Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  


AstronomieBiofizicaBiologieBotanicaCartiChimieCopii
Educatie civicaFabule ghicitoriFizicaGramaticaJocLiteratura romanaLogica
MatematicaPoeziiPsihologie psihiatrieSociologie


Moara cu noroc de Ioan Slavici comentariu

Literatura romana

+ Font mai mare | - Font mai mic



Primul mare scriitor modern al Transilvaniei, Ioan Slavici, al carui nume “se asaza la inceputul a doua sau trei serii literare” (T.Vianu), este intemeietor al unei directii literare. Aceasta orientare numita de Maiorescu realism poporan consolideaza dimensiunea realista - obiectiva a universului existential al satului si targului de provincie si opereaza o remarcabila deschidere a prozei romanesti spre psihologic. Slavici este primul scriitor care demonstreaza ca sufletul taranului sau al targovetului nu este nici simplu, nici linear, ci se alcatuieste ca un spatiu al dilemei morale, al incertitudinilor si zbuciumului sufletesc dramatic. “Opera sa reprezinta un semn de maturizare in arta povestirii […] prin forta epica a lumii lui, ce da impresia de masivitate si robustete, ca opera ce se naste in conditiile istorice ale unei mari batalii spirituale.” (Eugen Todoran). Aderand la o conceptie iluminista despre menirea literaturii, Slavici considera ca literatura trebuie sa aiba finalitate etica, sociala si nationala, sa propuna cititorului o dezbatere morala si o reflectie grava asupra valorilor existentiale.




“Moara cu noroc” (publicata in vol. “Novele din popor”, 1881) este o nuvela psihologica, remarcabila nu numai prin complexitatea personajului principal, ci si prin observatia sociala pe care se construieste imaginea unei lumi de sfarsit de veac XIX.

Tema realist-psihologica a degradarii umane provocate de patima inavutirii se dezvolta in relatie cu tema romantica a destinului ca prabusire determinata de o stranie fascinatie a raului. Titlul nuvelei inchide in el o amara ironie – ce poate fi tot de ecou romantic. “Moara cu noroc” este numele hanului asezat la rascruce de drumuri, figurand raspantia ce “intoarce” destinul eroilor spre zodia tragicului, schimband “linistea colibei” in zbucium, nefericire, insingurare, tradare si moarte. “Norocul” se dovedeste astfel efemer si inselator, ispita scoasa in calea omului slab. Valoarea de simbol a titlului se lumineaza in capitolul al doilea. Afirmatia “moara a incetat a mai macina si s-a prefacut in carciuma” si imaginea contrastiva a celor doua mori – cea adevarata, “parasita, cu lopetile rupte” si moara-carciuma care prospera dupa venirea lui Ghita – reliefeaza motivul locului blestemat. Slavici, ca si Caragiale (si in opozitie cu Sadoveanu care valorizeaza pozitiv motivul hanului), se situeaza in prelungirea viziunii populare care atribuie hanului conotatiile negative ale locului bantuit, ale spatiului malefic in care diavolul ispiteste drumetul. Dualitatea loc binecuvantat / loc blestemat este sugerata si prin imaginea celor cinci cruci ce “stau inaintea morii vestindu-l pe drumet ca aici locul este binecuvantat”. Cele doua cruci de piatra, alaturi de cele trei “cioplite din lemn de stejar si vopsite cu icoane sfinte” pot fi interpretate si ca simbol al destinele celor cinci fiinte care alcatuiesc familia lui Ghita. Tabloul final al hanului prefacut in cenusa fixeaza motivului spatiului malefic purificat prin foc (simptomatic, batrana crede ca fulgerul a aprins hanul).

