Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  


AstronomieBiofizicaBiologieBotanicaCartiChimieCopii
Educatie civicaFabule ghicitoriFizicaGramaticaJocLiteratura romanaLogica
MatematicaPoeziiPsihologie psihiatrieSociologie


Titu Maiorescu (1840-1917) - Activitatea criticului si esteticianului

Literatura romana

+ Font mai mare | - Font mai mic



Titu Maiorescu (1840-1917)

Date biografice. Critic, estetician si filosof. Studii gimnaziale la Craiova si la Brasov. Intre 1851 si 1858 urmeaza cursurile Academiei Theresiene din Viena pe care le va absolvi sef de promotie. Urmeaza Facultatea de Filosofie din Berlin (1858-1859). Obtine titlul de doctor in filosofie la Giessen. Obtine licenta in litere si licenta in drept la Paris (1860-1861). In 1860 publica primul studiu filosofic. In 1861 se intoarce in tara si este numit rector al Universitatii din Iasi, la numai 23 de ani. Devine membru fondator al “Junimii” si mentorul ei, promoveaza “directia noua in literatura”. In 1874 este numit ministru al Instructiunii Publice si Cultelor, iar intre 1910 si 1912, ministru de externe si apoi prim-ministru.




Dezvolta in articolul In contra directiei de astazi in cultura romana (1868) teoria formelor fara fond. Publica studii si articole polemice despre limba: Despre scrierea limbei romane (1868), Limba romana in jurnalele din Austria (1868), Neologismele (1881), Betia de cuvinte (1873), Oratori, retori si limbuti (1902). Publica studii de critica si estetica literara: O cercetare critica asupra poeziei romane de la 1867 (1867), Directia noua in poezia si proza romana (1872), Comediile d-lui Caragiale (1885), Poeti si critici (1886), Eminescu si poeziile lui (1889).

Alte scrieri: Logica (1876), Discursuri parlamentare, I-IV (1897-1915), Istoria contimporana a Romaniei (1925), Insemnari zilnice, I-III (1937-1939).

Activitatea criticului si esteticianului

In activitatea de estetician si critic literar a lui Titu Maiorescu identificam doua mari etape: din prima fac parte studiile aparute pana in 1872. Acestea se caracterizeaza prin spiritul polemic, teoretic si general. In cea de a doua parte a activitatii sale, criticul abordeaza problemele tot general si teoretic, dar polemica nu mai este decat implicita.

Vom analiza, in cele ce urmeaza, cateva din articolele aparute in fiecare etapa, pentru a putea vedea care sunt principiile estetice ale operei lui Titu Maiorescu.

Despre scrierea limbii romane (1886). Articolul evidentiaza caracterul latin al limbii romane: ”Caci pentru romani limba este cea mai scumpa ramasita de la stramosii latini”.

Criticul arata ca este firesc ca scrierea sa fie realizata prin semne latinesti, nu slavone:

” In momentul in care romanii s-au patruns de adevarul ca limba lor este o limba romana, in acel moment si forma exterioara sub care avea sa se prezente aceasta, adeca scrierea sau,exprimata prin elementele ei, literile trebuiau sa fie luate tot de la romani. Si, astfel, alfabetul slavon, care invalea mai mult decat revela limba romana, si pe care il primisem numai dintr-o oarba intamplare externa, fu alungat din scrierea noastra cea noua si fu inlocuit prin alfabetul latin. Aceasta innoire este o urmare asa de naturala a latinitatii poporului nostru, incat nu noi trebuie sa dovedim pentru ce acum scriem cu litere latine, ci adversarii ar trebui sa dovedeasca pentru ce sa imprumutam de la straini literile lor dupa ce stim ca avem pe ale noastre?”

Articolul are meritul de a fi stabilit alfabetul romanesc pe care il folosim si azi, desigur, cu mici modificari. Pentru Maiorescu principiul fonetic de scriere este fundamental, intrucat este simplu si logic. Desi lipsit de studii de specialitate, Maiorescu propune cea mai limpede ortografie, pe care si astazi o folosim aproape cum a fixat-o el.

