Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  


AstronomieBiofizicaBiologieBotanicaCartiChimieCopii
Educatie civicaFabule ghicitoriFizicaGramaticaJocLiteratura romanaLogica
MatematicaPoeziiPsihologie psihiatrieSociologie


CONSTRUIREA SOCIALA A PERSONALITATII

Psihologie psihiatrie

+ Font mai mare | - Font mai mic



CONSTRUIREA SOCIALA A PERSONALITATII

2.1. Personalitatea - o “constructie” sociala




Psihologia “clasica” ne propune un model de abordare a personalitatii prin “unitatea sistemelor dinamice” (Allport), ca “un sistem al deprinderilor proprii subiectului” (Cattell) sau “un tot functional, structurat, orientat finalist, articulat intr-un sistem ierarhic” (Stern). Mediul in care se formeaza si evolueaza individul este aici evacuat, ignorat, eliminat.

Sub influenta interactionismului, situationismului, teoriei constructelor sau a Scolii de la Chicago (Scoala antropologiei culturale), s-a nascut o noua perspectiva: personalitatea este rezultat al relatiilor interpersonale in care individul este plasat, al mediului social si cultural si activitatii in care este implicat.

Perspectiva constructivista asupra personalitatii

Alaturi de punctul de vedere potrivit caruia personalitatea este vazuta ca o unitate existand exclusiv in individ, ca 'emanatie' a trasaturilor sale, s-a dezvoltat un punct de vedere dupa care personalitatea este o constructie (psiho)sociala, 'esenta' sa putand fi identificata in cadrul procesului interactional, a procesului social care are loc intre indivizi. Specificul personalitatii trebuie cautat nu prin inregistrarea unui numar cat mai mare de trasaturi, reunite in aceasta 'sinteza' unica pentru fiecare individ, ci in modul in care individul interactioneaza cu ceilalti!

Punctul de vedere constructivist, desi recent, are precursori mai indepartati sau mai apropiati. Pierre Janet scria in 1929: 'personalitatea reprezinta un ansamblu de operatii, de acte mici si mari, care servesc individului pentru a construi (s.n.), mentine si perfectiona unitatea sa si distinctia sa fata de restul lumii', precizand ca distinctia este in primul rand sociala, apoi materiala'. Un autor mai apropiat de timpul nostru considera ca, departe de a fi conditionat, omul 'se construieste el insusi', 'factorii' nefiind decat 'materia bruta' pentru aceasta opera de autoconstruire prin fapte, prin acte responsabile (Frankl, 1971).

Cheia conceptiei constructiviste asupra personalitatii este aceea de a considera trasatura de personalitate drept un concept categorial (Hampson, 1982). Trasaturile nu sunt entitati corespunzatoare lumii reale, ci categorii semantice, etichetari pentru anumite atribute. In loc sa descriu comportamente de tipul 'impinge', 'se pripeste', 'nu are rabdare', 'taie vorba', spun ca respectivul individ este un 'impulsiv', comunicand celorlalti sinteza modului sau de a intretine relatii. Atat cei ce comunica, cat si cei ce recepteaza utilizeaza un cod comun pentru a denumi semnificatia sociala a unor comportamente; un limbaj acceptat atat de actorii sociali, cat si de observatorii sociali, pentru a denumi anumite 'stiluri' comportamentale. Limbajul trasaturilor traduce aceste comportamente in calitati structurale, dar eticheteaza entitati care n-au putut fi cunoscute. Exista oare aceste trasaturi in psihicul Actorului sau numai in mintea Observatorului? Trasaturile inventariate de observatori externi, fie ei si avizati, sunt percepute ca atare de actor si se reflecta intr-o consistenta de comportare a acestuia, in comportamentul sau manifest sau, in autoevaluarile sale, acesta actioneaza 'altfel'? Semnificatia auto-aprecierii, auto-perceptiei, se stie, are un loc central in construirea personalitatii.

Personalitatea, in termenii trasaturilor, rezuma si comunica semnificatia unor comportamente, ea este socialmente construita din comportamentele Actorului si din semnificatia atribuita acestui comportament de catre Observatorul si de actorul insusi. La Conferinta Europeana asupra Personalitatii, care a avut loc la Tilburg in 1982, Sarah Hampson (1984) avanseaza un punct de vedere dupa care trei componente pot fi identificate in aceasta 'constructie': a) comportamentul pe care Actorul, ca individ biologic distinct, il aduce pe scena sociala: b) semnificatiile pe care le ataseaza acestui comportament actorul insusi si c) semnificatiile atasate comportamentului actorului de catre ceilalti.

