Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

AstronomieBiofizicaBiologieBotanicaCartiChimieCopii
Educatie civicaFabule ghicitoriFizicaGramaticaJocLiteratura romanaLogica
MatematicaPoeziiPsihologie psihiatrieSociologie


LITERATURA MODERNA - INCEPUTURILE LITERATURII MODERNE 1800-1830 - INFLUENTE SI CURENTE

Literatura romana

+ Font mai mare | - Font mai mic




LITERATURA MODERNA
INCEPUTURILE LITERATURII MODERNE 1800-1830
INFLUENTE SI CURENTE

           Secolul XIX este cel mai insemnat pentru viata poporului nostru, fiindca in cursul acestui veac s-au realizat mari progrese pe toate terenurile, iar pentru literatura este primul in care se produc lucrari care sa poarte cu adevarat numele de opere literare. Aceasta nu se intampla insa chiar de la inceput. Aspectele societatii romanesti in diferitele momente ale acestui secol sunt foarte deosebite: alte obiceiuri, alte institutii, alta cultura. Cine ar zice ca de la Alecu Beldiman pana la Grigore Alexandrescu sunt numai 20 de ani? Caci de la Paris Momuleanu pana la Eminescu n-au trecut nici 40 de ani? De aceea e nevoie sa facem mai multe despartiri in literatura noastra moderna. Limitele acestora nu sunt bine stabilite si de aceea difera mult in aceasta privinta cartile de istoria literaturii. Noi, pentru ca am dat literaturii din secolul XIX numele de literatura moderna, avem sa-l despartim in trei perioade: perioada inceputurilor (1800-1830), perioada eroica (1830-1870) si perioada critica (1870-1900).
            In prima perioada in principatele romane se gaseste inca puternic curentul care stapanise veacul trecut; cel grecesc; dar se introduc si alte curente noi: cel francez si cel latinist transmis de scoala ardeleana.
            Sa cercetam rolul acestor curente si partea cu care au contribuit la miscarea noastra literara din perioada de care ne ocupam.
            Grecismul este mult mai vechi in tarile romane decat in epoca fanariota; se poate zice ca la venirea lui Nicolae Mavrocordat preponderenta culturii grecesti era asigurata. Chiar in secolul XVII am avut in principate un mare numar de carti tiparite greceste si scrise de catre romani.
            Fost-a un bine sau un rau aceasta influenta?
            Parerile sunt impartite. Daca asculti pe Gheorghe Lazar, care spune ca grecii au facut pe romani 'impotrivitori limbii romanesti', trebuie sa consideri curentul grec ca o mare nenorocire. Daca din contra, citesti introducerea lui C. Erbiceanu la publicatia 'cronicarilor greci' (Buc. 1890), vezi ca lucrurile se prezinta cu totul altfel: 'In epoca influentei elenismului limba nationala a crescut, s-a dezvoltat, pentru ca avea in elenism un model de limba artistica si perfecta, de unde se puteau inspira scriitorii romani'.
            E o parte de adevar, in fiecare din aceste pareri extreme. Desigur ca in epoca slavonismului dezvoltarea noastra literara e mult mai redusa decat in epoca influentei slavone, dar asa-zisul 'elenism' aduce numai indirect cultura clasica elena: el aduce mai mult spiritul grecesc nou si acesta infatiseaza putine elemente, care ar fi slujit la un progres al literaturii noastre. Cu ceea ce a putut da grecismul din epoca fanariota, nu s-ar fi format literatura secolului XIX, caci spiritul lui nu se potrivea nici cu spiritul maselor populare, nici cu acel al paturilor mai culte. De aceea putine si de putina valoare lucrari literare s-au produs sub actiunea influentei grecesti. Au trebuit sa vie alte imprejurari, alte curente, care sa dea elementele literaturii noastre moderne.
            Acestea sunt, de o parte, influenta franceza si curentul latinist, datorite apusului; pe de alta, o slaba cunoastere a productiunilor poporane.
            Sa cercetam cum se introduce limba si spiritul francez in principatele romane.
            Vom observa ca avem intai o influenta indirecta in secolul XVIII si pana la 1820; apoi o influenta directa dupa aceasta data si pana pe la 1870.
            Influenta indirecta o datorim grecilor si rusilor.
            Este interesant de vazut ca chiar in veacul in care stapanirea greceasca ajunge la culmea ei din punct de vedere politic si din punct de vedere cultural, ea poarta in sine germenul propriei ei disolutiuni: limba franceza.
            Cum se intampla aceasta?
            Se stie ca turcii, indata ce s-au stabilit in Europa si au avut legaturi diplomatice cu alte state, s-au servit in asemenea imprejurari de oameni straini si in special de greci, care ramasese in mare numar in Constantinopol, vechiul Bizant, unde au si pana azi un mare cartier in care traiesc in grupe compacte, avand si patriarhatul lor. Acesti greci au fost siliti sa invete limba care era mai mult intrebuintata in raporturile diplomatice. Cata vreme venetienii erau stapanii marilor si puternici in Europa, ei vorbira italieneste. Mai tarziu, de prin secolul XVII, limba franceza devine predomnitoare; atunci grecii vorbira frantuzeste.
            Cand turcii incep a trimite domnitori in principate dintre fostii dragomani greci, acestia, venind in tara, introduc cunostinta limbii franceze, isi cresc copiii cu profesori francezi, lucru care curand se imita de catre boieri, precum s-a imitat de catre acesti toate obiceiurile aduse de greci. Unii domnitori isi iau si secretari francezi. Astfel Nicolae Caragea are pe Pierre Laroche, care a stat vreo 20 de ani in principate, intrebuintat in aceasta functiune de mai multi domnitori. Alexandru Mavrocordat are pe comitele Hauterive, care a scris un memoriu despre starea de lucruri din Moldova.
            Prin acesti secretari si invatatori si prin insisi domnitorii si familia lor se introdusera si cunostinta limbii franceze si scrieri in limba franceza.
            Tot cultura frantuzeasca se introduce indirect si prin rusi.
            In secolul XVIII rusii au suferit o puternica influenta franceza, mai ales in vremea imparatesei Elisabeta (1741-1762). Curtea ei este imitata de pe curtea frantuzeasca; inaltii demnitari ai statului se imbraca frantuzeste, mananca frantuzeste, isi aduc mobile din Franta, vorbesc si scriu frantuzeste; se stabilesc legaturi personale intre francezi si rusi. Voltaire e in corespondenta cu imparateasa si scrie Istoria lui Petru cel Mare de pe documentele ce-i da un ministru rus O suma de tineri rusi sunt trimisi sa faca studii la Paris. Sub Caterina II (1763-1796) aceasta influenta franceza ajunge la culme si se intoduce in toate institutiunile din Rusia.
            Era deci foarte firesc ca aceasta influenta sa treaca si in principatele romane. Operatiunile deselor razboaie dintre rusi si turci se desfasoara pe pamantul nostru si sunt insotite de lungi ocupatiuni rusesti. Astfel este cu razboiul dintre 1768-1774; astfel cu cel dintre 1806 si 1812; astfel este ocupatia dintre 1828-1834, cu care se stabileste protectoratul rusesc si regimul Regulamentului Organic. Toata ofiterimea rusa intra in relatiuni cu familiile boieresti din principate, are educatiune frantuzeasca, si obiceiurile ei, vorbirea ei frantuzeasca, se introduc in clasele inalte din tarile romane. Rusii pronunta frantuzeste mai bine decat grecii, ei deci aratara romanilor buna pronuntare frantuzeasca. Ei introdusera dansurile frantuzesti, ei introdusera instrumentele muzicale si muzica frantuzeasca, introdusera mobilele si costumele occidentale.
            Aceste inrauriri indirecte - prin greci, prin rusi - pregatira terenul pentru contactul direct al romanilor cu civilizatiunea si cu literatura franceza.
            Revolutiunea franceza cea mare si mai tarziu restauratiunea facura sa se raspandeasca in Europa o suma de emigrati din Franta. Expansiunea napoleoniana dintre 1804-1812 contribui si ea la imprastierea ideilor, moravurile si limbii franceze. Toate acestea atinsera si principatele romane si francezii incepura a se interesa de ele. La 1797 se stabilesc cele dintai consulate frantuzesti in Bucuresti si in Iasi, iar in 1800, cand o seama de boieri se gandesc sa scape tarile de sub stapanirea turceasca, trimit pe boierul Dudescu la Paris, ca sa ceara ajutor de la guvernul primului consul.
