneticii articulatorii este de a permite perceperea cauzalitatii schimbarilor fonetice si totodata caracterul dialectic al raportului dintre identitatea functionala ti cea fizica.

Prima distinctie fonetica: VOCALE/CONSOANE

Metaforic ea a fost interpretata in serii de opozitii paralele:

Vocalele ar fi “materia”, “substanta”, “culoarea”, “carnea”

Consoanele ar fi “miscarea”, “forma”, “desenul”, “scheletul”.

Consoanele ar desena “structura masculina” a vocabulei, vocalele “coloratia fina si nuantata a feminitatii”. In analiza enuntarii efective insa prima serie prezentata este lipsita de pertinenta. Cat despre cea de-a doua, utilitatea ei ar putea fi evidentiata din perspectiva opozitiei dintre ‘vorbirea feminina” si “vorbirea masculina”. Astfel, injuraturile, insultele (privite in genere ca etalare a “barbatiei” in mediile tinerilor, in grupurile exclusiv masculine) scot in relief o articulare deosebit de energica a consoanelor in timp ce pretiozitatea, etalarea corectitudinii (pe care sociolingvistica o considera definitorie in cadrul insecuritatii lingvistice feminine)pune in valoare distinctiile dintre vocale.

Pentru fonetica insa diferenta este mult mai simpla: VOCALELE sunt sunete ce iau nastere in urma trecerii aerului prin faringe si cavitatea bucala fara a intalni vreun obstacol. CONSOANELE au numai o definitie negativa toate sunetele vorbirii care NU SUNT VOCALE.

Clasificarea vocalelor. Se recurge la trei dimensiuni articulatorii de baza

(a) apertura (gradul de deschidere a maxilarelor

opozitie vocale. inchise vocale deschise

(b)locul de articulatie – pozitia muschiului lingual

vocale anterioare vocale posterioare

(c)    labialitate (pozitia buzelor in momentul rostirii)

vocale labiale vocale non-labiale

Cele trei dimensiuni pot fi folosite nu numai la clasificarea sunetelor ci si la descrierea unui sunet dat. Vocala din cuvantul francez lune poate fi identificata ca inchisa, anterioara, labiala iar vocala din si (franceza) sau sea (engleza) ca inchisa, anterioara, non-labiala.

Discret/Continuu

Descrierea sistemului vocalic al unei limbi pune in evidenta a doua distinctie si anume cea dintre discret si continuu. Din punct de vedere al articulatiei, cele trei dimensiuni prin care pot fi definite vocalele reprezinta fiecare un continuum care este, in principiu, infinit divizibil. Aprecierea intervalelor de separare acustica” este subiectiva. Un fonetician a stabilit existenta unui numar de “vocale cardinale” utilizand un principiu relativ simplu

a.       definirea unei multimi de extreme articulatorii, de la “vocala anterioara cea mai inchisa” “la vocala posterioara cea mai deschisa”

b.      in cadrul acesteia se selecteaza apoi pozitii intermediare, astfel incat “gradele de separare acustica sa fie aproximativ egale”.

Principiul este pertinent insa doar in cadrul foneticii acustice, cand valoarea fiecarei vocale cardinale a putut fi analizata cu ajutorul instrumentelor. Pentru vorbitor insa el nu prezinta interes opozitia dintre un e inchis si un e deschis este pertinenta pentru un francez, nu insa si pentru un roman. Ea este deci DISCRETA, in acceptia lingvistica, doar in masura in care permite distinctia de sens.

