Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

AstronomieBiofizicaBiologieBotanicaCartiChimieCopii
Educatie civicaFabule ghicitoriFizicaGramaticaJocLiteratura romanaLogica
MatematicaPoeziiPsihologie psihiatrieSociologie


IPOTEZE SI CONTROVERSE PRIVIND SPECIFICUL DISCURSULUI LIRIC

Literatura romana

+ Font mai mare | - Font mai mic




Ipoteze si controverse privind specificul discursului liric





Le travail se propose de provoquer une discussion en ce qui regarde la nature particulière du discours poétique, ses rapports avec le processus d'énonciation et le texte poétique aussi que la question délicate de la référence / du référent poétique.

Enuntarea lirica - la persoana intai singular - presupune existenta unui subiect enuntiator, numit si eu liric, dificil de prins intr-o formula de tip definitie. Caracteristica aproape unanim admisa a acestei instante este subiectivitatea, respectiv distanta relativ redusa fata de ceea ce enunta si fata de enuntul insusi. Ca si cum eul s-ar enunta pe sine in ipostaze diverse, discursul acestui subiect sta sub semnul sinceritatii[1] si nu al verosimilului si pare a-si aboli fictionalitatea. Poate mai evident decat in cazul discursului narativ, statutul dilematic al eului liric antreneaza complicate ipoteze asupra limbajului poetic (autoreflexiv) si asupra sanselor discursului poetic de a-si recupera dreptul la referentialitate.

Statutul eului liric este hotarator, in opinia lui Karlheinz Stierle, pentru definirea discursului liric (poetic), i-am zice noi. Identitatea discursului de orice natura este dependenta de identitatea unui subiect asumandu-si un rol discursiv intr-o schema discursiva a comunicarii. Atata vreme cat subiectul enuntarii beneficiaza de o pozitie aparte si de un 'profil' problematic, poezia se va situa la limita dintre o schema discursiva transgresata (sau deconstruita) si deconstruirea insasi a acesteia. Intr-o interdependenta cu care suntem tot mai tentati sa identificam natura discursiva de care ne ocupam aici, organizarea discursiv-lineara, partial anulata de sistemul recurential bazat si pe prozodie, are drept consecinta modificarea naturii textuale insasi, ca tesatura coerent-coeziva si elaborarea unei 'figuri' a subiectului, posesor al unei identitati 'sfaramate' si reperabila doar la 'analiza in retorta' (sintagma calinesciana) a meandrelor textuale. Astfel structura formala compenseaza deriva identitara a eului liric enuntiator si caracterul problematic al discursului. Textul devine parte sine-qua-non a discursului poetic intrucat sistemul de recurente compenseaza, prin tripla functionalitate-estetica, unificatoare si identificatoare, 'dezorganizarea' discursiva. Daca structura lingvistica se repliaza asupra sa insasi, eul liric se vede dispersat intre statutul de subiect al enuntarii si ceea ce K. Stierle numeste multiplicitatea contextelor ('la multiplicité des contextes'), intr-un joc perpetuu de autoreflectare. Intrucat eul nu-si poate revendica un 'profil' unitar sau 'verosimil' din 'urme' textuale si nu se supune nici unei predeterminari de tipul rolului discursiv, o intreaga schema discursiva coerenta basculeaza catre un subiect liric aflat intr-o perpetua cautare de sine. Instituindu-se pe sine ca tema unica, eul enuntiator se construieste textual pe masura ce se cauta. Sintagma 'sujet lyrique' devine echivalenta unei constelatii cuprinzand: 'le sujet de l' énonciation', 'le sujet de l' énoncé', 'le sujet plaçant' si 'le sujet se plaçant' , fara a le suprapune perfect ceea ce ar fi dus la stabilizarea identitara a subiectului. Aceasta 'figurare' subiectiva pare mai degraba un punct de fuga.