Neologismele(1881). este o replica data ardelenilor si latinistilor care promovau principiul etimologic de scriere. Ei mergeau chiar pana la a afirma inlaturarea din limba romana a cuvintelor care nu sunt de origine latina. Replica lui Maiorescu este taioasa:

“Cuvintele rai si bolnav sunt slavone. Dictionarul etimologic zice sa le indepartam si sa le facem paradis si morbos. Se poate una ca aceasta? Vei scoate vreodata din capul romanului versurile:

Pe-un picior de plai

Pe-o gura de rai

Iata vin in cale,

Se cobor la vale

Trei turme de miei,

Cu trei ciobanei…

Si va fi bine sa le scoti? Sau il vei face sa uite:

De trei zile-ncoace

Gura nu-ti mai tace,

Or iarba nu-ti place,

Or esti bolnavioara

Miorita, Mioara,

si sa zica Miorita morboasa?

Vei departa vreodata din constiinta romanului rugaciunea lui zilnica “si nu ne duce pe noi in ispita” pentru a-i vorbi de tentatiune?

Va schimba, oare, poezia populara inceputurile ei “frunza verde de bujor” pentru a zice frunza verde de roza de Alpi? Vei face pe roman sa-si uite proverbele: cine intreaba nu greseste, vorba multa saracia omului, cate bordeie atatea obiceie”, pentru a-i vorbi de eroare, de paupertate, de habitudine? “  

Maiorescu respinge orice exces si pune in loc principiul bunului simt si logica.

O cercetare critica asupra poezieie romane de la 1867 (1867) este studiul care ilustreaza cel mai bine verva polemica a lui Maiorescu, dar si principiile sale estetice. Studiul ar fi trebuit sa prefateze antologia de poezie pe care junimistii intentionau s-o editeze. Antologia nu a mai aparut pentru ca “din miile de poezii citite, societatea nu a putut alege un numar suficient pentru a compune un volum”. Studiul poate fi considerat si o antologie de versuri proaste pe care criticul le discuta cu acelasi spirit polemic. El are doua parti: Conditiunea materiala a poeziei si Conditiunea ideala a poeziei.

In Conditiunea materiala a poeziei, Titu Maiorescu face o distinctie intre arta si stiinta: “Poezia, ca toate artele, este cheata sa exprime frumosul; in deosebire de stiinta, care se ocupa de adevar. Cea mai mare diferenta intre adevar si frumos este ca adevarul cuprinde numai idei, pe cand frumosul cuprinde idei masnifestate in materie sensibila”.

Se cuvine a preciza ca punctul de vedere maiorescian este influentat de filosofia hegeliana. Dupa ce trece in revista care sunt “materialele” folosite de fiecare arta pentru a-si realiza obiectul, criticul arata ca :

“Numai poezia (si aici vedem prima ei distingere de celelalte arte) nu afla in lumea fizica un material gata pentru scopurile ei. Caci cuvintele auzite nu sunt material, ci numai organ de comunicare.”

La indemana tuturor vorbitorilor, cuvintele nu sunt generatoare de poezie in orice conditii, fiindca si-au pierdut din expresivitate. Analizand poeziile romanesti publicate pana la acea data, Maiorescu arata de ce nu au valoare estetica. Ele nu sunt decat “un sir de cuvinte care nu cuprind alta decat notiuni reci, abstracte, fara imaginatiune sensibila, fie ele oricat de bine ritmate si impartite in silabe ritmice si in strofe”.

Din toata poezia generatiei pasoptiste criticul nu retine decat numele catorva poeti: D. Bolintineanu, Gr. Alexandrescu, V. Alecsandri, Andrei Mureseanu. Poezia lor corespunde principiului maiorescian:

“Prima conditiune dar, o conditiune materiala sau mehanica, pentru ca sa existe o poezie in genere, fie epica, fie lirica, fie dramatica, este: ca sa destepte prin cuvintele ei imagini sensibile in fantazia auditoriului, si tocmai prin aceasta poezia se deosebeste de proza ca un gen aparte, cu propria sa ratiune de a fi”.

