Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  


AstronomieBiofizicaBiologieBotanicaCartiChimieCopii
Educatie civicaFabule ghicitoriFizicaGramaticaJocLiteratura romanaLogica
MatematicaPoeziiPsihologie psihiatrieSociologie


MITULUI ORFIC

Literatura romana

+ Font mai mare | - Font mai mic



DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
DRUMUL ASCUNS - HORTENSIA PAPADAT BENGESCU
Poezia Luceafarul - textul complet
Eugen Lovinescu - Modernismul
ELEGIE IN GAMA MAJORA Stefan Augustin Doinas
Structura nuvelei In vreme de razboi
Fabula
Structura si limbaj in textul dramatic/ comedia; citat Adrian Marino
MESTERUL MANOLE - LUCIAN BLAGA
LUCEAFARUL
Cealalta Ancuta de Mihail Sadoveanu referat


MITULUI ORFIC

Intr-un eseu intitulat Orfeu si mesajul poetic, I. Negoitescu invoca o idee emisa de Paul Valéry intr-o prefata la Bucolicele lui Vergiliu, traduse de el din latina si anume aceea de a defini poezia drept „arta de a constrange fara intrerupere limbajul sa se supuna ne- mijlocit cerintelor auzului“, aceasta estetica reiterata apasat de simbolism aparandu-i parintelui Cimitirului marin la fel de veche ca poezia insasi, in mitul orfic ea asociindu-se indisolubil cu nevoia de mesaj artistic. Pentru antici, Orfeu e nu doar poetul, ci insusi sensul poeziei. Motivul orfic e unul dintre cele mai fecunde si el e uzitat atat in discursul filosofico-exegetic al ganditorilor cat si-n cel poetic propriu-zis. Sunt trecute de Negoitescu in revista patru din dialogurile platonice (Ion, Protagoras, Symposion si Legile), a patra oda Pythica a lui Pindar, Georgicele lui Vergiliu, Metamorfozele X si XI ale lui Ovidiu, epopeea argonautica a lui Apollonius din Rhodos, unde intalnim „cea mai reprezentativa intrupare a lui Orfeu ca poet purtator de mesaj“, drama euharistica a lui Calderon de la Barca, El Divino Orfeu, poemul Orpheus al lui Shelley, Memento mori al lui Eminescu, „unde tenebrosul peregrin al civilizatiilor in ruinare“ poarta cununa cosmica a durerii, poemele lui Rainer Maria Rilke, in care Euridice, care se desparte fara parere de rau de sotul ce venise s-o scoata din lumea tenebrelor, „simbo- lizeaza implinirea poeziei insasi“, poemul Passion al lui Georg Trakl, respectiv poezia lui Blaga, intreaga lirica orfica fiind un mesaj al omenirii ce-si supravietuieste prin cantec, „din noaptea fiintei in lumina plina a nefiintei“. Amplul poem Ochiul lui Orfeu, publicat de Nicolae Motoc la Editura „Ex Ponto“ (Constanta, 2006) se inscrie firesc si nu mai putin ambitios in aceasta paradigma pe cat de ilustra pe atat de fecunda si isi propune, printer altele, o reabilitare poetica a derizoriului, a banalului, mias-maticului, perifericului si urateniei unui topos personalizat obsesiv, faleza marina. Poetul e frapat de relativitatea justificarilor de a actiona intr-o lume tot mai subminata de contradictii si de confuzie a valorilor morale pana intr-atat incat opozitiile dintre plus si minus sa nu mai prezinte nici o relevanta: Trecutul irupe in si prin imaginatie si-l fascineaza pe poet mult mai puternic decat prezentul. Cel mai adesea anost. Micile detalii ale falezei, indeosebi fosnetele si miresmele ei, declanseaza, hiperproustiene, o memorie imaginara asimilabila mentalului cultural colectiv neincetat palimpsestar prin forta lucrurilor si implicit integrabil eternei, dureroasei si simultan inseninatei meditatii pe tema curgerii timpului (v. Anteriu insangerat sarutat in zori). Intr-un poem ca Uneori alerg pe trasee in spirala, e vizat cinismul lumii in care traim cu toate tarele tranzitiei: setea de inavutire rapida, deteriorarea comunicarii afective, atrofierea iubirii, intelegerea totalmente deformata a democratiei ori a valorilor culturale, desfraul, escamotarea adevarului, derivele sociale, alienarea, robotizarea individului, ticalosirea netrebnicilor fagaduitori electorali de profesie, frica de libertate a celor multi, pierderea sperantei in orice mantuire, neincrederea in sensul jertfei iisusice, intoarcerea si inchistarea la si in starea de larvaritate. E o lume in care se desacralizeaza si se demitizeaza galopant. Exista mereu in discursul orfic al poetului o problema a optiunii, o dilema dureroasa chiar si atunci cand e vorba de compartimentele timpului, fie personal, in sensul cel mai strict al cuvantului, fie ca istorie a omenirii. Intr-un spatiu orfic, sincopele sunt de neconceput. Poetul nu se poate concepe pe sine in afara rostogolirii magice a sunetelor pe corzile lirei care incetineste moartea iubirii si asigura perpetuarea frumusetii marete prin insasi gratuitatea ei. Muzicalizarea universului e echivalenta cu insasi materializarea iluziei si a visului. Prin cantec i se inoculeaza consistenta umbrei platoniene proiectate pe peretii pesterii pe care cu spaima si neliniste o ocrotim si o purtam in noi, raspunzand nevoii de conventie a realului.




