Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  


AstronomieBiofizicaBiologieBotanicaCartiChimieCopii
Educatie civicaFabule ghicitoriFizicaGramaticaJocLiteratura romanaLogica
MatematicaPoeziiPsihologie psihiatrieSociologie


Balada RIGA CRYPTO SI LAPONA ENIGEL de ION BARBU - comentariu

Literatura romana

+ Font mai mare | - Font mai mic



ION BARBU

RIGA CRYPTO SI LAPONA ENIGEL

Balada




S-a spus, pe buna dreptate, despre creatia barbiana ca este dificila, solicitand in actul intelegerii un anume cod care trebuie sa trimita neaparat la o anumita cultura, ca-n cazul modernilor Mallarmé si Valery.

Intr-adevar, Ion Barbu aduce in poezie spiritul abstract al matematicii: „Ca si in geometrie – sustine el – intelegand prin poezie o anume simbolistica pentru reprezentarea formelor posibile de existenta… Pentru mine poezia este o prelungire a geometriei”. Starea lui poetica nu-i provocata de trairi imediate (ca-n cazul majoritatii confratilor), ci de contemplarea lumii in totalitatea ei, de dorinta de comunicare cu Universul in ce are el ca esenta. Ion Barbu cauta, tocmai intr-un atare sens, simbolistica cea mai generala si obtine o stare lirica de intelectualitate care „respira” in mod numai aparent paradoxal o tensiune sufleteasca puternica.

Combatand „poezia lenesa” si cautand „lirismul pur”, creatorul volumului Joc secund (1930) a trebuit sa treaca de la poezia parnasiana (Lava, Panteism etc) la cea baladica si orientala (Dupa melci, Isarlik etc) si – mai apoi – printr-o faza de tranzitie (cu Oul dogmatic, Uvedenrode) la creatia lirica propriu-zisa, pura si ermetica (Din ceas, dedus… , Timbru etc). Pe parcurs, s-a produs procesul de purificare a lumii „pana a nu mai oglindi decat figura spiritului nostru”, poezia devenind „act clar de narcisism”, „o pura directie, un semn al mintii”.

Integrata in ciclul Uvedenrode din volumul Joc secund, Riga Crypto si lapona Enigel se vrea „balada”, dar – de fapt – rastoarna in mod solemn conceptul traditional, realizandu-se ca autentic poem de cunoastere, caci autorul sau cauta, dincolo de lucrurile concrete, Esenta simbolizata efectiv in Idee. Aparenta poveste de dragoste devine astfel „un cantec larg” despre vesnica oscilatie a fiintei umane intre ideal si material, intre rational (cunoastere) si irational (traire), intre viata si moarte. Nu in zadar, Ion Barbu insusi si-a dorit creatia „Luceafar intors” (drama omului de geniu intr-o lume incapabila sa-l inteleaga), caci Riga Crypto si lapona Enigel cumuleaza problema tendintei catre ideal cu cea a imposibilitatii contopirii unor regnuri antitetice in ampla sfera a cunoasterii poetice. Dar el face acest lucru in sens „intors”, dand prioritate unui elementar mult cautat (spre a elucida esentele lumii) si inversand – tocmai in acest scop – „rolurile” esentiale”: in balada sa, superior este elementul feminin, dar chemarile catre „deschidere” si curajul sacrificiului pentru ideal apartin celui inferior, masculin. De fapt, Crypto suporta drama pentru ca el reprezinta tentatia catre absolut, in timp ce Enigel ramane o pura aventura a constiintei.

Titlul baladei are rezonante ciudate, amintind de istoriile celebre ale cuplurilor nefericite, de Tristan si Isolda sau de Romeo si Julieta. Repetat de cateva ori, capata o sonoritate solemna, ceremonioasa, oarecum emfatica, sugerand ceva din strigatul trubadurilor medievali, care chemau oamenii sa asculte istorii nemaipomenite. Daca titlul ales de Ion Barbu are rezonante voit ciudate, amintind de celebrele cupluri erotice, continutul poemului este construit ca o alegorie simbolica, ca un scenariu initiatic in care omul (Enigel) parcurge un nou flux al cunoasterii. Inca din titlu se prevesteste fluxul filozofico-dramatic, daca retinem numele alese – Crypto (<gr. cryptos = ascuns) inseamna izolare, inchidere, umbra, deci moarte, in timp ce Enigel reprezinta finete, deschidere, lumina, deci viata.

La nivel formal, Riga Crypto si lapona Enigel este alcatuita din doua parti, fiecare dintre ele prezentand cate o nunta:

a)una reala, consumata, implinita si

b)      una initiatica, neimplinita, modificata in final prin casatoria lui Crypto cu maselarita.

Preluand nunta drept cale a cunoasterii (ca si in poezia Ritmuri pentru nuntile necesare), Ion Barbu raporteaza in Riga Crypto si lapona Enigel posibilul la imposibil, construindu-si creatia dupa tehnica povestirii-in-rama sau a povestii in poveste (ca si in Halima sau Decameronul). La „spartul nuntii” reale, se spune „cantecul” despre imposibila nunta dintre Enigel si Crypto. Faptul ca menestrelul repeta acest cantec dovedeste oarecare mitizare voita de Ion Barbu asupra tendintelor „chefului” omului catre marile esente ale lumii, ca si in Hanu Ancutei de Mihail Sadoveanu.

Mitul nuntiidilematice” constituie nucleul baladei intregi. Inca de la inceput este configurat un decor prenuptial, unde se va desfasura ritualul initierii. Cu asemenea ocazii grave sunt rememorate faptele semnificative, care au valoare instructiv- simbolica. Momentul nuntii inseamna, dincolo de aspectul efuziunii dionysiace, detasare si abstragere, posibilitate rara de contemplare a existentei in planul categorial si de autocontemplare a eului individual din perspectiva ontologica.