Pentru a “destepta imagini sensibile”, poezia trebuie sa recurga la tropi: epitete ornante, personificari, comparatii, metafore.

In Conditiunea ideala a poeziei, Maiorescu delimiteaza universul acesteia: “ideea sau obiectul exprimat prin poezie este totdeauna un simtimant sau o pasiune, si niciodata o cugetare exclusiv intelectuala sau care se tine de taramul stiintific, fie in teorie, fie in aplicare practica.”

Cu aceeasi rigoare pe care a manifestat-o si in prima parte a studiului, T. Maiorescu mentioneaza ca “iubirea, ura, tristetea, bucuria, disperarea, mania etc. sunt obiecte poetice; invatatura, preceptele morale, politice etc. sunt obiecte ale stiintei si niciodata ale artelor…” Si in aceasta parte a studiului Maiorescu distinge poezia valoroasa estetic a lui Gr. Alexandrescu, V. Alecsandri, D. Bolintineanu, Andrei Mureseanu de poezia care nu este decat proza ritmata.

Estetica lui Maiorescu se dovedeste a fi idealista atat prin conceptia asupra frumosului, cat si prin intelegerea poeziei ca arta a reprezentarilor fanteziei.

TEST DE ATOEVALUARE nr. 2:

1. Descrieti partile componente ale articolului O cercetare critica asupra poeziei romane de la 1867. Raspunsul corect la aceasta problema se gaseste in paragraful 4.3. al cursului.

2. Analizati o poezie pasoptista, aplicand principiile maioresciene. Umariti feul in care sunt integrate in discursul liric figuri de stil ca: epitete, comparaii, metafore, enumeratii. Apoi observati cum este prezntat sentimentul in mod gradat si precizati care este punctul culminant al trairii eului liric. (Eul liric nu se confunda cu poetul. Este “vocea” care mediaza intre acesta si cititor).

Folositi spatiul liber din chenar



In contra directiei de astazi in cultura romana (1868)

La mijlocul secolului al XIX-lea se produce, prin generatia pasoptista, deschiderea societatii romanesti catre Occident. Institutiile politice si culturale apusene devin modele pentru o societate care se modernizeaza intr-un rastimp foarte scurt. Ea “arde etapele” din dorinta de a se sincroniza cu lumea civilizata. Analizand aceste forme moderne, Titu Maiorescu ajunge la concluzia ca ele sunt lipsite de fond, de o traditie autohtona care sa le dea temeinicie.

“Cufundata pana la inceputul secolului XIX in barbaria orientala, societatea romana, pe la 1820, incepu a se trezi din letargia ei, apucata poate de-abia atunci de miscarea contagioasa prin care ideile Revolutiunii franceze au strabatut pana in extremitatile geografice ale Europei. Atrasa de lumina, junimea noastra intreprinse acea emigrare extraordinara spre fantanele stiintei din Franta si Germania, care pana astazi a mers tot crescand si care a dat mai ales Romaniei libere o parte din lustrul societatilor straine. Din nenorocire, numai lustrul din afara ! Caci nepregatiti precum erau si sunt tinerii nostri, uimiti de fenomenele marete ale culturei moderne, ei se patrunsera numai de efecte, dar nu patrunsera pana la cauze, vazura numai formele de deasupra ale civilizatiunii, dar nu intrevazura fundamentele istorice mai adanci, care au produs cu necesitate acele forme si fara a caror preexistenta ele nici nu ar fi putut exista. Si astfel, marginiti intr-o superficialitate fatala cu mintea si cu inima aprinse de un foc prea usor, tinerii romani se intorceau si se intorc in patria lor cu hotararea de a imita si a reproduce aparentele culturei apusene, cu increderea ca in modul cel mai grabit vor si realiza indata litareatura, stiinta, arta frumoasa si, mai intai de toate, libertatea intr-un stat modern”.

