Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

AstronomieBiofizicaBiologieBotanicaCartiChimieCopii
Educatie civicaFabule ghicitoriFizicaGramaticaJocLiteratura romanaLogica
MatematicaPoeziiPsihologie psihiatrieSociologie


Literatura si stiinta: atractorii stranii

Literatura romana

+ Font mai mare | - Font mai mic




Literatura si stiinta: atractorii stranii





   Haos si neregularitate
Prezenti in proza unor William Gibson, Bruce Sterling, Lewis Shiner sau Mircea Cartarescu, atractorii stranii apar frecvent ca motive textuale sau figuri ale constructiei narative in literatura postmoderna. Putini dintre cititori stiu insa ca aceste structuri literare ale haosului si neregularitatii, care, de exemplu, organizeaza si dezorganizeaza simultan materia epica a unui roman ca Orbitor, provin din spatiul stiintelor exacte. „Atrasi“ deopotriva de aplicatiile tehnice si de potentialul metaforic al descoperirilor fizice si matematice din ultimele decenii, scriitorii postmoderni nu se sfiesc sa le exploateze in folosul propriei tehnologii a imaginarului narativ.

Notiunea de strange attractor a fost introdusa de fizicianul si matematicianul belgian David Ruelle si de matematicianul olandez Floris Takens in 1971, intr-un articol intitulat On the Nature of Turbulence, in care cei doi cercetatori analizau diferite sisteme dinamice pornind de la observatiile lui Edward Lorenz. Acesta, meteorolog la MIT, descoperise in 1961 ca acumularile informationale legate de variabile exterioare, cum ar fi presiunea aerului, temperatura, viteza vintului, umiditatea etc., nu sporesc precizia unei prognoze meteo pe termen lung.1 Motivul, in opinia lui Lorenz, era acela ca un sistem dinamic de tipul celui meteorologic e alcatuit dintr-un numar urias de elemente interactionale, hipersensibile la actiunea celui mai mic factor – o situatie descrisa elocvent in exemplul oferit de John Briggs: „Caldura degajata de capota unei masini, vintul produs de aripile unui tintar in Madagascar, aproape orice element neinclus in masuratorile unui meteorolog poate fi suficient pentru a schimba comportamentul unui sistem meteorologic“ (Fractals. The Patterns of Chaos, New York, London, Toronto: Simon & Schuster, 1992, p. 16).

Cu alte cuvinte, un element minuscul aparut in interiorul sistemului dinamic ar duce la o perturbare haotica majora, anulind exactitatea oricaror previziuni. Daca sistemele „regulate“ clasice (cum ar fi orbita Pamintului sau a planetei Marte) pot fi configurate matematic in forme la rindul lor regulate (datorita faptului ca miscarea lor e „atrasa“ de aceste forme care au aspect „regulat“), nu acelasi lucru se intimpla cu sistemele haotice, dinamice (cum ar fi, printre altele, fumul de tigara, activitatea cardiaca, activitatea bursiera); acestea par a fi „atrase“ de forme stranii, cu infatisare neregulata. In primul caz, matematicienii si fizicienii vorbesc de atractori predictibili, care corespund comportamentului in directia caruia un sistem clasic este „atras“ (un punct, un cerc; de exemplu, metronomul si atragatorul predictibil al traiectoriei sale); in cel de al doilea caz, apar atractorii stranii, ca reflectori ai transformarilor permanente din interiorul sistemelor dinamice ce tind catre ei: „Un atractor straniu e reprezentat de o traiectorie nepredictibila in care o diferenta minima in pozitiile de plecare a doua puncte initial adiacente duce la pozitii total necorelate in timp sau in reiterarea matematica“ [Clifford A. Pickover – Chaos in Wonderland. Adventures in a Fractal World, New York: St. Martin’s Press, 1995, p. 295 (© 1994)].

