Scrigroup - Documente si articole

     

HomeDocumenteUploadResurseAlte limbi doc
AstronomieBiofizicaBiologieBotanicaCartiChimieCopii
Educatie civicaFabule ghicitoriFizicaGramaticaJocLiteratura romanaLogica
MatematicaPoeziiPsihologie psihiatrieSociologie


Structura nuvelei In vreme de razboi

Literatura romana



+ Font mai mare | - Font mai mic



Structura nuvelei

Capitolul I

Popa Iancu din Podeni, capetenia unei bande de hoti, este in pericol de a fi prins pe potera si de aceea, fratele sau, Stavrache, il sfatuieste sa se inroleze voluntar in armata si sa plece pe frontul din Balcani, pentru a i se pierde urma. Popa Iancu urmeaza sfatul fratelui sau, iar averea ii ramane lui Stavrache, atunci cand acesta primeste o scrisoare prin care este anuntat ca Iancu Georgescu a murit "pe campul de onoare de trei gloante inamice primite in pantece".



Capitolul II

Capitolul urmareste indeaproape obsesiile si cosmarurile lui Stavrache, iscate din teama ca fratele sau nu ar fi murit si ca s-ar putea intoarce sa-i ia averea.

Capitolul III

Capitolul ilustreaza intalnirea si confruntarea dramatica dintre cei doi frati si declansarea nebuniei lui Stavrache.

Momentele subiectului

Firul epic al nuvelei urmeaza linia unei compozitii clasice si contureaza treptat obsesia lui Stavrache si evolutia ei spre nebunie. Caragiale compune astfel un destin tragic printr-o detaliata analiza psihologica, sugerand in acelasi timp o tara ereditara, genetica ce se manifesta in structura psihica a fratilor Georgescu.

Expozitiunea

Inceputul nuvelei este o adevarata expozitiune, in care se prezinta datele esentiale ale celor doua personaje si imprejurarile care le determina destinele.

Timp de doi ani, o ceata de talhari, "spoiti cu carbuni pe ochi" si foarte cruzi, bagasera in sperieti pe locuitorii din "trei hotare", prin furturi, torturi si omoruri. Hotii fusesera prinsi pe potera in padurea Dobrenilor si acum era cautata capetenia bandei.

Popa Iancu din Podeni, vaduv si bogat, locuia impreuna cu maica-sa. Averea popii crestea vazand cu ochii, isi cumparase doua mosii, multe vite, oi si cai de rasa, construise un han si o casa de piatra si se spunea ca avea "si banet". Lumea banuia ca popa "gasise vreo comoara", dar toate acestea "bateau la ochi" si au starnit suspiciunea oficialitatilor.

Intr-o noapte, cand pe mama o trimisese la targ impreuna cu argatii, popa Iancu isi insceneaza un jaf, fiind gasit a doua zi "legat butuc, cu muschii curmati de stransura franghiilor, cu calusu-n gura" si plangandu-se ca l-ai schingiuit si "i-au luat o groaza de bani". Ironia ascutita a lui Caragiale descopera cateva inadvertente ale "jafului", mirandu-se cum cainii, care erau "ca niste fiare", nu latrasera si nici nu fusesera nici adormiti sau omorati, cum de nu-i furasera popii si caii, "un buiestras minunat si doua iepe de prasila."

Dupa doua saptamani de la aceasta intamplare, se auzi de o alta talharie ingrozitoare asupra arendasului de la Darmanesti, care fusese pradat, chinuit, apoi omorat impreuna cu o batrana cu care statea. Dupa aceasta faradelege, hotii "spoiti cu negru cazura in lanturile justitiei" si cand popa se intoarse acasa de la treburile lui negustoresti afla ca ceata de talhari fusese prinsa. Speriat, se duse degraba la "neica Stavrache, hangiul, frate-sau mai mare", ca sa-l invete ce sa faca.

Stavrache avea un han asezat "in drum", era "om cu dare de mana" si fusese si el infricosat sa nu-l calce hotii, asa ca acum, ca-i prinsesera, rasuflase usurat. Popa Iancu vine la han si ii destainuie fratelui sau, "ca la un duhovnic". ca el era "capul bandei de talhari", ca isi inscenase jaful "ca sa adoarma banuielile", iar acum regreta amarnic, scuzandu-se ca "dracu-l impinsese". Spaima lui este ca talharii, acum ca fusesera prinsi, il vor demasca si pe el, de aceea venise disperat la fratele lui mai mare, ca sa-i ceara un sfat: "- Ce-i de facut, neica Stavrache? scapa-ma!". In acel moment sosesc la han, cu galagie mare, "vreo douazeci de voluntari tineri", cu un ofitei si trei sergenti care se duceau la razboi si voiau sa se odihneasca pana dimineata, cand trebuia "s-apuce trenul militar". Lui Stavrache ii vine ideea sa-l trimita si pe frate-sau, Iancu, voluntar pe front, il rade si il tunde "muscaleste", apoi, "dupa ce s-a sarutat de multe ori cu neica Stavrache, a pornit cu vesela banda, fara sa se mai uite inapoi".