Institutiile romanesti sunt “productiuni moarte, pretentii fara fundament, stafii fara trup, iluzii fara adevar”. Politica, stiinta, jurnalele, academiile, scolile, literatura si muzeele, teatrele, conservatorul constitutia sunt, in opinia criticului, “forme fara fond”. Atitudinea sa are ca scop “regenerarea spiritului public” si acest lucru este cu putinta numai printr-o atitudine intransigenta fata de mediocritate:

“De aici sa invatam marele adevar ca mediocritatile trebuiesc descurajate de la viata publica a unui popor, si cu cat poporul este mai incult, cu atat mai mult, fiindca tocmai atunci sunt primejdioase”.

Pledoaria lui Maiorescu afirma importanta adevarului in viata publica a oricarui popor:

“Caci fara cultura poate inca trai un popor cu nadejdea ca la momentul firesc al dezvoltarii sale se va ivi si aceasta forma binefacatoare a vietii omenesti; dar cu o cultura falsa nu poate trai un popor, si daca staruieste in ea, atunci da un exemplu mai mult pentru vechea lege a istoriei: ca in lupta intre civilizarea adevarata si intre o natiune rezistenta se nimiceste natiunea, dar niciodata adevarul”.

Ceea ce se poate observa din aceste articole este abordarea globala a fenomenului cultural, formularea unor principii teoretice si, mai ales, spiritul polemic. ”Polemica maioresciana nu e doar una generala, de principii, ci si una impersonala. (…) Pretutindeni Maiorescu se pune la adapostul principiului: el nu sugereaza decat o singura cale de a patrunde la adevar. Aceasta cale se revela aproape de la sine omului inteligent. Polemica maioresciana pierde astfel treptat calitatile de actiune subiectiva, surprinzatoare pentru adversar, devenind o metoda infailibila de a ajunge la adevar”. (N. Manolescu, Contradictia lui Maiorescu, Editura “Eminescu”, Bucuresti,1973 )

TEST DE AUTOEVALUARE nr.3:

l. Ce intelege T. Maiorescu prin “forma de fond”?

2. Care este atitudinea criticului fata de mediocritatile din viata publica?

Formulati raspunsurile dupa ce ati recitit informatiile referitoare la articolul In contra directiei de astazi in cultura romana.



Folositi spatiul liber din chenar

Cu Directia noua in poezia si proza romana (1872), atitudinea lui Maiorescu se nuanteaza. El saluta aparitia unei noi generatii de scriitori, la care se refera, comparand-o cu precedenta:

“Noua directie, in deosebire de cea veche si cazuta, se caracterizeaza printr-un simtimant natural, prin adevar, prin intelegerea ideilor, ce omenirea intreaga le datoreste civilizatiei apusene si totodata prin pastrarea si chiar accentuarea elementului national.”

Ii retine atentia Alecsandri, “cap al poeziei noastre literare in generatia trecuta”, care revine in lumea literara, dupa o lunga tacere, cu ciclul Pasteluri. Admiratia lui Maiorescu se exprima direct:

Pastelurile sunt un sir de poezii, cele mai multe lirice,de regula descrieri, cateva idile, toate insufletite de o simtire asa de curata si de puternica a naturei, scrise intr-o limba asa de frumoasa incat au devenit fara comparare cea mai mare podoaba a poeziei lui Alecsandri, o podoaba a literaturei romane indeobste”.

Important de precizat ca in acest studiu, Maiorescu remarca talentul tanarului Eminescu:

“Cu totul osebit in felul sau, om al timpului modern, deocamdata blazat in cuget, iubitor de antiteze cam exagerate, reflexiv mai peste marginile iertate, pana acum asa de putin format incat ne vine greu sa-l citam indata dupa Alecsandri, dar in fine poet, poet in toata puterea cuvantului, este d. Mihai Eminescu. ”

Titu Maiorescu apreciaza “farmecul limbajului (semnul celor alesi), o conceptie inalta si pe langa aceste (lucru rar intre ai nostri) iubirea si intelegerea artei antice”.

