Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  


AstronomieBiofizicaBiologieBotanicaCartiChimieCopii
Educatie civicaFabule ghicitoriFizicaGramaticaJocLiteratura romanaLogica
MatematicaPoeziiPsihologie psihiatrieSociologie


SPECIFICUL VIZIUNII TOLSTOIENE

Literatura romana

+ Font mai mare | - Font mai mic



SPECIFICUL VIZIUNII TOLSTOIENE

Toate romanele lui Tolstoi sunt construite la modul demonstrativ, in functie de marile idei sociale , filosofice sau religioase ale scriitorului. Urmarite in mod special pe aceasta dimensiune ideologica, romanele lui Tolstoi pot da un sentiment de insatisfactie, datorita tezismului lor.




l        in toate romanele intalnim ideea apropierii dintre taranimea patriarhala si mosierime – viziune narodnica, numita la noi poporanism. Solutiile sociale nu sunt radicale si privesc o armonie idealizata intre taranime si mosier ca proprietar.

l        O alta idee priveste reformismul bland ca remediere a unor deficiente sociale. Tolstoi a promovat ideea de neimpotrivire la rau prin violenta – consecinta: respingerea revolutiei si neacceptarea vreunui conflict intre tarani si mosieri.

l        Inlaturarea raului s-ar putea realiza prin desavarsirea morala a fiecarui om. In aceasta desavarsire interioara prin apropierea de natura se recunoaste cu usurinta influenta lui Rousseau.

l        In al 4-lea rand, intreaga viziune a lui Tolstoi e patrunsa de misticism. Religiozitatea personajelor sale deriva din credinta scriitorului. Tolstoi a avut o pozitie insolita in cadrul ortodoxismului rus. Ostilitatea sa fata de biserica (fata de institutie, nu fata de credinta), a dus la excomunicarea lui Tolstoi, decizie asupra careia nu s-a revenit niciodata in cadrul bisericii ortodoxe ruse.

Concretizarea ideilor sale sociale si morale se afla in ANNA KARENINA si INVIEREA, unde renunta la evenimente istorice.

Romanul ANNA KARENINA pune problema intemeierii unei familii si a relatiilor in familie. Intr-un mod idealist, Tolstoi raspunde in roman ca o familie ideala trebuie sa se bazeze pe 2 conditii esentiale:

(1) viata la tara, in natura

si (2) credinta in D-zeu.

In numele acestei ideologii, Tolstoi pune in paralel 2 cupluri cu destine diferite, in functie de respectarea exigentelor.

Cuplul ideal – Kitty + Levin – duce o viata cumpatata la tara, cu credinta in Dumnezeu, avand un destin fericit, in contrast cu viata urbana a Annei Karenina

Anna e femeia sublima, victima a iubirii ucigatoare; Vronski e amantul desavarsit. Anna si Vronski par sa urmeze idealul iubirii goetheene (Werther – Lotte) cu un destin nefericit in privinta Annei.

Partea rezistenta a romanului nu e cea tezista, ci analiza psihologica, drama iubirii Annei Karenina.

INVIEREA – cel mai aproape de versiunea dostoievskiana, paralel cu romanul Crima si pedeapsa

- axat pe renasterea morala a Maslovei si a lui Nehliudov. Vietile lor se intersecteaza accidental in tinerete, se despart pentru multa vreme, se reintalnesc mai tarziu, intelegandu-si in mod diferit greselile.

Sedusa de la 18 ani de Nehliudov, Maslova, servitoarea matusii acestuia, e inlaturata din gospodaria matusii si destinata decaderii, prostitutiei. Desi nevinovata, e implicata intr-o crima si condamnata la munca silnica in Siberia.

Nehliudov o intalneste dupa multi ani, el fiind in completul de judecata care o condamna la munca silnica. Cuprins de remuscari, constient ca e vinovat de decaderea Maslovei, Nehliudov renunta la viata lui de pana in acel moment, isi imparte averea taranilor si se dedica salvarii Maslovei. Nereusind sa o scoata de sub acuzatie, el o insoteste de la distanta in Siberia, fiind propovaduitorul unei noi evanghelii.