Compozitia nuvelei este clasica, cele 17 capitole (fara titlu) urmarind sirul intamplarilor in succesiune cronologica. Acestea sunt relatate nu numai de catre narator, ci si de catre alte instante narative. Astfel incipitul de tip enuntiativ se formuleaza ca un discurs etic al unui personaj-reflector: mama Anei, care este numita simbolic “batrana”, adica cea inteleapta. Cugetarea ei reprezinta in acelasi timp o avertizare asupra fortelor conflictuale, avand rol moralizator (termenii conflictuali sunt “saracia” / “(nu) bogatia”; “linistea colibei” / “noroc nou”): “ – Omul sa fie multumit cu saracia sa, caci, daca e vorba, nu bogatia, ci linistea colibei tale te face fericit. Dar voi sa faceti dupa cum va trage inima, si Dumnezeu sa va ajute si sa va acopere cu aripa bunatatilor sale. Eu acum sunt batrana, si fiindca am avut si am atat de multe bucurii in viata nu inteleg nemultumirile celor tineri si ma tem ca nu cumva, cautand acum la batranete un noroc nou, sa pierd pe acela de care am avut parte pana in ziua de astazi.” Dupa principiul clasic al simetriei, finalul se constituie tot ca discurs direct al personajului-reflector: “Simteam eu ca nu are sa iasa bine; dar asa le-a fost data”. Naratiunea este astfel pusa in “rama” cugetarilor batranei, “voce” ce exprima mentalitatea unei lumi morale care-si intemeiaza existenta pe valori autentice si pe credinta in soarta.

Structural, “propunerea de realitate” a nuvelistului se organizeaza pe doua planuri, fiecare dinamizat de un conflict. Planul realitatii exterioare este un plan narativ in care se acumuleaza intamplari si momente de mare tensiune. Aici este surprinsa existenta sociala a eroilor care le influenteaza fenomenologia vietii sufletesti. Cel de-al doilea plan este de tip analitic: planul interior in care sunt urmarite dilemele morale si miscarile sufletesti ce motiveaza actele personajelor. Cele doua planuri sunt in echilibru la inceput, cand Ghita respecta codul etic al colectivitatii si apara valorile morale, incercand sa se impotriveasca demn lui Lica. Curand insa, se instaleaza un puternic conflict exterior intre Ghita si samadau, generat nu numai de interese materiale, ci si de o confruntare a orgoliilor barbatesti. Pe plan interior se produce o grava scindarea launtrica determinata de un conflict moral (bine / rau) si psihologic (ratiune / pasiune) care opune dorintei de a ramane om cinstit / setea, mereu mai arzatoare, de imbogatire.

Consecintele nefaste pe care setea de imbogatire le are asupra fondului sufletesc si moral al omului, asupra destinului sau, sunt urmarite printr-un desen epic de mare tensiune. Actiunea nuvelei este situata intr-un spatiu geografic real, in pusta aradeana (Fundureni, Ineu, Oradea sunt toponimice reale), intr-o zona de rascruce, salbatica, plina de mister. Descrierea locurilor (cap. II) este marcata de simboluri thanatice cu rol premonitoriu: “…nu zareai decat iarba si maracini…iar pe dealul de la dreapta stau razlete ramasitele inca nestarpite ale unei alte paduri, cioate, radacini iesite din pamant si, tocmai sus la culme, un trunchi inalt, pe jumatate ars, cu crengile uscate, loc de popas pentru corbii ce se lasa croncanind de la deal inspre campie; fundul vaii, in sfarsit, se intuneca si din dosul crangului departat iese turnul tuguiat al bisericii din Fundureni. ” Actiunea se desfasoara pe durata unui an (“Anul trecut Pastile cazusera tocmai in timpul mutarii lor la Moara cu noroc”). Timpul real, obiectiv este consemnat laconic: “…astfel trecu toamna si veni iarna, trecu si iarna si sosi primavara”. Ca si spatiul, in care se intalnesc locul binecuvantat si locul “rau”, categoria timpului este si ea dublu valorizata. “Saptamanii luminate” ii corespunde, contrapunctic, o durata malefica, un timp simbolic al “tarziului” (era tarziu, intr-un tarziu, tarziu dupa miezul noptii). Nu intamplator jaful, crima, tradarea, uciderea Anei si sinuciderea se petrec noaptea, intr-un timp al stihiilor dezlantuite.