Articolele publicate de Titu Maiorescu in cea de a doua parte a activitatii sale literare au caracter polemic implicit, dar ridica tot probleme de ordin general si teoretic.

Problema pe care o pune criticul in Comediile d-lui Caragiale (1885) este morala in arta. Articolul este si o replica data detractorilor lui Caragiale. Articolul incepe prin a enumera comediile lui Caragiale pe care publicul le-a receptat intr-un anumit fel: ”Scrisoarea pierduta a avut un succes mare; si Noaptea furtunoasa a avut succes; dar Conu Leonida, jucat pe o scena de a doua mana, nu a placut; si D-ale carnavalului a fost fluierata”.

Maiorescu realizeaza prima descriere a universului comic caragialian si sesizeaza caracterul sau realist. Comediile aduc in prim-plan “tipuri din viata noastra sociala de astazi si le dezvolta cu semnele lor caracteristice, cu deprinderile lor, cu expresiile lor, cu tot aparatul infatisarii lor in situatiile anume alese de autor”. Comediile lui Caragiale “ne arata realitatea din partea ei comica”.

Dupa ce prezinta lumea comediilor, Maiorescu se refera la originalitatea creatiei lui Caragiale. Apoi isi construieste argumentatia impotriva celor care au acuzat creatia dramatica a lui Caragiale de trivialitate. Criticul isi pune intrebarea in ce consta moralitatea in arta, pentru a formula urmatorul raspuns: “Orice emotiune estetica, fie desteptata prin sculptura, fie prin poezie, fie prin celelalte arte, face pe omul stapanit de ea, pe cata vreme este stapanit, sa se uite pe sine ca persoana si sa se inalte in lumea fictiunii ideale”.

Pornind de la o idee a lui Schopenhauer dupa care sursa raului o constituie egoismul (spatiul limitat, subiectiv al individului), Titu Maiorescu afirma ca opera de arta isi contine morala in sine, in masura in care, prin valoare, izbuteste sa capteze in universul ei fictiv si impersonal (al ideilor generale, obiective).

”Contemplatia estetica infatisata drept un factor al culturii morale este un motiv tipic al filosofiei lui Schopenhauer, care vedea in arta un prim moment, inainte de mila si de asceza, in lucrarea de eliberare a sufletului din constrangerile vointei de a trai”. (T. Vianu, Titu Maiorescu – estetician si critic literar, in Opere, vol. 2, Editura “Minerva”,Bucuresti,1972).

Opera de arta, deci si comediile lui Caragiale, trebuie sa ramana straina de morala practica, sa nu transmita direct invataturi morale pentru ca in felul acesta si-ar abandona sfera impersonala, tradandu-si natura. Comediile lui Caragiale sunt morale prin chiar faptul de a infatisa “tipuri, simtiminte si situatii in adevar omenesti”. si prin “desteptarea unor emotiuni puternice, in cazul de fata a unei veselii”. Ele ne fac “sa ne uitam pe noi insine in interesele noastre personale si sa ne inaltam la o privire curat obiectiva a operei produse”.

In opinia lui Titu Maiorescu orice opera de arta valoroasa este, implicit, si morala tocmai pentru ca ne face sa traim, pentru un timp, in afara vietii practice, produce catharsisul (purificare generata de impactul puternic pe care il are opera asupra receptorului).

In Poeti si critici (1886), Maiorescu da o replica tinerilor pe atunci Vlahuta si Delavrancea care contestau valoarea poeziei lui Alecsandri., pe care o comparau cu a lui Eminescu. Problema pe care o ridica articolul este deosebirea dintre poet si critic: “…intre natura poetului si natura criticului este o incompatibilitate radicala”.