Pe de alta parte, atractorii stranii (in cazul lui Lorenz, clima – atractor straniu al vremii) descriu un sistem cu comportament irepetabil si nepredictibil (cu alte cuvinte, haotic), dar care, in acelasi timp, e autosimilar si usor de recunoscut; de aceea toti atractorii stranii sint, de fapt, fractali.2
In sfirsit, ar mai fi de remarcat faptul ca atractorii stranii sint forme care apar in spatiul matematic mai degraba decit in cel natural si ca ei nu pot fi la fel de usor observati (si reprezentati) ca atractorii predictibili. Partea lor cea mai interesanta ramine aceea, remarcata de diferiti cercetatori, a posibilitatii ca toate fenomenele haotice, aparent lipsite de semnificatie, sa fie „atrase“ catre un atractor straniu. Din acest punct de vedere, fluctuatiile nepredictibile ale bursei, de pilda, ar putea sa nu se datoreze, asa cum se crede, deciziilor individuale luate de brokeri separati, ci „semnaturii“ unui atractor straniu, a carui utopica descoperire prin metoda analitica ar permite prezicerea activitatii bursiere a viitorului.

Posibilitatea delimitarii atractorilor stranii de cei predictibili nu este insa intotdeauna atit de la indemina, mai ales cind analiza se muta din zona stiintei in cea a literaturii. In cazul prozatorilor cyberpunk, adepti ai insertiilor stiintifice si tehnologice in cimpul naratiunii, distinctia se tulbura in mod deliberat. Astfel stau lucrurile in romanul lui Rudy Rucker Freeware (1997), unde, in viitorul anului 2053, corpurile personajelor au o geometrie variabila, „haotica“ si „catastrofica“, fluctuind in jurul unor atragatori cind stranii, cind stabili, numiti „moduri corporale“: „Tesuturile Monicai aveau cel putin inca trei alte moduri principale de atragere: forma explodata de tip «caniche», pe care o folosea pentru a absorbi razele solare, forma de tip «rechin», pentru evolutia acvatica, si forma mai rara de tip «racheta», pe care fiintele moldies o foloseau pentru a calatori de pe Pamint pe Luna si inapoi []“ (Freeware, New York: Avon Books, 1998, p. 4-5).
Din acest punct de vedere, o configuratie biodigitala mai clara are personajul Cody Harwood, din romanul lui William Gibson All Tomorrow’s Parties; ca si structura sa corporal-informationala, comportamentul ii poate fi subsumat celui al unui strange attractor (asocierea chiar apare literal, la p. 194), in masura in care Harwood functioneaza ca un resort al micilor dereglari din cursul istoriei: prin intermediul nano-tehnologiei pe care o detine (o tehnologie a infinitezimalului, care ar permite reproducerea digitala a oricarui obiect la distanta si in forma materiala), miliardarul din romanul lui Gibson se implica direct in fasonarea si declansarea punctelor nodale ale istoriei (cum ar fi cel inceput in anul 1906 prin omorirea „accidentala“ si „nesemnificativa“ a lui Pierre Curie, la Paris, de o trasura) – niste evenimente infime si aproape insesizabile ce modifica pe coordonate alternative fluxul spatio-temporal „firesc“ (All Tomorrow’s Parties, London: Viking, 1999, p. 194-95). In acesti parametri (intuiti, controlati, fauriti, corectati si exploatati monopolistic), Cody Harwood manipuleaza potentialul schimbarii istorice, pentru a-si asigura exploatarea optima a resurselor aduse de fiecare varianta posibila; de aceea el poate fi descris ca atractorul straniu (post)uman in jurul caruia sint atrase si se desfac cutele aparent libere ale istoriei.

Efectul fluturelui
Probabil ca exemplul cel mai cunoscut de comportament haotic legat de existenta unui atractor straniu este cel lorenzian al efectului fluturelui (sugerat, de altfel, si de romanul lui Gibson). El reprezinta schimbarile dramatice din comportamentul unui sistem haotic (meteorologic, in situatia lui Lorenz), schimbari determinate de modificari infime ale conditiilor lui initiale; in acesti parametri, bataia aripilor unui fluture deasupra statului Texas ar genera o perturbatie atmosferica suficient de mare pentru a declansa o furtuna de zapada in muntii Urali. Sau, pentru a ramine in logica prigoginiana a fluctuatiilor (v. contributia lui Paul Glansdorff & Ilya Prigogine – Structure, stabilité et fluctuations, Paris: Masson, 1971), „micul“ atentat de la Sarajevo ar fi condus la declansarea primului razboi mondial (cu toate ca si acest exemplu poate fi contestat ca pur speculativ, irelevant, din pricina deterministicii fortate ce i se aplica de fapt unei coincidente). In cazul efectului fluturelui, micile erori care apar daca incercam sa obtinem o previziune pe termen lung a fenomenului analizat se extind si se intensifica pina la haotizarea totala. De altfel, dupa cum remarca Ian Stewart intr-un volum dedicat matematicii haosului, Does God Play Dice? The Mathematics of Chaos (Cambridge, Massachusetts: Basil Blackwell, 1989), efectul Lorenz prezinta aceleasi caracteristici de comprimare si dilatare (strech-and-fold) pe care le asociem haosului (p. 139-42).3