Despre preotul Iancu nu se mai stia nimic in Podeni, "parca intrase in pamant" si oamenii au adus alt preot in sat, pentru ca nu puteau sa ramana "fara liturghie". Tocmai cand se-ntorcea de la parastasul de noua zile al mamei sale, Stavrache primete o scrisoare de la fratele lui, care fusese expediata inaintea luptelor de la Plevna si din care afla ca Iancu fusese numit sergent si decorat cu "Virtutea militara". Ironia lui Caragiale este acida, descriind starea de spirit a lui Stavrache, care verifica din nou data expedierii scrisorii pentru a se convinge ca era trimisa inaintea bataliei de la Plevna, in care, se stia, murisera foarte multi romani si se intreba, in subconstient, daca Iancu o fi scapat cu viata. El se intereseaza si de pedepsirea talharilor si, afland ca acestia nu-si tradasera capetenia, Stavrache isi exprima dispretul pentru judecatorii incompetenti ("Ce mai judecatori! ") si se intreaba daca fratele lui ar indrazni sa se mai intoarca si sa-si revendice averea, care era acum administrata de hangiu: " O veni? n-o veni? ".

Dupa un timp, Stavrache primeste alta scrisoare, de data asta cu "slova straina", prin care i se anunta moartea fratelui sau, "sublocotenentul Georgescu, voluntar inaintat din grad in grad in timp de campanie", rapus "de trei gloante inamice primite in pantece". Cel care scrisese instiintarea elogia curajul si vitejia eroului, care, zambind, "si-a cantat singur popeste foarte frumos: vecinica pomenire!". Dupa ce "a plans mult, mult, zdrobit de trista veste", Stavrache se incurajeaza barbateste pentru ca "nu trebuie sa se lase coplesit asa de durere ", iar, ca urmare, face toate demersurile pentru a mosteni averea fratelui mai mic si intra oficial in posesia ei. Autorul este cel care deapana sirul intamplarilor cu obiectivitate, intervine cu paranteze sau scurte comentarii privind atitudinea si comportamentul hangiului.

Intriga

Consultand un avocat in privinta conditiilor legale de pastrare a averii mostenite, hangiul afla ca numai popa este singurul care ar avea dreptul sa-i ceara restituirea bunurilor, dar el "cine stie unde s-o fi prapadit". Din acest moment, pe Stavrache incepe sa-l chinuie gandul in legatura cu posibila intoarcere a fratelui sau si actiunea nuvelei creste in tensiune.

Desfasurarea actiunii

In cei cinci ani care trecusera de la terminarea razboiului, nimeni nu-l deranjase pe Stavrache, in afara de aparitiile de cosmar ale lui popa Iancu, "care venea din cand in cand, de pe alta lume, sa tulbure somnul fratelui sau". Visele chinuitoare ale lui Stavrache devin obsesii, se transforma treptate in cosmaruri care il terorizeaza, el traind parca aievea momentele tulburatoare ale "vizitei instrainatului", dar de fiecare data isi linisteste sufletul cu o stestanie in memoria fratelui mort.

O prima imagine in cosmarurile hangiului este intruchipata de aparitia frateului sau in haine de ocnas, "stins de oboseala, bolnav, cu fata hirava si cu ochii-n fundul capului ca in clipa mortii". Hainele vargate si opincile erau sfasiate, iar palmele, gleznele si talpile erau "pline de sange", pentru ca evadase din ocna si strabatuse prin codri, "trecuse prapastii", iar acum cerea fratelui sau o "bardaca de apa", dupa care lesinase. Stavrache i se adreseaza cu un glas incarcat de ura si de teama ca-si va pierde averea: "- Ticalosule, () ne-ai facut neamul de ras! () Pleaca! Du-te inapoi de-ti ispaseste pacatele!". Luptandu-se cu moartea, ocnasul se agata cu disperare "de frate-sai cu o mana de gat si cu alta de bratul stang () cu o putere covarsitoare", il tranteste la pamant si, punandu-i genunchiul il piept, ii zice, razand "ca un nebun" si scrasnind din dinti: "- Gandeai c-am murit, neica?". Atunci cand "nebunul a voit sa-l sugrume", hangiul, "smintit si el de frica mortii", si-a adunat puterile, l-a imbrancit pe ocnas pe usa si acesta "a pierit in intunericul noptii". Inspaimantat, "tremurand din toate incheieturile si facandu-si cruci peste cruci" pentru odihna sufletului raposatilor, Stavrache s-a dus a doua zi la biserica, simtindu-se foarte tulburat si neputand manca nimic.