Drept consecinta a neasumarii unui rol discursiv intr-o schema uzuala a comunicarii, de catre subiectul liric, Monica Spiridon mentioneaza “alterarea categoriei de deics in poezie”, respectiv “golirea deicticelor de orice semnificatie”. Caracterul irelevant al triadei actorializare – temporalizare – spatializare “nu implica disparitia marcilor formale ale deicsisului, ci instituirea unei persona poetice”, “nealterata de mastile ei”. In alti termeni, cercetatoarea reia ideea asumarii unei “figuri”, fie si ambigue, a subiectului enuntarii, care se obiectiveaza fara sa se identifice total cu subiectele enunturilor.[3]

In realitate, obisnuita schema a comunicarii este alterata pana intr-acolo incat s-a emis ipoteza inexistentei intentiei comunicative orientata spre un receptor potential. Corelata cu postulatul sinceritatii, ipoteza poate duce periculos la negarea putintei de a referi a discursului poetic. Insa, daca admitem existenta unei persona poetice drept rol discursiv intr-un raport de comunicare inaltat pe ruinele celui originar, suntem nevoiti sa admitem si natura particulara a mimesisului liric.

In aceste conditii, observatiile Ancai Magureanu se impun. Cercetatoarea coreleaza tipologia discursiva cu o taxinomie a actelor de limbaj. Asociaza, drept urmare, discursul liric cu actele discursive expresive, mai precis cu acea subclasa a actelor expresive care, spre deosebire de cele ritualizate, nu par a se supune intentiei de a institui o relatie cu un receptor. Daca se admite faptul ca si actele expresive in ansamblu pot reprezenta (sentimente, stari de spirit etc.), atunci cele neritualizate pot forma obiectul mimesisului discursului poetic. Absenta verbelor performative, in cazul subclasei de acte expresive in discutie, lasa impresia capacitatii de “a exprima direct stari afective, de a le construi prin exprimare, ocultand intentia comunicativa profunda ce le caracterizeaza ca acte de discurs”[4]. Lumea textuala ce se lasa elaborata de discursul literar liric ar fi, prin urmare, un sentiment, o stare launtrica emitatorului (sau pretinsa ca atare) ce se lasa textualizata ca punere in practica a atitudinii modale descriptive sau a celei narative. Regulile fictionalitatii (care exclud regula verosimilitatii in favoarea criteriului sinceritatii afective) regleaza capacitatea de reprezentare a acestui tip de discurs si permit autoarei o observatie finala: mimesisul, ca practica literara universala, nu regleaza raportul lume reala / lume fictionala, ci trebuie inteles “ca o relatie intre o practica semiotica (comunicarea curenta) si o practica semiotica secunda (literara), grefata pe prima.”

Observatiile de mai inainte nu sunt singulare. Jean-Michel Adam privilegiaza demersul pragmatic, motivand prin suprasolicitarea poemului ca obiect lingvistic, resimtita ca sterila, si exemplifica actele discursive expresive (regretter, déplorer), acte informand asupra enuntiatorului, si actele impresive (féliciter,faire l’éloge), vizand destinatarul poemului.[6] Cele doua categorii de acte se suprapun bipartitiei operate de Anca Magureanu (acte ritualizate vs. acte neritualizate), asupra eficacitatii lor ca obiecte ale mimesisului liric discutia nefiind incheiata.

In alta ordine de idei – avand ca obiect al discutiei problemele ridicate de referentul poetic, Nicolae Manolescu recunoaste importanta persoanei gramaticale in complicatul proces de (in) actorializare a subiectului enuntiator, instanta de altfel distincta de poetul insusi: “poetul nu vorbeste in numele sau despre lume, ci recurge la magia unei persoane gramaticale care isi poseda lumea neconfundabila []” .

O initiativa temerara vizand discursul poetic8 isi fixeaza drept premisa a esafodajului teoretic ipoteza lui R. Jakobson asupra functiei poetice a limbajului si principiul corelat al echivalentei, reformulat de Nicolas Ruwet: 'Les textes poétiques se caractérisent par l`établissement, codifié ou non, des rapports d`équivalence entre différents points de la séquence de discours, rapports qui sont définis aux niveaux de représentation <<superficiels>> de la séquence'. Principiul generalizat al paralelismului substituie, afirma Ruwet, si nu se suprapune peste regulile semantico-pragmatice ale discursului, ceea ce determina o intreaga suita de abateri, la toate nivelurile, aflate in relatie de interdependenta. Independent de codurile culturale care pot regla punerea in practica a paralelismelor, se mizeaza pe ideea unui model semiotic sincretic (incluzand o metrica si o sintaxa, o semantica si o pragmatica dizlocate partial de o retorica bazata pe a- sau paragramaticalitati, pe o ierarhie de echivalente, pe cupluri sinonimice sau antinomice etc.). Supervizat, modalizat si orientat de subiectul enuntiator, discursul poetic articuleaza relatiile sintagmatice si pe cele paradigmatice si produce sens tocmai datorita implicarii active a instantei subiectului, responsabila de organizarea discursiva - 'l`instance énonciative (le sujet de l`énonciation implicite), qui, sans asumer directement aucun des énoncés que comporte le texte, assume pourtant l`énoncé global, achevé et complet: cette instance a […] la responsabilité de l'organisation signifiante du discours en tant que totalité intégrant plusieurs sémiotiques