Maiorescu enumera care sunt diferentele dintre poet si critic: “Poetul este mai intai de toate o individualitate”, in timp ce “criticul, din contra, pre cat este mai putin impresionabil pentru insasi lumina directa a obiectelor (din care cauza nici nu se incheaga in el vreo senzatie a lumii pana la gradul de a cere manifestare in forma poetica), pre atat este si mai putin individual”.

Opozitia continua prin afirmatia: “Criticul este din fire transparent; artistul este din fire rerfractar. Esenta criticului este de a fi flexibil la impresiile poetilor; esenta poetului este de a fi inflexibil in propria impresie. De aceea criticul trebuie sa fie mai ales nepartinitor; artistul nu poate fi decat partinitor”.

O alta ideea care razbate din articol este imposibilitatea de a compara doua opere literare, doi poeti. Ierarhiile nu au ce cauta in universul artei, al literaturii. Maiorescu isi sustine punctul de vedere referindu-se la literatura straina: “De la Leopardi avem numai 35 de poezii, toate sunt admirabile. De la Victor Hugo avem sute de poezii, avem si drame, avem si romane, multe sunt contestabile. Cine este mai mare poet, Leopardi sau Victor Hugo? Neputinta de a raspunde dovedeste confuzia intrebarii”.

In finalul articolului Maiorescu arata in ce consta valoarea creatiei lui Alecsandri:

“Farmecul limbei romane in poezia populara el ni l-a deschis; iubirea omeneasca si dorul de patrie in limitele celor mai multi dintre noi el le-a intrupat; frumusetea proprie a pamantului nostru natal si a aerului nostru el a descris-o; (…) cand societatea mai culta a putut avea un teatru in Iasi si Bucuresti, el a raspuns la aceasta dorinta, scriind comedii si drame; cand a fost cheat poporul sa-si jertfeasca viata in razboiul din urma, el singur a incalzit ostasii nostri cu raza poeziei.

A lui lira multicorda a rasunat la orce adiere ce s-a putut destepta din miscarea poporului nostru in mijlocia lui.

In ce consta valoarea unica a lui Alecsandri?

In aceasta totalitate a actiunii sale literare. ”

Distinctia pe care Maiorescu o face intre obiectivitatea criticului si subiectivitatea poetului a facut o lunga cariera in istoria literara romaneasca si unii o gasesc valabila si astazi.



In Eminescu si poeziile lui (1889), Maiorescu ii da o replica lui C. Dobrogeanu-Gherea (un alt critic literar al epocii, cu o orientare diferita de a lui Maiorescu) care explica personalitatea poetului prin influenta mediului asupra lui. Articolul are doua parti. In prima parte, Titu Maiorescu se refera la personalitatea lui Eminescu, in cea de a doua, face observatii referitoare la cultura poetului si la elementele inovatoare ale poeziilor sale.

Criticul face o distinctie intre Eminescu-omul (“Viata lui externa e simpla de povestit”) si Eminescu-poetul: “Ce a fost si ce a devenit Eminescu este rezultatul geniului sau innascut, care era prea puternic in a sa proprie fiinta incat sa-l fi abatut vreun contact cu lumea de la drumul sau firesc”.

In opinia lui Maiorescu, poetul nu punea pret pe aspectele banale ale existentei, fiindca “lumea in care traia el dupa firea lui si fara nici o sila era aproape exclusiv lumea ideilor generale ce si le insusise si le avea pururea la indemana”. Inzestrat cu “o covarsitoare inteligenta”, si “ajutat de o memorie careia nimic din cele ce-si intiparise vreodata nu-i mai scapa”, Eminescu nu putea deveni victima societatii, dupa cum credea Gherea, pentru ca grijile existentei nu-l preocupau. Eminescu nu este sensibil la onoruri, refuza orice distinctie, nu din vanitate, ci pentru ca era strain de toate cele trecatoare. Maiorescu afirma, de altfel: ”Rege el insusi al cugetarii omenesti, care alt rege ar fi putut sa-l distinga?” Personalitatea lui Eminescu este prezentata de critic in maniera schopenhaueriana, fiindca pune in evidenta preponderenta facultatilor de cunoastere asupra vointei.