A doua aparitie "de cosmar are loc intr-o noapte, cand, incercand sa doarma, o "ploaie rece de toamna" legana cu "miscarea sunetelor" gandurile omului, care se roteau in cercuri din ce in ce mai largi si "tot mai domol", cand hangiului i se paru ca aude "un cantec de trambite militari desigur". Iesind afara, Stavrache "ramane ca trasnit", recunoscand in capitanul care conducea campania pe fratele mort, care scoase usa din tatani si, "razand cu hohot", striga: "- Gandeai c-am murit, neica?" Apoi, capitanul alerga sa-l prinda pe hangiu, care, speriat, "se-ndarjeste si-l strange de gat, il strange din ce in ce mai tare", iar chipul militarului se lumina din ce in ce mai mult, radea zgomotos si vesel, intrebandu-l: "Gandeai c-am murit, neica?" Uitandu-se tinta la frate-sau, popa Iancu dadu comanda de plecare, "trambitele sunara, soldatii isi ridicara armele si, urmata de obstea satului, compania pleca, avand in frunte pe capitanul al carui ras acoperea cantecul trambitelor si zgomotul multimii."

Dimineata, hangiul se duse "tremurand de friguri" la popa din sat si-l ruga sa vina sa faca o stestanie casei.

Vremea urata, "o sloata nepomenita: ploaie, zapada, mazarica si vant vrajmas" se abatu peste sat si tinu trei zile si trei nopti, drumul era pustiu, "nici un glas de caine nu se mai auzea".

Stavrache isi schimbase firea, devenise irascibil, suspicios, avea reactii ciudate in relatiile cu clientii. Un exemplu edificator il constituie atitudinea pe care o are hangiul fata de fetita care venise cu doua sticle de gaz sa cumpere "de im ban gaz" si "de doi bani tuica", rugandu-l "sa nu mai pui gaz in a de tuica si tuica-n a de gaz, ca alaltaieri" si sa scrie in caietul de datorii, pentru ca n-aveau bani.

Dialogul cu fetita il include in lumea negustorilor avari si nemilosi: "Scrie-v-ar popa sa va scrie, de parliti! () De mici va-nvatati la furat, fire-ati ai dracului!".

Vremea de afara si gandurile tulburi ale eroului constituie un tablou naturalist sugestiv pentru evolutia obsesiilor, iar vedeniile, halucinatiile chinuitoare, marcate de obsedanta intrebare "Gandeai c-am murit, neica?", invalmaseala de obsesii provoaca treceri de la realitate la vis, cele doua planuri se confunda, sugerand astfel degradarea psihica progresiva a lui Stavrache.

Punctul culminant

Punctul culminant este reprezentat de momentul intalnirii reale dintre cei doi frati. Desi afara viscolul urla, Stavrache aude glasuri de oameni si batai in usa de la drum a pravaliei. Erau doi oameni infofoliti din cauza viforului, care solicita gazduire peste noapte, intrucat caii erau "prapaditi", iar ei inghetati bocna. Argatii dusera caii in grajd, trasera sania in curtea hanului, iar calatorii intrara la caldura. Cand Stavrache veni cu mancarea, unul dintre cei doi barbati se culcase in pat, cu spatele la el si hangiul se apleca peste omul de pe pat, care-i raspunse: "Cum sa nu te cunosc, neica Stavrache, daca suntem frati buni?"

Ajuns la capatul incordarii psihice, hangiul se clatina puternic, de parca "tot viforul care urla in noaptea grozava" ar fi napadit dintr-o data peste el, "deschise gura mare sa spuna ceva, dar gura fara sa scoata un sunet nu se mai putu inchide; ochii clipira de cateva ori foarte iute si apoi ramasera mari, privind tinta (); mainile voira sa se ridice, dar cazura tepene de-a lungul trupului". Replica lui popa Iancu, aproape la fel cu aceea din cosmarurile lui: "Ma credeai mort, nu-i asa?", constituie lovitura definitiva primita de mintea buimacita si confuza a lui Stavrache, care confunda realitatea cu imaginile din cosmaruri. Popa venise sa-i ceara cincisprezece mii de lei, ca sa acopere suma delapidata de el din fondurile regimentului, ca altfel "trebuie sa ma-npusc".

Deznodamantul

Cu o arta desavarsita, Caragiale analizeaza reactiile, atitudinile si comportamentul hangiului: "Drept orice raspuns, Stavrache se ridica in picioare foarte linistit; se duse drept la icoane; facu cateva cruci si matanii; apoi se sui in pat si se tranti pe o ureche, strangandu-si genunchii in coate", incepand sa horcaie si sa geama.