Simetriile Sonia – Raskolnikov (Crima si pedeapsa) si Nehliudov – Maslova sunt evidente. In mod paradoxal insa, cei 2 mari titani ai literaturii ruse s-au ignorat reciproc in viata lor personala.

Toate marile romane ale lui Tolstoi reprezinta, ca si romanele lui Dostoievski, o autoconfesiune spirituala centrata pe mari adevaruri religioase, morale sau filosofice.

DOSTOIEVSKI

  1. Realismul psihologic dostoievskian ca realism tragic
  2. Personajul dostoievskian
  3. Romanul polifonic dostoievskian

Nikolai Berdiaev e cel care a propus sintagma de realism tragic aplicata la opera dostoievskiana, considerand ca noutatea operei lui Dostoievski este o “sensibilitate catastrofica”.

Realismul tragic se alimenteaza

- din problema apocalipsei si anticristului

- si dintr-o viziune specifica asupra personajelor, relevand demonul interior ca pe un alter-ego.

Acestea sunt “problemele blestemate care vertebreaza viziunea tragica a lui Dostoievski”.

Pentru Cioran, Dostoievski este “cel mai profund, cel mai straniu si mai complex scriitor al tuturor timpurilor” (vol. Convorbiri cu Cioran). Argumentul lui Cioran sta in faptul ca Dostoievski “a mers foarte departe in scrutarea raului din om”. Aceasta disponibilitate a lui Dostoievski se datoreaza faptului el insusi a patimit mult, “viata lui a fost un adevarat iad”.

Suferintele la care se refera Cioran sunt cel putin 3 si explica originea viziunii tragice dostoievskiene:

  1. boala (epilepsia), ale carei crize scriitorul le-a trait ca pe adevarate repetitii ale mortii
  2. mizeria materiala, stare de exasperare pe care a transmis-o personajelor sale (v. Raskolnikov)
  3. un episod biografic incredibil (cel mai puternic argument): in decembrie 1849, Dostoievski a fost condamnat la moarte [in 1847, el facuse parte din asa-numitul cerc Petrasevski, un grup preocupat de gandirea socialist-utopica, ce discuta probleme sociale carora le prevedea solutii cu tenta revolutionara. Regimul tarist a calificat acest grup drept conspirativ si l-a arestat in aprilie 1849. Dupa un proces de mai multe luni, Dostoievski si ceilalti au fost condamnati la moarte, executia urmand sa aiba loc la 22 decembrie 1849, la Petersburg.] In ultimul moment, la locul executiei, s-a anuntat comutarea pedepsei capitale in munca silnica in Siberia. Dostoievski si-a executat pedeapsa timp de 5 ani (1850-1854). Acest eveniment si perioada de detentie despart biografia scriitorului in perioade distincte.
  1. O prima etapa de creatie, cea de pana la arestare (1845, anul debutului 1849, anul arestarii), interval in care a publicat romane si nuvele: OAMENI SARMANI, roman epistolar

DUBLUL, nuvela



NOPTI ALBE

  1. dupa detentie, o perioada in care proza lui Dostoievski descrie obsesiv experienta inchisorii (1855-1865): romanele UMILITI SI OBIDITI

AMINTIRI DIN CASA MORTILOR

INSEMNARI DIN SUBTERANA

  1. (1966-'81), perioada marilor capodopere:

1866 – CRIMA SI PEDEAPSA

1868 - IDIOTUL

1872 - DEMONII

1875 - ADOLESCENTUL

1880 – FRATII KARAMAZOV

Dostoievski mai publica un jurnal, JURNALUL UNUI SCRIITOR – nu un jurnal intim, ci o suita de articole, de dezbateri filosofice si literare.

1. REALISMUL TRAGIC DOSTOIEVSKIAN

se sprijina pe 2 mari probleme filosofice, morale si religioase:

  1. problema LIBERTATII, inteleasa de personajul dostoievskian intr-un mod contradictoriu:

- pe de o parte o libertate eretica, demonica, fara limite, ce da dreptul la crima (primulRaskolnikov)

[Ivan Karamazov: “daca Dumnezeu nu exista, atunci nu exista nemurire si, deci, totul e permis”]

- pe de alta parte, o libertate crestina, intru Cristos = libertatea celor care inteleg ca omul are posibilitatea mantuirii, ca numai suferinta si resemnarea aduc fericirea crestina.