Mai intai, Actorul: individul furnizeaza materia prima - comportamentul - din care este construita personalitatea. Inzestrarea sa biologica imprima anumite limite personalitatii individului, dar aceste diferente individuale nu sunt suficiente pentru a intelege personalitatea. Diferentele de comportament trebuie sa fie sesizate si recunoscute si de catre actorul insusi si de catre observatori si trebuie incarcate cu semnificatie sociala pentru a putea deveni personalitate. Actorul trebuie sa-si asume roluri sociale, sa participe, sa devina 'personaj', sa rezolve satisfacator raportul 'existenta/aparenta', pentru a fi recunoscut ca personalitate. Ca auto-observator, individul actor trebuie sa dobandeasca capacitatea de a se vedea cu ochii altora, de a se recunoaste ca individ distinct si de a se observa. Nu suntem numai constienti ca altii gandesc despre noi, suntem chiar in stare sa ne formam o impresie despre ceea ce gandesc despre noi, despre imaginea lor referitoare la persoana noastra. In centrul conceptiei despre personalitate ca o constructie sociala sta 'competenta' omului de a se vedea asa cum il vad altii. Primul pas e dobandirea capacitatii de a se intoarce spre sine, de a se observa. E cucerirea constiintei de sine, a capacitatii de a controla auto-controlul. Al doilea: recunoasterea acestei competente la ceilalti, constientizarea constiintei de sine a celuilalt. In felul acesta putem ajunge sa ne facem o impresie despre imaginea noastra in constiinta celorlalti. Paradoxul cunoasterii de sine, spune V. Pavelcu (1970) e urmatorul: cu cat mai departe de mine, cu atat mai aproape. E nevoie de o veriga intermediara, de o relatie indirecta, mediata intre mine ca subiect si mine ca obiect. Aceasta veriga e Altul. Prin El ajungem sa ne facem o impresie despre imaginea noastra in constiinta celorlalti. 'Altul' reprezinta o sursa cruciala de informatii despre mine. Eul propriu se construieste confruntand imaginile celorlalti despre mine, comparand aceasta multitudine de euri, manifestata prin roluri pe care le joaca el in raport cu situatia sociala. Acelasi individ, mai multe roluri pe 'scena' vietii. 'Cariera de actor' a fiecarui individ este determinata de dorinta de a dobandi stima publica, prestigiu, reputatie morala si de a evita etichetarile negative. Ne construim rolul functie de asteptarile celorlalti. Parafrazand pe M. Mead: existenta noastra ca euri depinde de existenta altor euri cu care intram in relatii. In sfarsit, Actorul-observat: componenta observator a personalitatii construite se refera la convingerile pe care le au oamenii despre personalitate. Componentele, intr-un context social, sunt inzestrate cu semnificatie sociala de catre cei care le observa. Mentalitatile, nivelul cultural, mediul de formare creeaza o 'grila de lectura' a personalitatii, potrivit unui model ideal si cu acest instrument evaluam pe ceilalti. Construim personalitatea altora functie de 'teoria' pe care ne-am format-o despre rolul social al personalitatii, functie de imaginea noastra despre personalitatea realizata. G.A. Kelly, autorul teoriei 'constructelor', considera ca interpretam, anticipam, actionam functie de aceste 'constructe' personale - idei, conceptii, convingeri, atitudini, mentalitati. Un exeget al acestei teorii afirma: 'O persoana anticipeaza evenimentele prin intermediul replicilor lor' (Bannister, 1973). Cu alte cuvinte, nu reactionam la un stimul, ci la ceea ce credem noi ca reprezinta acel stimul. Acelasi eveniment poate avea o rezonanta afectiva deosebita si inregistra reactii pe potriva pentru un individ si poate ramane fara efect pentru altul. Conteaza semnificatia pe care o dam evenimentului. 'Constructul' reprezinta insa o imagine-standard, un set de caracteristici interne cu care individul opereaza invariabil. In teoria lui Kelly, crede S. Hampson, actorul e caracterizat printr-un set unic de constructii cu care interpreteaza lumea. El a plasat personalitatea in actor. Dar pentru a putea interpreta lumea, individul are nevoie de feed-back-ul pe care il ofera alte 'constructii'. Perspectiva constructivista asupra personalitatii depaseste conceptia lui Kelly, nu departe de teoria trasaturilor, prin aceea ca gandeste 'constructia personalitatii nu ca pe un set inchis, finit de variabile, chiar daca legate armonios intre ele, ci ca un sistem relational: imi construiesc imaginea despre mine luand in consideratie 'constructiile' altora, inclusiv imaginea lor despre mine. Dobandirea capacitatii empatice aduce cu sine modificari ale sistemului propriu de constructii. Competenta empatica ne ajuta sa construim cu mai mare succes, lipsa acesteia duce la 'constructii' distonante, care ofera adesea prilej de insatisfactii. Ne construim ca personalitati deci apeland la o varietate de surse, multe din afara noastra (observatiile si aprecierile celorlalti), chiar auto-observarea si auto-controlul fiind determinate de grile de evaluare oferite de grup, de colectivitatea sociala. Conceperea personalitatii drept constructie sociala merge insa si mai departe, sustinand ca personalitatea este de fapt creata de catre relatiile sociale si deci nu poate fi localizata exclusiv in individ. Numai interactiunea sociala da forma personalitatii; ne modificam comportamentele functie de expectatiile celor pe care-i pretuim, avem sentimentul realizarii numai daca constructia a fost validata social.

O variabila neglijata: situatia

In abordarea personalitatii, psihologii au luat prea putin in consideratie interactiunea dinamica si continua cu mediul inconjurator. Abia interactiunea persoana-situatie ne dezvaluie insa particularitatile specifice ale sistemului mediator: cunostintele si conceptiile individului, modul sau de prelucrare a informatiei, emotiile si procesele sale fiziologice. De la nastere pana la varsta adulta un individ este implicat intr-o actiune bidirectionala continua in mediul sau, comportamentul variind dupa caracteristicile situatiei. Un cercetator al personalitatii ca Raymond Cattell (1963) a putut sa afirme, nu fara temei: 'Neluarea in seama a situatiei este una din principalele cauze de judecare gresita a personalitatii'. Cadrul contextual solicita intreaga personalitate, nu doar sectiuni cum ar fi sistemul cognitiv sau afectiv. Nu o persoana abstracta, rupta de context, ci persoana in situatie - iata cheia abordarii fiecarei personalitati pe care o propune pozitia 'situationista'.