Daca la inceput criza psihologica abia se infiripa, ea se adanceste evolutiv, sub imperiul obsesiilor, ducand la o manifestare exploziva si violenta premergatoare nebuniei si declansand dementa. Fratele il atinse cu mana, dar "la acea usoara atingere, un racnet! - ca si cum i-ar fi implantat in rarunchi un junghi rosit in foc - si omul adormit se ridica drept in picioare, cu chipul ingrozitor, cu parul valvoi, cu mainile inclestate, cu gura plina de spuma roscata". Rasturnand masa, lumanarea se stinse si "odaia ramase luminata numai de candela icoanelor". Stavrache se napusti asupra fratelui sau, il tranti la pamant si incepu sa-l strangade gat si sa-l muste. "Atunci incepu o lupta crancena". Incercand sa-i desparta, camaradul lui popa Iancu este si el trantit la pamant. Profitand de neatentia fratelui sau, popa isi scoase cureaua de la brau si lega strans picioarele hangiului dezlantuit, apoi ii dadu pumni in ceafa si in furca pieptului, pana cand "Stavrache () se prabusi ca un taur, scrasnind si ragind". Afara, viscolul ajunsese "in culmea nebuniei", facand sa trosneasca "zidurile hanului batran". In timp ce-i legau mainile deasupra capului, Stavrache "ii scuipa si radea cu hohot". Camaradul cauta lumanarea si o aprinse, dar, cum "ii dete lumina in ochi, Stavrache incepu sa cante popeste".

Istovit de incaierare, popa Iancu se uita la fratele lui mai mare care "canta nainte, leganandu-si incet capul, pe mersul cantecului, cand intr-o parte cand intr-alta" si se gandeste ca n-are noroc.

Finalul nuvelei prezinta un caz patologic tipic, autorul reusind sa intocmeasca o adevarata fisa clinica, in care notatiile simptomelor fiziologice sunt unele medicale: "chip ingrozit", "parul valvoi", "mainile inclestate", "gura plina de o spuma roscata", "scuipa si radea cu hohot", "incepu sa cante popeste".

Eroul principal, Stavrache, este conturat in evolutia sa de la lacomie la iluzie, apoi la halucinatii, de la frica la spaima si groaza pana la nebunie, toate aceste stari definind natura psihica labila, predispozitia genetica pentru evolutia spre dementa.

Caracterul naturalist al nuvelei este conferit si de stransa relatie dintre natura ce se dezlantuie treptat si evolutia patologiei personajului: "Leganate de miscarea sunetelor, gandurile omului incepura sa sfaraie iute in cercuri stramte." Elementul auditiv devine pregnant, ploaia marunta si rece de toamna cazand "in clipe ritmate pe fundul unui butoi dogit () facea un fel de cantare cu nenumarate si ciudate intelesuri". Cand, in final, Stavrache se prabuseste, "vantul afara ajuns in culmea nebuniei facea sa trosneasca zidurile hanului batran".

Stilul

Nuvela are un caracter scenic, specific manierei literare a lui Ion Luca Caragiale, dialogurile contin replici scurte, gesturile sunt descrise detaliat, completand fisa psihologica pe care o realizeaza autorul in aceasta creatie.

Nuvela In vreme de razboi este o proza psihologica de factura naturalista, urmarind starile de constiinta si de comportament ale eroului principal prin monologuri interioare sugestive, iar destinul dramatic are la baza lacomia exagerata a acestuia, dar si tare genetice, intrucat "incontestabil exista o tara in familia in care un frate innebuneste, iar altul se face talhar ca popa si delapidor ca ofiter." (George Calinescu)

In "Arta prozatorilor romani", Tudor Vianu evidentiaza relatia autor-narator-personaj, atat de intalnita in proza lui I.L. Caragiale: "Patrunzand in actualitatea sufleteasca a unora din personajele caragialiene, nu suntem obligati sa ne reprezentam pe autorul care o reflecta. Distantele dintre acesta si oamenii pe care-i zugraveste este suprimata, prin fuziune simpatetica, incat viata interioara a acestora nu este produsa. Ideile si sentimentele oamenilor nu ne apar din perspectiva scriitorului, ci din aceea a eroilor. Nu ascultam pe autor vorbindu-ne, ci vedem oarecum personajele gandind si simtind."

I.L. Caragiale isi priveste si asculta personajele, folosind ca modalitati tehnice de realizare stilul simpatetic (care provoaca stari sufletesti - n.n.) prin monolog interior si stilul indirect liber, prin dialoguri sugestive.



Politica de confidentialitate | Termeni si conditii de utilizare



DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 4495
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2024 . All rights reserved