Balada se propune programatic ca o cantare initiatica (cu un anume talc) la „spartul nuntii”, cand poate urma o implinire; tot acum poate fi oprita; ne aflam pe acel „prag” de trecere unde totul este posibil. Cantarea menestrelului are sens parabolic si abstractia semnificatiilor este suplinita prin „culoarea romantica”. Menestrelul, un artist nordic medieval, un fel de poet-lautar (caracteristic spatiului romantic apusean), e imbiat ceremonios sa cante despre nuntirea nerealizata dintre doi parteneri inegali, reprezentanti a doua regnuri distincte in mod restrictiv: regele ciuperca si umana Enigel. Fabula este ilustrativa pe mai multe planuri, distribuind sensurile multiple la diverse niveluri de intelegere. Aventura ontologica transcrisa intr-o tonalitate cvasiorala, se obscurizeaza prin „decorticarea” in trepte a semnificatiilor. La prima vedere, aceasta balada n-ar fi altceva decat o liricizare a legendei despre originea ciupercilor criptogame. Ele sunt otravitoare si traiesc la umbra si umezeala sugerand simbolic o existenta hermafrodita intrucat se inmultesc prin spori. Astfel, scenariul liric are si un alt sens: initierea despre o nunta neimplinita, esuata din cauza ca a fost conceputa in mod necorespunzator. Menestrelul e pus „la spartul nuntii” sa „zica stins, incetinel” cantecul pe care „cu foc l-a zis acum o vara”. Nunta are, oricum, o valoare initiatica, pastrand un ritual socio-cultural de mare insemnatate pentru intreaga colectivitate. Scenariul epic este simplu. Simbol al increatului, iar pe alt plan, al intelectului pur si, deci, steril, Riga Crypto aspira, nu la inaltarea in regnul uman, cum s-a crezut, ci sa atraga fiinta umana in hotarele sale, aceasta atractie constituind o capcana primejdioasa pentru Enigel, care-si urmeaza drumul firesc catre „nunta” solara. Acesta apartine „umbrei” si „somnului”, de aceea dorinta de nuntire cu umana Enigel (care e o fiinta solara) apare ca ceva neobisnuit. In regnul inferior, Crypto e un „sterp si naravas” ce nu vrea sa „infloreasca”. Intarziind in dialogul cu Enigel, soarele il surprinde dincolo de umbra protectoare a tinutului boreal si-l pedepseste, transfigurandu-l intr-o ciuperca otravitoare. „Pecetile rosii” stigmatizeaza noua sa stare de faptura demonologica, ceea ce-l va indeparta definitiv de regnul uman, ca si de vechea sa ipostaza de increat, ramanand sa se nunteasca cu „masalarita mireasa”, tot o planta otravitoare. Aventura lui Cryupto esueaza in mod tragic. Tradandu-si conditia paradisiaca, intrarea in planul realitatii inseamna degradare.

Numai in romantismul fantastic german mai intalnim nuntirea grotesca intre un mandragor (regnul vegetal) si o fiinta umana. Romantismul barbian respinge un asemenea mit.

Tonul invocarii de la inceputul baladei este de o adanca tristete, sugerandu-se urmarea tragica nedezvaluita inca: „Menestrel trist, mai aburit / Ca vinul vechi ciocnit la nunta, / De cuscrul mare daruit / Cu pungi, panglici, beteli cu funta, // Mult-indaratnic Menestrel, / un cantec larg tot mai incearca, / Zi-mi de lapona Enigel / Si Crypto, regele ciupearca!”

Fastul acestui cvasidialog are rostul de a pregati starea de comuniune, necesara introducerii in ordinea intima a celor doua principii opozitionale. Menestrelul este „trist” si „aburit”, ceea ce inseamna ca si el se afla intr-o febra revelatorie, diferita de starea normala. Tensionarea aceasta este favorabila inspiratiei pentru cantaret si meditatiei pentru auditoriu, caci „zicerea” nu e la indemana oricui, deoarece trebuie specializare in acest sens, dar si vocatie. „Spartul nuntii” constituie totdeauna un moment dilematic. Exista inca sanse ca nunta sa nu se implineasca ca act, fiind, deocamdata, tot de domeniul virtualitatii. „Facutul” mai poate fi impiedicat. „Drama” ce se deruleaza in tesatura narativ-simbolica este in esenta lirica. Scenariul epico-liric implica fabulatia caracteristica unei oratii de nunta culte. El are rostul unui memento.

Pastrand atmosfera specifica baladelor, scriitorul introduce cu mult talent elemente de natura fabulei sau a povestilor populare, fapt care da creatiei sale o nota de prospetime. Pe aceste coordonate se inscrie invocatia (de factura realista) si drama lirica, erotica si filozofica dintre riga Crypto si lapona Enigel. Daca invocatia este atat de realista, plasand actiunea „la spartul nuntii, in camara”, numele stranii ale eroilor aduc un suflu exotic, de usoara suprarealitate.

Poetul da impresia unei puternice trairi a faptelor din balada, transpunandu-se in situatia nuntasului care, desi cunoaste povestea menestrelului, zisa cu foc acum o vara, tine s-o auda inca o data, idee pe care o accepta si menestrelul insusi: „- Nuntas fruntas! / Ospatul tau limba mi-a fript-o, / Dar, cantecul, tot zice-l-as, / Cu Enigel si riga Crypto”.

S-a creat in acest fel o punte care leaga sufleteste pe nuntas, pe menestrel si pe poet, care reuseste prin imperativul insistentei sa-l determine pe menestrel sa spuna cantecul. Evolutia formelor imperative zi-mi, zi-l si zi-mi-l, ca si precizarea facuta „stins, incetinel”, asigura parca o nota de intimitate care te duce cu gandul la o asemanare intre faptele povestite si viata celui care asculta povestea lui Enigel si a regelui ciupearca.



Dialogul sporeste mult farmecul baladei, nota de sensibilitate si gingasie domina intreaga actiune. Atmosfera de basm este sugerata si de stilul popular impus de cel ce prezinta faptele (stil adecvat unui menestrel), de versul de 8-9 silabe – apropiat ca structura de versul popular –, de rima incrucisata (inlocuita cu monorima sau rima imperecheata cand autorul vrea sa insiste si mai mult pe nota de „poveste”) si de apelul la imperfectul povestirii, al amintirii unor fapte de mult petrecute.