            Aceasta influenta franceza se intareste din ce in ce prin tinerii care merg la studiu in Franta si prin pensionatele frantuzesti de baieti si de fete care se stabilesc in capitalele celor doua tari.
            Printre acesti tineri erau negresit fii de boieri si de oameni bogati, care puteau trai pe socoteala familiilor, dar erau si fii de familii modeste, trimisti ca bursieri ai statului. Cei dintai bursieri fura Eufrosin Poteca, Simion Marcovici si Petrache Poenaru.
            Daca tinem seama ca aceasta tinerime instruita in Franta devine conducatorea miscarii politice si literare din tara, daca adaugam ca si dintre oamenii maturi au inceput sa calatoreasca prin tarile straine, cum a fost Dinicu Golescu, care a scris povestirea calatoriilor sale, atunci intelegem cum s-au schimbat in vremea dintre 1830 si 1850, spiritul public in amandoua principatele, cum 'bonjuristii' impun ideile lor in toate manifestarile vietii, cum o noua civilizatie se introduce in locul celei vechi.
            Aceasta civilizatie are mai ales caracterul frantuzesc.
            Impreuna cu ea, si activitatea literara se schimba. Romanii incep a cunoaste scrierile frantuzesti si, vazand fecunditatea literaturii franceze, simt dorinta de a avea si ei o literatura nationala. Se produc un mare numar de traduceri, se produc imitatiuni dar se produc si lucrari originale, inspirate de ideile literaturii frantuzesti. Mai ales nevoia de a traduce sileste pe scriitori a perfectiona alcatuirea frazei si a-i da o constructiune mai clara, mai potrivita cu claritatea limbii franceze, iar vocabularul se imbogateste intr-un mod uimitor. Genuri si forme literare necunoscute pana atunci incep a iesi la lumina.
            Dar in afara de forma, in afara de stil, este ceva mai important pe care influenta franceza il da literaturii romane: este ideea de libertate. Prin limba, prin scrierile frantuzesti, romanii devin din ce in ce mai stapaniti de ideile democratice si doresc sa schimbe intocmirea politica din tara lor. In Franta afla refugiu cei exilati, in Franta gasesc ecou plangerile tineretului liberal si francezii le dau mana de ajutor in momentele grele.
            A doua imprejurare care conditioneaza dezvoltarea literaturii romane in secolul XIX este curentul latinist. Acest curent, nascut in Ardeal, unde da nastere scolii ardelene, isi intinde influenta si in principate, care pareau cu totul cufundate sub inraurirea greaca.
            Propagarea ideilor acestora s-a realizat prin oameni si prin scrieri.
            Prin oameni s-a facut:
            a) prin tineri care au mers sa studieze scolile de peste munti;
            b) prin profesori care au venit de peste munti in principate;
            c) prin raporturi personale intre oamenii maturi, stabilite cu ocazia tiparirii in Transilvania a unor carti scrise in principate.
            La inceputul secolului XIX in principate nu se putea dobandi in scoala o cultura mai serioasa decat daca se facea in limba greceasca; profesorii greci erau peste tot si mai bine platiti, aveau rol si mai insemnat si erau si oameni mai invatati; au fost unii care au facut lucrari importante pentru stiinta limbii grecesti, ca Lambru Fotiadi, Vardalah, Comita s.a. Invatatura romaneasca era redusa la citire si scriere si la lectura cartilor bisericesti, iar alte limbi si alte studii nu se faceau. De aceea cei care voiau sa dea fiilor lor o cultura mai ingrijita si nu-i puteau trimite prea departe in tarile apusului, ii trimiteau la scolile din Ardeal, mai ales la Brasov si la Sibiu. Putem cita ca exemplu pe Grigore Plesoianu, fost profesor la Craiova, traducator vestit in epoca dintre 1830-1840, care si-a facut studiile la Sibiu.
            Se intelege insa ca numarul acestor tineri, trimisi departe de familiile lor, era relativ mic, iar cei mai multi parinti doreau sa aiba chiar in tara scoli organizate mai bine. De aceea au inceput unele familii bogate sa aduca profesori din Ardeal, iar carmuirea sa cheme si ea asemenea oameni la scolile publice.
            Astfel, la 1813, epitropii scolilor din Valahia asaza la Sf. Sava profesor pe ardeleanul Gh. Lazar, care venise cu doi ani mai inainte in tara. La 1820, cand mitropolitul Veniamin Costache vrea sa reorganizeze seminarul de la Socola, roaga pe Gh. Asachi sa-i gaseasca profesori noi si acesta aduce din Transilvania pe Vasile Pop, Vasile Fabian (Bob), Ion Cristea si Ion Manfi.
            Dupa 1821, numarul acestor profesori se face si mai mare. La 1826 Florian Aaron e chemat de boierul Dinicu Golescu si intemeiaza la Golesti o scoala de baieti.
            La inceputul secolului XIX erau putine tipografii in principate si rau inzestrate; de aceea multi autori isi tipareau lucrarile lor peste munti, fapt care a dat nastere la calatorii sau la corespondente personale cerute de asemenea imprejurari. Astfel, Eufrosin Poteca, din Bucuresti, tipareste la Buda traducerea unei carti de logica si de etica; Gr. Plesoianu din Craiova tipareste la Sibiu traducerea lui Telemac de Fenelon si alte scrieri; Stanciu Capataneanu din Craiova, de asemenea, tipareste o parte din cartile sale la Sibiu; acelasi lucru il face calugarul din Iasi Ghermano Vida cu gramatica sa franceza pe care o tipareste la Buda. La Sibiu tiparesc scrieri de-ale lor Gheorghe Ioanid din Bucuresti, Ion Gherasim Gorjan, traducatorul Halimalei, Gheorghe Saulescu, din Iasi, Anton Pann din Bucuresti; ba si un Almanah al statului Tarii Romanesti (pe 1836) este tiparit la Buda.
            In legatura cu tipografia a fost comertul cartilor, care in primele decenii ale secolului XIX era in mana ardelenilor. Avem date in Istoria scoalelor de V.A. Urechia, de unde se vede ca pana la 1830 cartile se vindeau la un loc cu marfurile de brasovenie.
            Propagarea ideilor scoalei latiniste s-a facut si prin scrieri.
            E adevarat ca urmasii celor trei reprezentanti ai scolii ardelene, Micu, Sincai si Maior, nu produc un numar prea insemnat de opere, dar ei au meritul de a fi popularizat unele din ideile marilor scriitori si mai ales de a fi pregatit prin scoli legiuni de tineri, care sa raspandeasca aceste idei.
            Ideile privitoare la limba romana si in genere studiul limbii au format obiectul de capetenie al preocuparilor lor.
            Astfel aparura o serie de gramatici: a lui Ion Morariu (1778), a lui Radu Tempea (1797), a lui Paul Iorgovici (1799), a lui Constantin Diaconovici Loga (1822), a episcopului Alexe din Gherla (1826).
            Unele din ele trecura si fura cunoscute si in principate.
            Asupra acestei epoci scrie Costache Negruzzi note interesante in articolul sau Cum am invatat romaneste.
            In vremea cand influenta greaca facuse sa amorteasca pana si constiinta nationala, putini romani care nu puteau sa se impace cu aceasta stare de lucruri, 'se uitau - zice el - cu dor spre Buda sau Brasov, de unde le venea pe tot anul calendare cu povesti la sfarsit si din cand in cand cate o brosura invatatoare mestesugului de a face zahar din ciocalai de cucuruzi sau pane de cartoafe'.
            Ziceam, ca si oarecare cunoastere a literaturii poporane apare in aceasta epoca. In adevar, in Vacaresti si mai ales in Ienache sunt reminiscente din unele doine, fie ca fond, fie ca forma a versului. Iar in Transilvania, afara de Tiganiada lui Deleanu, care se intemeiaza in parte pe credinte si povesti poporane, sunt operele lui Vasile Aron si ale lui Ion Barac. Cel dintai este autorul povestirii glume satirice Leonat si Dorofata, iar Barac ne-a dat in 1801 faimoasa povestire care se citeste si azi in popor, Istoria prea frumosului Arghir si a prea frumoasei Elene.
            Acestea sunt elementele fundamentale ale literaturii romane la inceputul sec. XIX.
           