In teoriile asupra personalitatii, rolul situatiei a fost adesea subliniat: behavioristii, teoria dinamicii campului, personologii, interactionistii au aratat importanta contextului situational. Dar consecintele asupra cercetarii personalitatii au fost reduse. W. Mischel (Personality and assessment, 1968), observand ca diferitele 'dispozitii' nu coopereaza decat slab cu indicatorii empirici, sustine ca variatiile se explica prin schimbarile situatiei. S-ar impune deci o taxonomie pentru a clasifica caracteristicile situationale, pentru o codare a stimulilor, din partea persoanei care percepe. Potrivit acestui punct de vedere, relevante nu sunt dispozitiile ca 'introversiunea-extraversiuinea' sau 'anxietatea', ci cognitiile, care trebuie sa functioneze ca mediatori intre modificarile mediului si comportament, 'aptitudini discriminative'. Parametrii esentiali ai acestei teorii sunt: competentele individului de a 'construi' forme deosebite de comportare in conditii corespunzatoare, 'asteptarile' sale fata de anumite evenimente, valoarea pe care o poseda, 'consecintele' pentru persoana care actioneaza, sistemul autoreglator al individului. Analizand stadiul actual al cercetarii acestei probleme, David Magnusson (1984), profesor la Universitatea din Stockholm, constata: ducem lipsa de un limbaj cotidian, cat si de unul stiintific, care sa posede conceptualizarile, distinctiile si categoriile relevante care sa ne permita sa comunicam sistematic despre situatii si persoana, prin interactiuni situationale. Se ignora inca posibilitatea diferentierii comportamentelor in functie de contextele in care apar. Teoreticienii 'trasaturilor' au neglijat sau subestimat rolul situatiei pentru intelegerea si explicarea comportamentului. Consecinta? Atribuirea unor cauze comportamentului individual, fara a acorda atentie contextului situational. Probabilitatile determinate de situatie inseamna ca anumite conditii situationale vor duce la anumite urmari in plan comportamental. De aici se pot deduce doua aspecte: a) pe de o parte, in anumite situatii, individul va astepta sa se intample anumite evenimente, el va percepe viitorul functie de contextul situational; b) pe de alta parte, vom constata ca indivizii ataseaza anumitor situatii o incarcatura afectiva de natura sa determine un anumit comportament. Situatia contine deci suport pentru dirijarea, orientarea, stimularea comportamentului. Iata o ilustrare empirica, relatata de Magnusson: pe baza unor cercetari intreprinse in patru tari diferite, s-a constatat ca diferentele de varsta si sex influenteaza considerabil perceptia cadrului situational. Asteptarile, precum si predictiile asupra evenimentelor viitoare sunt dependente de modul in care indivizii au receptat in trecut situatiile din mediu, iar scenariile actiunilor viitoare sunt dependente de aceste perceptii.

Orice incercare de studiere a personalitatii, deci, trebuie sa contina si o posibilitate de a utiliza 'proprietatile situationale' si 'tipurile de situatii'. E necesara, fara indoiala, o taxonomie a situatiilor, asa cum a incercat Van Heck (1984), care a selectionat 20 situatii cu o rata mai inalta de aparitii in viata cotidiana, intre care: conflictul, conversatia, cooperarea, declaratia de dragoste, discutia, examenul, lectia, vizita etc. David Magnusson, la randul sau, crede ca o taxonomie a situatiilor e posibila atat timp cat exista ordine si regularitate in mediu. Daca aceste conditii ale mediului sunt indeplinite, e de asteptat o comportare logica, subordonata unui scop, din partea indivizilor. Stimulii, evenimentele pot fi grupati in categorii omogene, pe baza unor caracteristici comune. Culturile pot fi categorisite, de exemplu, dupa caile folosite de indivizi pentru a-si atinge scopurile, dupa tipul recompensarii oferite pentru un anumit tip de comportament. Ordinea si regularitatea din mediul fizic si social pot fi exprimate in termeni de proprietati fizice, in termeni de norme culturale, reguli, roluri, identificandu-se semnificatiile acestora pentru indivizi. Prin interactiunile pe care le intreprind in viata de fiecare zi, indivizii achizitioneaza 'masinarii conceptuale', crede De Raad (1986), prin care fac plauzibila lumea din jurul lor si experientele lor in aceasta lume. Iar prin acest mecanism, pe care il putem numi si 'invatare sociala', se nasc si se schimba conceptiile despre oameni, despre personalitatea si caracterul lor. Marthe Takala (1984), profesor la Universitatea din Jyväskylä (Finlanda), crede ca situatia poate cuprinde atat 'istoria invatarii' realizata de individ, cat si 'tranzactiile' lui cu medii din trecut sau situatii prezente. Acest mod de abordare a personalitatii apartine, de fapt, conceptiei constructiviste: personalitatea este 'un act social artificial', un set de categorii pentru a da un sens varietatii comportamentale si nu poate fi inteleasa decat doar in 'context', prin recurgerea la relatia dintre continutul enunturilor si intentiile celor care comunica. Modul in care cei implicati se orienteaza este ghidat de intelegerea pragmatica a rolurilor cu care ei sunt echipati. Scenariile pe care le construiesc apoi descriu diferitele modalitati in care participantii isi organizeaza activitatile, comportamentele unuia fata de celalalt, conceptiile lor despre calitatea implicarii.

