Caracterizarea lui Ion - un destin individual

Caracterizarea lui Ion

Eroii sunt tipuri sociale ce actioneaza in imprejurari tipice (munca la camp, viata in gospodarie, conflictele interetnice, politice si personale etc )si reprezinta categorii sociale.

'Ion' este romanul unui destin individual, in centrul sau situandu-se - monumental si simbolic prin tragismul sau - figura personajului cu acest nume, consumandu-se intre iubire si patima pentru pamant.

Aceasta din urma capata la el forta instinctului vital, capabil sa concureze dragostea.

In jurul acestui personaj, simbol individual al taranului in lupta pentru pamant, conturat obiectiv si realist, intr-o maniera moderna, se organizeaza numeroasele episoade aparent haotice ale operei.

Personajul principal simbolizeaza categoria sociala a taranului sarac, care - prin mijloace individuale - incearca sa obtina pamant, deoarece pamantul reprezinta pentru el existenta, un loc in lumea satului, demnitatea.

Tatal lui Ion, 'mare cantaret din fluier', a fost 'sarac iasca si lenevior de n-avea pereche'.

In toata viata lui 'n-a tras o brazda cumsecade' si 'cand s-a lasat de fluier, s-a apucat de betie'.

Asa ca el pierde treptat averea Zenobiei fiindca 'fugea de munca grea' si 'toate crasmele le batea'.

In aceste imprejurari, Ion a crescut ravnind pamantul care-i era 'mai drag ca o mama' si pizmuindu-i pe cei bogati.

Patima pentru pamant a devenit la el ratiune de a fi.

Cu o obiectivitate rece scriitorul noteaza ca Ion a fost cel mai iubit elev al invatatorului Herdelea, care i-a batut mereu capul Glanetasului sa-i dea pe copil 'la scoala cea mare din Armadia, sa-l faca domn'.

Copilul era silitor si cuminte, dar ii placea mai mult sa pasca vacile pe camp, sa tina coarnele plugului, sa coseasca, 'sa fie vesnic insotit cu pamantul'.

Scriitorul isi urmareste personajul in doua ipostaze care-i definesc caracterul: framantat de dorinta de a avea cat mai mult pamant si dupa ce a capatat pamantul mult ravnit.

Tudor Vianu aprecia romanul pentru intuitia psihologica sigura, pentru felul in care scriitorul patrunde pasiunile traite de personaje.

Ion este chipes, istet, iute si 'artagos ca un lup nemancat', obsedat de dorinta de a avea pamant.

El da expresie instinctului de posesiune asupra pamantului.

Scriitorul spune ca 'trecea deseori, parca inadins, pe langa pamantturile lui Vasile Baciu. Le cantarea din ochi, se uita daca sunt bine lucrate., se simtea stapanul lor si-si facea planurile cum va arata faneata cutare sau cutare porumbiste'.

Feciorul Glanetasului este harnic si dornic sa-si arate iscusinta. Scriitorul spune ca 'era iute si harnic ca ma-sa. Unde punea el mana, punea si Dumnezeu mila. Iar pamantul ii era drag ca ochii din cap'.

In fata ogorului aurit de spice este cuprins de betia unei inalte emotii si vrea sa-l aiba cu orice pret.

Faptele pun in lumina caracterul personajului.

Scriitorul noteaza minutios scena infruntarii dintre Ion si Vasile Baciu la hora duminicala.

Jignit in fata satului de 'bocotanul' care-l face 'sarantoc' si 'talhar',Ion reactioneaza violent, potrivit firii sale impulsive:

'schimba fete-fete', ii tremura genunchii si simte o uscaciune in cerul gurii, 'de parca i s-ar fi aprins sufletul'.

Rebreanu surprinde reactiile lui fiziologice ale eroului, care percepe ocara ca pe ' o lovitura de cutit'.

El noteaza ca 'inima ii sfarama coastele ca un ciocan fierbinte', in timp ce flacaul simtea ca 'ii clocotea sangele', in timp ce 'o scaparare furioasa ii tasni din ochii negri, lucitori ca doua margele vii'.