AUTORI SI SCRIERI

 
            Ce productiuni apar in aceasta epoca?
            Fiind o epoca de tranzitiune, vom afla manifestarile ultime ale felului vechi de a se scrie si manifestarile timide ale vremii celei noi.
            Asa este literatura religioasa, compusa din traduceri si de carti de ritual si de carti religioase de citit acasa. Reprezentantii cei mai insemnati ai acestei literaturi sunt: mitropolitul Veniamin Costache si mitropolitul Grigorie.
            Veniamin Costache (1768-1846) se cobora dintr-o veche familie boiereasca din Moldova. Din informatiile ce se gasesc in testamentul sau si in notita autobiografica tiparita la finele unei scrieri (Funie intreita, Iasi, 1831) se vede ca a invatat intai in Academia Vasiliana din Iasi si apoi la manastirea Neamtului, ca s-a calugarit la 15 ani, dupa dorinta tatalui sau, care se afla bolnav.
            Protectorul sau fu Iacob Stamate, episcopul Husilor, care-l recomanda mitropolitului Leon (1786-1788) si astfel ajunse Veniamin la varsta de 21 de ani egumen la manastirea Sf. Spiridon din Iasi.
            Ajungand peste cativa ani protectorul sau Iacob mitropolit, Veniamin, desi in etate numai de 24 ani, fu ales episcop de Husi.
            Aci el se ocupa de imbunatatirea scoalelor si bisericilor si cu alte fapte generoase, care ii atrasera iubire tuturor celor ce-l cunosteau si-l facura cunoscut si simpatic in toata Moldova. Astfel se explica cum, in 1803, la moartea lui Iacob Stamati, reusi sa se ridice pe scaunul Mitropoliei Iasilor.
            In aceasta inalta demnitate, Veniamin dezvolta o activitate neobisnuita si se arata insufletit totdeauna de cea mai mare iubire de patrie.
            In primul rand se ocupa de scoli si izbuti sa convinga pe domnitorul Alexandru Moruzi sa dea faimosul hrisov de la 24 mai 1803, care cuprindea urmatoarele dispozitiuni:
            a) Se instituie, pentru conducerea scoalelor o eforie compusa din mitropolit si doi boieri mari;
            b) Se infiinteaza sase scoli romanesti judetene in principalele orase ale Moldovei;
            c) scoalele sunt deschise deopotriva si pamantenilor si strainilor, si bogatilor si saracilor, iar pentru copiii lipsiti de mijloace se instituie si un numar de burse.
            d) Pe langa taxa de patru lei, perceputa de la preoti, pentru intretinerea scoalelor, se va lua si din visteria tarii o suma insemnata.
            Astfel lucra el supraveghind scoalele, ajutand pe tinerii silitori, cum au fost de exemplu Asachi si Saulescu, pe care i-a trimis in strainatate sa-si continue studiile, in fine traducand si tiparind carti necesare bisericii si invatamantului; dar imprejurarile prin care treceau tarile noastre, la inceputul secolului, intrarea rusilor in Moldova, il silira sa demisioneze si sa stea retras pana la 1812, cand fu chemat de Adunare iarasi in scaun.
            Inca din primul an al functionarii sale ca mitropolit, se gandi la organizarea invatamantului preotesc si intemeie seminarul de la Socola, care mai tarziu lua numele de 'Seminarul Veniamin' si infiinta o scoala de muzica bisericeasca.
            Curand insa venira imprejurari nenorocite si pentru tara si pentru dansul. Eteria greceasca de la 1821 produce o teribila anarhie si raspandeste peste tot jaful si focul. Guvernul legal al tarii se desfiinteaza si conducerea statului ramane in mana mitropolitului, care apara drepturile Moldovei, voieste sa impiedice excesele eteristilor, ascunde in localul mitropoliei pe cei mai prigoniti; dar in cele din urma este nevoit sa fuga.
            Intorcandu-se, dupa stabilirea linistii, isi relua cu mai multa ardoare nobilele sale indeletniciri, dar amestecul politicii in afacerile bisericesti il sili sa se retraga in 1842, sub Mihail Sturdza, la manastirea Slatina, unde muri peste patru ani, plans de tara intreaga, care-i apreciase meritele.
            De la Veniamin Costache avem o suma de traduceri de carti, unele tiparite, altele manuscrise. Ele sunt sau carti dogmatice sau carti necesare serviciului bisericesc sau lucrari de istorie bisericeasca. Vom cita dintr-insele:
            Talcuirea celor sapte taine (Iasi, 1807); Istoria vechiului si a noului testament (Iasi, 1824); Funie sau franghie intreita (Iasi, 1831); tradusa din greceste, un tratat despre valoarea religiei si a moralei crestine: Piatra scandelei (Iasi, 1844), o cercetare asupra despartirii celor doua biserici crestine, a rasaritului si a apusului; Indeletnicire despre buna murire (Iasi 1845).
            Mitropolitul Grigorie al IV-lea Miculescu (1765-1834) a invatat greceste in scoala de la Sfantu Sava, apoi a urmat limba latina si teologia la vestita scoala de la manastirea Neamtu din Moldova, unde a studiat si Veniamin Costachi.
            Chemat in Tara Romaneasca de catre mitropolitul Dosofteiu Filitis (1793), a fost insarcinat, impreuna cu parintele Gherontie, sa traduca diferite carti bisericesti; apoi au plecat amandoi sa viziteze manastirile din Orient, mai ales pe cele din Sfantu-Munte. Pe acolo au aflat diferite opere pe care le-au utilizat pentru lucrarile lor. In timpul calatoriei a murit Gherontie si astfel Grigorie s-a intors singur si s-a asezat calugar la manastirea Caldarusani.
            Reputatiunea lui crestea in fiecare zi: toata lumea cunostea inaltele-i calitati, intinsa sa cultura intr-ale bisericii, de aceea, cand, in 1823, ramase vacant scaunul de mitropolit, domnitorul Grigore Ghica propuse boierilor si episcopilor alegerea modestului lucrator care abia avea rangul de diacon.
            Facandu-se sfat de obste, l-au inaltat prin toate treptele pana la episcop si i s-a incredintat conducerea mitropoliei Tarii Romanesti.
            Era atunci tocmai epoca inceputului influentei rusesti. Amestecul rusilor devenea din zi in zi mai puternic si orice manifestare de independenta nationala era rau privita, ba uneori chiar aspru lovita de ei. Se vede ca nu le placea caracterul noului mitropolit; de aceea au intrigat in toate chipurile pana ce l-au departat din scaun (1829). Nu e vorba, mitropolitul Grigorie si-a capatat satisfactiune, fiind instalat din nou in 1833, dar de asta data Dumnezeu nu voi sa-i lase multa vreme petrecerea in mijlocul oamenilor si-l chema la sine in anul urmator. El se afla ingropat in curtea Mitropoliei din Bucuresti.
            De la Grigorie ne-au ramas mai multe traduceri de carti bisericesti, unele tiparite chiar de dansul, altele lasate ca manuscris si tiparite de mitropolitii urmatori. Asa avem: Carte folositoare de suflet (Buc. 1799), cuprinde canoane si sfaturi folositoare crestinilor; Chiriacodromion (Buc. 1801), adunarea evangheliilor de peste an si talcuirea lor; Despre preotie de Sf. Gheorghe din Nazians; Pentru eresul armenilor; Exaimeron al Sf. Vasile cel Mare (1827); Vietile Sfintilor.