2.2. Socializare si internalizare

Personalitatea umana se construieste prin interactiune cu altii, incepand cu copilaria si continuand intreaga viata. Procesul de socializare desemneaza natura sociala a dezvoltarii umane, cu particularitatile determinate de experientele fiecarui individ. Prin socializare se nasc similitudini, ca si diferentieri intre membrii unei comunitati sau unui grup; individul isi modifica continuu conduita, pentru a raspunde asteptarilor celorlalti, pentru a se articula unor conventii sociale. Acest proces de achizitii si adaptare permanenta, de integrare progresiva si de interiorizare a normelor si valorilor morale si culturale poarta numele de socializare. Specificul sau este faptul ca, prin invatare sociala, indivizii experimenteaza modele actionale si structuri cognitive: stiluri de exprimare, scopuri, credinte, teorii, valori, atitudini ce-i permit sa functioneze din ce in ce mai articulat la relatiile interpersonale si sociale, in relatiile intragrup si intergrup, in statusuri publice (J.-L. Beauvois, N. Dubois, 1999).



Socializarea presupune deci, in primul rand, invatarea, prin interactiune cu altii, a unor modele de conduita sociala, a unor cunostinte comune sau a unor norme, reguli, cutume, rituri vehiculate intr-o societate. Efectul nu ar trebui sa fie standardizarea comportamentelor, desi acest lucru este posibil, ci diferentierea in functie de diversele forme de influenta primite si de capacitatile si particularitatile individului de a prelucra informatiile. Socializarea poate fi abordata din perspectiva pedagogica (ca invatarea in vederea unei insertii sociale favorabile), etnologica (ca incorporarea a unor modele de gandire si actiune, ca transmiterea de cunostinte), antropologica (oferirea de modele culturale, abilitati, atitudini si motivatii) sau psihologica (dezvoltarea personalitatii prin interactiunea cu mediul social).

Pentru Piaget dezvoltarea copilului este o constructie continua si o echilibrare, parcurgand niste stadii distincte, prin articularea a doua miscari complementare: asimilarea sau incorporarea unor lucruri sau conduite la structurile deja construite si acomodarea sau reajustarea structurilor in functie de transformarile exterioare. Parcurgand diferite stadii, copilul depaseste egocentrismul initial, caracterizat prin indistinctia intre eu si lume si sfarseste prin insertia in viata scolara sau profesionala. Sociologul Emile Durkheim a pus in valoare importanta constiintei colective (transmiterea, de la o generatie la alta, a normelor si traditiilor), a rolului educatiei morale in construirea unei identitati. La randul sau, Max Weber a distins socializarea asociativa, prin efort voluntar, de socializarea institutionala, prin impunerea unor reguli de catre puterea legitima.

In psihologia sociala conceptul are o conotatie complexa, depasindu-se ideea presiunii unidirectionale a mediului social asupra copilului si/sau adolescentului. Modelului traditional, bazat pe ipoteza controlului extern si al schimbarii determinate din exterior, i se substituie modelul reciprocitatii (Schaffer, 1984), al interactiunii individului cu mediul sau. Socializarea este un mod de existenta umana si se exprima prin trei nevoi fundamentale: a) nevoia de includere (comunicare, contact); b) nevoia de control care da individului siguranta ca a interiorizat normele sociale dezirabile ce-i vor permite sa ajunga la autonomie si c) nevoia de afectiune, de atasament. Socializarea implica deci reciprocitate, contract, inserare intr-un grup. Individul nu doar suporta, ci si raspunde, exploreaza, isi construieste propria conduita.

G.N. Fischer (1991) identifica urmatoarele caracteristici ale socializarii, din perspectiva disciplinei noastre:

este un proces de invatare de modele, valori, cunostinte, roluri;

elementele achizitionate sunt interiorizate de individ, devin parte integranta a aparatului sau cognitiv, instaurand instante de control intern sau morale;

dezvolta diferite modele de comportament social ca supunerea, agresiunea sau competitivitatea;

face ca individul sa interiorizeze modul de functionare a sistemului social, maniera de a percepe lumea si de a o interpreta.

Efectele socializarii se traduc prin achizitionare de norme culturale, pana la dobandirea constiintei de sine si a idealului de sine si prin dobandirea sentimentului de apartenenta la o colectivitate si a celui de a impartasi cu altii sentimente si aspiratii, de a avea o identitate culturala.