Este tentat sa inabuse ocarile 'cu un pumn zdravan'.

Se simte 'multumit.si racorit' , orgoliul sau ranit se mai tempereaza numai dupa ce-l bate zdravan pe George Bulbuc, cel 'greoi, spatos si umeros ca un taur', pe care Vasile Baciu il voia ca ginere.

Pentru Ion starea conflictuala a devenit parca a doua natura.

Dojenit de preot in fata lumii din biserica pentru ca-l batuse pe George, Ion pleaca ochii tremurand de rusine, sub privirile sfredelitoare ale celorlalti, neandraznind nici sa se miste.

Monologul interior dezvaluie insa structura intima a personajului:

'Numai ticalosii - isi zice el cu obida in gand - sunt astfel loviti in fata lumii intregi. Dar el de ce e ticalos? Pentru ca nu s-a lasat calcat in picioare, pentru ca vrea sa fie in randul oamenilor?'

Manat de setea pentru pamant, Ion intra cu plugul si micsoreaza cu cateva brazde bucata de pamant a lui Simion Lungu, pe motiv ca pamantul apartinuse - cu ani in urma - Glanetasilor.

Acum 'inima ii tremura de bucurie ca si-a marit averea'.

Ion este un personaj voluntar, caracterizat printr-o vointa imensa.

Fiul lui Alexandru-Pop Glanetasu , unul dintre cei mai saraci flacai din satul Pripas, se afla acum in fata unei optiuni fundamentale: sa se insoare cu Florica cea 'sprintena ca o ispita', fata saraca, dar draga sufletului sau, ori s-o ia pe Ana cea uratica, dar care are avere.

Dar flacaul este robit pamantului si patima pentru avere va determina succesiunea episoadelor urmatoare ale romanului.

Scriitorul urmareste subtil comportamentul personajului, care ii pune in lumina framantarile sufletesti, urmarite in mod gradat de Rebreanu.

Actiunile ii sunt determinate de oscilarile sale intre cele doua extreme: 'glasul pamantului' si 'glasul iubirii'.

Dar ciocnirea celor doua glasuri este inegala, caci patima pentru pamant este mai puternica si-i mistuie fiinta.

Patima sa pentru pamant este expresia conceptiei taranesti, potrivit careia 'din frumusete nu se face porumb si din istetime mamaliga' - cum spuneau parintii Zenobiei.

Manat de setea oarba pentru pamant, el foloseste disimularea, ca reflex primar al instinctului de viclenie.

Istet, el isi face cu grija planul dobandirii pamantului, inca de la hora duminicala, cand incepe sa-i dea tarcoale Anei.

Lupta din sufletul sau, dintre cele doua patimi (pentru pamant si pentru Florica), este minutios urmarita de autor, pana in gandurile eroului.

Cand Ana trece sa-i duca mancare tatalui ei, Ion gandeste ca 'tare-i slabuta si uratica, saracuta!' , dar ca ar fi 'o natafleata' daca ar da 'cu piciorul norocului'.

Dar ,atunci cand trece Florica, el ii spune: 'in inima mea tot tu ai ramas craiasa'.

Intr-o seara, in casa invatatorului, dupa ce imbratiseaza 'cu o iubire patimasa pamanturile adormite' Ion 'ingana, ca si cum ar fi vorbit cu sufletul sau:

- Ce sa fac?.Trebuie s-o iau pe Ana!.Trebuie!'

Urmarindu-si cu tenacitate scopul, se preface indragostit de Ana, pentru a intra in posesia pamanturilor la care jinduise cu lacomie.

Apoi o trateaza pe fata ca pe un simplu obiect care-l va ajuta sa obtina pamant.

Cand afla ca va avea un copil, intrerupe orice legatura cu ea si asteapta - rabdator si sigur pe sine - momentul tocmelii .