Clasificarea consoanelor. Fiind “non-vocale”, acestea sunt si mai eterogene. Clasificarea lor este, din acest motiv, mult mai complexa si include parametri ca:

-“sonoritate” “surditate” (in functie de vibratia mai mult sau mai putin ampla a coardelor vocale in momentul articularii

-“oralitate” “nazalitate” in functie de antrenarea cavitatii nazale (distinctie pertinenta si in sistemul vocalic francez)

-obstacol total – obstacol partial in calea aerului in momentul pronuntarii

-punctul de articulare (adica locul in care se produce ocluziunea si anume buzele, dintii, alveolele dentare, palatul, valul palatului, uvula (adica lueta, apendice carnos, mobil si contractil, care se afla la intrarea spre gat si contribuie la inchiderea foselor nazale in timpul deglutitiei), faringele, glota

-portiunea muschiului lingual antrenata in producerea consoanei: varful (apex), partea anterioara, partea mediana si partea dorsala (dorsum)

Clasificarea consoanelor produce prin urmare o terminologie rebarbativa, care-i indeparteaza pe studenti de abordarea foneticii. Putem exemplifica, utilizand o descriere a consoanelor limbii franceze

a)      occlusives bilabiales dentales, m dio-palatales, dorso-palatales, dorso-v laires, vélaires.

b)      constructives: bilabiales, labio/dentales, alvéolaires, post-alv olaires, m dio-palatales, uvulaires

Relativizand, in cadrul epistemologic al lingvisticii generale, Lyons ar spune ca “la nevoie, pot fi creati liber si alti termeni, urmand acelasi model”, ceea ce pune sub semnul intrebarii fiabilitatea terminologiei fonetice dincolo de descrierea unui sistem lingvistic dat. Unele variatii in desemnare (semi-vocale, semi-consoane) vocale nazale – vocale oralo-nazale) sunt si ele de natura a starni indoieli asupra temeiurilor clasificarii din fonetica.

Variabile articulatorii: componenti lungi si scurti

Vorbirea nu este insa alcatuita din secvente sonore discrete ci din portiuni sonore continue, de diferite lungimi, in interiorul carora singurele rupturi fizice sunt punctele in care vorbitorul se opreste pentru a respira, eventual pentru a formula ceea ce urmeaza sa spuna sau pentru a insista asupra unui element. SUNETELE VORBIRII sunt elemente abstractizate din fluxul vorbirii in virtutea unor criterii de demarcatie (explicite sau implicite). Vedem deci ca procedura idealizarii (evocata in prima parte) este prezenta si la acest nivel.

Distinctia dintre componentele “lungi” si cele “scurte” nu este insa una de durata (cum pare a ne sugera simtul comun) ci una determinata de posibilitatea unei componente fonetice date (sonoritatea unei consoane de exemplu) de a ocupa una sau mai multe pozitii. Exemplu: cuvantul under – sonoritatea se extinde asupra intregului cuvant, contactul dental asupra a doua pozitii iar nazalitatea este limitata la o singura pozitie.

Articulare sonora, articulatie lingvistica

Sunet articulat, substantiv articulat, sistem dublu articulat. In cele trei situatii avem de-a face in fapt cu omonime (acelasi corp fonetic” trimite la obiecte diferite). Daca articularea sunetului este, in comunicarea umana, procesul prin care se produc lanturile constituind enunturi prin miscarea organelor vorbirii iar articularea unui cuvant (substantiv, eventual adjectiv in limba romana) inseamna adaugarea unei parti la acel cuvant, dubla articulatie a unei limbi (dubla articulare in unele texte) prezinta ceva mai multe dificultati de intelegere.

Dubla articulare este neindoielnic o trasatura comuna tuturor limbilor. Uneori se vorbeste si de dubla structura a limbii. Ambele articulari sunt adesea intelese in mod gresit: se crede ca ele ar pune in evidenta corelatia dintre cele doua planuri, al expresiei si al continutului.

In fapt este vorba de cu totul altceva. Prin aceasta formulare se arata ca unitatile nivelului inferior al fonologiei nu au alta functie decat aceea de a se combina intre ele pentru a forma unitatile nivelului superior al gramaticii. In virtutea acestei duble structuri a planului expresiei limba poate reprezenta in mod economic mii de cuvinte diferite. Iar fiecare cuvant poate fi reprezentat printr-o combinatie diferita a unei multimi relativ mici de sunete, la fel cum fiecare element al multimii infinit de mari a numerelor naturale este reprezentat, in notatia obisnuita (zecimala)printr-o combinatie diferita a celor zece cifre de baza. Proportional vorbind, intre cele doua sau trei mii de cuvinte utilizate in mod curent de un vorbitor si cele circa treizeci de sunete necesare producerii lantului necesar articularii lor raportul este de circa unu la suta (scazand pentru vorbitorii cu un bagaj lexical superior).