Daca procesul de socializare este perturbat de factori externi (informatii distorsionate, modele culturale inadecvate etc.) vorbim de 'disfunctiuni de socializare' (Beauvois, Dubois), fie ele individuale sau colective, care sanctioneaza deficitul de achizitii sociale si se manifesta prin dificultati de integrare in comunitate. Efectele socializarii adecvate se manifesta prin integrarea individului. Integrarea sociala a individului, intr-un univers cultural dat, se manifesta prin orientarea comportamentelor individului, conform asteptarilor celorlalti. Acest proces se particularizeaza in invatarea si practicarea ritualurilor vietii sociale ('rituri de pasaj', care marcheaza trecerea de la o conditie sociala la alta, rituri institutionale sau riturile vietii cotidiene), invatarea rolurilor sociale (masculin/feminin, de exemplu) si cunoasterea lumii sociale (a atributiilor altuia, a structurii sociale, a categoriilor sociale) sau prin integrare profesionala. Claude Dubar (1991) vorbeste de 'socializare profesionala' ca proces structurant de insusire a unei profesiuni, articulare la exigentele unei organizatii profesionale, stabilirea de relatii profesionale si dobandirea unei 'identitati profesionale si sociale'. A construi un 'model profesional' inseamna a avea o evolutie profesionala care dezvolta constiinta carierei si nevoia unei identitati relationale prin profesiune.

O varietate particulara a procesului de socializare este internalizarea (sau interiorizarea). Grusec si Goodnow (1994) definesc internalizarea ca faptul de 'a lua cunostinta de valorile si atitudinile societatii intr-un mod in care un comportament acceptabil sa fie motivat nu prin anticiparea consecintelor, ci prin factori intrinseci sau externi'. Conceptul de internalizare reuneste deci procese motivationale, cognitive si sociocognitive prin care o exigenta sociala externa, o valoare sau o norma externa devine exigenta interna pentru persoana. Specific acestui proces este ca conformarea la exigentele externe gasesc o disponibilitate interna, sanctiunile pozitive sau negative nu sunt exercitate de catre mediul social, ci sunt 'autodistribuite' de catre persoana insasi.

Procesul de internalizare - cred Beauvois si Dubois - trebuie abordat intr-o alta maniera decat cel de socializare:

individul (un copil, de exemplu) poate fi perfect socializat in registru comportamental fara sa fi internalizat valorile pe care le implica acel registru. El se poate supune unor exigente externe, dar aceasta supunere e doar de complezenta, exterioara, fara o sustinere interna, fara adeziune afectiva;

registrele comportamentale sunt fapte de conduita si de abstinenta, distribuind obligatii si interdictii. Internalizarea stabileste ceea ce trebuie sa faci si ceea ce nu e bine sa faci. Putem deci identifica internalizarea unor norme de abstinenta sau de interdictii;

internalizarea stabileste niveluri de exigenta si valori morale, de conduita altruista sau prosociale (de a darui, ajuta, a arata bunavointa) opuse comportamentelor agresive. Aceste registre ale interventiei psihosociale au, practic, dar si teoretic, un camp nelimitat de aplicatie. Modelele de interventie se invata in familie, fac parte din patrimoniul cultural al familiei, grupului, comunitatii. Sunt valori actionale care se transmit si se incorporeaza inca de la copilarie, mentinandu-se, prin exercitii si practica sociala, intreaga viata.

Nicole Dubois (1994) a studiat normele de internalitate pe care le utilizeaza actorii sociali. Acestea pot fi definite ca valorizarea, socialmente invatata, a explicatiilor unor evenimente psihosociologice, care accentueaza importanta actorului ca factor cauzal. 'Eroarea fundamentala' pe care o fac majoritatea indivizilor, in aprecierea contributiei factorilor ce pot explica comportamentele, este aceea de a supraestima factorii interni. Rolul presiunii externe a mediului, asupra conduitei, este subestimat, au dovedit cercetarile empirice (Cf. Joule, Beauvois, 1987). Oamenii au credinta ca pot controla evenimentele si atribuie un rol secundar controlului extern. Conceptul de norma ocupa un loc central in psihologia sociala incepand cu 1935, data la care Sherif a realizat primele experimente privind formarea normelor de grup. Au urmat apoi cercetarile asupra conformismului (Asch, 1952), normalizarii (Sherif, 1935, de Montmollin, 1966), inovatiei (Faucheaux, Moscovici, 1967). Notiunea de norma se utilizeaza in mai multe acceptiuni: norma de grup, norma sociala, culturala, comportamentala, evalutiva. Norma inseamna acceptarea unei reguli de conduita sociala, a unei cutume sociale sau a unui model. Caracteristic normei este faptul ca exclude ideea de constrangere, inlocuind-o cu cea de valoare (valorizare sociala). O norma este expresia unei colectivitati date, ea atribuie o valoare (un eveniment este apreciat ca dezirabil, bun), ea nu impune o constrangere institutionala si este independenta de criteriul adevarului. Aceasta inseamna ca un eveniment poate fi evaluat pozitiv pentru ca desemneaza o utilitate sociala si permite realizarea unor obiective sociale (Beauvois, Joule, 1981; Beauvois, 1990; Beauvois, Dubois, 1992, 1993). Sa rezumam : o norma sociala este deci 'afacerea' unui colectiv, ea este socialmente invatata, atribuie o valoare unui eveniment sau obiect si are o utilitate sociala (si nu valoare de adevar).

In procesul de internalizare a valorilor rolul normei este deci hotarator. Indivizii isi construiesc norme interne si le atribuie valoare utilizand practici evaluative proprii care au utilitate sociala. Normele sunt specifice unui grup, comunitati, populatii. Cercetarea intreprinsa de Nicole Dubois (1994) demonstreaza modul in care se construiesc normele democratiei liberale.

