Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

AstronomieBiofizicaBiologieBotanicaCartiChimieCopii
Educatie civicaFabule ghicitoriFizicaGramaticaJocLiteratura romanaLogica
MatematicaPoeziiPsihologie psihiatrieSociologie


PERIOADA DE TRANZITIE DIN CREATIA EMINESCIANA

Literatura romana

+ Font mai mare | - Font mai mic




PERIOADA DE TRANZITIE DIN CREATIA EMINESCIANA

1. De la mit la istorie





Atunci cand vorbim de etape de creatie, nu putem face delimitari stricte, dar se pot observa anumite dominante, in functie de unele teme, motive ale scrisului eminescian. Cele trei mari etape de creatie eminesciene constituie, de fapt, trei tipuri de viziuni asupra lumii, viziuni poetice si ontologice care reveleaza diferite varste ale spiritului eminescian.

Interferenta perspectivei mitice cu cea istorica poate fi studiata cel mai bine in romanul Geniu pustiu si in drama neterminata, Mira, ambele din perioada de tranzitie. Fragmente din Geniu pustiu reapar in Sarmanul Dionis, iar in Mira se afla prima varianta a poeziei Melancolie, (text) care contine o dramatizare a temei epigonilor. In Mira vom gasi cateva din motivele ce migreaza in intreaga opera eminesciana: calugarul-poet, chipul din castel, cantecul ca infiintare s.a.m.d. Este de notat ca in ceea ce priveste migratia anumitor teme si imagini, Alain Guillermou, in Geneza interioara a poeziilor lui Eminescu, a relevat bogatia materialului poetic eminescian reluat in anumite momente de creatie.

Despre Geniu pustiu ne ofera date in legatura cu geneza doua scrisori din 1871 catre Iacob Negruzzi (v. I.E. Torontiu, Studii si documente literare, vol. I, p. 316-322). Sursele operei, dupa cum afirma autorul, sunt de ordin biografic si istoric. Eminescu marturiseste ca a scris romanul „dupa impresiuni nemijlocite din anul 1868” si „dupa un episod ce mi l-a povestit un student din Transilvania”.

In proiect, romanul se intitula Naturi catilinare, Geniu furtunatec. Primul titlu a fost abandonat din cauza apropierii pe care Iacob Negruzzi o face intre romanul lui Eminescu si cel al lui Fr. Spielhagen, Naturi problematice. Se poate spune ca Eminescu a abandonat acest titlu pentru ca adjectivul „catilinare” a ajuns sa primeasca ulterior conotatii peiorative. Initial, Eminescu acorda „naturilor catilinare” sensul de „naturi nobile”, care-ar fi revoltatii metafizici, inadaptabilii prin natura. Ulterior, „naturi catilinare” a primit sensul de „naturi improductive”, desemnand, in publicistica eminesciana, clasa politicienilor de profesie. Sigur e ca trecem din sfera mitului in sfera istoriei, pentru ca fiinta umana nu mai este definita in raport cu repere cosmice, ci in raport cu repere sociale, cu timpul istoric, cu anumite limite care ii raman ostile.

Geniu pustiu se vrea a fi romanul unei generatii. Este gandit de autor ca „un studiu de cultura asupra fenomenelor epocelor de tranzitiune in genere si asupra mizeriilor generatiunii prezente in parte” (v. Studii si documente literare). Problema „epocelor de tranzitiune” va face obiectul polemicilor din publicistica eminesciana. Epocile de tranzitie se caracterizeaza prin ruptura brutala a continuitatii organice a statului natural. Epocile acestea apar ca epoci de instrainare fata de idee, intelegand ideea ca nucleu al vietii organice. Lipseste ideea fundamentala, sistematica, din toate aceste fenomene ale vietii, aceea care face ca „un complex de atomi sa fie un organism, caci o idee nu e numai pur si simplu o idee, ci, in tesatura ei de cauze si urmari, ea devine centrul imprejurul caruia se cristalizeaza un organism”.

Romanul este structurat la nivelul a doua planuri temporale: in primul plan, naratiunea-cadru se situeaza in Bucurestii deceniilor de dupa revolutia pasoptista, adica in plina epoca de tranzitie. In aceasta naratiune-cadru se plaseaza al doilea nivel narativ: jurnalul lui Toma Nor, jurnalul unui infrant al revolutiei de la 1848 din Transilvania. Este un timp al luptei, al jertfei romanilor ardeleni pentru supravietuire nationala, contrapus mediului in care se afla personajele in naratiunea-cadru: Bucurestiul postrevolutionar, blazat si sceptic, Bucurestiul fascinat de „fantasmagoriile unei false civilizatiuni”.

Naratiunea-cadru, care-l are ca personaj central pe narator, mediteaza asupra statului si asupra naratiunii insesi. In varsta mitica, poezia era cantare intrupata, dar in varsta istorica ea a devenit roman. Problema este cum a devenit roman.