Partea a doua (strofele 5-27) cuprinde povestea nuntirii nerealizate a doi parteneri apartinand unor regnuri diferite: o ciuperca si o fata, cuplu construit nu dupa principiul comunicarii, ci al antitezei.

Crypto este rege „imparatind” peste ciuperci de multa vreme (imperfectul verbului „a imparati” si, in general, verbele la imperfect sustin repetabilitatea, deci eternizarea pentru a trimite la un nou mit). El traieste „in pat de rau si-n huma unsa”, intr-un mediu care-i conserva puritatea, regimul sau fiind somnul. Numele lui provine din grecescul „cryptos” care inseamna ascuns, tainuit, inchis in sine. Ideea este reluata in metafora „inima ascunsa”. Despre legatura ce se stabileste intre acest simbol si regnul ciupercilor (criptogamelor), Tudor Vianu afirma: „Faptul de a fi pus sufletul lui Crypto in trupul plapand al unei criptogame este rezultatul uneia din acele intuitii delicate in viata naturii, capabila sa surprinda corespondentele ei cele mai misterioase, cum numai poetilor le e ingaduit”

Aflat la „vecinic tron, de roua parca”, Riga se singularizeaza, iese din hotarele regnului vegetativ, izolandu-se definitiv de miscarea ciclica a naturii, indicand tendinte accentuate spre inadaptarea in alta ordine. Adaugata variantei initiale, strofa a VI-a clarifica simbolul increatului. Ea introduce elemente in plus pentru delimitarea ipostazei speciale a ciupercii „naravase”.

Dobandind secretul tineretii vesnice („Dar printre ei barfeau buretii / De-o vrajitoare manatarca / De la fantana tineretii”), el se situeaza intr-un timp stagnant, mereu egal cu el insusi, refuzand inflorirea si ramanand „sterp” si „naravas” si este „barfit” cu dispret de supusii sai datorita firii sale ciudate.

Cu toata aparenta lui ingrata, Crypto ar putea reprezenta si geniul: este neinteles, dusmanit de alte ciuperci si etern. Asemenea lui Hyperion, Crypto incearca sa atraga fiinta umana in lumea lui, dar aceasta tentativa (prin care-si incalca destinul), ii va aduce transformarea demonologica, la fel ca in mitul lui Lucifer. Angajandu-se singular in aventura, Crypto devine exponentul moral al unei ordini inferiore, asa cum Hyperion era unul reprezentand o ordine superioara.

Daca admitem paralelismul, de altfel real, cu Luceafarul eminescian, ca dat existential Crypto reprezinta sub-umanul, o ipostaza inferioara fata de termenii propusi de Eminescu. Locul in care exista acesta este un cer rasturnat, raportat la zona astrala a lui Hyperion. In ordine inversa, spre absolutul polului negativ, drumul este acelasi ca de la terestru la astral. In plan poetic, semnificatiile, desi rasturnate, au aceeasi gravitate si, desi inferior Enigelei ca principiu de viata, Crypto ii este superior in absolut ca si Luceafarul fata de Catalina. Desigur ca, reprezentant al naturii sub-umane, Riga Crypto se divulga ca un exponent, in primul rand al umbrei, vegetand „in pat de rau”. Insa el nu simbolizeaza numai amorful regn al criptogamelor, neantrenand la aventura intreaga specie, ci se sustrage regnului, asumandu-si individual riscurile aventurii ca si Hyperion. Prin inchiderea in sine, Riga depaseste ciclul alterarii si degradarii materiale. El nu poate fi considerat doar un simbol al „materiei”, incompatibila la spiritualizare. Crypto, „inima ascunsa”, simbolizeaza aceeasi natura stagnanta, ca si melcul, un prag de trecere spre altceva. El e steril si nu infloreste. Nici fruct, nici pornire spre fruct. Ceva pur. Gratuit. Asteptand fatalitatea implinirii sau a mortii, la „vecinic tron, de roua parca!”. Se pare ca acei ghiocei si toporasi ar reprezenta de fapt regnul amorf al carui ciclu il refuza riga, ramanand steril, si de aici ostilitatea si izolarea. Oricum, chiar in regnul sau, Crypto este un insolit, „un nebun si naravas”. El e o natura singulara, cu ciudatenii fata de ritmul comun al lumii din care face parte. Cu o asemenea perspectiva, situarea sa simbolica este aceea a geniului fata de contemporanii mediocri. Deocamdata Riga este un daimon raportat la mediul din care se sustrage. Intr-o ordine mai abstracta, el este chiar o ipostaza a increatului.

Al doilea termen al fabulei lirice este Enigel, o fata venita din Laponia, al carei nume aminteste de numele raului tatarasc Ingul. „Mica, linistita”, imbracata in piei, Enigel reprezinta conditia umana marunta si mereu egala cu ea insasi. Parasind nordul (taram etern al Ideii), ea este atrasa de soare, spre a „nunti” cu el; in realitate, soarele aducand, prin rotatie, trecerea timpului, nostalgia laponei are semnificatia realizarii destinului ei de fiinta muritoare, incadrata in curgerea vremii. Coborand din Nord, deci fiind mesager al ideii, Enigel este patronata de restrictia zeului Mercur. Insa numai aparent, fiindca, de fapt, dupa cum spune poetul, ea se afla „urgisita” in „tari de gheata”, in tinutul glacial, fiind deci o fiinta solara si tinde sa revina mai la sud, cu dorinta puternica de a-si inteti natura afectiva, adica de a se manifesta ca umanitate solara. Ea ar sugera o existenta conceptuala inconsistenta, posedand fiorii reci ai abstractiei, un dat pe care il reneaga acum pentru Nunta cu Soarele. Enigel reprezinta deci regnul uman; imbracata in piei calduroase isi urmeaza ciclul normal al unui fel de transhumanta vitala. „Miscarea” ei are un sens energetist natural, nepercepand ipostaza stagnarii paradisiace. Ea actioneaza, fiind atrasa spre caldurile germinative. Starea sa ramane insa ambigua, ca si aceea a Catalinei. De aceea, venind din tinuturi boreale, va respinge racoarea sterila, propusa de regele Crypto.