            *

                Istoriografia cronicarilor continua si se sfarseste in acest timp. Cele mai numeroase scrieri se gasesc la munteni, unde se afla numele lui Dionisie Eclesiarhul, Naum Ramniceanul si Zilot Romanul. Tot acum apar si doua cronici rimate: una in Muntenia, a pitarului Hristache, alta in Moldova, a vornicului Alecu Beldiman.
            Dionisie Eclesiarhul a trait la episcopia Ramnicului. El a povestit cu oarecare talent, in culori foarte vii, intamplarile din Muntenia, de la 1764 pana la 1815, dand importante detalii asupra unor chestiuni pe care scriitorii anteriori nici nu le atinsese. Astfel este povestirea pe care ne-o face el, cu inima sfasiata de durere, despre modul cum se percepeau darile si despre chinurile indurate cu aceasta ocaziune de nenorocitii locuitori ai satelor.
            'Deci presfirandu-se slajbasii prin plasile judetelor si mergand prin sate ca niste lupi flamanzi si ca niste holtei de caini lesinati, sa fi vazut cineva nemilostivirea lor, si ce facea cu crestinii.
            Oamenii nu prea avea bani fiind in mijlocul iernii, targuri iarna nu era, sa vanda oamenii vite; vremea de coasa si de sapa nu era, sa lucreze sa castige bani sa se plateasca; bucate inca nu prea era, sa vanda; ci numai o seama de oameni care mai avea putere sa plateasca. Iar slujbasii inchidea oameni si muieri prin cosare si-i inneca cu fumuri de gunoi si cu ardei ii afuma si-i tinea inchisi ziua si noaptea flamanzi, sa dea bani; pre altii ii lega cu mainile indarat si cu spatele de garduri si ii batea cu bicele; pre altii legati ii baga cu picioarele goale in zapada geroasa, asa chinuia pe crestini. O amar de bietii crestini ca plangea si se vaita si saracele vaduve tipa de ger, dar nu era milostivire la varvarii de slujbasi, ca avea urechile astupate cu aspidele, si ca vrajmasii ucideau oamenii. Inca preste Olt au si omorat mumbasirii turci pre multi, din care pre unul rudele l-au dus la Bucuresti si l-au bagat cu carul in curtea domneasca sa-l arate lui Voda si instiintandu-se Voda a zis sa dea bani ca nu-l va omori nimenea'.
            Cunostinte istorice insa nu prea avea acest cronicar. Aceasta se vede mai ales in pasagiile in care vorbeste de evenimentele din tari straine. Asa este acela consacrat lui Napoleon cel Mare, pe care-l socoteste ca a fost ofiter 'la imparateasa nemtilor', si, suparandu-se ca n-a fost inaintat s-a dus la francezi unde a ajuns 'polcovnic mare'.
            Cronica aceasta s-a publicat de Papiu Ilarian in Tezaur de monumente istorice (vol. II, 1863).
            Pitarul Hristache, un boiernas, care a trait pe la finele secolului al XVIII-lea si in primele decenii ale celui de al XIX-lea, a scris o cronica in versuri: Istoria faptelor lui Mavroghene-Voda si a razmeritei din timpul lui pe la 1790. Scrisa la 1817, a fost publicata de Cesar Boliac in 'Buciumul'.
            Autorul, vazand ca toate faptele importante afla povestitori, zice:

            Drept acela dar si eu
            Cu mila lui Dumnezeu
            Incep dupa-a mea ideie
            Cu vreo cateva condeie
            Povestea mavrogheneasca
            Dela Tara Romaneasca.
           
            Ne infatiseaza pe Mavrogheni ca un om foarte ciudat, socotit de unii ca nebun, de altii ca om istet; ii lauda vitejia si admira armata alcatuita de el sa mearga in ajutorul turcilor in contra austriecilor. Versurile sunt slabe, dar in schimb sunt pasagii scrise cu oarecare haz. Lucrarea este importanta prin amanuntele curioase ce ne da un om care a trait in mijlocul evenimentelor povestite. Putem citi portretul lui Turnavitu, loctiitorul domnului, cand acesta s-a dus cu ostirea contra nemtilor:
           
            Avea in cap o caciula
            Tuguiata ca o sula
            Si o gheba in spinare
            De nu facea cinci parale,
            De aba rosie rupta
            Cu ata alba cusuta.

            Trebuie insa sa notam ca, vorbind despre un corp de armata organizat de Mavrogheni cu soldati romani, cronicarul are cateva accente patriotice; ii crede nascuti a fi puscasi
            si adauga:
            Se mira cine-i vedea
            Si gura la ei casca
            pentru ca:
            In oaste de-i punea
            Mai multa fala facea.

           
            Naum Ramniceanu Protosinghelul (1764-1839), a carui viata si activitate a fost studiata de C. Erbiceanu in discursul sau de receptie in Academie (Buc. 1900), a dobandit de mic invatatura greceasca si a servit pe langa episcopii Filaret al Ramnicului, apoi pe langa Dositeiu Filitis si Nectarie din aceeasi episcopie, iar mai tarziu deveni devotatul lui Constandie al Buzaului.
            El a scris foarte multe opere istorice, dar aproape toate sunt scrise greceste. Aceasta nu-l impiedica de a-si arata iubirea sa pentru tara si neamul sau si de a fi uneori foarte aspru cu grecii.
            Zilot Romanul este un pseudonim si insemneaza 'roman zelos'. Sub acest nume s-au publicat intai de Hasdeu (in 'Columna lui Traian' 1882 si 1883) doua lucrari:
            1. Domnia lui Constantin Hangeriul in care aflam de la inceput declaratia ca voieste a vorbi cu nepartinire:
           
            Istoric sunt, n-am frate,
            N-am ruda, n-am vecin;
            Stapan am p-adevarul,
            Lui singur ma inchin.
           