Pe scenariul orfic se palimpsesteaza secvente din cel iisusic, precum in aceasta perspectiva oraculara dand seama de forta coagulanta organic in corpul cultural al mentalului colectiv. Atitudinea civica asculta de vocea fricii. Cei multi trec automat de partea puterii chiar si cand aceasta persista in eroare. Egoismul e cu mult mai puternic decat dragostea fata de semeni si solidarizarea cu cei in suferinta si aflati vesnic la limita de jos a subzistentei (v. Sarutul esecului e doar inceputul). Exista mereu in acest discurs orfic prin excelenta o tentatie de evadare din banalul meschin, din mizeria existentiala cronicizata, spre zari paradisiace artificiale, din pacate niciodata realizata ori permanentizata, ceasul scadentei stand sa bata neiertator si amintind raspicat ca bucuria de azi e de fapt tristetea de maine, fericirea constand in amanarea dorintei si nu in atingerea ei.

Ochiul orfic se intoarce mereu spre dinapoia lui spiritualizata si salveaza lumea prin invesnicirea in utopia frumusetii, puritatii, echilibrului, iubirii imaculate, dreptatii, armoniei universale, a tineretii fara batranete si a vietii nicicand torturate de spectrul inevitabilei finitudini cel mai adesea angoasante. Faleza e toposul intrelui: de ordin spatial: mare si uscat, dar si kinestezic: vaz si auz. Moartea e aici umilita de viata, aceasta renascand mereu din propria-i putreziciune si din dejectii, ca si obiectele casnice iesite din uz, trecand abia perceptibil, precum poetul in propria-i opera, sau a lui Orfeu in deznadajduita-i cantare, din realul util in imaginarul gratuit. Faleza e o biblioteca a uratului care gestioneaza nebanuite frumuseti viitoare, printr-un straniu si inefabil proces epifanic, asa cum orice cimitir, y compris cel marin al lui Valéry, este antologia mereu revazuta si adaugita a povestilor celor ce din cand in cand se gandesc sa se odihneasca putin.