Subiectul este construit in maniera unei actiuni trepidante, cu momente de mare tensiune. Situatia initiala surprinde nemultumirea lui Ghita fata de conditia sa sociala. Saracia, pretuita de soacra sa pentru puterea miraculoasa de a mentine echilibrul sufletesc al omului,devine pentru Ghita cizmarul motiv de puternice framantari, dandu-i un sentiment de inferioritate. El identifica saracia cu lipsa de demnitate si doreste sa se imbogateasca pentru a oferi familiei o existenta mai buna si pentru a fi respectat. In ciuda rezervelor exprimate de soacra sa, hotaraste sa abandoneze “linistea colibei sale” si sa ia in arenda carciuma de la Moara cu noroc. La inceput totul merge bine si familia prospera. Dar, in lumea in care isi doreste sa fie nu sluga, ci stapan, Ghita se confrunta cu Lica Samadaul, stapanul temut al acestor locuri.Aparitia la han a samadaului (cap.III) constituie momentul intriga, declansand conflictul si intreaga desfasurare a actiunii. Ana, nevasta lui Ghita, cu un simt feminin caracteristic, intuieste ca Lica este “om rau si primejdios”. In sinea lui, si Ghita are aceeasi banuiala, dar intelege ca pentru a ramane la Moara cu noroc trebuie sa devina omul samadaului. Conflictul psihologic se amplifica treptat, pe masura ce Ghita intra in mecanismul necrutator al afacerilor necinstite ale lui Lica. Stapanit de setea de bani, Ghita se va instraina treptat de Ana si se va lasa manevrat de Lica, devenindu-i complice. Momente de mare tensiune sunt cele in care este jefuit arendasul si este ucisa femeia in negru si copilul ei. Procesul, la care Ghita depune marturie falsa, contribuind la condamnarea lui Saila Boarul si Buza-Rupta in locul lui Lica,reprezinta momentul cheie care marcheaza definitiva ruptura in constiinta eroului. De acum, prabusirea lui Ghita este inevitabila.Tensiunea dramatica se amplifica nemasurat, faptele se precipita spre punctul culminant In duminica Pastelui, Ghita ii intinde o cursa lui Lica, hotarand sa-l dea prins jandarmului Pintea. Orbit de gelozie si de dorinta razbunarii, pleaca dupa jandarm, dar la intoarcere intelege ca si-a distrus iremediabil casnicia. Deznodamantul aduce rezolvarea conflictelor prin moartea eroilor, ca in tragedia antica. Intrate sub zodia unei stranii fatalitati, declansate de vina tragica, personajele ce alcatuiesc “triunghiul” de forta al textului trec marginile ratiunii inspre pasiunea paroxistica si, de acolo, in moarte. Ghita isi ucide sotia si este, la randul lui, ucis de Raut, din porunca lui Lica. Orgolios pana la capat, acesta nu se “da prins” lui Pintea si alege sinuciderea, izbindu-se cu capul de un stejar. Hanul, locul asezat simbolic la hotarul dintre Bine si Rau, este purificat prin foc. Imaginea “oaselor albe iesind pe ici pe colo din cenusa groasa” devine simbol al ideii ca nimeni nu e mai presus de legea morala si ca incalcarea acestei conditii esentiale a existentei lumii se plateste cu viata.



Arta narativa este complexa, perfect adecvata lumii observate si vietii sufletesti a personajelor. La nivelul tehnicilor narative traditia face loc modernitatii. Astfel, modelul nararii prin relatare (istorisire la persoana a III-a de catre “vocea” naratorului) este substituit frecvent cu cel al nararii prin reprezentare (scene dialogate / monologuri interioare), iar planul exterior alterneaza cu cel interior (tehnica inlantuirii face loc alternantei). Efecte stilistice remarcabile genereaza si utilizarea tehnicii contrapunctului: discursul narativ este frecvent amanat prin pauza descriptiva, prin secvente de introspectie. Procedeele analizei psihologice se adecveaza motivarii sociale si psihologice a dramei eroilor. Tehnicile prin care sunt surprinse seismele launtrice ale personajelor sunt diverse, de la acumularea lenta a faptelor, la descrierea celor mai fine mutatii sufletesti, de la notarea reactiilor fiziologice, la monologul interior si dialogul conflictual, la instituirea unui acord intre criza sufleteasca si cadrul natural.