Impresia noastra este ca modelul discursiv-poetic pentru care se pronunta Rodica Veduta se completeaza cu teoria lui K. Stierle care detaliaza raporturile dintre o pragmatica specifica discursului poetic, un tip de organizare structurala si 'profilul' subiectului liric. Pentru Stierle liniaritatea discursiva, abolita in prim-plan (dar pastrata drept reper in plan secund) este inlocuita de procedeele sintactice, prozodice si retorice de articulare simultana a contextelor relativ diferite ce au darul de a crea impresia unei multiplicari tematice, pe fondul amplificarii in diversitate a unui context primar. De aceea nici organizarea tematica, nici o schema discursiva prestabilita si incalcata nu pot garanta identitatea discursului poetic, ci replierea formala asupra sa insusi. Se creeaza astfel, dupa Stierle, un efect de perspectiva, un spatiu interior dens bazat pe principiul recurentei si al circularitatii, precum si pe identitatea in diversitate.12

Desi in termeni diferiti, mai toate vocile critice, investite cu autoritatea traditiei mai vechi sau mai noi, afirma acelasi lucru. Pentru Iuri Lotman 'poezia este un sens de constructie complexa', un 'complex sistem de corelatii, de corespondente si opozitii', fiecare element si ansamblul poetic asociindu-si o semantica aparte. 'Principiul recurentei' este considerat 'un principiu structural universal al operei poetice' si se slujeste de analogie, ca forma de manifestare a asemanatorului in diferit si de prozodie, ca forma de manifestare a diversitatii in asemanator sau identic. Printr-un sistem bine articulat de repetitii si paralelisme ('binom in care unul din termeni este cunoscut prin celalalt, ultimul servind drept model', iar cei doi termeni 'nu sunt identici, dar nici separati') inclusiv la nivel prozodic, cat si prin 'elementele de compozitie' - situatiile, motivele13, textul devine un intreg arhitectonic ferm, stabil, orice incercare de modificare distrugandu-l.

Livia Cotorcea numeste 'sintaxa' intregul esafodaj poetic si credem ca subscrie opiniei lui K. Stierle in ceea ce priveste 'spatiul compozitional al simultaneitatii', 'acest sens al simultaneitatii care e al formei'. 'Sintaxa iterativa' sau ciclica (gratie si aportului prozodiei) imobilizeaza tema si o 'insoliteaza' nuantand-o prin relatii de juxtapunere, succesiune, aditiune, subordonare. Totul este consecinta prezentei textuale a eului care modifica datele tripletei actorializare-temporalizare-spatializare, concentrandu-le intr-un punct, acelasi eu ce se 'figureaza' pe sine in sincronie.14

Importanta prozodiei pentru textul poetic (parte a discursului sau, dupa Stierle) nu poate fi eludata. Relevanta semantica aparte a structurii versificate si functia de semnal ce induce in cititor o stare de asteptare specifica a fost remarcata si suprasolicitata de reprezentatii formalismului rus. Comentand opinia lui Tinianov, T. Todorov afirma: 'la clôture du vers donne le sentiment d'une nécessité de la construction verbale et a un effet de resserrement à la suite duquel les mots renforcent leur signification contextuelle, syntaxique ou flottante, au détriment du noyau lexical'. Drept consecinta, legaturile dintre cuvinte se intaresc - 'entre les mots surgit une <<corrélation positionnelle >>'.15 De fapt, in articolul sau din Poétique, Tinianov pune de acord doua teze privitoare la implicatiile semantice ale prozodiei: estomparea continutului semantic denotativ si, pe acest fond, accentuarea trasaturilor semantice nespecifice - 'les traits flottants de la signification'. Intensificarea semelor marginale in detrimentul nucleului semantic fundamental se datoreaza si presiunii semantice a contextului imediat, intre cuvinte Tinianov identificand corelatii pozitionale ('des correlations positionnelles'), precum si 'mediului' lingvistic de la care cuvintele se revendica. Preluand o idee a lui Charles Bally - 'l'effet d'évocation par milieu', Tinianov propune sintagma 'la coloration lexicale'. In alti termeni, cuvintele preiau semnificatia grupului lexical de care apartin si isi reelaboreaza 'profilul' pe ruinele sensului denotativ.