Efectul fluturelui e tematizat prozastic de autorul SF Ray Bradbury in povestirea A Sound of Thunder, inclusa in volumul The Golden Apples of the Sun (1953). Aici, in urma unei calatorii temporale intr-un trecut pe care unul dintre protagonisti, Eckels, il perturba accidental si aproape imperceptibil (calcind – coincidenta! – tocmai peste un fluture preistoric pe care il aduce strivit in prezent), secventialitatea istorica e data peste cap, iar prezentul perturbatorului de la intoarcere difera categoric de cel initial, firesc. Cursul haotic-catastrofic luat de evenimente ca urmare a unei interventii infime in ecosistemul preistoric e, de altfel, anticipat de speculatiile ghidului temporal, Travis, care face teoria geneticii istorice alternative: „Calcind in picioare un soarece poti stirni un cutremur, ale carui urmari ar putea zgudui din temelii pamintul si destinele unui sir intreg de generatii. Prin moartea acelui om al cavernelor, un miliard de alti oameni, inca nenascuti, sint inabusiti in pintecele mumelor lor. Roma nu se mai poate inalta pe cele sapte coline. Europa ramine, poate pe veci, o padure intunecata, si doar Asia prospera, plina de vigoare. Calca in picioare un soarece, si zdrobesti piramidele. Calca in picioare un soarece, si-ti lasi asupra Vesniciei urma adinca, aidoma unui Grand Canyon. Regina Elisabeta nu s-ar mai naste niciodata, Washington n-ar mai traversa riul Delaware, Statele Unite n-ar mai exista. [] O mica eroare facuta aici ar deveni disproportionat de mare in decurs de saizeci de milioane de ani trad. Detunatura, in vol. Ray Bradbury Aici sint tigri, Bucuresti: Albatros, 1974, p. 83-84).

In cazul povestirii lui Bradbury, efectul fluturelui se imbina cu efectele asa-numitului paradox al stramosului, intr-un melanj fictional ce readuce in discutie atit utopia chirurgiei temporale, cit si posibilitatea existentei „fizice“ a universurilor paralele alternative (v., printre altii, Florin Manolescu – Literatura SF, Bucuresti: Albatros, 1980, p. 109-112, 115-16, si analiza celor doua „teme“ in literatura unor autori SF ca René Barjavel, Robert A. Heinlein, Gérard Klein sau Thomas M. Disch). Paradoxul stramosului (sau al bunicului) se bazeaza pe urmatorul experiment mental: sa presupunem ca, beneficiind de mijloacele de a calatori in trecut, o persoana s-ar hotari sa-si omoare stramosul/bunicul; daca si-ar duce la capat intentia, ar insemna nu numai ca „bunicul“ ar disparea, ci si ca persoana respectiva (descendentul) ar inceta sa mai existe, ca urmare a eliminarii unei verigi din propriul ei lant genealogic. Mai mult decit atit, eliminarea stramosului ar determina nu doar inexistenta descendentului care l-a omorit, ci si disparitia realitatii din care descendentul a plecat, iremediabil alterata de gestul sau perturbator; in aceasta situatie, descendentul nu s-ar mai putea intoarce in realitatea careia ii apartinea (devenita acum viitor alternativ), ci ar ramine blocat in cea din care nu face parte (a unui trecut inexistent). Pe de alta parte, continuarea experimentului pe o linie antinomica de tip Barjavel (din moment ce „nu exista“, persoana in cauza nu avea cum sa-si omoare stramosul, ceea ce inseamna ca persoana totusi „exista“, deci si-a omorit stramosul s.a.m.d.) impinge paradoxul in alternanta irezolvabila si chestiunea cauzalitatii evolutive in ilimitare de solutii consecutive si paralele.