Fata de suferintele Anei, alungata si batuta fara mila de ambitiosul Vasile Baciu, Ion ramane nepasator.

Cand Ghighi si Laura intervin pe langa el de mila Anei, le raspunde cu un zambet rautacios ca 'bine-i face!.s-o bata, ca i se cuvine!'

Atunci cand femeia este alungata de tatal ei, Ion insusi o ameninta cu cutitul si o goneste si el, fara a-i lua in seama disperarea.

Comportamentul lui Ion fata de Ana variaza - dupa interese - afectiune dublata de grija si indiferenta afisata ostentativ.

La inceput, la hora, 'Ion strange la piept pe Ana cu mai multa gingasie', pentru ca mai tarziu s-o paraseasca si sa astepte momentul tocmelii.

In ziua nuntii insa, cele doua 'glasuri' din sufletul sau se ciocnesc din nou si eroul este pus intr-o situatie-limita.

El isi da seama ca, de fapt, o iubeste pe Florica cea cu 'rasetul..cald', cu 'buzelepline si umede', cu ' ochiialbastri ca cerul de primavara' .

Ana cea cu 'glas plangator', a carei fata poarta 'o intiparire de suferinta', Ana - care i-a adus cu ea pamantul mult ravnit - este pentru el o povara. Convietuirea cu ea nu-l intereseaza.

Ar vrea sa fuga cu Florica, dar realizand ca 'pentru o muiere' ar ramane 'tot calic' ,isi alunga gandul.

Pus in aceasta situatie - limita de a alege intre iubire si avere, flacaul prefera pamanturile Anei, desi aceasta 'i se parea o straina'.

Averea ii da un sentiment de multumire, o adevarata 'betie de fericire si incredere'.

Sigur pe sine, se plimba cu pasi mari prin sat si, in discutiile cu ceilalti, aduce mereu vorba despre pamant.

Patima pentru pamant, care-l macina cu o forta devoratoare, iese in relief atunci cand se duce sa vada ogoarele socrului sau.

Sentimentele sale profund omenesti le revarsa asupra gliei.

Se imbraca de sarbatoare si , cu sufletul inundat de fericire, priveste delnita, care-i apare transfigurata intr-o fecioara ce si-a 'lepadat camasa, aratandu-si corpul gol, ispititor'.

Pamantul 'ii tintuia picioarele', atragandu-l 'ca bratele unei iubite patimase'. Avea o 'pofta salbatica'sa imbratiseze huma, 'sa o crampoteasca in sarutari'.

Mirosul pamantului ii rascoleste sangele si - cand sfarma intre degete un bulgare cleios - flacaul simte 'o placere infricosata' .

Ingenuncheaza 'cucernic', saruta pamantul, iar in sarutarea aceea 'grabita' simte 'un fior rece, ametitor'.

Chipul sau tradeaza 'o placere nesfarsita' si buzele-i simt ' dulceata amara a pamantului'.

Eroul traieste un moment de inclestare cu glia si isi infige 'mai bine picioarele in pamant, ca si cand ar fi vrut sa potoleasca cele din urma zvarcoliri ale unui dusman doborat'.

Subliniind suprematia omului asupra pamantului, Rebreanu scrie ca acesta ii da lui Ion o putere de titan: 'se vedea mare si puternic, ca un urias din basme, care a biruit in lupte grele o ceata de balauri ingrozitori'.

El traieste plenar sentimentul comuniunii cu natura, cu pamantul, care pare viu, ca si omul. De aceea i se pare ca 'pamantul parca se clatina, se inchina in fata lui'.

Comportamentul sau are ceva de ritual ancestral.

Referindu-se la scena cositului, criticul Nicolae Manolescu spunea ca Ion se infrateste cu pamantul intr-un ritual mistic al posesiunii.

Scriitorul noteaza aici sentimentele si reactiile flacaului la vederea pamantului care va fi acum al sau.

Toate constituie exteriorizarea patimii din el:

'Cu o privire setoasa, Ion cuprinse tot locul, cantarindu-l.