            Se arata foarte inflacarat patriot, ataca cu multa vehementa pe greci, care exploateaza poporul, cat si pe romanii care se fac instrumentele lor.
            2. O cronica alcatuita din o serie de capitole separate, parte in proza, parte in versuri. Astfel e povestirea domniilor lui Sutu, Moruz, Ipsilante si o poema istorica in care ataca pe greci.
            Gr. Tocilescu a mai descoperit si alte lucrari ale lui Zilot pe care le-a publicat in 'Revista pentru ist., arch., si filolog.' (an. III, vol. IV si V) si anume:
            3. Domnia a treia a lui Alexandru Voda Sutu ce i se zice si Dracache.
            4. Revolutiunea lui Tudor, pe care o amesteca cu miscarea eteristilor: 'o adunare de straini cei mai multi greci', au atras la ei 'pe un anume Tudor sluger, roman mehedintean, ce-i zice si Vladimirescu'.
            5. Adunare de stihuri, unele scrise in 1829 si inchinate diferitelor persoane istorice (Radu Negru, Mircea) sau oamenilor zilei de atunci; altele in 1850, relative la anul 1848, in care, cu toata declaratiunea facuta de a fi impartial, nu poate sa uite prejudiciile clasei boieresti, si vorbeste cu multa ura despre revolutiune. Dupa ce incarca pe revolutionari cu diferite epitete, pune revolutia alaturi de holera din acel an zicand ca acestea au fost cele doua mari 'primejdii' ale tarii; iar cand povesteste caderea miscarii, se bucura foarte mult ca s-a intors ordinea veche de lucruri si vorbeste cu mult entuziasm de urcarea pe tron a lui Stirbei.
            El credea ca miscarea a fost facuta de 'mojici', 'tigani' si 'hotomani', la care s-au mai adaus si cateva fete mai simandicoase:
           
            Din boierime, din negotime.
            I preotime, calugarime
            I dascalime, profesorime
            I ciocoime si calicime
            I scolarime si ucenicime
            Si toata ceata de slugarime
            Strigau pe uliti: 'Jos ristocratii!'
           
            Zilot Cronicarul este un scriitor foarte dibaci, care nu se multumeste cu povestirea intamplarilor, ci voieste a da o infatisare cat mai placuta si mai mestesugita naratiunii sale. Daca ar fi scris numai in primele decenii ale secolului nostru, ar fi fost printre cronicarii 'din epoca fanariotilor', un lucrator de mare merit - cum l-a judecat Hasdeu: insa ca scriitor pe la 1850, cand avem pe un Alecsandri, Alexandrescu, pierde mai toata insemnatatea si devine, intrucat priveste ultimele sale opere, un om al vremii vechi care traieste intr-o epoca noua si cu totul straina de sine.
            Cine este acest Zilot? Gh. Tocilescu l-a identificat intai cu Stefan Moru, apoi cu Stefan Fanuta, dar se pare ca motivele sale n-au convins pe cei mai multi scriitori, asa ca ramane sa-l socotim ca anonim.
            Alecu Beldiman (1760-1826), nascut si crescut in clasa boiereasca si hranit cu prejudiciile timpului sau, invata carte greceasca si fratuzeasca, pe cat se putea atunci invata, si-si petrece viata citind, traducand si versificand de placere, cand afacerile publice nu-l cheama.
            El a lasat un numar insemnat de traduceri ca Moartea lui Avel, Numa Pompilie - s.a., dar lucrarea lui de capetenie este poemul istoric intitulat Tragodia sau mai bine a zice jalnica Moldovei intamplare dupa razvratirea grecilor 1821.
            Precum arata titlul, acesta descrie evenimentele din 1821, nenorocirile ce cazura atunci asupra Moldovei din pricina exceselor zavergiilor sau, cum se exprima el 'stricarea tarii'. Se poate lesne intelege pretul ce detera contemporanii sai acestei opere, fiind o lucrare de actualitate. Pentru cei ce vazuse si simtise relele acelor intamplari, tot ce spunea poetul era viu. Fiecare inlocuia in inchipuire versurile lui Beldiman cu propria sa suferinta. Pe noi insa povestirea vornicului ne lasa reci, fiindca ceea ce citim acolo ne e strain si poetul nu poate sa invieze trecutul. Compunerea lui e foarte prozaica, o adevarata cronica rimata, care poate da cercetatorului istoric oarecare detalii interesante, dar e lipsita de orice valoare poetica. Foarte rar intampinam expresiuni colorate, mai ales cand isi descarca ura contra grecilor, sau cand, in mijlocul tanguirilor, stie sa arunce si o nota glumeata.