O alta problema pe care o ridica articolul lui Maiorescu este a pesimismului eminescian. Influentat de filosofia lui Schopenhauer, pesimismul eminescian “nu era redus la plangerea marginita a unui egoist nemultumit cu soarta sa particulara, ci era eterizat sub forma mai senina a melancoliei pentru soarta omenirii indeobste”.

Ceea ce se poate observa este ca viziunea lui Maiorescu asupra poetului pune accent exclusiv pe componenta spirituala .

In partea a doua a articolului, criticul scoate in evidenta valoarea poeziei lui Eminescu. Inaintea lui G. Calinescu, Titu Maiorescu vorbeste despre vasta cultura a poetului: “Eminescu este un om al timpului modern, cultura lui individuala sta la nivelul culturei europene de astazi. Cu neobosita lui staruinta de a ceti, de a studia, de a cunoaste, el isi inzestra fara preget memoria cu operile insemnate din literatura antica si moderna. Cunoscator al filosofiei, in special a lui Platon, Kant si Schopenhauer, si nu mai putin al credintelor religioase, mai ales al celei crestine si buddaiste, admirator al Vedelor, pasionat pentru operele poetice din toate timpurile, posedand stiinta celor publicate pana astazi din istoria si limba romana, el afla in comoara ideilor astfel culese materialul concret de unde sa-si formeze inalta abstractiune care in poeziile lui ne deschide asa de des orizontul fara margini al gandirii omenesti”.

Eminescu cunoaste ca nimeni altul limba materna. Maiorescu evidentiaza influenta poeziei populare si a cronicilor asupra liricii eminesciene. El inoveaza in domeniul versificatiei, creeaza rime insolite, introduce in poezie, in modul cel mai firesc, nume proprii. . Poetul ajunge “la cea mai limpede expresie a unor cugetari de adanca filosofie”. Criticul isi sustine afirmatiile prin exemplificari din lirica eminesciana.

In chiar anul mortii poetului, Titu Maiorescu emite o judecata de valoare care se va impune si care fixeaza pana azi componenta mitica a personalitatii lui Eminescu: “Acesta a fost Eminescu, aceasta este opera lui. Pe cat se poate omeneste precedea, literatura poetica romana va incepe secolul al 20-lea sub auspiciile geniului lui, si forma limbei nationale, care si-a gasit in poetul Eminescu cea mai frumoasa infaptuire pana astazi, va fi punctul de plecare pentru toata dezvoltarea viitoare a vestmantului cugetarii romanesti”.

Prin intreaga sa activitate, Titu Maiorescu creeaza la noi critica literara. El ii fundamenteaza principiile si metodele. Creeaza un stil clar si elegant, impune puncte de vedere, unele valabile si astazi. Volumul sau intitulat Critice reprezinta o opera durabila a literaturii nationale. Lovinescu afirma in 1940: ”Soarta lui Maiorescu a fost sa ramana actual si astazi, adica dupa trei sferturi de veac si, din nefericire, inca pentru multa vreme”.

Ori de cate ori avem nevoie de adevar in viata de zi cu zi, in cultura, ori de cate ori mediocritatea pare sa ne sufoce, ne gandim la Maiorescu ca la spiritul lucid si ferm, gata sa desparta apele de uscat si sa puna ordine intr-o lume care pare ca si-a pierdut busola.

TEST DE AUTOEVALUARE nr.4:

1.Care sunt trasaturile personalitatii lui Eminescu evidentiate de articolul lui Maiorescu?

2.Care sunt opiniile lui T.Maiorescu despre poezia lui Eminescu?

Folositi spatiul liber din chenar

STUDIU INDIVIDUAL:

Cititi integral articolele lui Maiorescu prezentate in acest curs (orice editie aveti la indemana). Alcatuiti fise de lectura tinand cont de problemele ridicate in testele de autoevaluare.

Folositi spatiul liber din chenar






Politica de confidentialitate



DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 1690
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2022 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site