Aspiratia erotica a lui Crypto insereaza efluvii hipnotice in cadru, astfel ca lapona cade toropita de somn cand traverseaza tinutul stapanit de riga. Cele „trei covoare de racoare” sunt cele „trei atlazuri” care formeaza „culcusul / In care doarme nins albusul / Atat de gales, de inchis, / Ca trupul drag, surpat in vis” (Oul dogmatic), reprezentand si acolo, in plan fenomenal, acelasi factor feminin, pus in pragul nuntirii. Enigel „toarce verdeata”, sugerandu-se astfel latenta senzualitatii pe care o detine. Verdele („verdeata”) se asociaza si in viziunea folclorica unui inalt potential de vitalitate, corespunzator unei exacerbari a trairii simturilor. „Toarcerea” este aici echivalenta unei „respiratii” voluptoase a simturilor.

Dincolo de cele doua portretizari ale protagonistilor, Ion Barbu transfera realul in vis. Locul naratiunii baladesti il ia dialogul; chemarile halucinante, de ceremonial magic apartin inferiorului si parcurg trei etape tensionale: mai intai Crypto ii ofera fetei o esenta a lumii in care domneste (reprezentata prin „fragi”); apoi el accepta sacrificiul propriu („Daca pleci, sa culegi, / Incepi rogu-te cu mine”) pentru ca, in final, sa-i propuna valorile supreme ale lumii sale – somnul fraged si uitarea – care ar lecui fiinta umana de zbuciumul cautarii. Putem constata in acest dialog fastul ritualic, caracteristic „oratiilor de nunta” ce se instituie si in cazul apropierii erotice dintre Crypto si Enigel. Refuzul laponei nu apare transant, ci doar ca o amanare: „Si esti umed si plapand: / Teama mi-e, te frangi curand, / Lasa – Asteapta de te coace”. Cu ocrotire materna, Enigel incearca sa-l induplece pe „blandul riga” sa renunte la aventura, caci „coacere” pentru el nu exista decat ca posibilitate ultima – extinctia. Conform viziunii folclorice, Crypto nu e apt de nuntire, adica e „necopt”, ceea ce poate insemna ca aspiratia sa este prematura.

Tensiunea lirica a baladei este continuta in chiar ritualul nuntirii. Aspiratia erotica apartine numai factorului inferior, petirea suava a lui Crypto intamplandu-se in somn, deci pe cale onirica, la fel ca in Luceafarul. Altfel, comunicare celor doua regnuri nu e posibila. Cadrul oniric ales de Ion Barbu ilustreaza insa similitudinea situarii initiatice cu aceea eminesciana. Rasturnand ecuatia Luceafarului, Ion Barbu preia elemente multiple, insa, in tratarea acestora, se poate depista usor atitudinea polemica. Un mare poet polemizeaza totdeauna cu un alt mare poet. In acest ceremonial de petire, Crypto este solemn si grav; el are oroare de actul manifestat, imbiind-o pe presupusa mireasa cu „dulceata” si „fragi”, produse frugale ale existentei vegetative. Ademenind-o, Riga Crypto e de o inofensiva timiditate fata de feminitatea prea familiara, aproape intima a laponei; tonul acesteia e prea afectiv, afectat chiar, pe langa solemnitatea sacerdotala a lui Crypto, care, pentru implinirea nuntii, nu pregeta sa se jertfeasca pe sine. Saltul calitativ, autodepasirea ar consta tocmai in „culegerea” sa de catre Enigel care, insa, este ambigua ca o cocheta ce refuza seducerea: „- Te-as culege, riga bland… / Zorile incep sa joace / Si esti umed si plapand: / Teama mi-e, te frangi curand, / Lasa – Asteapta de te coace”.

Daca e sa ne oprim la un prim nivel de lectura - la cel mai eminescian cu putinta – atunci vom deduce ca Enigel nu (co)raspunde chemarii inalte a lui Crypto. Ca orice femeie (careia ii prieste solaritatea), ea tinde spre implinirea hic et nunc si manifesta spaima de ciudateniile insului iesit din comun. Crypto ar fi aici un „geniu” degradat. Femeia pare profunda numai in replica nonsalanta si in preocuparea de a se exprima pe sine, indiferent prin ce mijloace; acel „asteapta de te coace” rostit cu o degajare glumeata este verdictul mortii pentru Riga care raspunde tot sacerdotal, ilustrand tragismul gestului initial: „- Sa ma coc, Enigel, / Mult as vrea, dar vezi, de soare, / Visuri sute, de macel, / Ma despart. E rosu, mare, / Pete are fel de fel; / Lasa-l, iuta-l, Enigel, / In somn fraged si racoare”. Enigel e implorata aici sa-si paraseasca existenta solara: soarele inseamna ciclul, macularea, nuntirea („pete are fel de fel”) pe care Riga le refuza prin datul existentei sale sterile. Acum devine necesara jertfa simbolica prin metamorfozarea maligna, care inseamna un salt involutiv.