2.3. Rolul culturii si ideologiei in formarea personalitatii

Cand descriu personalitatea, psihologii se situeaza - de regula - pe doua pozitii: prima scoate in evidenta unitatea, totalitatea si stabilitatea, prin determinarea structurii si functiilor acesteia (intelect, afectivitate, vointa); a doua, cea taxonomica, clasificatoare este preocupata de identificarea trasaturilor si tipurilor. Ambele privesc individul dintr-o perspectiva finala, operand o sectiune in stadiul prezent al evolutiei personalitatii. Discretia este pentru aici si acum, nu si pentru cum a ajuns individul in acest stadiu.

O prima incercare de a explica evolutia individului o datoram lui A. Kardiner (1937) care a propus conceptul de personalitate de baza, semnificand elementele psihosociologice in situatiile socio-culturale comune pentru o categorie de indivizi intr-o situatie data. Personalitatea de baza, este rezultatul interactiunii modelelor culturale si institutionale furnizate de o societate, care influenteaza formarea personalitatii; modelul fizic, ecologic, familial, educativ, cultural, ideologic ce modeleaza pe individ intr-un sistem proiectiv. R. Linton, la randul sau, dezvolta o teorie asupra raporturilor dintre personalitate si cultura. Dupa K. Lewin persoana si mediul sunt doi termeni interdependenti, fiecare construindu-se in functie de celalalt. Materialismul istoric propune ideea primatului factorului social-istoric asupra individului, incat specificul social este 'transplantat' in individ. Individul, cu alte cuvinte, nu este generator de personalitate, ci doar purtator al esentei 'zamislite' intr-un anumit cadru socio-cultural. De aici decurge postulatul structurarii, organizarii si orientarii personalitatii in functie de specificul de clasa si societate. Sa examinam felul in care modalitatile de persuasiune ale mediului cultural-ideologic au fost intelese, in timp.

Vom consemna, mai intai, prezenta ideii ca realitatea pe care o numim individualitate si derivatele sale (eul, identitatea personala, personalitatea) se construieste prin interactiune cu altul. Aceasta conceptie o gasim la W. McDougall, pentru care faptele sociale ancoreaza natura umana (de exemplu 'instinctul grupului'), la Floyd Allport care identifica importanta decisiva a invatarii, mai ales a achizitiilor sociale, la G.H. Mead (1934) care insista asupra interiorizarii opiniei altuia in constructia de sine. De la comportamentisti si interactionisti, pana la teoreticienii invatarii sociale, vom gasi descrise diferite modalitati prin care interactiunea faciliteaza achizitia unor situatii noi. Societatea, desigur, nu se poate insa reduce doar la 'altul', chiar daca acesta e 'generalizat' (Mead) sau subliniat prin majuscula: Altul. Societatea (anturajul, altii) se prezinta ca un sistem de raporturi sociale, de structuri organizationale (de exemplu ierarhizate), de reprezentari si fapte culturale. Ideea aceasta de altul, multiplicat in diferite chipuri, participa la elaborarea 'constructiei individualizate', cum numeste J.L. Beauvois (1999) acest proces de absorbtie si prelucrare.



O directie de cercetare care a cucerit, la un moment dat, a fost aceea a importantei grupurilor umane in trasarea unei matrice individuale. Consemnam aici contributia lui W. Wundt, cu teoria sa asupra psihologiei popoarelor (Völkerpsychologie) careia i-a consacrat doua decenii (1900-1920). Din aceasta perspectiva s-au elaborat scheme fascinante, adesea marcate de ideologii suspecte, cum le numeste Beauvois, legitimate insa 'stiintific', asupra 'civilizarii' unor popoare de catre altele. Toate ierarhizarile culturale au, in fond, un suport ideologic rasist. Curentul culturalist ('cultura si personalitate') care a facut sa prolifereze cercetari asupra caracteristicilor psihologice ale grupurilor umane, care a acreditat ideea coerentei interne a fiecarei culturi, a inspirat, totodata, cercetari asupra diferentelor de valori intre oameni. Lucrarile, acum clasice, publicate de Margarit Mead, Ruth Benedict, Kardiner sau Linton, rezultand din cercetari 'pe teren', au evidentiat cateva idei-forta ale acestei directii de abordare: a) a impus conceptul de pattern care integreaza totalitatea, coerenta, a diverselor aspecte ale unei culturi; b) a evidentiat importanta conduitelor sociale observabile (obiceiuri, habitudini sociale) care pot fi observate, inregistrate si transmise; c) culturile distribuie indivizilor pozitii, statusuri prescrise si-i incurajeaza sa joace anumite roluri; d) contributia majora a 'culturalistilor' este acea dupa care asupra membrilor unei societati se exercita o actiune culturala care fasoneaza institutiile si modeleaza personalitatile.