Repetitia este fundamentul structurii versului si se poate manifesta fie ca prezenta a elementelor lingvistice diferite in pozitii identice, fie ca reluare a acelorasi elemente aflate in pozitii de fiecare data distincte. De fapt, intreaga teorie structural-poetica a lui Iuri Lotman se bazeaza pe acest principiu, al asemanatorului in diferit, considerat responsabil la toate nivelurile de organizarea de tip ierarhic a textului poetic.

Ritmul poate functiona ca 'element de diferentiere semantica' pe un fond comun, pentru 'a se asimila entitati diferite sau a se dezvalui asemanatorul in divers' sau pentru 'a se dezvalui caracterul aparent al similitudinii', evidentiindu-se diferitul in asemanator.17De asemenea, ca parte a mecanismului repetitiv, rima poate impune similaritati semantice sau sonore altfel inexistente sau inoperante, pe baza coincidentei sonore poate mari presiunea pozitionala accentuand densitatea semantica si poate elabora, impreuna cu ritmul, o melodicitate aparte, independenta de semantismul primar al cuvintelor, creand un semantism secund, sprijinit fonetic si intonational. Intregul sistem prozodic activeaza o retea recurentiala, un cod al textului in interdependenta cu retorica si cu semantica poetica. Pentru Lotman, fiecare nivel presupune prinderea unui numar stabil de elemente intr-o sintaxa circulara, bazata pe reveniri insotite de schimbari de functie. De aici deriva concentrarea semantica si semantizarea formei, pana acolo incat forma poate deveni generatoare de sens.

Dincolo de o dimensiune semanatica a semiozei care antreneaza functionalitatea conceptului de izotopie si teorii moderne asupra figurilor textuale, chestiunea referentului si a referintei textului literar, mai ales a celui poetic, poate fi discutata in masura in care se admite capacitatea textului poetic de a trimite la un dincolo. La originea tuturor controverselor privind referentul se afla celebrul postulat saussurian – “Le signe linguistique unit non une chose et un nom, mais un concept et une image acoustique”18, si interpretarile acestuia. Dincolo de identificarea referentului cu obiectul real, demers oricum problematic, trebuie luat in considerare modelul mental al realitatii, reprezentarea acesteia cu mijloacele limbii. Adept convins al referintei, Greimas subliniaza inutilitatea referentului si caracterul utopic al raportarii la obiect, incercand sa rezolve relatia realitate – literatura prin introducerea unui concept nou: semiotica lumii naturale (“la sémiotique du monde naturel”). Deoarece nu poti avea acces la prezumtivul referent (reprezentat de cuvintele unei limbi) decat prin cuvintele unei limbi, chestiunea referintei se dovedeste a fi o problema de intersemioticitate. Intre realitate ca sistem de semne, susceptibil de a fi tratat ca un limbaj, si limba ca sistem de semne, discursul, care le articuleaza pe amandoua, isi datoreaza coerenta corespondentei dintre figurile semioticii naturale (“les figures de la sémiotique naturelle”) si figurile semioticii verbale .

Ogden si Richards incearca, totusi, preluand modelul triadic peircean, sa gaseasca loc referentului intr-o definitie de asemenea triadica a semnului. Insa modelul teoretic este invalidat practic. Dincolo de un permanent joc pe referinta nu pare sa existe nimic altceva. Dependent de discurs sau de text si, in fapt, o reelaborare a unui presupus obiect real, referentul se transforma intr-un “obiect de limbaj”, rezultat a ceea ce Iulian Popescu numeste “referentializare interna”20.