Primul capitol, Tasso-n Scotia, defineste genul (romanul) si incearca sa raspunda la aceasta intrebare. Romanul apare din primele randuri drept specia care ridica la rang de poezie universul cotidian. Naratorul din Geniu pustiu traieste in permanenta nostalgia varstei mitice, a varstei de aur de la 1400 din Scrisori. Nu intamplator proiecteaza imaginea in trecut sub chipul unui bard. Daca romanul este poezia epocilor istorice, naratorul este corespondentul bardului / poetului in astfel de epoci. Functia lui nu mai este creatoare de mituri, ci demascatoare. Functia mesianica a actului poetic, postulata de poezia pasoptista si a inceputurilor eminesciene, se pastreaza si in Geniu pustiu, cu diferenta ca arta nu este mantuitoare prin constructia mitica, ci prin constiinta ei critica, prin dezvaluirea „mizeriilor acestei generatiuni”.



Este interesant motivul Tasso in romanul lui Eminescu. Tasso reprezinta arhetipul artistului. Eminescu se arata preocupat si de conditia creatorului intr-o lume in care accesul la adevarurile primordiale este limitat.

Autorul ne introduce in universul romanesc al naratiunii-cadru: este un Bucuresti nocturn, inecat de ploi apocaliptice, o lume ce se descompune, in care naratorul parcurge un traseu labirintic, o lume de o consistenta hiperreala, dar care sugereaza conditii infernale. Ne aflam din nou la ora miezului de noapte, cand naratorul isi intalneste eroul intr-o cafenea. Personajul are frumusetea romantica a unui „Satan dumnezeiesc”, are sufletul pustiit de misterioase tragedii, bantuit de dorul de moarte, rataceste-n Bucurestiul degradat, strain siesi, apoi printr-o Europa dominata de spiritul reactiunii, prin statele dominante de micii tirani germani, prin „raceala putreda a Siberiei”.

Destinul acestui personaj este dublat de destinul prietenului sau Ioan, tribun in oastea lui Iancu, ucis in revolutie. Portretul lui Ioan, pictat de mana lui Toma Nour, pastreaza in refugiul bucurestean imaginea prietenului mort, iar jurnalul ii rememoreaza destinul. Studenti la Cluj in preajma revolutiei, Ioan si Toma sunt marcati de experienta dureroasa a unei iubiri pierdute. Victima a mizeriei, Sofia, iubita lui Ioan, se stinge cantand pe patul de moarte un cantec de Palestrina. Sora Sofiei, Poesis, iubita lui Toma Nour, ajunge sa-si sacrifice iubirea din cauza mizeriei, sa se vanda pentru a-si salva tatal. Sfarseste prin a se sinucide.

Atat Ioan, cat si Toma, structuri artistice straine timpului in care traiesc, ajung sa i se devoteze totusi pana la sacrificiu.

In insemnarile care insotesc romanul, Eminescu prezinta in personajul Ioan o personalitate marcata de constiinta faptului ca nu s-a nascut in timpul pe care l-ar fi dorit. In viziunea lui Eminescu, Ioan, nenascut in timpul sau, desi un meditativ, o fire artistica, isi asuma un destin istoric. Aceste naturi sunt numite de Eminescu „naturi catilinare”, nobile, in confruntare cu evenimentele, in dezacord cu istoria.

O natura de acest tip in Geniu pustiu este si Poesis, iubita lui Toma Nour, o actrita de mana a doua, care va sfarsi dramatic. Natura catilinara a lui Toma Nour ni se reveleaza daca urmarim cele doua registre antinomice ale existentei sale: un registru diurn, al constiintei treze, al luciditatii, si un registru al existentei onirice. Ca si printul din Povestea magului calator in stele, Toma Nour este fascinat de moarte. Prima amintire consemnata asociaza trezirea constiintei copilului cu moartea mamei. Copilul asista la priveghi si la inmormantare cu un ochi strain, neintelegand rostul miscarilor din jurul sau. Cand, noaptea, se intoarce pe mormantul proaspat al mamei, adoarme si intra in registrul oniric al existentei. Ioana Em. Petrescu considera aceste registre „spatii compensatorii”, unde evenimentele se reordoneaza in functie de sensuri care, in chip obisnuit, nu apar. In somnul copilului Toma Nour, spatiul se reordoneaza dupa o schema mitica. In visul copilului, o raza uneste cerul cu pamantul, avand functia de axa a lumii, iar sufletul calauzit de imaginea mamei urca intr-o gradina paradisiaca.

Prima amintire a copilului este definitorie pentru intreaga existenta a lui Toma Nor. Experienta lumii prin care trece ramane dezorganizata, haotica, un „vis absurd”. Viata reala pare „un fantastic vis de nebun, fara inteles si fara tinta. Astfel se produce, in cazul naturilor catilinare, un divort intre lumea naturii si existenta, intre spatiul interior si timpul istoric. Acestui „vis absurd” al vietii i se opune registrul existential oniric. Fiecare moment al existentei lui Toma Nour, moment foarte important, este insotit de un vis compensatoriu, in care fiinta pierduta este regasita intr-un spatiu paradisiac. Aici sunt descrise lumile mirifice ale padurilor de smarald, strabatute de un rau de argint, in mijlocul carora se afla o insula cu paduri si gradini, de obicei pe insula este o biserica impodobita cu cupole de aur.