Surprinzand viata si moravurile unei lumi, Slavici creeaza personaje complexe si verosimile, in constructia carora “se reunesc doua perspective esentiale: realismul psihologic si clasicismul. Evolutia personajului e prezentata dintr-o perspectiva realist-psihologica. Viziunea de ansamblu, care priveste destinele tuturor eroilor, e clasica.” (Andrei Bodiu). Destinul personajelor pare dirijat de puterea de seductie a banilor. Dincolo de aceasta aparenta insa, prin fiecare erou se implineste un destin pus sub semnul hybrisului, ca in tragedia greaca. Cuvintele din final ale batranei (voce moderna a corului antic?) exprima convingerea ca nimeni nu se poate sustrage sortii. Relatiile dintre personaje se construiesc si ele pe simetrii clasice. Triunghiului masculin legat prin orgolii barbatesti irepresibile (Ghita – penduland intre: Lica ce reprezinta faradelegea / Pintea ce intruchipeaza legea ) ii corespunde o triada feminina, in care batrana reprezinta omul moral, femeia in negru – fiinta imorala, iar Ana fiinta dilematica, alunecand dinspre Lege morala spre incalcarea ei. Principiul simetriei este evident si in rezolvarea conflictelor: din ambele “triunghiuri” supravietuiesc doar cei fara vina (mama Anei) sau care au ispasit vina, trecand definitiv de partea legii (Pintea). Antitetice la inceput, raporturile dintre eroii principali devin treptat complementare, iar destinele lor se incruciseaza, se impletesc, se unesc in moarte.

Protagonistul nuvelei, Ghita, este centrul de iradiere a semnificatiilor, destinul sau ilustrand toate cele trei straturi tematice ale nuvelei (social, psihologic si moral), ilustrand “teza morala” a textului (formulata de personajul-raisonneur al cartii – batrana). Cel ce poarta numele desacralizat al Sfantului Gheorghe, nu poate fi decat antieroul ce se lasa invins de balaur. Scenariul arhetipal pe care-l reediteaza traseul sau existential, nu este decat o alta “ispitire si cadere in pacat”. Dinamica psihica a personajului reliefeaza, insa, nu o involutie lineara, o degradare continua, ci o traiectorie sinuoasa, generata de criza morala. Eroul lui Slavici este, asadar, un personaj complex, dilematic, de mare forta in reprezentare omului care se lasa dominat de slabiciunea sa. Procesul devenirii lui Ghita este surprins prin mijloacele moderne ale analizei psihologice, prin monologul interior si dialogul polemic, prin faptele si gandurile protagonistului, prin insumarea opiniile / judecatilor de valoare ale celorlalte personaje. Devenirea sa tragica se adanceste prin “caderea” dintr-o ipostaza in alta, dinspre omul moral, spre cel imoral.

Prima ipostaza este cea de om moral care respecta codul etic al comunitatii si tine la respectul oamenilor. Ca adevarat “pater familias”, el manifesta iubire si responsabilitate fata de ai sai, dorinta de a-i proteja si dorinta de autodepasire spre mai binele familiei. Acestui model uman i se asociaza dimensiunile eroului civilizator, ce vrea sa puna o ordine – cea a legii morale – in lumea salbatica aflata sub stapanirea Samadaului: “Dar binecuvantat era locul acesta mai ales de cand venisera carciumarul cel nou cu nevasta lui tanara si cu soacra-sa cea batrana”. Harnicia si priceperea eroului, destoinicia si spiritul practic se vadesc in rapiditatea cu care transforma hanul in ruina intr-un loc cautat de drumetii care nu mai vorbeau de Moara cu noroc, ci de “carciuma lui Ghita.” Imaginea casnica a serilor de sambata cand Ghita numara castigul de peste saptamana cu Ana si cu batrana, evidentiaza regimul sufletesc ce se asociaza acestei prime ipostaze: multumire interioara, echilibru, optimism, incredere in sine, fericire calma, impartasita cu familia sa. Cand linistea celor cinci este tulburata de aparitia lui Lica Samadaul, Ghita incearca sa i se impotriveasca ferm si demn. Numai ca prima eroare – aceea de a nu renunta la arenda hanului cand intelege ca nu poate ramane acolo impotriva vointei lui Lica – declanseaza situatia de criza (“El era om cu minte si intelegea cele ce se petrec.[…], in zadar te intelegi cu arendasul, in zadar te pui bine cu stapanirea, caci, pentru ca sa poti sta la Moara cu noroc, mai trebuie sa te faci si om al lui Lica. Iar Ghita voia cu tot dinadinsul sa ramaie la Moara cu noroc, pentru ca-i mergea bine.”).