Simtea o placere atat de mare, .incat ii venea sa cada in genunchi si sa-l imbratiseze. Ii parea mai frumos, pentru ca era al luiRupse un smoc de fire si le mototoli patimas in palme.'

Mangaie cu privirea nu numai ogorul sau, ci si delnita lui Toma Bulbuc.

Glasul pamantului patrunde navalnic in sufletul sau si, coplesit de chemarea lui, Ion exclama, privind 'umilit si infricosat in fata uriasului: <Cat pamant, Doamne!>'

Simte ca-l roade 'ca un cariu' regretul ca 'din atata hotar el nu stapaneste decat doua-trei crampeie' si ca toata fiinta lui arde de dorinta de a avea 'pamant mult, cat mai mult'.

Constient de suprematia sa asupra 'brazdei culcate' sub picioare, Ion simte cum creste in el 'o mandrie de stapan', cum 'pieptul i se umfla, spinarea i se indreapta', iar ochii i se aprind 'intr-o lucire de izbanda'.

Dupa moartea Anei, care-l lasa indiferent, nu dragostea parinteasca, ci calculul rece ii determina grija fata de Petrisor, in care vede unicul mostenitor al averii.

Cand i se pare ca Zenobia nu-l ingrijeste suficient, Ion are o izbucnire violenta fata de propria-i mama.

El nu sufere patern nici la moartea copilului plapand, caci afla ca tatal este mostenitorul de drept al fiului defunct.

Dar eroul nu are liniste nici dupa ce pamanturile ravnite sunt ale lui, pentru ca acum revine obsedant glasul iubirii.

'Ce folos de pamanturi - spune el spre final - daca cine ti-e pe lume drag nu-i al tau'?

Incepand cu seducerea Anei si hartuiala cu tatal ei pentru a-i lua pamanturile si terminand cu planuita intalnire nocturna cu Florica, viata lui Ion - ca si a Anei, de altfel - pare ca sta sub semnul unei fatalitati oarbe.

Dominat de viguroase instincte primare, devorat de glasul pamantului si cel al iubirii, personajul se lasa in voia patimii pentru Florica cu un fel de uitare de sine ce-i aduce un sfarsit tragic chiar sub ferestrele ei.

Ca sa fie in preajma 'craiesei' inimii sale, el se preface prieten cu George si are chiar o scurta idila cu Florica.

Dar Savista, oloaga satului, il informeaza pe George.

Acesta se preface intr-o noapte ca pleaca la padure si eroul sfarseste sub loviturile sapei sale.

Celelalte personaje

Desi intreaga actiune graviteaza in jurul personajului principal, majoritatea intamplarilor inscriindu-se in linia principala a cartii, in roman se misca o sumedenie de personaje, pe care scriitorul le creioneaza prin cateva replici si atitudini, ori prin cateva intretaieri de intamplari.

Fiecare are o biografie a sa, iar comportamentul lor sugereaza ambianta sociala.

Forta economica pe care o da averea isi pune amprenta si pe viata personajelor.

Astfel, Vasile Baciu fusese in tinerete un taran sarac.

Pentru a se pune pe picioare din punct de vedere economic, el se insoara cu o fata urata dar bogata, pe care a iubit-o insa 'ca ochii din cap', pentru ca 'ea ii intruchipa pamanturile, casa, vitele, toata averea care-l ridicase deasupra nevoilor'.

Nevasta ii daruieste mai multi copii, care ii mor pe rand.

In cele din urma moare si ea la o nastere.

Singura mangaiere a sufletului sau inacrit 'ca o punga de piele arsa' ramane averea mostenita si Ana.

Acum, cand fata este la varsta maritisului, el se gandeste cu durere ca la nunta ei va trebui sa renunte la o parte din pamanturile ce-i sunt 'mai dragi ca odinioara'.

Tot din considerente economice, o promite pe Ana lui George Bulbuc, feciorul altui 'bocotan' din sat, care-si va permite sa astepte zestrea Anei pana la moartea sa.