Ochiul orfic prezentifica absenta, comuta capricios contrariile, transperseaza timpul, reface oglinda din cioburi, vizualizeaza nefiindul, potenteaza nesomnul creator al firii, hipnotizeaza punitiv fara-de-legile lumii intru mantuirea careia nu se da la o parte nici cand e vorba de jertfirea de sine, personalizeaza ecourile si le inoculeaza sensuri nebanuite. In si din cavalcade torturanta a timpului neiertator-egalizator-aneantizator se pot detasa oaze de respiro si statornicie al caror effect terapeutic este pierderea contemplativa in poemul orfic universalizat si care invinge nu o data insasi cruzimea divinitatii ce nu va fi ezitat o clipa sa-si crucifice proprii fii: Iubirea de (sau a lui) Dumnezeu e pentru poet mai presus de ritualul apolinic oficiat ipocrit de la amvon, ca si de dezmatul orgiastic al carnalitatii, de nu-i cumva o sinteza a ascezei si a pacatului care se intalnesc intru purificare Aventura orfica e, inevitabil, una pasagera, si poetul o stie mai bine decat oricine si nu tine catusi de putin sa uzurpeze, cu ingratitudinea de rigoare, prerogativele divinitatii pe care, fata de psalmistul Arghezi, nici macar n-o implora sa i se arate, asa cum nu vrea neaparat s-o cunoasca nici pe razbunatoarea fiica a zeitei Nyx. O teribila confraternitate cu flora si cu fauna heteroclita a falezei, care-l ajuta de fiecare data sa se copilareasca eidetic si, mai mult decat atat, sa coboare trepte filogenetice pana la originile primordiale comune, pe care nu oboseste nici o clipita sa le imnifice voluptuos, e una din constantele cartii lui Nicolae Motoc care ne prilejuieste un spectacol de zile mari al contopirii magice a regnurilor la „mijloc de Rau si Bun“, cum ar spune Ion Barbu. Meditatia se extinde de la drama orfica la una asupra istoriei in care bunele intentii ale alesilor omenirii sunt mereu pedepsite de intruparile pizmuitoare ale raului neadormit. Zborul spre cerul libertatii e curmat de gelozia neputintei, tot asa cum gandirea zvelta si avantata spre bucuria misterului e sufocata de chingile inchizitoriale ale dogmelor de tot felul. Harpiile ce rup din trupul lui Ofreu intra intr-o paradigma multiplicata odios pe toate treptele devenirii umane. Esecul e vesnic reiterat cu cruzime, ca intr-un blestem perpetuat la infinit, surd la muzica pe acre fiul lui Oiagros i-a inoculat-o firii, fara a reusi insa vreodata sa-i anihileze total pornirile ucigase si sa se multumeasca, prin urmare, doar cu amanarile ei, rimand, cu, totusi, niste sarbatori inerente. Cu toate acestea, viitorul e unul sumbru, atata vreme cat, din comoditate sau frica, asistam imposibili la ben-ladenizarea lumii, de nu cumva indiferenta e si ea o forma de complicitate la lucrarea neostenita a raului.



Ochiul orfic e mai cuprinzator decat moartea, norocul salvator al celui ce vede prin / cu el fiind ca acesta poate fi intors si spre trecut, desi fericirea absoluta nu vine de niciunde, aceasta revelatie frustrand de sens chiar si statornici in iubire. Dupa acest poem maraton, concluzia poetului, epurat de dorinta oricarei cruzimi inerente, e ca melodia orfica il va insoti si dincolo, in „extazul unei imparatii a dorintei ce-ncepe dupa moarte Rapit de voioasa intimitate a lucrurilor). Jertfirea lui Orfeu o prefigureaza pe cea christica, echi- valand si una, ca si cealalta, cu consfintirea respingerii fatalitatii esecului, dar si cu pedepsirea trufiei fericirii si a lipsei de masura in actele existentiale, optand pentru dispersarea in memoria marii, unde se poate declansa, mai buna si mai ordonata, viata de dupa moarte, nu altfel, bunaoara, decat in filosofia mioritica, una prin definitie a eternei reintoarceri. Cu multe versuri aforistice si exceland printr-o mare incarcatura gnomica, Ochiul lui Orfeue insasi povestea aventurii poeziei universale care simte din cand in cand nevoia sa-si lumineze rosturile si sa se oglindeasca in sine insasi. Eliberat de corvezile redactionale de etern adjunct la revista „Tomis“, Nicolae Motoc semneaza, in compartiment poetic, cartea capitala a vietii lui, in fond,un poem unic si urias, la propriu, cat si sub aspect valoric.






Politica de confidentialitate



DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 3455
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2021 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site