„Involutia” catre increat, ca o chemare spre „racoare” a lui Riga Crypto, ar fi o posibilitate de salvare, „somnul fraged” fiind identic cu preexistenta. Evolutia, patronata de Soare, implica alterarea, putrefactia carnala, intr-un cuvant viata, cu toata mecanica sa. Soarele actioneaza prin alterare, el se intrupeaza in „visuri multe, de macel”, pe cand Crypto o cheama pe lapona spre puritatea increatului („Somn fraged si racoare”), cum Hyperion o invita pe Catalina in „palate de margean”. Existenta laponei, insa, ii impune urmarea ciclului vital, avand teama de raceala stagnanta a datului vegetativ, viata fiind pentru ea, in mod firesc, fata de oferta lui Crypto, o treapta superioara. Initierea solara divulgata aici apare, la fel, ca o tentatie constienta pentru lapona. Principiul solaritatii e opus aceluia inferior, demonologic, al Rigai Crypto si infruntarea capata o semnificatie simbolica. Natura umana a laponei nu se poate degrada, prin acceptarea unei existente inferioare, ci, dimpotriva, aceasta cere o implinire luminoasa, jubilatorie, adecvata propriei identitati. Riga e steril (simbolizand increatul), pe cand existenta solara implica „facutul”, evolutia. Este adevarat ca „nemanifestatul” Crypto tinde spre uman, dar este respins de acesta. Nu e vorba de o incompatibilitate intre materie si spirit, ci de doua tendinte de viata disjuncte, ce se resping prin inadecvare. Caci Enigel, din „umbra deasa”, „desfacuta” vrea sa se indeparteze cat mai mult de aceasta stare amorfa. Dorinta spre caldura (germinatie) o are tot polul sau. Orice stare unilaterala (aici zona boreala) tinde spre contrariul sau. Astfel Nordul viseaza Sudul si invers. Este o nostalgie de compensatie cosmica, ce tine echilibrul universului. Transcendentul aspira catre teluric (Hyperion), pamantescul catre transcendent (Catalina), dar in fond toate raman imobile in conditia lor data, cum demonstreaza metamorfoza Rigai Crypto ceruta ca un exemplu drastic de neamestec. Visul laponei spre soare nu vizeaza numai vitalul, ci si afectul („fantana-n piept”), atribut uman care se amplifica numai la lumina solara. „Roata” este refractia soarelui in fantana sufletului, crescand cu cat caldura data este mai mare. Trairea sufleteasca va fi cu atat mai completa cu cat aceasta „roata se mareste”. La umbra nu cresc afectele, ci doar „carnea”, simbolizand aici materia vegetativa, necolindata de fiorii emotiei umane.



Soarele este tentatia ultima (al treilea cerc – primul cerc e reprezentat de afectul patronat de Venus, al doilea de intelectul tutelat de Mercur – ce reprezinta o sinteza a primelor doua) a experientei poetice barbiene. Catre Soare se indreapta si lapona mica, Enigel, plecand din „tari de gheata”, unde se afla „urgisita” . Miscarea sa se aseamana cu banchizele pornite spre dezghet. Ea parcurge ciclul traditional neabatut, din Nordul inghetat al ideilor catre Sudul vietii animate de „sufletul – fantana”, trebuind sa treaca prin primejdioasa ispita a regnului lui Crypto, care o imbie la stagnarea in lumea de jos, a lui Hades. Ca principiu masculin, care este in sine neroditor, Crypto ar vrea sa-si extinda imperiul si asupra fecunditatii solare. Dar superioritatea revine acum principiului feminin, singurul capabil sa reziste discului solar, experientei finalizate.

Insotirea cu Riga Crypto ar insemna oprire sub imperiul subteran al lui Pluto, damnarea la sterilitate, la „vecinic tron de roua”. De aceea invocatia „regelui-ciupearca” o surprinde pe Enigel si o inspaimanta ca un act de blasfemie: „Riga Crypto, riga Crypto, / Ca o lama de blestem / Vorba-n inima-ai infipt-o! / Eu de umbra mult ma tem…”

In aparare, lapona isi evoca polul originar, care in incremenirea sa glaciala, viseaza extaziat „greu taler scump, cu margini verzi”. Enigel se dezvaluie lui Crypto pentru a se feri de efectul nociv al chemarilor lui, de teama sa nu-si uite destinul solar: „Ma-nchin la soarele-ntelept. / Ca sufletu-i fantana in piept, / Si roata alba mi-e stapana / Ce zace-n sufletul-fantana. // La soare, roata se mareste; / La umbra, numai carnea creste / Si somn e carnea, se desumfla, / - Dar vant si umbra iar o umfla…”. Din perspectiva fiintei umane, intoarcerea in preexistenta ar insemna nu doar o involutie, ci si o sugestie a deformarii si alterarii.

Locuitoare a Nordului („Ca daca-n iarna sunt facuta, / Si ursul alb mi-e varul drept”) – spatiul barbian al Ideii (intelectului), Enigel reprezinta, la modul potential, iubirea, iar „nuntirea” ei cu Soarele este o etapa in implinirea destinului ei ontologic.

„Desfacuta” din „umbra deasa” (in care nu-si putea realiza esenta venusiana), lapona cauta Soarele – singurul „obiect” din Univers care nu are umbra.

In mitologia barbiana, astrul reprezinta cea de-a treia „roata” a nuntirii, aici realizandu-se contopirea primelor doua „roate”: Ideea si Erosul. In consecinta, Soarele este un principiu unic, suficient siesi, metaforele „greu taler scump” si „roata alba” sugerand spatiul inchis si perfect al cercului. Numai Soarele are putinta de a deschide „fantana” sufletului (constiinta unita cu afectele), in care sa se reflecte lumea, intr-un „joc secund” mai pur decat cel demiurgic primordial.

„Carnea” inseamna in poezia barbiana visul bolnav, romantic, fara finalitate in cunoastere, lipsit de afectul solar. Aspiratia laponei se indreapta se indreapta spre Soare, recapatandu-si esenta umana. Prin acest dialog initiatic, o nunta se petrece insa involuntar. Discutia prelungindu-se, Crypto este surprins de Soare, tocmai cand imprudentul indragostit iesise din conul lui protector de umbra. Atins de razele arzatoare, regele-ciupearca va suferi o transformare demonica, pedeapsa pentru ca a incercat sa-si contrazica destinul: „Si sucul dulce inacreste! / Ascunsa-i inima plesneste, / Spre zece vii peceti de semn, / Venin si rosu untdelemn / Mustesc din funduri de blestem”.

Crypto este surprins in afara tinutului ce-i apartine, asa cum cantatul cocosului ar surprinde un duh malign pe cai prea indepartate de salasul sau. Ceea ce se intampla acum nu este nici moartea, nici innebunirea lui Crypto, ci, acesta, prin oglindirea brutala a soarelui in el, isi dezvaluie „ascunsa inima”. Soarele il des-cifreaza deci, scoate la lumina ceea ce era criptic in el. Deoarece nu voia sa se manifeste, prin aceasta aventura brusca Crypto ia forma unei fapturi degradate. „Impodobit” cu petele care indica ciupercile otravitoare si plin, acum, de venin, Crypto va ramane intr-o lume malefica; nunta dorita este inlocuita cu una hilara („Cu masalarita mireasa”), insotirea cu o planta otravitoare fiind ultimul moment al pedepsirii lui Crypto. El ramane sa imparateasca intr-un regn ce nu mai e vesnic (deci criptic), ci supus ciclului, dar nu in imparatia solara, singura capabila sa recupereze arhetipurile puse la incercare prin intrupari repetate, ci in cea a fapturilor inferiore, respinse de evolutie. Sensul ultim dat poemului consta deci in superioritatea principiului feminin solar in dauna celui masculin steril.