Cea de-a doua ipostaza aduce in prim-plan omul dilematic care penduleaza intre dorinta de a ramane om cinstit si ispita castigului nemuncit. Tentativa esuata de a se impotrivi lui Lica e urmata de alunecarea treptata sub influenta samadaului, de acceptarea compromisului moral. Intre cei doi barbati e un conflict de interese si o confruntare de vointe si orgolii barbatesti (“…ei stetera tacuti fata in fata, hotarati amandoi si simtind fiecare ca si-a gasit omul”). Vointa si forta launtrica a lui Ghita se naruie insa treptat, sub ispita navalnica de a “vedea banii gramada inaintea sa” si sub fascinatia fortei malefice a lui Lica. Sfasiat de imbolduri si trairi sufletesti contradictorii, Ghita se inchide in sine, refuzand comunicarea cu Ana, devine taciturn, sumbru, irascibil. In lupta sinelui cu sinele, teama, suspiciunea, sentimentul instrainarii alterneaza cu remuscarile si sentimentul culpabilitatii. In raport cu familia, grija tandra si duiosia sunt tot mai des inlocuite de raceala si vorba rastita, el ajungand sa-si doreasca “sa n-aiba nevasta si copii”. In raport cu lumea careia ii apartine, Ghita alege duplicitatea, vrand “sa para om cinstit”, dar devenind complice si partas la faptele necinstite ale Samadaului. Autorul surprinde, dintr-o dubla perspectiva – cea a naratorului omniscient si cea a personajului insusi – framantarile lui Ghita, oscilatiile de lumina si umbra, momentele de insingurare, dar si cele de omenie cand isi aduce aminte de nevasta si copii, macinat de remuscari. Scena procesului (cap. XI) reprezinta un moment cheie in devenirea personajului, un moment de culminatie a crizei morale. Desi convins de vinovatia samadaului in jefuirea arendasului si dubla crima din padure, Ghita depune marturie falsa, ce contribuie la disculparea lui Lica si la condamnarea lui Saila Boariu si Buza-Rupta. Optiunea eroului este determinata nu de frica, ci de constiinta faptului ca Lica are stapani puternici care il protejeaza: “(Lica) nu e om singur, ci un intreg rand de oameni din care unii se razbuna pe altii”. Ghita este astfel nu numai victima patimei de imbogatire, ci si invinsul unui destin tragic.