Reversibilitatea relatiei cauza-efect o data instaurata, explicarea paradoxului stramosului nu mai pare posibila decit in termenii unei logici cuantice4. E ceea ce se intimpla, de pilda, in teoria totului (Theory of Everything) a fizicianului David Deutsch, care, imbinind mai multe seturi de teorii (computationala, evolutiva moderna, epistemologica si cuantica) intr-o disciplina de pionierat (computatia cuantica)5, propune in acelasi timp o rezolvare a paradoxului si o descriere unificatoare a „texturii realitatii“ (v. titlul cartii sale din 1997, The Fabric of Reality: The Science of Parallel Universes – And its Implications, New York: Penguin). Pentru fizicianul de la Oxford University, realitatea ar functiona multiversic (adica intr-o totalitate de universuri paralele, fiecare cu un alt debuseu – sa-i zicem „istoric“, in cazul paradoxului stramosului), unificata divers si potential intr-un model multiplu. In mod evident, modelul paralel si alternativ al „totului“ se opune modelului paradigmatic al lui Thomas Kuhn, puternic refractar la ideea progresului in stiinta; paradoxal, pe de alta parte, o data aparuta si cu pretentiile (iluziile?) totalitatii o data respectate, o „teorie a totului“ ar deveni prin ea insasi autolimitativa si nonprogresista, din moment ce nu ar mai lasa nimic de cercetat (v. si Basarab Nicolescu, La Transdisciplinarité. Manifeste, Paris: Éditions du Rocher, 1996, p. 87).
Valorificarea efectului fluturelui si a paradoxului stramosului in proza postmoderna nu se pliaza insa numai pe optiunea dramatica a bulversarii istorice. O varianta fictionala benigna, ludico-metaforica, a efectului fluturelui se intilneste la Michel Tournier in Vendredi ou les limbes du Pacifique (1967), intr-o scena grotesca ce descrie regresia perceptiilor: „Cel care omoara o scroafa ii omoara prasila pina la a mia generatie. Cine cheltuieste o moneda de cinci silingi ucide gramezi de lire sterline trad. Vineri sau limburile Pacificului, Bucuresti: Univers, 1977, p. 158).

Realitati alternative, istorii modificate
In acelasi timp, datorita potentialului manipulativ al chirurgiei si al accidentelor temporale in directii SF sau cyberpunk („genuri“ ceva mai putin sensibile la umor si parodie), optiunile auctoriale se indreapta, de regula, spre constructii si rezolvari de tip catastrofic. Ilustrarea prozastica a efectului fluturelui in chiar tiparele meteorologiei lorenziene a haosului apare, printre altii, la autorul cyberpunk Bruce Sterling, in romanul Heavy Weather (1994). Aici, intr-o societate prospera a mijlocului secolului 21, o echipa de computeristi genialoizi, dar criminali, dirijata de hackerul nomad Leo Mulcahey, incearca sa altereze realitatea prezentului creind, prin mijloace electronice, o forta climatica (tornada apocaliptica F6) de ghidare alternativa si imprevizibila a istoriei. Mai mult decit atit, schimbarea cursului istoric s-ar obtine printr-un „Mare Joc“ digital, ale carui mutari ar fi la fel de „mici“ si de aleatorii ca si ruleta sentimentala a jucatorilor care le determina: „Partea sublima a Marelui Joc – vreau sa zic, partea cu adevarat isteata si inovatoare – e ca nici macar nu stim ce consecinte are chestia pe care am facut-o! Totul se petrece prin intermediul diafragmelor si al celulelor electronice. [] O celula, de pilda, va gindi cinci actiuni potentiale directe. Apoi, o alta celula va alege numai una din actiunile-candidate ale listei de cinci si o va briza in bucati independente. Apoi, iarasi alte celule vor distribui acest proces in mici actiuni independente, atit de fragmentate incit devin lipsite de finalitate. [] Asa ca, intr-un an, un teoretician prezice cit de util ar fi sa decimezi printr-o holera bengaleza vreun blestemat de oras suprapopulat. Si, opt luni mai tirziu, cineva priveste citeva barcute de hirtie dizolvindu-se intr-un rezervor Heavy Weather, New York: Bantam, 1996, p. 272).
Diferenta de perspectivare intre Bradbury si Sterling consta in faptul ca, in timp ce primul concepe avant la lettre efectul fluturelui, vazindu-l de altfel ca o distorsiune cronotopica accidentala, cel de al doilea aplica teoria lui Edward Lorenz in cunostinta de cauza si ii atribuie fictional o cauzalitate voluntara, supusa cuantificarii digitale (si, deci, susceptibila de a fi „corectata“ sau „remediata“).