Semiotica peirceana ni se pare a depasi in mod fericit structuralismul tributar lui Ferdinand de Saussure, precum si dilemele provocate de referent, deplasand accentul de pe cantonarea semantico-sintactica pe dimensiunea pragmatica. Importanta acordata interpretantului ca interiorizare individuala si partial creatoare a “realului”, permite ca acesta sa devina semn pentru alti interpretanti posibili. Introducerea pluralitatii interpretantilor drept cheie de bolta a semiozei se coreleaza importantei subiectului – interpret, ca unica instanta apta de a valida semnul ca atare. De aici posibilitatea actului interpretativ de a manevra intre ceea ce Andrei Corbea numeste “implicarea puterii <<constructive>> a constiintei individuale”21 si “campul de interpretant”, dupa R. Marty, echivalent “orizontului de asteptare” sau, la fel de bine, “ideii de cod cultural” . Comentand punctul de vedere peircean, U. Eco explica raportul dinamic dintre simbol sau representamen si semnificatie sau referinta, intelegand prin aceasta din urma “conditia de intrebuintare a simbolului” care mediaza intre referent si simbolul sau. In ceea ce ne priveste, teoria orientata pragmatic a lui Peirce ne intereseaza, deocamdata, ca impact asupra disputei pro sau contra referentului poetic.

Pentru Gotllob Frege, limba ca sistem nu pune problema referintei. Intretinand raporturi semiotice, in spatiul intralingvistic, cuvintele nu pot trimite la un dincolo. Referinta in acceptie fregeana echivaleaza intentatului prin care Emile Benveniste explica posibilitatea ca fraza, si nu cuvantul, sa trimita la o lume. Ca unitate semantica, fraza antreneaza o semnificatie dependenta de “instanta de discurs” si permite actualizarea discursiva ca intentat sau ca “ceea ce locutorul vrea sa spuna”. Altfel spus, asa cum cuvantul ca semn presupune un semnificat, fraza “implica referinta la situatia de discurs, precum si la atitudinea locutorului”.24 Maurice Jean Lefebve incearca sa aduca la un numitor comun referinta in acceptie fregeana sau intentatul si referentul ca obiect exterior, real, desemnat. Comentand relevanta triunghiului semiotic elaborat de Ogden si Richards in The meaning of the meaning, opereaza o intoarcere semantica in virtutea careia semnificatul sau denotatia, in sintagma “signifié conceptuel” si referentul, “signifié référentiel”, si ar putea suprapune partial sferele semantice. De aceea luna, in demonstratia lui Lefebve, isi asociaza un semnificat conceptual de regasit in definitia de dictionar, dar si un mod de relationare a individului uman cu universul. In acest fel, referentul si-ar include notiunea cu maxima valabilitate si un ansamblu de reprezentari mentale girate de un model imaginativ cu existenta istoric si cultural determinata.

Lectura tabulara propusa de Grupul μ incearca sa impace specificul reflexiv al limbajului poetic si antrenarea acestuia intr-un joc dependent de un cod cultural a carui miza ar putea fi o “lume posibila”. Triada Anthropos – Logos – Cosmos pare sa detina un grad de generalitate destul de ridicat ca sa-i permita sa sustina mai multe coduri culturale si “ideologia estetica a poeziei” (“l’idéologie esthétique de la poésie”). Dat fiind caracterul sau de univers inchis, monadic, textul poetic actualizeaza un model propriu de lume, cu resurse proprii si in launtrul sau. Faptul este cu putinta intrucat raportul Cosmos – Anthropos este mediat de componenta poetica Logos. Paradoxul textului poetic, constand in iluzia reprezentativa construita exclusiv prin resurse ale limbajului, se explica prin capacitatea mimetica a acestuia din urma.26

Ceea ce se mimeaza in textul poetic sunt, potrivit Ancai Magureanu27, actele discursive expresive neritualizate. Datorita faptului ca nu se realizeaza prin enunturi ce “numesc” starea afectiva presupusa a se afla la originea actului de limbaj, ci prin enunturi care o “exprima”, aceste acte de discurs par a fi efectul direct, nemediat, al unei stari afective anume. De aici iluzia ca discursul poetic este forma de exprimare nemijlocita a eului liric, ca aspectul structural este direct dependent de impactul afectiv asupra unui set de procedee ale poeticitatii validate cultural. In realitate, procedura mimetica isi subordoneaza atat enuntarea , cat si tipul de referent poetic, acel univers interior, in realitate “o lume pretinsa a fi lumea interioara a emitatorului”.