Ultima ipostaza este cea a omului imoral, cazut din demnitatea fiintei morale in zonele obscure ale instinctelor (lacomie, orgoliu si sete de razbunare oarba, gelozie). In sufletul eroului se produc mutatii esentiale care il instraineaza iremediabil de ai sai. Gravul dezechilibru interior este generat de acceptarea slabiciunilor, a viciului lacomiei si de justificarea acestora: “Ce sa-mi fac daca asa m-a lasat Dumnezeu?” (monolog interior). Sub complicitatea acceptata tacit, intre Ghita si Lica are loc o confruntare subterana pe viata si pe moarte: “Tu esti om cinstit, Ghita si am facut din tine om vinovat. […] Tu esti om, Ghita, om cu multa ura in sufletul tau si esti om cu minte; daca te-as avea tovaras pe tine, as rade si de dracul. Ma simt chiar eu mai vrednic, cand ma stiu alaturea cu un om ca tine” – afirma Lica, in vreme ce Ghita gandeste: “Te crezi mai tare decat mine?! Sa vedem! Te duc la spanzuratoare, chiar dac-ar trebui sa merg si eu de hat cu tine.” (cap XII). Aceasta infruntare de vointe si interese va sfarsi prin hotararea lui Ghita de a-i aduce lui Pintea dovezile vinovatiei samadaului. Deci optiunea finala a protagonistului este aceea de a se situa, cu sacrificiul suprem, de partea Legii.Ultimele scene – puternic impregnate de viziunea folclorica a predestinarii – sunt de un intens dramatism. Intelegand ca si-a distrus iremediabil casnicia si viata, Ghita renunta la jocul dublu si la disimularea geloziei si-a urii si actioneaza, intaia oara cu fermitate. Revenirea la valorile morale autentice nu-i insa cu putinta si eroii vor plati cu viata abaterea de la norma etica. Destinele celor trei personaje se inscriu sub semnul unei fascinatii a raului, ca drame ale abdicarii de la demnitate si moralitate, drame ale incomunicarii si insingurarii, ca esecuri existentiale generate de slabiciuni si vanitate, de ambitii fara de masura.

Lica Samadaul este un personaj tot atat de complex ca si Ghita. El este “samadaul”, adica, “porcar si el, dar om cu stare, aspru si neindurator […] de care tremura toata lunca.” Aceste precizari ale naratorului despre statutul social si regimul psihic al samadaului pregatesc “intrarea in scena” a lui Lica. Simbolic, acesta se iveste la hanul lui Ghita “intr-o zi de luni”. Spre deosebire de ceilalti eroi care nu sunt individualizati printr-un portret fizic propriu-zis, lui Lica i se schiteaza in linii ferme un portret initial (caracterizare directa, din perspectiva naratorului): “Peste putin sosi si Samadaul, vestitul Lica Samadaul, la Moara cu noroc. Lica, un om ca de 36 de ani, inalt, uscativ si supt la fata cu mustata lunga, cu ochi mici si verzi si cu sprancenele dese si impreunate la mijloc.” Detaliile fizice au, fiecare, un rol semnificativ in anticiparea caracteriologica, sugerand un om de mare vointa (“ sprancenele dese si impreunate la mijloc”), ager, viclean si plin de rautate (“cu ochi mici si verzi”), cu temperament energic si viata dinamica (“inalt, uscativ si supt la fata”). Detaliile vestimentare il singularizeaza in raport cu porcarii de rand pe care ii stapaneste prin vointa si forta: “Lica era porcar, insa dintre cei ce poarta camasa subtire si alba ca floricelele, pieptar cu bumbi de argint si bici de carmajin, cu codiristea de os impodobit cu flori taiate si cu ghintulete de aur.” Asemeni unui haiduc modern, care a schimbat insa flinta cu biciul (simbol al puterii, al stapanirii prin forta si violenta), Lica reprezinta omul care isi face singur legea. El ilustreaza o tipologie realista, sociala – reprezentand Samadaul, prezenta caracteristica acestei zone –, dar si o tipologie romantica - cea a fiintei malefice, 'forta in stare sa sfideze legile divine si umane', exercitand o stranie fascinatie asupra celor din jurul sau. Criticul Mircea Zaciu considera ca Lica 'este polul de referinta al problematicii operei', el dispunand de 'o seductie demonica', agent distructiv ce declanseaza vina tragica a celorlalti: “Tu nu esti om Lica, ci diavol”.

Stapan de fapt al locurilor, autoritate suprema in aceasta lume salbatica, Samadaul este construit ca un personaj complex, cu un caracter plin de contradictii. Inteligent si cutezator, darz si hotarat, cinic pana la sadism, nemilos si amenintator, bun cunoscator al psihologiei oamenilor, el are un fel de noblete salbatica, un sentiment straniu al demnitatii si onoarei, ori surprinzatoare izbucniri de autentica duiosie. Asprimea sa de om primitiv este asociata cu generozitatea fata de cei care-i recunosc autoritatea si-l sprijina in afaceri, iar la petreceri devine vesel si bun. El este caracterizat direct, de catre toate 'vocile narative' si indirect, mai ales prin faptele cumplite pe care le savarseste ori le porunceste (inselaciune, jaf, crima) si prin relatiile sale cu celelalte personaje. Prin personalitatea sa puternica, Samadaul are asupra celorlalti efecte catastrofale. In final va cadea si el, alegand calea sinuciderii.