Trebuie observat ca Eminescu apeleaza la o anume onomastica. Semnificatia numelor in opera lui Eminescu a fost studiata de Zoe Dumitrescu-Busulenga, in Eminescu – cultura si creatie, de Stefan Badea, in Semnificatia numelor proprii in opera lui Eminescu. Numele proprii au valoare simbolica. Ioan este ranit si decapitat ca sa nu cada in mana dusmanilor (aduce aminte de Ioan Botezatorul), Toma e o trimitere la Toma apostolul, Maria este imaginea Fecioarei, a femeii sanctificate, Sofia inseamna. in greaca, „intelepciune”.



Visele lui Toma Nour, visul absurd al vietii concrete si visul din spatiul compensatoriu se desfasoara dupa legea opozitiei. A exista si a visa sunt intotdeauna in opozitie, dar cele doua dimensiuni aspira la unitate prin iubire. Cu catva timp inainte de a muri, Poesis exprima nostalgia imposibilei uniri intre a exista si a iubi, a existentei desfasurate in „codrii de smarald”, in padurile de vis. Intre a iubi si a exista se realizeaza totusi o apropiere, dar in sfera elementelor de decor: cartile care isi viseaza continutul. Aceste carti amintesc de netulburata relatie dintre gandire si existenta din visele cuplului din Umbra mea. In Geniu pustiu sunt frecvente motivele textului, cartii. Intr-un volum de cronici este gasita scrisoarea lui Toma Nour, in care-si anunta sfarsitul apropiat. Jurnalul este un text postum. In cuprinsul sau auzim vocea lui Poesis. Toate devin texte testamentare ale unor „nenascuti la timpul lor”.

Eminescu opereaza asadar cu arhetipul cartii, textul primind o functionalitate moderna.

Geniu pustiu nu a fost terminat si, cu toate stangaciile stilistice, este o scriere interesanta prin ceea ce prefigureaza in evolutia lui Eminescu. De remarcat structura mitica a spatiului oniric, model care va reveni pana in ultima perioada de creatie. In al doilea rand, tipologia celor nenascuti in timpul lor. Ea creeaza un personaj cu o structura psihologica moderna. In al treilea rand, trebuie retinuta prezenta unor motive ce vor fi elemente centrale in lexicul eminescian: motivul cartii, al portretului.

2. Noi, epigonii…

Din aceeasi epoca cu Geniu pustiu, vine drama Mira (1867-1872), o drama istorica, din pacate si ea neterminata, unde se proiecteaza confruntarea dintre epocile organice si cele de tranzitie, care au produs o ruptura.

In cea mai elaborata dintre variante, Mira este fiica lui Arbore, logodnica poetului Maio, dar iubita de Stefanita Voda si pescarul-calugar Petru Maja, viitorul domn Petru Rares.

Drama atrage atentia prin prezenta ideii apropiate de cea din Epigonii. Eminescu explica la un moment dat epigonismul ca o boala misterioasa care inlatura sentimentul continuarii operei inaintasilor si cantoneaza personajele in ecuatii psihologice nefaste.

In drama Mira se regasesc cateva motive specifice operei lui Eminescu, cum ar fi cel al oglinzii, al chipului din castel, al marii. Motivul epigonilor domina etapa urmatoare din creatia lui Eminescu.

Mitul si istoria se confrunta in cele doua scrieri discutate, Eminescu sesizand o realitate dramatica a timpului sau, in care parea imposibil sa se gaseasca o cadenta creatoare adecvata momentului.

Epigonii (1870, „Convorbiri literare”) defineste criza unei generatii care are constiinta apartenentei la un timp istoric necreator. De aici, nostalgia „varstei de aur”.

Pierderea legaturii cu „santele firi vizionare” va fi resimtita ca o suferinta, de aceea, prima parte a poemului reconstituie universul varstei mitice, definit de „scripturile romane”, de „zile cu trei sori in frunte”, un spatiu si un timp in care izvoarele gandirii revarsau „rauri de cantari”. Astfel, cele doua parti ale poemului instituie niste opozitii intre „santele firi vizionare” si epigoni, numiti „masti razande”, intre cuvantul sfant al poeziei, intre „spusa sfanta” si jocul de imagini, de fraze, de conventii. Este o antiteza ce se poate intalni si in Dumnezeu si om, cu varianta Crist, ce sugereaza antiteza dintre gandirea mitica, in centrul careia se afla visul, credinta, poezia, si gandirea treaza a „ochiului ironiei”.







Politica de confidentialitate

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 2699
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2020 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site