Il uraste pe Ion pentru ca este 'cum a fost dansul in tinerete'.

Cand Ana il prefera pe 'sarantocul' Glanetasului, o snopeste in bataie cu o cruzime si o furie dementiala si o goneste de acasa, refuzand la inceput sa-i dea 'rapandulei' zestrea.

Alexandru Glanetasu:

In aceasta lume dominata de puterea economica, tatal lui Ion pare un ratacit.

'Mare cantaret din fluier', acesta 'in viata lui n-a tras o brazda cumsecade' , iar 'cand s-a lasat de fluier, s-a apucat de betie'.

Dupa ce s-a insurat si el pentru avere, fiindca 'fugea de munca grea' si 'toate crasmele le batea', incet-incet, Alexandru Glanetasu risipeste toata averea Zenobiei si familia saraceste.

Mama lui Ion, Zenobia cea 'harnica, alergatoare si strangatoare', este fiica unor oameni cu stare.

Fara aceasta 'femeie ca un barbat', voluntara, dar rabdatoare, 'cainii l-ar fi mancat' pe Glanetasu.

Ea isi secondeaza indeaproape feciorul in incercarile sale de a-si face un rost in lumea satului.

Inselat intr-o afacere de catre notar, carciumarul Avrum se spanzura, pentru ca simte ca-si va pierde intreaga avere.

Adevarata replica la personajul Ion, Titu Herdelea, numit de acesta 'domnisorul', este un alter ego al autorului.

In jurul lui se organizeaza cel de al doilea fir al romanului.

El este mereu preocupat de a da existentei sale un fagas iesit din comun.

Dar, chiar daca - pentru o singura poezie publicata intr-un ziar local - este declarat poet al vaii Somesului, destinul sau este marcat de o mediocritate ce-l condamna sa ramana mereu la suprafata lucrurilor.

Pe plan sentimental, Titu oscileaza intre dragostea pentru Lucretia Dragu si cea pentru senzuala Roza Lang, neglijata de barbat.

Tanarul carturar roman din Transilvania cunoaste adevaratele probleme ale vietii satului lucrand ca ajutor de notar la Gangalau.

Strangand birurile, el vede acum nedreptatile ce se fac romanilor.

Episodul in care un invatator ungur interzice copiilor romani sa vorbeasca romaneste este edificator pentru salbatica politica de maghiarizare a romanilor in Imperiul austro-ungar.

Titu se simte umilit atunci cand, atragand dupa sine si un grup de tarani romani, tatal sau voteaza pentru Beck, deputatul ungur, desi ii promisese sprijinul lui Grofsoru.

Aventura sa sentimentala cu Roza Lang constituie o experienta de viata care-l vindeca de naivitate si-i deschide ochii.

Scriitorul surprinde gradat starile sufletesti ale eroului, dovedindu-si inca o data maiestria in manuirea analizei psihologice.

Fiecare cuvant exprima o nuanta.

Astfel, la inceput, Titu 'umbla dupa Roza si n-o putea intalni'.

Dar, cu timpul, el 'nu mai era atat de nerabdator' si 'avea o emotie stranie, care-l facea sa nu se prapadeasca cu firea pentru a o vedea'.

Apoi, un verb la trecut subliniaza faptul ca la usa ei 'ii tremurase inima de fericire', pentru ca - atunci cand Roza ii apare intr-un 'halat murdar de stamba' si 'cu parul valvoi' - el sa se intrebe daca 'asta e femeia pe care a iubit-o cu patima acum abia doua luni'.

Fata schimonosita a eroinei il uluieste, facandu-l sa exclame la trecut:

'Si ce frumoasa mi se parea atunci!'

Termenul de 'dumneata', cu care i se adreseaza femeia, il ajuta inteleaga ca in sufletul sau 's-a stins o iubire', ca - de fapt - aceasta 'n-a fost iubire', ci 'un foc de paie', ca n-a iubit-o si nu l-a iubit, si - in cele din urma - ca s-au mintit.