            *

            Manifestarile curentelor noi se gasesc intai la romanii de peste munti, pe de o parte ca efect al contactului cu apusul, pe de alta ca urmare a cunoasterii productiunilor poporane. Tichindel si Lazar, Vasile Aron si Ion Barac sunt numele care se pot cita in aceasta privinta.
            Dimitrie Tichindel este un scriitor care s-a bucurat intr-o vreme de oarecare insemnatate, dar aceasta s-a datorit mai mult activitatii sale ca preot si profesor decat valorii scrierilor sale.
            Nu se cunoaste cu siguranta nici anul, nici locul nasterii lui Tichindel. Aceasta este, cel putin, opinia lui Iosif Vulcan, care, in discursul sau de receptie la Academie (Buc. 1893), face biografia acestui scriitor.
            Studiile le-a facut in Timisoara, unde a invatat teologia; apoi s-a cultivat singur. In 1794 era invatator in satul Belint, in Banat. De aci incolo a avut aceeasi insarcinare in diferite comune ale Banatului. Dar a fost si preot. In 1805 il intalnim paroh in Becicherecul mic, comuna cu populatie mixta: romani si sarbi. Prin staruinta romanilor, se infiinta in 1811 in Arad o scoala normala (preparandie, ziceau ei) si Tichindel fu numit catihet, iar profesor de gramatica Constantin Diaconovici Loga, autorul cunoscutei gramatice din 1822, pe langa profesorul de stiinte pedagogice si cel de partea stiintifica.
            Activitatea profesorala a lui Tichindel n-a placut sarbilor si autoritatii bisericesti superioare, care era mitropolitul sarb si de aceea a fost scos din functiunea de catihet al scoalei normale in 1814 si in acelasi an i s-au confiscat fabulele pe care le publicase atunci. De aceea il gasim in 1815 functionand iar ca paroh in Becicherec. Aci ramane pana la 19 august 1817, cand, bolnav, e nevoit sa se duca intr-un spital din Timisoara, unde moare la 19 ianuarie 1818.
            Prima sa lucrare este intitulata Sfaturile intelegerii cei sanatoase (Buda 1802), traducere de pe lucrarea sarbeasca, a lui Dositeiu Obradovici, o colectie de invataturi morale.
            In 1808 tipareste tot in Buda traducerea altei opere a aceluiasi autor: Adunare de lucruri moralicesti, sfaturi morale si istorioare instructive.
            El mai are si o scriere bisericeasca Epitomul sau scurte aratari pentru sfanta biserica (Buda, 1808). Vorbeste despre vestmentele bisericesti, despre sfanta leturghie, carte necesara preotilor si diaconilor.
            Dar lucrarea de capetenie este colectia de Fabule tiparita in Buda (1814). Heliade a dat o a doua editie in 1838, iar Ion Rusu a tiparit a 3-a in 1885. E cea dintai publicatie de acest fel in romaneste. Fabulele sunt in proza, iar 'morala' are o dezvoltare foarte mare, incat in realitate fabula este numai un pretext pentru 'invatatura'. Aceste invataturi sunt adevarate discursuri morale si patriotice, in care gasim pasagii interesante.
            'Mintea! Marita natie dacoromaneasca in Banat, in Tara Romaneasca, in Moldova, in Ardeal, in Tara Ungureasca mintea! cand te vei lumina cu invatatura, cu lumi natele fapte te vei uni, mai alesa natie nu va fi pre pamant inaintea ta'. Asa zice intr-una din invataturile sale.
            Valoarea cartii insa trebuie sa fie redusa mult pentru ca ea nu este originala; e o traducere de pe acelasi Dositeiu Obradovici si, ce e mai rau, ca nu numai fabulele, dar si cea mai mare parte din invataturi sunt traduse.
            Gheorghe Lazar (1779-1823), nascut in satul Avrig, langa Olt, in Transilvania, din parinti tarani, atrase, ca copil, bagarea de seama a baronului Bruckental, care il trimise la Cluj si apoi la Viena, unde urma stiintele fizico-matematice si teologia. Obtinand titlul de doctor, se intoarse in tara si fu hirotonisit arhidiacon si numit profesor la seminarul candidatilor de preoti din Sibiu. Devenind vacant un scaun de episcop ortodox, Lazar cu titlurile sale se infatisa la mitropolitul din Carlovici - de care depin deau pe atunci episcopiile romane ortodoxe din Transilvania si Ungaria - dar, venind la auzul mitropolitului stirea ca Lazar are idei liberale si nu e destul de credincios, fu respins pe motivul ca este prea invatat pentru a fi episcop.
            In urma acestei caderi, veni inapoi la Sibiu, unde isi continua cariera de profesor si predicator. Predicile sale erau foarte ascultate de poporeni si prin ele isi stabili reputatiunea de orator; dar, permitandu-si intruna sa spuie ca romanii au aceleasi drepturi ca si celelalte natiuni ale Transilvaniei - ungurii si sasii - drepturi pe care imparatul nu voieste sa le recunoasca, fu aspru certat de episcopul Moga si atunci, in 1816, se hotari sa paraseasca Transilvania si sa vie in Bucuresti.
            Scoli existau pe atunci in Tara Romaneasca, dar limba romana era lasata pe al doilea plan. Ele se conduceau de o Eforie compusa din mitropolit si trei boieri din divanul domnesc, intre care era si Constantin Balaceanu. La acesta se adresa Lazar, cerandu-i sa-i dea insarcinarea predarii stiintelor filozofice si matematice in limba romana. Boierul nu credea nici ca limba romana este apta pentru invataturi inalte, nici ca propunatorul are destula pricepere. Ca sa-l incerce, il roaga sa-i masoare un loc pe care i-l masurase un inginer german. Desi n-avea toate instrumentele necesare, Lazar reusi sa multumeasca pe boierul neincrezator si curand fu numit dascal la Sfantu-Sava, unde i se dete o mica incapere spre a-si incepe cursul.
            Lectiunile lui nu putura fi ceva sistematic, pentru ca scolarii veniti sa-l asculte aveau cunostinte neegale si nesuficiente; erau mai mult niste conferinte in care se cuprindeau idei foarte felurite. Trebuia sa-i invete gramatica, geografie, aritmetica, desen, apoi filozofia si matematicile aplicate, mai ales topografia.
            La 1818, Lazar face un fel de manifest-program adresat tinerimii, pe care o indeamna sa vie la scoala ca sa se instruiasca. El stabileste patru categorii de studii la scoala lui: 1) Invatamantul elementar, cuprinzand silabisirea si citirea, cunoasterea numerelor si operatiunile, scrierea cu ortografie, catehism, gramatica; 2) Invatamantul mediu: gramatica cu sintaxa, poetica, mitologia, geografia, retorica, istoria; 3) Invatamantul special de inginerie: aritmetica, geografia, geometria, trigonometria, algebra, geodezia, arhitectura; 4) Invatamantul superior, cuprinzand 'celelalte mai inalte tagme filozoficesti' si 'tagmele juridicesti'. Pe langa aceasta se destinau cursuri deosebite pentru candidatii de preoti.
            Trei ani Lazar lucra in tihna cu scolarii sai raspandind, pe langa cunostintele generale si iubire de patrie, care dete curand roade, caci, indata ce Tudor Vladimirescu ridica steagul luptei, toti scolarii sai se facura partizani ai acestuia si propagatori ai ideii de emancipare de sub domnia fanariota.
            Evenimentele nenorocite ce urmara pentru romani dupa aceasta miscare, adusera si inchiderea scolii lui Lazar, care - bolnav - fu nevoit sa plece la familia sa. Murind dupa putina vreme fu ingropat in Avrig si pe piatra mormantala un scolar al sau, Comitele Scarlat Rosetti, care vizita acele locuri, puse sa se sape urmatoarele versuri:
           
            Precum Hristos pe Lazar din morti a inviat,
            Asa tu Romania din somn ai desteptat.
           
            De la Gheorghe Lazar ne-au ramas putine carti, pentru ca activitatea sa de profesor nu-i lasa timp sa lucreze scrieri mai intinse. Mai toate manuscrisele ce stim ca au ramas de la el s-au pierdut. Cunoastem un abecedar, o trigonometrie (tip. 1919) si o aritmetica, precum si doua discursuri: unul la urcarea pe tron al lui Grigore Ghica si altul la ridicarea ca mitropolit a lui Dionisie Lupu. Acesta din urma a fost scris numai de el si rostit de parintele David, economul mitropoliei, cu ocaziunea solemnitatii.
            Viata si activitatea lui Lazar au povestit-o doi scolari ai sai: Heliade Radulescu intr-un articol din 'Curierul romanesc' (1839) no. 64, p. 255 si Petrache Poenaru in discursul de receptiune in Academie (1872).
            Vasile Aaron (1770-1822), avocat in Sibiu, a publicat o poema in zece canturi: Patima lui Hristos (1805), Piram si Tisbe (1807) si alte poeme, care au avut oarecare succes, pe vremea lor, deoarece vedem ca apar in mai multe editiuni; dar cea mai cunoscuta lucrare este poema comica: Vorbirea in versuri de gluma a lui Leonat betivul, om de Longobarda, si sotiei sale Dorofata (1820), o satira contra betivilor.
            Aron Densusianu zice ca a ramas de la el o traducere a Eneidei si a bucolicelor lui Virgil, dar nu se stie nimic despre manuscrisele acestea.
            Ion Barac (1772-1848) a fost invatator in Brasov. A redactat Foaia Duminicii (1837). A tradus si prelucrat carti de literatura poporana, ca O mie si una de nopti (1836-1838) si altele; dar a tratat si altfel de subiecte, ca Risipirea Ierusalimului, (1821), care nu e nici ea originala. Cea mai cunoscuta opera a sa insa este prima lucrare: Arghir si Elena (1881), in care vrea sa simbolizeze cucerirea Ardealului de catre Traian.