In lingvistica structurala (unde a fost definita notiunea de dubla articulare) prima articulare este aceea conform careia se analizeaza experienta de comunicat iar cea de-a doua articulare este aceea a semnificantilor in foneme succesive. Pentru cercetator insa este normal sa inceapa cu examinarea faptelor celei de-a doua articulari, care sunt manifeste. Intre cele doua exista si o alta disimetrie: lista monemelor (unitatile lingvistice minimale dotate cu sens) este deschisa (mai restransa totusi decat cea a cuvintelor dintr-o limba), cea a fonemelor este in mod necesar inchisa.

Desi cele doua articulari nu sunt paralele iar in descrierea oricarei limbi gramatica si fonologia sunt stabilite ca nivele teoretic distincte ale limbii, structura fonologica si cea gramaticala a unei limbi sunt interdependente. Astfel monemul articol hotarat” din limba franceza este dependent de discriminari de ordin fonetic. Strainul care nu face diferenta dintre /oe/ si /e/ va avea probleme in a discrimina intre singular si plural avand enunturile Le gar on chante lLes gar ons chantent”. Intre cele doua nivele exista si omologii structurale: ambele sunt, in fond, lineare in manifestarea comunicarii iar principiile analizei binare pot fi aplicate cu un succes relativ si in cazul monemelor. In ceea ce priveste ordinea elementelor insa, lucrurile nu stau la fel. Ordinea fonemelor are valoare distinctiva, la fel ca si alegerea cutarui sau cutarii fonem: arc, car, cra,si rca au aceleasi foneme in compozitie dar numai primele doua au sens (al treilea poate fi cel mult o onomatopee), complet fiind diferite intre ele. Gradul de constrangere este deci maxim (intervertirea duce la calambur in unele situatii, indica un grad de cultura inferior in altele, cand este pronuntat gresit un cuvant, de obicei de origine straina).

Ordinea monemelor poate fi la fel de constrangatoare in cazul monemelor fara a implica sensul, ci doar acceptabilitatea rezultatului combinarii articolul hotarat este obligatoriu proclitic in franceza iar derivarea unui adverb de la un adjectiv se face cu ajutorul unui sufix vraiMENT, La fille. La nivelul frazei insa, prima articulare este ceva mai laxa Paul vine maine, Maine vine Paul, Maine Paul vine. Enunturile nu au insa acelasi grad de acceptabilitate si nici acelasi efect de sens iar in unele situatii permutarea schimba complet semnificatia enuntului Paul bat Pierre, Pierre bat Paul.

Segmental, suprasegmental

In limba intalnim si procedee care nu intra in cadrul dublei articulari. Printre acestea un loc aparte il ocupa intonatia, care este nediscreta (nu poate fi descompusa in trepte” melodice). Tonalitatea poate fi in unele limbi “gestualitate vocala”, in altele poate juca un rol distinctiv. Faptele de limba care nu se conformeaza articularii in foneme sunt numite suprasegmentale si sunt studiate de prozodie, domeniu de cercetare acoperind in acelasi timp limba curenta si procedeele artistice.

Exista chiar tendinta de aliniere a analizei fenomenelor prozodice la normele curente in fonologie. Unii specialisti vorbesc de prozodeme si decupeaza curbele intonatorii in functie de reprezentarea grafica furnizata de oscilografe. Este greu de spus insa, in acest moment, daca exista corelatii intre ceea ce poare fi degajat ca discret pe o curba grafica si ceea ce are efectiv valoare distinctiva in procesul comunicarii.






Politica de confidentialitate



DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 928
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2021 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site