Acum icoana Rozei din inima lui se sfarma.

Cand, ajuns acasa, aude de la doamna Herdelea ca Roza 'a fost in stare sa se tina pana si cu practicantul notarului', Titu simte cum 'un bici de foc' arde icoana acestei femei, pe care el a purtat-o 'in suflet si in visuri'.

Titu este o constiinta framantata, care isi traseaza mereu 'o noua linie calauzitoare in viata'.

Astfel, el se va implica, nu fara bune intentii, dar intr-un mod paradoxal si comico-tragic in problema nationala a romanilor din Transilvania, care i se pare ca il poate scoate din cenusiul existentei, linistindu-i constiinta.

Replicile sale sablon sunt lipsite de consistenta.

'Domnule deputat, - spune el - cere-mi orice! Pentru cauza imi dau bucuros si viata'.

'Tata, - i se adreseaza el invatatorului - iata clipa cand poti dovedi lumii intregi ca esti adevarat roman'.

La serbarile 'Astrei' Titu il va cunoaste pe Liviu Pintea, fratele cumnatului sau, care-l initiaza in culisele vicleniilor politice maghiare.

Semnificativ pentru modul sau evaziv de implicare in problemele sociale sunt numeroasele slujbe pe la notariatele din cateva sate, pe care le abandoneaza repede.

Titu intuieste ca, intr-un sistem social abuziv, taranii din Lucsa erau 'nadejdea' de mai bine, simbolul rezistentei, al luptei pentru respectarea drepturilor lor.

El simte ca intre acestia si intelectualitatea vremii, care nu avea 'radacini adevarate', care nu era capabila sa lupte si sa sufere si pe care 'vanturile' vietii o arunca 'de ici-colo', exista o mare distanta:

'Numai ei stiu sa se jertfeasca pentru pamant, caci numai ei simt ca pamantul e temelia'.

Titu hotaraste sa plece in Romania, dar are momente de indoiala, ba ia chiar decizii paradoxale.

Desi trecerea granitei insemna pentru el 'fericirea cea adevarata', la un moment dat spune ca nu mai pleaca nicaieri, ca ramane aici.

Lipsit de intelegerea profunda a realitatii, fiul invatatorului din Pripas ramane un caracter in formare.

Maturitatea lui Titu Herdelea va crestre in romanul 'Rascoala'.

Drumul sau de la revoltatul individual, de la tanarul nonconformist dar patriot, la ziaristul combativ si apoi la scriitorul matur, capabil sa dezbata cu obiectivitate problemele sociale, este drumul destinului national in conditiile social-istorice date.

Vesnic preocupat de grija zilei de maine, invatatorul Herdelea este obsedat de slujba sa, care depinde de capriciile autoritatilor austro-ungare.

Pe umerii sai apasa grijile familiei, maritisul fetelor carora trebuie sa le asigure o zestre, ori cariera de gazetar a lui Titu.

Este silit adesea sa se umileasca, sa renunte la principiile sale de viata, pe care uneori le arboreaza cu emfaza.

In fata compromisurilor pe care este nevoit sa le faca, iluziile sale se spulbera.

Astfel, desi ii promisese votul lui Grofsoru, stiindu-se dependent de autoritati, el atrage dupa sine si un grup de tarani romani si il voteaza pe candidatul ungur, spre dezamagirea lui Titu.

Cele cinci voturi aduse de el ii sunt suficiente candidatului maghiar, care - in loc sa-l sprijine - il va destitui.

Ca si preotul Belciug, Herdelea foloseste disimularea cu un anumit grad de rafinament.

Asa se explica de ce, atunci cand este pensionat din oficiu, el declara cu dezinvoltura ca acesta este un act facut pentru meritele sale deosebite.

De asemenea, casatoria Laurei cu George Pintea - care este, de fapt, un compromis acceptat din considerente materiale - este proclamata ca un mare noroc pentru fata.