Toate aceste cercetari, de factura antropologica, au fost incorporate si valorizate in psihologia sociala prin conceptul de model cultural, asumat si difuzat de o colectivitate. Modelul cultural contextualizeaza mediul social, oferind o referinta comuna la care membrii se raporteaza curent. Modelul se poate prezenta ca un ansamblu de cunostinte, credinte, valori sau opinii impartasite de un grup, permitand rationalizarea ecartului dintre idei si conduite. Acest proces cognitiv de rationalizare se prezinta ca o evaluare cotidiana a mediului, ca o explicare a lumii, ca o consistenta de comportare a individului in situatii diverse. R. Boudon numeste 'idei primite' produsele ideologice care exercita o actiune simbolica asupra membrilor unei colectivitati, incurajandu-i sa incorporeze aceste produse.

2.4. Identitatea psihosociala

Conceptul de identitate, in psihologia sociala, defineste interactiunea psihologicului cu socialul, la nivelul fiecarui individ. Individul se construieste pe sine prin raportare la altii, la societate. El isi formeaza o constiinta sociala prin care isi articuleaza calitatile personale si propria existenta la existenta celorlalti. Prin identitate actualizam, la nivel individual, caracteristicile mediului social. Individul inglobeaza, la nivelul personalitatii, influentele si reprezentarile sociale pe care mediul socio-cultural i le ofera, formand 'nodul dur' al gandirii sale, al manierei in care se raporteaza la altii si isi evalueaza propria pozitie. Identitatea este deci produsul unui proces interactiv dintre individ si campul social.

Conceptul de identitate a fost abordat fie din perspectiva psihanalitica, ca interiorizare a normelor de catre sine (din aceasta perspectiva vorbim de patru aspecte esentiale ale identitatii: increderea in sine; caracterul stabil al elementelor individului; integrarea Eului; adeziunea la valorile grupului si a identitatii sale), fie din perspectiva sociologica, semnificand diverse forme de integrare intr-o ordine sociala. In primul caz ea reprezinta o sinteza a diferitelor elemente personale cu valorile sociale (identitatea este deci socializare, interiorizare de norme, invatare sociala). Dupa Erikson, construirea identitatii se realizeaza prin efortul de articulare a individului la societate. Avem, in acest caz, o identitate indeosebi personala, un produs adesea izolat de context. In al doilea caz identitatea este descrisa ca o reflectare dialectica, in individ, a valorilor comune intr-o societate. Identitatea este deci impusa de stimulul social care reprezinta un rezervor de identitati-tip. Identitatea sociala se formeaza, in acest caz, prin asimilarea valorilor oferite de grupurile de apartenenta, de contextul social larg. Individul este 'impregnat' din exterior.

Din perspectiva psiho-sociala, identitatea este rezultanta interactiunii dintre componentele psihologice ale personalitatii cu variabilele sociologice. Individul este chemat sa se afirme ca actor social, sa joace un Rol Social, sa se implice in construirea socialului.

Societatile sunt confruntate cu o problematica acuta, determinata de noile schimbari sociale. Oamenii se intreaba tot mai mult asupra sensurilor si impactului vietii comunitare si profesionale, a influentei pe care-l are ideologicul si politicul asupra constiintei noastre. Raportandu-ne la tot ceea ce ne inconjoara si la evolutia noastra in acest context, ne punem adesea intrebari cu privire la identitatea noastra.

In sens strict, identitatea evoca continuitatea existentei, faptul ca individul ramane acelasi in timp, ca persevereaza intr-o formula de sine. In sens larg, identitatea poate fi asimilata cu o reprezentare unificatoare a existentei, cu imaginea de sine si conceptul de sine. Dar, in masura in care este legata de practicile sociale, de ancorarea sociala si de imbogatirea culturala, identitatea nu se poate limita la imaginea de sine si la transmisia culturala a unor reprezentari. Ea se structureaza si construieste prin asumarea unor roluri pe scena sociala si se reface continuu in cursul existentei. De aceea este psihosociala.

In realitate, indivizii nu sunt unitati izolate, dar nici doar produsul unor influente sau presiuni sociale. Oamenii nu traiesc separat, ci intr-un context social, apartinand unor grupuri, categorii sociale si profesionale. Cand studiem persoana si conceptia de sine noi studiem si mediul social in care este plasat individul, evenimentele pe care le-a traversat. Identitatea este nodul central al personalitatii aflata in interactiunea cu alte personalitati, cu contextul social. Ea se formeaza printr-un proces de socializare si comparare sociala. Este o sinteza a conceptiei de sine, a afirmarii eului prin comparatie cu alte personalitati, cu alte euri. Reuneste caracteristicile individului, raportate la normele sociale si reprezentarea acestuia de sine, raportata la altii. In definirea conceptului de identitate, spune Marisa Zavalloni (1973), trebuie sa luam in consideratie patru dimensiuni: 1) Constiinta unei identitati individuale, considerata ca un sentiment pozitiv, prezent in toate aspectele sinelui; 2) Stabilitatea caracterului personal, continuitatea si coerenta in comportare; 3) Integrarea sinelui, sinteza dintre eu si context; 4) Solidaritatea cu idealurile si identitatea grupului de apartenenta.

Identitatea nu este, deci, nici numai personala, nici numai sociala. Ea regrupeaza subiectivitatea si obiectivitatea, individualul si socialul.

Identitatea psihosociala este rezultatul intersectiei socialului (reprezentat de grupuri, institutii, colectivitati) cu individualul, reunind reprezentarea de sine si de altii. Este o sinteza intre esenta individuala si caracteristicile unei culturi comune, intre aptitudinile personale si rolurile sociale ale individului.