            *

                  Manifestari ale influentei spiritului poporan si ale spiritului apusean apar si in principate. Iordache Golescu aduna pilde din popor si le completeaza cu altele din citirile si reflectiile sale; Dinicu Golescu e dintre cei dintai care cunoaste de aproape, prin calatoriile sale, civilizatia europeana si gaseste necesar sa-si publice impresiile.
            Iordache Golescu (1768-1848), este unul din cei mai de frunte reprezentanti ai acestei familii, a carei istorie se poate urmari pana prin sec. XV. Insemnari asupra vietii lui si a fratelui sau Dinicu se gasesc in prefata lui N. Hodos la editiunea Calatoriei lui Dinicu Golescu (Buc. 1910).
            Si-a facut studiile cu dascalii ce se gaseau in tara pe acele vremuri si, prin situatia materiala si politica a familiei, el ocupa functiuni insemnate, ca vel logofat si mare vornic. Dar el a stiut sa fie vrednic de aceste slujbe si a aratat pentru scoala dragoste deosebita, asa incat il vedem in 1818 membru in eforia scoalelor si ajutand, in aceasta calitate, pe Gheorghe Lazar.
            Iordache a fost si scriitor. Multa vreme s-a cunoscut numai gramatica sa: Bagari de seama asupra canoanelor gramaticesti, (Buc., 1840). In 1874 insa, Lambrior a publicat in 'Convorbiri literare' (an. VIII) un articol in care a aratat ca Iordache a facut si o culegere de Pilde, povatuiri, cuvinte adevarate si povesti si a staruit asupra insemnatatii ei. Culegerea, care formeaza un volum de peste 850 de pagini, s-a pastrat in manuscris (Academie no. 213) si s-a publicat in parte de I. Zanne (vol. III al colectiei sale de proverbe).
            Tot in manuscris s-au pastrat si doua dictionare: unul romanesc Condica limbii romanesti scris in urma gramaticei, pe care o citeaza in prefata; altul grecesc-romanesc.
            Aceste lucrari sunt in mare parte ulterioare anului 1830. Inainte de aceasta data el a lucrat scrieri istorice: Starea Tarii Romanesti in vremea lui Caragea (1818), Turburarea Tarii Romanesti la leat 1821 s.a. Acestea sunt scrise in forma de dialoguri.
            Dinicu Golescu (1777-1830), are aceeasi pregatire stiintifica cum avea si fratele sau, dar desfasoara o activitate culturala mult mai puternica. El intemeiaza cu mai multi boieri patrioti, la Brasov, cu ocazia unei emigrari, pe la 1821-22, o societate secreta, care se desfacu. Mai tarziu, el arata planurile lor lui Heliade si cu acesta constituie a doua societate in 1827, asa-numita societate literara, din care avea sa iasa vestita societate filarmonica. El ajuta pe Heliade ca sa dobandeasca autorizatia de a scoate 'Curierul romanesc' in 1829. Tot el face in satul Golesti o scoala de baieti in care se preda 'limba romaneasca, nemteasca, greceasca, latineasca si italieneasca' (1826). Cursurile urmara aci pana la moartea lui.
            Pentru trebuintele scolarilor de aci - crede N. Hodos - publica el: Elementuri de filozofie morala (Buc. 1827) si Adunare de pilde bisericesti si filozoficesti, (Buda, 1826).
            Dar cea mai importanta lucrare a sa este 'Insemnarea calatoriei' sale (Buda, 1826). In anii 1824, 1825 si 1826 el are ocazie sa calatoreasca in Europa, parte pentru a duce la invataturi pe fiii sai, parte pentru alte interese. Astfel vede Transilvania, Ungaria, Austria, viziteaza cateva orase din nordul Italiei, o parte din Elvetia si Bavaria. Aceasta calatorie il sileste 'sa apuce condeiul'.
            Cartea lui Golescu se poate citi si azi cu interes deosebit. Ea ne arata cum un spirit deschis la toate ideile noi poate sa patrunda in viata si obiceiurile altor popoare, pe care le vede in drumul sau; dar ne arata cum iubirea de tara indeamna pe oamenii de seama din acel timp sa se adreseze la 'Evropa cea luminta' pentru ca sa imiteze ce se va putea spre folosul patriei. In cartea aceasta poate sa vaza cineva un fel de sinteza a transformarilor sufletesti ce au incercat romanii la inceputul veacului XIX, cand au intrat in contact direct cu civilizatia apuseana. Pompiliu Eliad, care a numit pe Golescu 'le premier roumain moderne' a dat in cartea sa Histoire de l'esprit public, Paris, 1905, pentru prima data o analiza judicioasa a scrierii de care ne ocupam.
            Dinicu Golescu insa n-a avut nici timpul si n-avea nici pregatirea necesara pentru a transmite in patria sa ceva din civilizatia pe care o cunoscuse.
            Acela care reprezinta in aceasta vreme, intr-un mod complet, influenta apuseana asupra culturii noastre, este George Asachi.
            George Asachi (1788-1869) era de neam din Ardeal, dar familia se stabilise de mult in Moldova. Tatal sau era preot cu multa invatatura si de aceea a tinut sa dea fiului sau o cultura aleasa. Studiile ce a facut, ca si o mare parte din viata sunt cunoscute bine din notita autobiografica pe care o publica el in fruntea unei editii din Nuvelele istorice (1867). Amanuntele s-au completat si uneori s-au indreptat prin publicatii ulterioare. Dupa acestea, se poate spune ca intre anii 1796-1804 a invatat la Lemberg, unde tatal sau era preot al unui spital. Cursurile le-a facut in limba germana, polona si latina si a obtinut titlul de doctor in filozofie si diploma de inginer.
            Venind in tara, desi foarte tanar incepu sa practice ingineria si arhitectura; dar, din cauza unei boli, fu nevoit sa paraseasca tara in 1805 si se duse la Viena, unde - dupa ce se facu sanatos - invata astronomia. De aci se duse in 1808 la Roma, unde se ocupa cu studii literare, cu pictura si cu arheologia, publicand in acelasi timp prin ziarele italiene diferite sonete, astfel ca societatea literara din Roma il numi membru extraordinar.
            Intorcandu-se in 1812 in tara cu gandul ca Napoleon I avea sa restatorniceasca statul Daciei - cugetare pe care o parasi dupa nenorocirile armatei franceze in Rusia -, Asachi fu numit in 1813 profesor de matematica la Academia greceasca de la Mitropolie, curs creat anume pentrtu a da ingineri hotarnici. Dupa cinci ani, putu sa-si arate roadele muncii, organizand cu cei treizeci de elevi ai sai la examen o expozitiune de planuri diferite, care provocara admiratiunea tuturor vizitatorilor. Tot pentru trebuinta acestor lectiuni, compuse tractate de algebra, geometrie, topografie, tiparite mai tarziu.
            In acelasi timp, el indemna orice miscare in folosul culturii nationale. Astfel, incuraja pe Flechtenmacher sa deschida la Iasi primul curs de drept, pe Andronachi Donici sa dea la lumina cartea lui de legi; starui sa se trimita in strainatate stipendisti, intre care fu si G. Saulescu; organiza la 1817, cu cheltuiala sa, un teatru de societate, pe a carui scena aparura tineri boieri din familia Ghiculestilor si Sturdzestilor.
            Atunci compuse el o mica poezie, pe care o termina cu versurile:
           
            Picatura, desi mica, ea pe o stanca picureaza,
            Face raului o cale care dupa ea urmeaza.
           