Explorand discret polemic punctul de vedere expus de Northrop Frye in     Anatomia criticii, Paul Ricoeur reuseste sa pivoteze esafodajul demonstrativ al aceluia pana intr-atat incat probeaza (si cu mijloacele mimesisului aristotelic) existenta “fictiunii euristice”, datorata capacitatii referentiale a discursului metaforic. Daca mythosul aristotelic este “re-descris” prin mimesis, atunci acel mood, in care Frye vede “starea sufleteasca ce nu-i nimic in afara poemului insusi”, (“ea capata forma de la poemul ca alcatuire de semne”), poate fi echivalat unei “fictiuni euristice”, elaborata dupa regulile unui mimesis liric. Obiectul acestui mimesis este de tipul “a vedea”, “a simti”, rezultatul fiind acel mood, un mythos liric, adica “a vedea ca”, “a simti ca”. Rezulta de aici un sentiment contemplat, “o fictiune afectiva” datorata atitudinii mimetic-duplicitare a subiectului enuntiator si realizata ca actualizare a strategiilor poetice prevazute de codul literar. In termenii lui Ricoeur, “verbul poetic nu <<schematizeaza>> metaforic sentimentele decat zugravind <<texturi ale lumii>>, <<fizionomii non-umane>>, care devin adevaratele portrete ale vietii launtrice”

In critica romaneasca, Nicolae Manolescu reformuleaza opinia lui Ricoeur, socotind inutila o demonstratie vizand existenta referentului poetic. Mai mult, Manolescu se fereste sa acorde credit subiectului enuntarii lirice, mutand discutia la nivelul jocului relativizant si inselator al persoanelor gramaticale – “orice obiect real devine poetic [] daca se constituie ca referent fictiv in opera unui autor si daca acest autor ne apare [] ca dedublat prin jocul unor persoane gramaticale”.32 “Proiectul ontologic” inteles de Ricoeur ca ultima consecinta a activarii mecanismului metaforic se bucura, aici, de o definitie de-a dreptul “poetica”: “o lume – nelume, nici adevarata, nici falsa in raport cu lumea – lume, caci se dovedeste capabila sa-si impuna adevarul si falsul propriu, regula ontologica specifica.”



Bibliografie:

Cosaceanu, Anca, Narativ si liric - nivele de incidenta, in S.C.L., nr. 5, 1986

Stierle, Karlheinz, Identité du discours et transgression lyrique, in Poétique, nr. 32, 1977

Todorov, T., Poetica. Gramatica Decameronului, Ed. Univers, Bucuresti, 1975

Spiridon, Monica, Despre 'aparenta' si 'realitatea' literaturii, Ed. Universitatii Bucuresti, 1984

***, Terminologie poetica si retorica, Ed. Universitatii 'Al. I. Cuza', Iasi, 1994

Magureanu, Anca, A nara - a povesti sau a mima, in S.C.L., nr. 5, 1986

Adam, Jean-Michel, Pour lire le poème, De Boeck - Duculot, Paris, 1992

Manolescu, Nicolae, Despre poezie, Ed. Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1987

Veduta, Rodica, Texte et littérature - science du texte et analyse du discours poétique, Teza de doctorat sustinuta in 1998 la Universitatea 'Al. I. Cuza', Iasi, Facultatea de Litere

Lotman, Iuri, Lectii de poetica structurala, Ed. Univers, Bucuresti, 1970

Cotorcea, Livia, In cautarea formei, Ed. Universitatii 'Al. I. Cuza', Iasi, 1995

Todorov, T., Les Genres du discours, Ed. du Seuil, 1978

Tymianov, Youri, Les traits flottants de la signification dans les vers, in Poétique, nr. 28, 1976

Tomasevski, Boris, Teoria literaturii. Poetica, Ed. Univers, Bucuresti, 1973

Popescu, Iulian, Sémantiques, Ed. Fundatiei Chemarea, Iasi, 1998

Corbea, Andrei, Despre 'teme'. Explorari in dimensiunea antropologica a literaturii, Ed. Universitatii 'A. I. Cuza', Iasi, 1995

Muresanu-Ionescu, Marina, Literatura - un discurs mediat, Ed. Universitatii 'Al. I. Cuza', Iasi, 1996