Unilateritatea starii de existenta a lui Riga Crypto nu suporta tentativa autodepasirii, caci „la faptura mai firava / Pahar e gandul, cu otrava”. Cugetul (ca atitudine dilematica nepermisa) introduce sensul antinomic (otrava) in vointa inferioara, distrugand-o, si conditia initiala e negata. Astfel aspiratia nefireasca a lui Crypto va fi sanctionata prin nuntirea in regnul inferior. Din faptura paradisiaca, el devine demonologic, sporind regatul lui Hades. Orice iesire din echilibrul prestabilit al firii este sanctionata ca un hybris si Crypto este alungat spre regnul malign, la „masalarita- mireasa, / Sa-i tie de imparateasa”.

Ceea ce se petrece cu Riga Crypto este rezultatul unei oglindiri bruste care demasca esenta ireconciliabila a doi poli opusi. El poate fi intruchiparea intelectului pur, a atractiei criptice, iar aspiratia sa e aceea de a se conjuga cu afectul solar, manifestat in fiinta umana. Intruchiparea rece a regelui-ciupearca este la fel de hilara si absurda, ca si aceea iesita din betia onirica, drog primejdios al ratiunii. Existenta sa nu e posibila decat in plan fictiv, iar manifestarea in concret, ca atare, prin nunta cu afectul, nu face decat sa-i releve inconsistenta, sa-l distruga. Oglindirea soarelui in bizara criptogama constituie, de fapt, oglindirea Rigai in propria-i imagine. Soarele („aprins inel”) se imprima de zece ori in „pielea-i cheala” (numarul 10 este simbolul hermetic al creatiei complete), iar otrava ciupercii (cognoscibila abia acum prin oglindire) izbucneste spre cele „zece vii peceti de semn”, demascandu-i inconsistenta. Ciuperca are, deci, doar aparenta unei esente increate, ce se poate manifesta benefic, fiind marcata de cele zece semne ce indica creatia, caci, astfel, e o copie goala de orice continut, imposibil de validat in actul concret al creatiei. [Notiunea de increat (pe care Ion Barbu o introduce in literatura) reprezinta preexistenta, stadiul imediat anterior nasterii (reprezentat prin ou). Considerat ca timp al puritatii, increatul trebuie mentinut, intrucat trecerea in stadiul de creat aduce imbatranirea si moartea.] Prin oglindirea solara s-a produs ciocnirea de forme incompatibile de existenta, cu efect dezastruos: „inima ascunsa” a criptogamei, farama ei de spirit acoperita de straturi groase de materie inerta se hipertrofiaza stricand echilibrul, explodeaza, prilej pentru o imagine memorabila prin concentrare si concretete.

Scos violent din modul lui de a exista, riga Crypto inceteaza de a mai fi riga al ciupercilor, ipostaza lor pura si reprezentativa, si devine un biet nebun, o ciuperca veninoasa, pribeag in tovarasia laurului si a maselaritei. Finalul e deci dramatic, dar numai in ceea ce priveste destinul acestui personaj – simbol al lumii inferiore, prilej pentru poet de a afirma memorabil conditia singulara, superba, de fiinta evoluata („fiara batrana”) a omului: „Ca-i greu mult soare sa indure / Ciupearca cruda de padure, / Ca sufletul nu e fantana / Decat la om, fiara batrana, / Iar la faptura mai firava / Pahar e gandul, cu otrava”.

Finalul poemului revine la „rama” spre a conchide asupra implacabilei conditii a regnului vegetal reprezentat de plantele otravitoare mereu doborate de o aspiratie mult prea mare fata de puterea lor marginita. O atare conditie este mitizata ca un pol extrem dincolo de cel al oamenilor (al lui Enigel) mereu in aspiratie si niciodata opriti. De fapt, chiar incercarea lui Crypto a fost o tentatie pe care Enigel a trecut-o, prelungindu-si traseul cunoasterii.

Nu trebuie sa uitam, totusi, faptul ca, desi acorda mult spatiu rigai Crypto, trubadurul ne spune totusi balada laponei Enigel. In functie de ea trebuie urmarita desfasurarea epica si intelese semnificatiile si chiar singura modificare formala, importanta, intervenita: cand incepe sa vorbeasca Enigel, ritmul vioi al poemului e inlocuit cu unul mai larg, aproape solemn. Fiinta solara, Enigel migreaza spre sudul luminos si i se imbie, la un moment dat, modul vietii vegetative. Tentatia se produce noaptea, in absenta astrului tutelar, in somn, cand deci corespondentul lui in om – sufletul, spiritul – a amortit, si insul e numai trup, numai materie. Atunci apare riga Crypto, pentru ca numai in starea aceasta, de materie inerta, Enigel poate comunica cu el. Drama, adanc semnificativa, e a ei, a umanului ispitit sa-si abandoneze conditia solara. O drama numai indicata ca posibila, neparcursa de lapona Enigel, pentru ca obsesia luminii e, in ea, puternica. De aceea, poemul sfarseste intr-un ton mai degraba vesel, cu toata tragedia ciupercii, prezentata aproape umoristic. Spus la o nunta de un menestrel, Riga Crypto si lapona Enigel e, intr-un fel anumit, un cantec de nunta, in acceptia pe care o are termenul in poezia lui Barbu: al nuntii – evitate – cu materia inerta si al nuntii – necesare – cu soarele, cu spiritul.