O varianta la paradoxul temporal generat de efectul fluturelui in cazul lui Bradbury apare in povestirea cyberpunk Mozart in Mirrorshades, inclusa de autorii ei, Bruce Sterling si Lewis Shiner, in antologia Mirrorshades. The Cyberpunk Anthology (1986). Aici, ca urmare a actiunilor lui Mozart de a deveni celebru anistoric, in afara lui „Realtime“, Salzburg-ul secolului 18 e bintuit de un razboi mondial atemporal si anacronic; situatia imaginata de Sterling si Shiner e complicata suplimentar de sugestia ca, datorita demersului perturbator al lui Mozart, toate cursurile potentiale, alternative, ale istoriei s-au intilnit simultan: „Sint o gramada de secole al optsprezecelea Mozart in Mirrorshades, in Bruce Sterling (ed.) – Mirrorshades. The Cyberpunk Anthology, New York: Ace Books, 1988, p. 237].

In fine, o a cincea ilustrare prozastica postmoderna a efectului fluturelui se observa in romanul Orbitor. Aripa stinga (1996) al lui Mircea Cartarescu, unde modelul lorenzian nu este numai inglobat tematic, dar si structural, fiecare bataie imperceptibila de aripa in desfasurarea fractalo-fantasmatica a naratiunii declansind valuri haotice de amintiri sau proiectii; la Cartarescu, aplicarea fictionala a efectului fluturelui poate fi pusa in relatie deopotriva cu teoria postmoderna a fractalilor, cu cea moderna a memoriei involuntare si cea romantica a arabescului/desenului din covor: „Lumea intreaga era un angrenaj in care rotirea celei mai minuscule graunte de nisip din fundul oceanului producea, la celalalt capat, un cutremur devastator, fluturarea unei aripi de fluture in Antile provoca o tornada in Kansas si un mic gind concupiscent al unui vagabond de pe Rahova atragea minia lui Dumnezeu asupra unui miliard de lumi locuite“ (Orbitor. Aripa stinga, Bucuresti: Humanitas, 1996, p. 188).

In plus, structurarea romanului pe multiplicarea cvasiinfinita a efectului fluturelui in nivele de realitate diferite/alternative transforma spatiul narativ (textual-scriptic) si cel mental (al autorului si al personajului sau, un alter ego numit tot Mircea) in atractori stranii reciproci, legati printr-o dimensionalitate pe cit de imprecisa, pe atit de complexa: „Memoria tese un om, acolo-n adincul chakrei cu trei petale, in ochiul din frunte. [] Memoria mea este metamorfoza vietii mele, insecta adulta a carei larva e viata mea. Si fara o plonjare curajoasa in abisul de lapte care o-nconjoara si o ascunde in pupa mintii, nu voi sti niciodata daca am fost, daca sint o calugarita vorace, un paianjen visator pe picioroange nesfirsite sau un fluture de o frumusete suprafireasca ibid., p. 66). Relatia „tehnologica“ dintre spatiul matematicii (si al fizicii) si cel al imaginarului narativ creeaza, la rindul ei, „atractia stranie“ a cititorului fata de proza lui Cartarescu si lumile ei fascinante.