[libertatea asa cum o inteleg - al 2-lea Raskolnikov, cel pocait, care a inteles ca s-a ucis pe sine

- si Aleosa Karamazov]

  1. problema SUFERINTEI, urmarita de Dostoievski in toata suita ei de ipostaze si in tot evantaiul ei de nuante:

a)      suferinta fizica apanaj al condamnatilor (Amintiri din casa mortilor, ),

suferinta care conduce la abrutizare si deformarea personalitatii

[Amintiri din casa. = o monografie a vietii din temnita si un studiu al psihologiei criminalilor]

b)      suferinta morala implica intelegere, resemnare, smerenie si speranta

In opera lui Dostoievski exista o lume a celor umiliti care poate dezvalui o problematica morala,

dar care se pastreaza in limitele unor implicatii sociale.

c)      suferinta religioasa  cumuleaza elementele suferintei fizice si morale, intelese ca niste conditii ale fericirii si mantuirii. E tema capodoperelor dostoievskiene (Crima si pedeapsa, Fratii Karamazov)

Raskolnikov recunoaste cu multa luciditate ca “nu exista fericire in confort, ea se castiga prin suferinta. Omul cucereste dreptul la fericirea sa intotdeauna prin suferinta. Aici nu exista nicio nedreptate”. Dostoievski isi determina personajul, pe Raskolnikov, sa comita crima si sa o ispaseasca prin suferinta. Sonia Marmeladova il ajuta in procesul de transformare morala. In romanele dostoievskian exista cel putin 2 gesturi simbolice care arata rolul suferintei:

gestul lui Raskolnikov de a saruta picioarele Soniei, afirmand ca se prosterneaza nu in fata ei ci in fata intregii umanitati;

gestul lui Zosima, care ingenuncheaza in fata lui Dimitri Karamazov, spunand ca ingenuncheaza pentru suferinta lui viitoare.

Ideea suferintei da omului dostoievskian posibilitatea regenerarii morale, dupa ce traverseaza orizontul demonic al libertatii.

Datorita dezvoltarii acestor probleme religioase, critica literara a secolului XX a facut o apropiere intre Dostoievski si Nietzsche, relatie abordata destul de rar multa vreme.

In monografia sa, Dostoievski, Ion Ianosi consacra un capitol special acestei relatii. El observa similitudinile, dar considera ca nu exista o identitate de viziune. Nietzsche a fost un mare admirator al lui Dostoievski, care nu pare, insa, sa fi cunoscut opera lui Nietzsche dect prin vagi ecouri.

Exista foarte mari diferente intre cei doi in rezolvarea problemelor religioase.

Nietzsche a profesat un nihilism religios, fiind un critic al crestinismului.



Dostoievski a ajuns, insa, in romanele sale, intotdeauna la concluzii crestine, fiind increzator in purificarea crestina a omului cazut in pacat.

Asemanarile dintre cei 2 sunt inselatoare. Dostoievski a reflectat in proza sa criza profunda a omului, inclusiv tentatiile sale demonice, dar a intrevazut intotdeauna solutii crestine. [el depaseste criza profunda a personajelor sale, aducandu-le pana la limanul credintei, dupa ce le trece prin cele mai chinuitoare incercari]

2. PERSONAJUL DOSTOIEVSKIAN

In sintezele didactice, Dostoievski e tratat in cadrul realismului, desi viziunea sa depaseste limitele traditionale ale acestui curent. Diferenta de realism se vede cel mai bine in modul de a-si concepe personajele. Personajele dostoievskiene NU sunt tipuri realiste.