Este un om de mare vointa si forta interioara, al carui scop este puterea absoluta, prin care sa-i supuna pe ceilalti. Fata de Ghita adopta o tactica in care amenintarea si constrangerea alterneaza cu persuasiunea. Ca o demonstratie de forta, isi trimite oamenii, care mananca, beau si nu platesc. Cand apare la han, intra pe usa din dos, sugerand astfel ca el este adevaratul stapan al locurilor: 'Aci, la Moara cu noroc, nu putea sa stea nimeni fara voia lui Lica: afara de arandas si afara de stapanire mai era si dansul care stapanea drumurile si in zadar te intelegi cu arendasul, in zadar te pui bine cu stapanirea, caci, pentru ca sa poti sta la Moara cu noroc, mai trebuie sa te faci si om al lui Lica'. Chiar de la prima discutie Lica ii pune in vedere lui Ghita ca trebuie sa devina omul sau: Ori imi vei face pe plac, ori imi fac rand de alt om la Moara cu noroc. Lica se autocaracterizeaza, dezvaluindu-si brutalitatea si cinismul: Eu sunt Lica, samadaul… tu vezi un lucru: ca umblu ziua-n amiaza mare pe drumul de tara si nimeni nu ma opreste in cale, ca ma duc in oras si stau de vorba cu domni'. Bun psihlog, Lica intuieste slabiciunea carciumarului: Te stiu om, care tine la bani. Pentru a preveni orice intentie de nesupunere, Lica ia toti banii carciumarului sub forma de imprumut. In raporturile cu Ghita isi calculeaza cu atentie fiecare lovitura, lovind in demnitatea omului, in mandria barbatului, in autoritatea sa de sot si parinte, de stapan al hanului; si demoland treptat imaginea sa de om cinstit. Lica urmareste o subordonare totala; treptat, el inlatura toate elementele pe care s-ar putea sprijini carciumarul, nelasandu-i decat o singura posibilitate: supunerea neconditionata. Momentul procesului este o demonstratie de forta; printr-o singura lovitura, Lica isi realizeaza mai multe scopuri: scapa nepedepsit, protejat de marii proprietari de turme de la oras, scapa de martori nedoriti (Buza-Rupta si Saila), il implica pe Ghita, care desi nevinovat, se descalifica social si moral. Pentru a-l lipsi pe Ghita de sprijinul familiei, ii atrage la inceput pe copii si apoi pe Ana. Intruziunea in viata de familie a lui Ghita nu este motivata de iubire, ci doar de dorinta de a-l umili pe carciumar. Treptat, insa, impotriva vointei sale, pasiunea pentru Ana incepe sa-l obsedeze. Chiar daca in noaptea din urma refuza sa o ia cu el, faptul ca-si uita chimirul dezvaluie tulburarea si o prima fisura in platosa de om singuratic. Ana ii ramane in gand si dupa ce pleaca ('De femeie m-am ferit intotdeauna si acum, la batranete tot n-am scapat de ea '), iar cand se intoarce la han incearca s-o salveze.



Ana, la randul ei, care intuieste de la inceput ca samadaul 'e om rau si primejdios; asta se vede in ochii lui, din ranjetul lui si mai ales din cautatura ce are, cand isi roade mustata cu dintii. E om patimas', traieste o experienta tragica si vinovata, 'simtind tragere de inima pentru Lica”. Alunecand treptat sub ispita Raului, ea va plati incalcarea legii morale cu viata.