Diferenta dintre Luceafarul si Riga Crypto si lapona Enigel este una de optiune valorica. Pe cand Eminescu opteaza pentru „cercul” superior al intelectului („mintea aplicata exclusiv la obiect”, cum il defineste Schopenhauer, iar pe de alta parte el insusi principiu abstract al lumii, necontingent), imposibil de conciliat cu lumea afectului, Barbu prefera „sensul feminin”; pentru el superioara este implinirea umana solara si cunoasterea pe aceeasi cale, desi dezvaluie totodata tragismul conditiei inchistatului Crypto. Optiunea poetului este indreptata catre afectul esentialmente solar, al carui posesor este factorul feminin, investit aici cu atribute de initiere superioare in ceea ce priveste existenta. Balada liricizeaza intens conditia umana, plina de asumarea constienta a propriei solaritati: „Caci sufletul nu e fantana, / Decat la om, fiara batrana”. Balada revela tocmai sensul de degradare pe care nunta il contine. Elementul masculin apare simbolizat prin increat si totodata prin apartenenta la intelectul pur. Crypto se sacrifica in primul rand ca idee (prin restrictia impusa de neconcordanta naturilor inapte sa comunice, ca si in Luceafarul), ramanand in sensul senzorial, fara sansa de a-si depasi conditia existentiala, iar Enigel, ca si Catalina fata de Hyperion (factor uman, solar) doar ii traverseaza existenta, facandu-l sa se manifeste si sa-si dezvaluie esenta maligna. Termenii mai expliciti ai ecuatiei lirice capata insa si alta desfasurare. Combinand magia folclorica cu romantismul ultim german, Ion Barbu cultiva un lirism impur in care se petrece o monstruoasa interferenta intre regnuri. Amorful capata atribute animiste, dupa cum spiritualul are nostalgia eminesciana a coborarii in fenomenal. Aceasta compensatie a regnurilor se explica la noi, ca si la nordici, prin virtualitatea magiei. In Riga Crypto si lapona Enigel regnurile tind sa-si depaseasca starea initiala – data. Precum la Eminescu, aici dilematicul se naste dintr-o incompatibilitate ontologica. Riga Crypto reprezinta o forma de increat speciala, nemanifestata (aflata in stare de latenta „secreta”) ce simte tentativa de autodepasire a propriei conditii prin atractia spre afect ( lumea cu stari emotionale). El e un Hyperion tot atat de abstract (in ipostaza inversata), decazut din polul spiritului. Conditia sa este tot una de damnatiune („la vecinic tron”), dar la o stare vegetativa eterna. E un increat, corespunzator regnului inferior. Hyperion ar fi ideea, spiritul tinzand spre afect, dar si Crypto are aceleasi impulsuri. Deci, dinspre poli opusi, si Crypto si Hyperion au aceeasi tentatie, devenind astfel ambii niste naturi problematizante, niste rebeli. Unul vine dintr-un absolut intangibil si factorul uman (Catalina) nu-i corespunde, incat ramane doar vis, iar altul (Crypto) vine dintr-un regn subuman si factorul afectiv il respinge de teama „umbrei”, adica a stagnarii trairii. In amandoua cazurile incompatibilitatea ontica este evidenta. Natura vitala (solara) a Enigelei ii impune sterilului Crypto „sa se coaca”. In acest sens, Catalina este o natura identica ce nu se poate nega decat in vis, iar la Barbu (si aici aventura erotica are loc in vis), Enigel (tot o Catalina, dar ceva mai vanitoasa, data fiind natura inferioara a partenerului) nu-si poate refuza caldura (viata), adica atractia solara. Stagnarea in lumea de „umbra” a lui Crypto sau in acea de „lumina” a lui Hypeion, inseamna doar sterilitate. In ecuatia barbiana, principiul initiatic a Nordului (al laponei Enigel) este mai inalt, continand si treapta solara a fecunditatii (nunta), atribut preponderent uman, care presupune constientizarea si deci angajarea responsabila in traire. Natura demonologica, data lui Crypto, nu suporta nunta cu Soarele, nici macar ipotetic, aceasta fiind suprema incercare la care il supune Enigel. Nunta are totusi loc si Riga isi dezvaluie natura maligna, manifestandu-se (dupa contactul cu Soarele) in regnul inferior. Totusi, in sine, ca principiu liric, Riga Crypto e mai profund, traversand o drama individualista chiar in cadrul regnului sau, natura sa fiind similara celei a lui Hyperion (si acesta damnat la o conditie irevocabila), insa la pol opus. Initierea solara spre care tinde Enigel ramane inferioara in absolut „nebuniei” lui Crypto. Desigur ca fiecare dintre cele doua naturi, ce se confrunta ca identitati precise, isi justifica reactiile in planul lor de existenta, insa tragic (in mod voluntar) apare Crypto care nu se poate rupe de lantul damnarii existentiale, nepermitandu-i-se manifestarea ca fiinta solara.

„Obiectele realului” sunt doar simpli figuranti ai textului barbian, termeni alesi aproape arbitrar pentru a genera operatia de textualizare. Tema baladei Riga Crypto si lapona Enigel pare astfel aleasa arbitrar de „nuntasul fruntas”, poate putin cam „aburit”, pentru a-l provoca pe menestrel la o incercare deosebit de grea, fixandu-i dinainte termenii unei absurde ecuatii. Menestrelul trebuie sa-i faca pe plac, aceasta fiind insasi conditia sa. Problema pe care o are el de rezolvat nu este insa aceea de a nascoci ceva plauzibil, verosimil adica (in sensul mimesis-ului aristotelic), ci de a da nastere unui „cantec”, a unei „ziceri”, adica de a se supune unei anumite constrangeri formale, unui tipar asimilat deja definitiv de catre colectivitatea insasi. El va trebui deci sa nu iasa din tiparele baladice, in care sa introduca niste personaje fictive si in fond indiferente intr-o trama care sa semene cu ceva indeobste cunoscut. „Nuntasul” (destinatarul capricios al unei astfel de comenzi), „aburit” cum e (ca si menestrelul insusi), nici nu va observa, mai mult ca sigur, inconformitatea logica a faptelor, ci va fi atent la punerea lor in scena, la ton („Cu foc l-ai zis acum o vara / Azi zi-mi-l stins, incetinel”), la imprejurare („la spartul nuntii, in camara”), la elementele care corespund ideii sale despre „zicere” ca atare. Nu avem personaje propriu-zise, ci un fel de actanti abstracti ai unui mesaj formal cuprins intr-o balada grotesca, mesaj care nu mai e secundar, ca in poezia traditionala, ci tinde sa ia locul celui referential. De altfel, la nivelul limbajului, poetul pare uneori ca se exprima prin cuvinte, cand, de fapt, recurge la asonante si aliteratii de genul: „Uite fragi, tie dragi sau „Eu ma duc / sa culeg / Fragii fragezi mai la vale […] / Daca pleci, / Sa culegi…”. Sensul pare a sta aici pe al doilea plan; ba mai mult, pare generat de sonoritatea muzicala a asocierilor de sintagme, asocieri care sunt deja inscrise, cum ar spune Barbu insusi, intr-un anume „gen al limbii”. Exista in versurile de mai sus, ca de altfel in intreaga secventa a dialogului dintre Enigel si Riga Crypto, un fel de somn al limbajului, in care acesta se viseaza pe sine; replicile se reiau si se continua de la unul la altul intre cei doi parteneri: Enigel: „Eu ma duc sa culeg…”; Crypto: „Daca pleci sa culegi…”; Enigel: „Te-as culege, riga bland / … / Lasa, asteapta de te coace”; Crypto: „Sa ma coc, Enigel, mult as vrea…” etc.