Sorin Alexandrescu a propus inlocuirea notiunii de “tipuri caracterologice” cu modele umane. In evolutia operei lui Dostoievski se disting 4 astfel de modele umane:

  1. OMUL UMIL de sorginte gogoliana (Oameni sarmani), care are atat sentimentul onoarei cat si pe cel al umilintei. In etapa aceasta, Dostoievski e preocupat de inclinatia patologica a personajelor spre umilire si auto-umilire. Dostoievski recunoaste ca urmeaza exemplul lui Gogol din nuvela Mantaua (aceasta recunoastere a devenit celebra “noi toti am iesit din Mantaua lui Gogol”)
  1. CONDAMNATUL, “homo captivus” - este personajul din cartile de detentie, un prizonier al spatiului inchis (Amintiri din casa mortilor). Condamnatul este lipsit de orizont, fara inclinatie pentru problematizarea existentei. El este o victima resemnata. Are doar constiinta unei existente neautentice, luminate de speranta unei eliberari.
  1. OMUL DIN SUBTERANA (Insemnari din subterana) – isi pune problema libertatii absolute. Se deschide aici o noua interpretare a constiintei, afirmand premisele psihologiei abisale moderne. Interesul pentru inconstient il diferentiaza de formele anterioare. Acest om releva degenerarea maladiva a naturii umane. Deschis spre problematizare, el este insa incapabil de actiune, de a-si duce revolta pana la capat.
  1. CAUTATORUL DE ADEVAR – modelul uman corespunzator capodoperelor dostoievskiene, care duce experienta libertatii pana la capat. Aici se vede credinta lui Dostoievski in regenerarea prin suferinta, descoperirea divinitatii ascunsa in om, dar uneori numai dupa ce evidentiaza, intr-o stare de criza, propriul demon ca alter-ego. Acest model uman trece de la o etica individualista la o etica mistica, integrandu-se intr-o viziune crestina. Raskolnikov sau Dimitri Karamazov, in postura cautatorului de adevar, pot sa se mantuie, sa se transforme moral, pentru ca au capacitatea de a-si asuma vinovatia. Raskolikov merge pana la capat in ispasire, dar Dimitri ezita. Ivan Karamazov gandeste crima (uciderea tatalui), dar nu o face. Bratul sau de executie este Smerdeakov. El se mentine la nivelul ratiunii demonice, dar actiunea demonica este pusa in aplicare de Smerdeakov, ucenicul sau.

Originalitatea personajelor dostoievskiene consta in:

tentatia libertatii eretice

constiinta crizei interioare si pendularea intre extreme

constiinta exasperanta a sinelui, impinsa pana in apropiere de omul nietzschean [Ivan propovaduieste inlocuirea lui Dumnezeu-omul cu omul-Dumnezeu, adica abolirea divinitatii]

constiinta tragica a dedublarii – demonul ca un alter-ego este, adesea, imblanzit (Raskolnikov)

anticiparea preocuparilor psihologiei abisale prin explorarea in profunzime a constiintei.

Datorita acestor motive, Dostoievski a fost revendicat ca un precursor in literatura, psihologia si filosofia secolului XX, indeosebi in existentialism si freudism.

3. ROMANUL POLIFONIC DOSTOIEVSKIAN

Notiunea de polifonie ii apartine lui M. Bahtin (Problemele poeticii lui Dostoievski). Exista:

o POLIFONIE COMPOZITIONALA – alternarea de planuri narative, urmarirea alternativa a personajelor in functie de mediile frecventate

o POLIFONIE IDEOLOGICA, mult mai importanta pentru naratiunea dostoievskiana.

= o pluralitate de constiinte, de voci independente avandu-si, fiecare, universul propriu, propria subiectivitate, diferita de constiinta scriitorului.

Exemplificarea deplina a vocii independente o reprezinta Fratii Karamazov : fiecare dintre frati reprezinta o optiune existentiala diferita, pe care autorul o dezvolta separat, fara a o favoriza sau a o amenda.

Naratiunea dialogata inseamna, deci, dialogul unor optiuni existentiale in structura polifonica a romanului.

Dostoievski reprezinta in istoria romanului o adevarata revolutie, pentru ca formele narative sunt dublate de viziuni originale cu dezvoltari morale, filosofice si religioase.






Politica de confidentialitate



DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 646
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2022 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site