_______

1. Descoperirea lui Lorenz a fost publicata in 1963 in studiul Deterministic Nonperiodic Flow din Journal of Atmospheric Sciences si a ramas aproape un deceniu in anonimat.
2. Forma de ansamblu a atractorilor stranii e predictibila, dar in alcatuirea ei intra numai detalii nepredictibile (v. Briggs, op. cit., p. 139).
3. Pentru cele mai aplicate analize ale relatiei dintre stiinta, tehnologie si proza postmoderna pe filiera modelului haotic, v. volumele de teorie interdisciplinara ale lui N. Katherine Hayles The Cosmic Web. Scientific Field Models and Literary Strategies in the Twentieth Century, Ithaca and London: Cornell UP, 1984; Chaos Bound. Orderly Disorder in Contemporary Literature and Science, Ithaca and London: Cornell UP, 1990; Chaos and Order. Complex Dynamics in Literature and Science (ed.), Chicago and London: University of Chicago Press, 1991. Exemple spectaculoase de lectura tehno-stiintific-culturala apar, printre altele, in interpretarea lui Borges ca un creator gödelian de universuri paradoxale (Hayles, 1984, p. 138-167), a lui Pynchon ca un constructor Gestaltist de interfete (ibid., p. 168-197) si in identificarea atractorilor stranii si a haosului ordonat ca posibile modele de gindire ale filozofiei si teoriei literare postmoderne (Hayles, 1990, p. 143-208; 1991, p. 8-22). Pe de alta parte, demersurile lui Hayles trebuie privite critic prin chiar slabiciunea propriei lor „puteri“ speculative: aceea a reducerii relatiei dintre tehno-stiinta si literatura la o aplicatie deterministica a modelului haotic.
4. Sintagma logica cuantica sau logica stranie e folosita de Ray Kurzweil sThe Age of Spiritual Machines. How We Will Live, Work and Think in the New Age of Intelligent Machines, London: Phoenix, 1999, p. 148 (© 1998)t pentru a desemna un tip de logica alternativa, strins legat de operationalitatea computatiei cuantice.

5. Spre deosebire de computatia digitala, care se bazeaza pe biti de informatie clar delimitati si separati (in forma zero sau unu), computatia cuantica exploateaza mai plinii de ambiguitate qu-biti, „ce sint, esentialmente, si zero si unu in acelasi timp Kurzweil, op. cit., p. 139). Ajutata de aparitia computerelor cuantice in viitorul apropiat, computatia cuantica ar permite „dezambiguizarea“ unor probleme cu mai multe posibilitati de rezolvare; in acelasi timp, in situatia in care nici o entitate constienta nu priveste rezultatul „dezambiguizarii“ cuantice, observatia constienta nu are loc, prin urmare nici „dezambiguizarea“ nu se petrece (ibid., p. 143-44). In ipoteza lui Kurzweil, care imbina doua idei teoretice revolutionare ale deceniului zece, cea a computerului lichid ADN (enuntata de doctorii Leonard Adleman si Robert Corn) si cea a computerului lichid cuantic (elaborata de Isaac Chuang si Neil Gershenfeld), s-ar putea construi un supermicrocomputer cuantic pe cit de infinitezimal, pe atit de performant la nivelul operatiunilor de calcul: „S-a spus ca, in raport cu cea digitala, computatia cuantica e cum ar fi bomba cu hidrogen pe linga un foc de artificii. [] Ginditi-va (macar teoretic) la un computer de dimensiunea Universului (noncuantic) in interiorul caruia fiecare neutron, electron si proton universal e la rindul lui transformat intr-un computer, orice particula fiind capabila sa efectueze mii de miliarde de calcule pe secunda. Imaginati-va apoi anumite probleme pe care acest computer de dimensiuni universale nu le poate rezolva. [] In vreme ce masiva computatie digitala (inclusiv cea a computerului nostru, teoretic extins la dimensiunea Universului) nu poate rezolva aceasta categorie de probleme, un computer cuantic de dimensiuni microscopice le-ar putea solutiona in mai putin de a miliarda parte dintr-o secunda“ (Kurzweil, op. cit., p. 142).
Printre aplicatiile posibile ale computatiei cuantice s-ar numara cele matematice (simultaneizari de combinatii axiomatice posibile, care sa epuizeze orice conjunctura virtuala, demonstrabila sau nedemonstrabila) si cele artistice (extensii ale posibilitatilor sau variantelor in procesul combinarii elementelor alese si utilizate pentru creatie) – ibid., p. 144. Daca insa potentialul tehnologic (matematic si estetic) al computatiei cuantice se poate intrevedea destul de usor si de convingator, „potentialul“ etic al acesteia si, mai ales, al logicii cuantice care o insoteste e mai putin clar. De exemplu, ce operanta ar mai avea notiunile de „bine“ si „rau“ intr-un univers cuantic, produs, producator sau coincident cu o logica cuantica? Problema poate fi reformulata si in termeni religiosi.














Politica de confidentialitate

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 783
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2020 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site