            La 1820, Asachi deveni tovarasul mitropolitului Veniamin pentru organizarea seminarului si spre acest scop se duse in Transilvania, de unde aduse cativa profesori, ca Vasile Pop, Ioan Costea, Vasile Fabian Bob etc.
            Venind tristele intamplari de la 1821, Asachi fugi in Basarabia dar reveni indata ce se sui pe tron Ionita Sandu Sturdza si la intronarea lui compuse o oda, in care indeamna la veselie pe concetatenii sai:
           
            Viers inalt de bucurie sa rasara impregiur
           
            pentru ca:

            Dupa un curs de ani o suta ziua ceea a venit,
            Intru care fiul Patriei fi-va Domn si-al ei parinte.
           
            Noul domnitor, chiar in anul suirii sale pe tron, il trimite ca agent diplomatic la Viena, unde stete cinci ani. Se vede insa ca si-a indeplinit datoria cu sarguinta, fiindca, la intoarcere in tara, il vedem inaltat la rangul de mare aga, titlu pe care l-a purtat totdeauna cu multa mandrie. Se pare ca in tot timpul acesta a aflat despre existenta in Galitia a mai multor hrisoave, duse acolo de mitropolitul Dosofteiu care dovedeau ca Vasile Lupu daruise scoalei Trei Ierarhi trei mosii pe care pusese mana calugarii greci.
            Probabil dupa staruintele lui Asachi si ale lui Veniamin, se dete in 1828 o organizatie noua scoalelor din Iasi, punandu-se ca limba de predare si in gimnaziu limba romana. Primul examen ce s-a facut in gimnaziu a fost o adevarata sarbatoare nationala, pentru ca 'au incredintat publicului de inlesnirea ce simte tinerimea invatand stiintele in limba maicii lor' (zice corespondenta din Iasi a 'Curierului romanesc' din Bucuresti). Atunci citi si Asachi, in cinstea acestei intamplari, o poezie, care poate fi sonetul cunoscut, unde zice ca limba romana era uitata de inalta societate:
           
            'Si pastorii numai singuri cu-ntristata armonie
            Romanesc rasunau cantec pe cimpoi si alaute'.
           
            Cu detronarea lui Sturdza se incepe lunga ocupatie ruseasca. In acest timp Asachi dobandi de la Minciaki invoirea de a scoate un ziar romanesc. Astfel aparu la 1 Iunie 1829 'Albina romaneasca'.
            In fruntea acestui ziar pune o alegorie, adresandu-se catre albina:
           
            Spune, spune mica albina,
            Incotro mergi acum treaza
            Cand a soarelui lumina
            Pe campii nu scanteiaza?
           
            Era in timpul razboiului ruso-turc; de aceea prin lumina soarelui intelege lumina culturala, care intr-adevar nu scanteia pe campia romaneasca. In acel moment cand, din cauza epidemiei de holera si din cauza razboiului, scoalele se inchisesera, el [, fiind] convins de importanta ce are propaganda prin presa, fundeaza ziarul sau si, cu toate ca unele articole se ciunteau adesea de foarfecele foarte lungi si foarte pretentioase ale cenzurii, izbuti sa raspandeasca multe idei folositore si sa tie destept in cititori interesul pentru cultura si inaintarea patriei.
            Ziarul lui Asachi aparu pana in anul 1849; dar in acest timp cum si mai pe urma, el dete la lumina si alte ziare si reviste literare; ca: 'Alauta romaneasca' (1837-38), 'Foaia sateasca' (1839-40), 'Icoana lumii' (1840-41), 'Gazeta de Moldavia' (1850).
            Asachi facu parte din comisiunea pentru redactarea Regulamentului Organic si se duse la Bucuresti si mai tarziu la Petersburg, incat pentru un moment, lasa putin la o parte interesele scoalei. Indata insa ce se puse in aplicare Regulamentul, Asaschi isi dete toate silintele ca sa organizeze cat mai bine instructiunea dupa noua lege. Starui sa se deschida scoli primare in fiecare judet si infiinta o scoala pentru pregatirea institutorilor. Apoi, eludand textul Regulamentului, izbuti sa introduca si cativa copii de oameni saraci in internatul Academiei, unde nu se puteau primi decat copii de boieri.
            Suirea pe tron a lui Mihail Sturdza fu cu bucurie primita de Asachi, caci sub domnia acestuia reusi sa aduca in discutiune procesul cu calugarii greci. Desi rosti el la judecata un discurs stralucit in apararea drepturilor scoalelor, boierii din divan - pentru care glasul grecilor interesati avea mai mult rasunet decat glasul dreptatii si al iubirii de patrie - detera un vot contra lui Asachi. Acesta nu pierdu curajul, tipari un memoriu, pe care-l imparti in public, starui pe langa domn si in fine, in 1846, cauza fu judecata de un consiliu extraordinar, prezidat de domn si dreptatea triumfa.
            Din nenorocire, dupa aceasta bucurie, veni pentru Asachi o groaznica lovitura, la 1847 Sturdza scoase limba romana din scoli, pe motiv ca nu sunt carti romanesti si o inlocui cu cea franceza. Asachi se opuse, dar fara succes, pentru ca avea sa lupte cu doi adversari puternici: Rusia si aristocratia. Daca se teme a spune pe fata fapta strainului atunci atat de puternic, zice insa ca la noi sunt 'persoane inrauritoare' care cred ca numai clasa privilegiata are drept sa invete si are drept sa stapaneasca tara.
            Ca sa poata pastra limba romana in gimnaziu, Asachi aproba introducerea limbii franceze in scoala superioara. Aceasta greseala ii instraina multe simpatii si fu si el atacat de opozitiunea contra lui Sturdza.
            De altfel, Asachi a fost pe fata impotriva miscarii din 1848 si de aceea nu se putea impaca pe loc cu spiritul cel nou ce se forma sub un domnitor cu idei patriotice si pana la un punct liberale ca Grigore Ghica. Desfiintandu-se atuncea si eforia scoalelor, Asachi se retrase din postul de referendar al scoalelor (august 1849) si apoi din cel de arhivist al statului. De atunci el trai izolat, ocupandu-se cu literatura, pana la moarte.
            Izolarea lui se explica si mai bine daca ne gandim la atitudinea ce a avut-o fata cu intamplarile politice ulterioare.
            Adversar al unirii principatelor, el nu numai ca primeste de la Tudorita Bals postul de director al departamentului cultului, nu numai ca face parte din divanul potrivnic unirii, care se si dizolva, dar se amesteca in miscarea separatista din 1866 si este chiar dat in judecata pentru rebeliune, cu mitropolitul Calinic Miclescu si altii.
            Precum se vede activitatea literara a lui Asachi se prelungeste mult peste hotarele epocii de care ne ocupam. In aceasta epoca el e, cum l-a numit V. A. Urechia: 'marele restaurator al scoalelor si conducator al culturii nationale'. Ca publicatii, el are articole si poezii, cum si discursuri la diferite ocazii; adunarea in volume si tiparire de carti deosebite o vedem dupa 1830 si aceasta activitate o vom cerceta la locul ei.










Politica de confidentialitate

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 891
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2020 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site