In prezentarea evolutiei Anei, Slavici se dovedeste un fin cunoscator al psihologiei feminine. Eroina este la inceput caracterizata de personajul-raisonneur al nuvelei, mama ei: 'Ana imi pare tanara, prea asezata, oarecum prea blanda la fire, si-mi vine sa rad cand mi-o inchipuiesc carciumarita'. Personaj dinamic, ca si Ghita, ea evolueaza de la aceasta ipostaza initiala. Cand traieste zbuciumul sufletesc generat de incomunicarea cu sotul ei, se mai afla la varsta la care cantecul si jocul nu dispar inca, facand-o capabila de emotii, simtaminte si vibratii pure. Ana isi iubeste familia (sotul si copiii) si sufera cand Ghita nu-i impartaseste gandurile lui. Neglijata, ea iese treptat de sub influenta sotului pentru a intra sub fascinatia lui Lica. Desi la inceput il evita pe Lica, intuind fondul rau al acestuia, treptat este impresionata de caracterul puternic si barbatia lui. Ea este o victima instrainata de sot, abandonata de Lica Samadaul.Tradarea barbatului nu este pentru ea un gest necugetat, un capriciu superficial. Cand iubirea pentru Ghita dispare, in sufletul Anei se aprinde dispretul. Ultimele zvacniri din final, cand este ucisa, sugereaza ura si dispretul pentru Ghita, setea de razbunare si patima pentru Lica.

Spre deosebire de scriitorii dinaintea lui, Slavici nu impune personajelor o comportare rigida, dictata de prejudecati, ci le da libertatea de a se manifesta, in imprejurarile in care le pune viata, dupa propriile indemnuri, dupa imperativele sufletului lor. Se releva astfel, nu numai caractere gata formate, ci si felul in care ajung oamenii sa fie ceea ce sunt. A crea personaje prin care sa arati ca, asupra predispozitiilor psihice innascute, societatea in care traiesc si intamplarile vietii lor exercita influente ce le transforma caracterul, reprezinta pentru vremea lui Slavici o noutate in literatura romana si un punct avansat al aplicarii metodei realiste in arta literara. Scriitorul pune accentul pe evolutia artistica a personajelor epice, acordand o atentie deosebita evenimentelor aflate in legatura directa cu personajele, precum si interventiei lor nemijlocite in desfasurarea intamplarilor. Slavici nu infrumuseteaza cu nimic viata personajelor sale, fiind un observator fara partinire, cu spirit realist desavarsit. In conceptia autorului viata fiecarui personaj este vazuta ca un destin propriu, care oricum se va implini. De aceea el nu se simte in nici un fel obligat sa explice nimic, ci numai sa descrie cat mai fidel intamplarile ce il imping pe fiecare dintre eroi pe drumul destinului (“simteam eu ca nu are sa iasa bine; dar asa le-a fost data”). Definitorie pentru arta realizarii personajelor la Slavici este o mare putere de interiorizare. Aceasta a facut ca eroii sai sa fie infatisati in zbuciumul lor launtric, nu numai in manifestarile lor exterioare. Originalitatea artei portretistice consta in faptul ca personajele au insusiri numeroase, pozitive si negative, cu vointa si slabiciuni, se comporta asemeni unor fiinte reale. Desi portretul fizic este concis, redus la esential, accentul cade pe adjectivele cu rol de epitet caracterizator (“Ana era inteleapta si asezata…Ana era tanara si frumoasa, era frageda si subtire, Ana era sprintena si mladioasa”). Scriitor obiectiv, Slavici da o mare atentie felului in care se exprima personajele. Dialogurile au o mare putere de caracterizare, definind lumea oamenilor simpli a caror vorbire este marcata de oralitate, de spontaneitatea comunicarii familiare si conferind viziune scenica. Remarcabile sunt insa si expresiile, zicatorile si proverbele care au functia de a surprinde plastic stari sufletesti dilematice, ori situatii arhetipale / experiente general-umane.

“Moara cu noroc” este o capodopera a nuvelisticii romanesti, un moment de referinta in evolutia prozei noastre. Slavici este unul din stralucitii reprezentanti ai realismului obiectiv in literatura noastra, un precursor al prozei lui Liviu Rebreanu, prin vocatia de a picta mediul social si de a crea tipologii complexe.






Politica de confidentialitate



DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 2222
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2021 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site