Provocarea ascultatorului este evident aceea de a-l determina pe menestrel sa depaseasca etapa afectiva a „zicerii” („Cu foc l-ai zis […] / Azi zi-mi-l stins…”) si sa treaca la un fel de exhibitie tragica a cuvantului in care amanuntele concrete se supun formei dominatoare. Asistam, prin efortul menestrelului, care-si cunoaste foarte bine datoria si adera la un astfel de mod de a vedea lucrurile, la autogenerarea textului prin respectarea constrangerilor formale cerute de genul baladesc. Astfel, prima strofa de dupa dialogul initial dintre menestrel si nuntas, adica prima strofa a baladei propriu-zise este o strofa generatoare in care apar cadrul si numirea „personajului”, moment indispensabil oricarei balade sau oricarei opere epice. De aici incolo efortul menestrelului merge inspre generarea unei intrigi, care nu e posibila decat prin instituirea unui raport antitetic. Pana la gasirea lui, se defineste „actantul” prin inventarea unor „actori” auxiliari, de referinta („Dar printre ei barfeau buretii…”, „Si rai ghioci si toporasi…”). Se respecta astfel automat si cerinta ca personajul sa fie unic, prin referire la mediul sau de existenta. Se contureaza apoi termenul advers (lapona Enigel); este evocat drumul ca arhimetafora a insusi parcursului epic al baladei si popasul (si el o arhimetafora – pretext al supunerii la proba), aceasta fiind secventa centrala obligatorie. De observat ca aici terenul de confruntare este visul, care are functia de a ne atrage atentia asupra abstractiunii probei, a caracterului ei doar ipotetic si formal. Lipsa totala a dimensiunii spatio-temporale, faptul ca proba in sine nu este decat o tentatie, motivarile „eroinei”, subtile, inconstiente, chiar ilogice, tinand tot de sfera visului, ne pun din nou in garda asupra mesajului unei asemenea „naratiuni”. Proba e, de fapt, inlocuita de dialog, adica ceea ce conteaza aici nu sunt actiunile, ci insusi actul spunerii, expresia verbala a actantilor, aceasta fiind insasi proba la care obliga „zicerea” unei balade. Este deci o „proba” de menestrel, nu de erou. Personajele barbiene nu mai corespund unei simbolistici, ci doar unei figurari, aceasta din urma presupunand un grad mult mai inalt de abstractizare si formalizare a mesajului. Limbajul dialogului pastreaza si el toate datele oniricului; elementele din care el se compune sunt absolut conventionale: poetul inventeaza ad-hoc o drama; predominanta este drama formala, sugerata de antiteze absolute. Asistam la drama oglindirii in ceva cu totul inadecvat actului specular; oglindirea in opacitate duce la anihilarea ei totala, la spulberarea prestigiului pe care-l poseda la inceput prin incriptare Riga. Intrucat „personajul” este cu totul conventional, arbitrar, nici drama nu poate fi reala, nici macar simbolica. Cititorul nu recepteaza in prim-plan decat operatia instituita de poet si implicatiile ei, si anume actul specular. Asistam aici la o oglindire inadecvata; ea este si combustie anihilanta („Ca la nebunul riga Crypto, / Ce focul inima i-a fript-o”), combustie care vizeaza insusi centrul obiectului ales; daca acesta e neadecvat, va fi distrus in mod ireversibil. Reflectarea mareste ciclul posibil de cuprindere a unei esente, aria ei de semnificare: „La soare roata se mareste” – soarele, lumina, sunt conditii ale reflectarii in orice oglinda, in timp ce cresterea in sine, cantitativa, neinsotita de act specular, este cu totul nesemnificativa („La umbra numai carnea creste” – „carnea” apare aici ca metafora a corporalitatii opace a ceea ce este netextual, nespeculat). Descifrarea completa prin oglindire a unui simbol (Riga Crypto) duce la anihilarea, la distrugerea lui totala. Nedescifrat, el traieste totusi si i se pot atribui calitati, se poate „barfi” despre el, adica poate fi inclus in textul unei comunicari socializate, atribuindu-i-se calitatile presupuse de sistem. Specularea lui totala ii dezvaluie insa vidul central, tocmai acel gol interior care-l facea sa para vesnic tanar, sa imparateasca la un „tron de roua”. Or, acesta nu mai e simbolul traditional, ci este insusi semnul lui, adica semnul in general, a carui drama este pusa in act in poezia respectiva. Ca si oul, melcul etc., regele-ciupearca este o oglinda oarba el insusi; lumina rasfranta in ea nu poate specula singura nimic. Crypto este o oglinda intoarsa in sine, fara corporalitate („pielea-i” este „cheala”); nuditatea acestei ciuperci divulga singura fiinta ei de neant.

Textul barbian, fiind o metapoezie, se preteaza la diferite niveluri de interpretare, incadrandu-se in ceea ce Umberto Eco numeste „opera aperta”.






Politica de confidentialitate



DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 8534
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2022 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site