Eco, Umberto, Oprea deschisa, Ed. Univers, Bucuresti, 1980

Ricoeur, Paul, Metafora vie, Ed. Univers, Bucuresti, 1984

Lefebve, Jean-Maurice,     Structure du discours de la poésie et du récit, Ed. de la Baconnière, Neuchatel, 1971

Groupe µ,     Rhétorique de la poésie, Bruxelles, Ed. Complexe, 1977



Anca Cosaceanu, Narativ si liric- nivele de incidenta, in S.C.L., nr. 5, 1986, p. 373 - 'in discursul liric obiectul de discurs este definit in text, fiind construit prin raportare la reperul initial fundamental S = subiectul enuntiator. Constrangerile lumii lirice sunt determinate de posibilele (antropologice, psihologice) ale universului subiectiv. De aceea, pentru discursul liric este pertinenta nu conditia verosimilitatii, ci aceea a sinceritatii; ca in cazul tuturor actelor discursive afective, conditia de sinceritate si conditia esentiala coincid'



Karlheinz Stierle, Identité du discours et transgression lyrique, in Poétique, nr. 32, 1977, p. 424-441. Distinctia subtila dintre 'le sujet plaçant' si 'le sujet se plaçant' este facuta si de T. Todorov, in     Poetica. Gramatica Decameronului, Ed. Univers, Bucuresti, 1975, p. 74, fara a se avea in vedere exclusiv discursul poetic. Axandu-se pe relevanta pronumelor personale, Todorov opereaza cu doua enunturi simple: 'El alearga', unde 'El' este subiect al enuntului si 'Eu', subiect al enuntarii, respectiv 'Eu alerg', unde un subiect al enuntarii enuntate se intercaleaza intre cele doua. Si adauga - 'El si Eu exista totdeauna'; 'acest Eu care alearga nu este acelasi cu cel care enunta, Eu nu reduce doi la unu, ci din doi face trei'. Ceea ce implica necesitatea asocierii acelui eu al “enuntarii enuntate” cu un rol problematic, cu o “figura” care este, in acelasi timp, un “el” distinct dar si un “eu” asumat. Altfel spus, “eul” se autodistribuie in rolul de “el” care nu este mai putin un “eu” enuntat.

Monica Spiridon, Despre “aparenta” si “realitatea” literaturii, Ed. Univers, Bucuresti, 1984, p. 159. Dictionarul de Terminologie poetica si retorica, Ed. Universitatii 'Al. I. Cuza', Iasi, 1994, defineste, la p. 10-11, ambreiorii drept “acele elemente ale codului al caror sens depinde de coordonatele instantei de enuntare (protagonisti, datare, loc de emitere etc.) incluse in mesaj” si enumera aici persoana, timpul, modul, testimonialul si determinarea spatio-temporala. In cadrul enuntarii lirice si numele proprii identificatoare devin “marci de indeterminare” – sintagma Monicai Spiridon.    

Anca Magureanu, A nara – a povesti sau a mima, in S.C.L., nr. 5, 1986, p. 368

idem, p. 369

Jean-Michel Adam, Pour lire le poème, De Boeck-Duculot, 1992, p.167-168. Crearea unui univers poetic este dependenta de crearea unei situatii de discurs. De aceea Jean-Michel Adam inventariaza cateva dintre modalitatile discursului poetic, cu relevanta la nivel textual – stilistic: exclamatiile, interogatiile, apostrofele, rupturile de topica etc – p. 169-171.

Nicolae Manolescu, Despre poezie, Ed. Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1987, p.103

Rodica Veduta, Texte et littérature - science du texte et analyse du discours poétique, teza de doctorat sustinuta in 1998 la Universitatea 'Al. I. Cuza', Iasi, Facultatea de Litere

apud. Rodica Veduta, op. cit., p. 173

idem, p. 175 - 'le type de connexions qui s`instaurent à l`intérieur du texte poétique, entre tous ses éléments et tous ses niveaux, confère au poème une indépendance qui le situe au-dessus des simples systèmes sémiotiques et lui permet de vivre en dehors des structures extratextuelles qui l`ont vu naitre.'

idem, p. 229. Aceasta instanta enuntiativa implicita aduce cu autorul implicit al lui Wayne Booth. Faptul permite asocierea unei discrete functii regizorale cu subiectul enuntiator, indiferent daca acesta alege sa se manifeste explicit sau prin mastile sale. Insa o incercare de analiza speciala a subiectului liric implicit, intr-o acceptie similara celei romanesti, ni se pare dificil de realizat, daca nu chiar inoperanta.

K. Stierle, art. cit., p. 433-435.

Iuri Lotman, Lectii de poetica structurala, Ed. Univers, Bucuresti, 1970, p. 86-88, p. 121 si p. 115.

Livia Cotorcea. In cautarea formei, Ed. Universitatii 'Al. I. Cuza', Iasi, 1995, p. 109-113.

apud. T. Todorov, Les genres du discours, Ed. du Seuil, 1978, p. 103. V. si Iuri Lotman, op. cit., p.197

Youri Tynianov, Les traits flottants de la signification dans les vers, in Poétique, nr. 28, 1976, p. 393-396. V. si B. Tomasevski, Teoria literaturii. Poetica, Ed. Univers, Bucuresti, 1973, p. 138

Iuri Lotman, op. cit., p. 89-90

apud. Iulian Popescu, Sémantiques, Ed. Fundatiei Chemarea, Iasi, 1998, p. 102

apud. Rodica Veduta, op. cit., p. 226-227. Autoarea detaliaza: “La sémiotique du monde est à la sémiotique verbale ce que la langue-objet est à la metalangue: les figures de la sémiotique naturelle-celles du plan de l’expression (catégories figuratives, spatialles, temporelles, perspectives) et celles du plan du contenu (investissements modaux et/ou syntaxiques qui définissent la relation du sujet au monde déjà constitué en représentation)- se retrouvent au plan du contenu de la sémiotique verbale”.

v. Iulian Popescu, Sémantiques, ed. cit.,p. 104. In acelasi sens, v. si discutia de la p. 115, care ridica o noua problema: daca admitem ca referentul este obiectul real si referinta “obiectul cultural”, ce se cuvine sa intelegem prin realitate? Daca perspectiva noastra asupra realului este invariabil una mediata cultural, atunci referentul si referinta se suprapun; pe de alta parte, daca intelegem referinta ca obiect mental, fara raportare necesara la obiectul admis ca real, atunci discutia paraseste teritoriul semanticii. Chestiunea ramane controversata iar rezolvarea ei, dincolo de o necesara introducere in tema, straina demersului nostru.

Andrei Corbea, Despre “teme”. Explorari in dimensiunea antropologica a realitatii, Ed. Univ “Al. I. Cuza”, Iasi, 1995, p. 164

apud. Marina Muresanu-Ionescu, Literatura-un discurs mediat, Ed. Univ “Al. I. Cuza”, Iasi,1996, p. 25

Umberto Eco, Opera deschisa, Ed. Univers, Bucuresti, p. 98-102

v. Paul Ricoeur, Metafora vie, Ed. Univers, Bucuresti, 1984, p. 112-123 si Nicolae Manolescu, Despre poezie, C.R., 1987, p. 65 si 66.

Maurice Jean Lefebve,     Structure du discours de la poésie et du récit, Ed. de la Baconnière, Neuchatel,1971, p. 106-110.

Demonstratia se regaseste in Rhétorique de la poésie, Bruxelles, Ed. Complexe, 1977, p. 83 si urm. Am retinut, ca relevante pentru punctul de vedere expus doua segmente: “La clôture du texte poétique, principe auquel il a déjà été fait diverses allusions, peut se comprendre, croyons nous, comme une résultante de l’intention de constituer l’oeuvre en modéle reduit de l’univers” si “Mimant l’univers, le texte poétique mime aussi le progrès cognitif dans un énoncé plus ou moins étendu et complexe.”

Anca Magureanu, art. cit., p. 368-369

ibidem.

Anca Magureanu, art. cit., p. 369. Cercetatoarea pune accent pe intentia enuntiatorului, precizand natura de “construct” a obiectului de discurs, iar Anca Cosaceanu, in Narativ si liric – nivele de incidenta, enumera caracteristicile acestuia.

Paul Ricoeur, Metafora vie, Ed. Bucuresti, 1984, p. 353-378.

Idem. p. 379.

Nicolae Manolescu, Despre poezie,, ed. cit., p. 99

idem, p. 103







Politica de confidentialitate

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 827
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2021 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site