O conceptie acum abandonata este aceea ca identitatea se elaboreaza in cursul primilor ani de viata si se desavarseste destul de repede. In realitate procesul de formare a identitatii este un proces complex, marcat de discontinuitati, care nu se incheie niciodata si implica numeroase experiente de viata, conflicte, transformari. Este un proces de dinamica personala intr-un context dat.

In adolescenta efortul identitar joaca un rol capital in masura in care permite individului sa se integreze exigentelor sociale, marcand diferite etape ale evolutiei sale. Uneori, insa, procesul de asumare a unei noi identitati, in adolescenta, presupune o respingere a etapei anterioare, o ruptura cu imaginea parentala. Pentru a-si proteja noua identitate, adolescentul este tentat sa se distanteze de identitatea narcisista proprie copilariei. El isi reconstruieste identitatea in functie de noile dominante (sociale, sexuale) care-i marcheaza existenta. Idealul de sine se construieste prin raportare la grupul de prieteni, de egali.

Afirmarea identitatii, scrie recent P. Tap (1997) presupune urmatoarele dimensiuni:

Continuitatea care da sentimentul stabilitatii, integrarii in context si capacitatii de a elabora proiecte de viata.

Unitatea sau coerenta interna permite subiectului social sa gaseasca elemente de liant intre diversele activitati si evenimente pe care le traverseaza, sa dea sens istoriei sale personale.

Diversitatea: articularea unor identitati multiple (fizice, etnice, nationale, juridice, culturale), confruntarea acestora pe un 'teritoriu' comun.

Autonomia si afirmarea. Pentru a se forma, individul se opune adesea presiunii exterioare, se diferentiaza, se distinge de altii. Diferentierea cognitiva poate lua forma opozitiei afective. Opusul acestei atitudini este conformarea la asteptarile grupului, asimilarea pasiva.

Originalitatea: semnifica singularitatea, tendinta individului de a-si afirma unitatea.

Actiunea este urmarea asumarii responsabilitatii . Identitatea se afirma si se consolideaza prin producerea unei 'opere', prin creatia individuala.

Valorizarea. Prin actiune si depasirea unor situatii dificile, individul se valorizeaza in ochii altora si in proprii sai ochi. El are nevoie si face eforturi sa fie recunoscut, iubit, admirat, acceptat, confirmat. Orice om nutreste dorinta sa se afirme in context social, raportandu-se la persoanele pe care le admira. Dorinta de schimbare, efortul pentru progres isi are originea in aceeasi nevoie de valorizare.

Pentru a se valoriza, individul dezvolta o strategie identitara. Aceasta se manifesta prin elaborarile individuale si colective ale actorilor si se exprima prin ajustarile operate de acestia, in fiecare zi, in functie de situatii, de miza si de resursele lor.

Pentru a pune in scena procesul de strategie identitara, trei elemente sunt deci necesare: a) actorii (indivizi sau grupuri) cu resursele lor specifice, cu potentialul lor; b) situatia in care acestia sunt implicati, tipurile de interactiuni in care sunt angajati si miza pusa in joc; c) finalitatea urmareste modul in care aceasta permite diferentierea si asimilarea.

Strategiile identitare sunt asociate cu conduitele active si constiente sau cu mecanisme de aparare inconstiente. Primele sunt pozitive (diferentierea, asimilarea, afirmarea, replierea), celelalte au caracter negativ: respingerea, excluderea, devalorizarea, cardasia. Psihosociologul francez C. Camilleri (1990) numeste victorie identitara efortul actorului social de a-si afirma identitatea personala prin angajarea unor comportamente (individuale sau colective; adaptate sau neadaptate) in scopul finalizarii unui proiect de schimbare personala.

2.5. Relatiile interpersonale

Conceptul de relatii umane ocupa un loc privilegiat in psihologia sociala. Din chiar definitia acestei discipline rezulta ca principala sa preocupare este interactiunea intre actorii sociali, relatiile intre personalitati intr-un camp social (grup, organizatie). Relatia sau legatura este insasi modalitatea de a se exprima a individului uman, plasat intr-un context. Prin interactiune se dezvolta, cum am vazut, inteligenta umana, se valorizeaza competentele, se exercita influente sau se realizeaza socializarea umana. Relatia cu altul (altii), fie acestia parinti, frati, grupuri de prieteni, institutii si organizatii, angajeaza pe fiecare individ intr-o retea de legaturi, il insereaza, il solicita si-l stimuleaza sa-si dezvolte competentele. Avem nevoie de altul pentru a ne confirma identitatea sau pentru a evalua critic atitudinile si comportamentele noastre. Prin altul ajungem sa ne cunoastem mai bine; altul este imaginea noastra in oglinda, un Alter-Ego. In acelasi timp altul reprezinta un suport pentru fiecare dintre noi: ne influenteaza nivelul de aspiratii si ne imbogateste prin cunostintele sale si cultura sa, prin comportamentele si atitudinile sale intelectuale; ne ajuta sa depasim situatiile critice, ne impune idei prin autoritatea sa sau prin opozitia fata de unele dintre atitudinile si gesturile noastre inadecvate.



Relatiile interpersonale se pot infatisa ca simpla afiliere, exprimata prin cooperare sau sociabilitate, prin atractia fata de altul (iubire, atasament afectiv), prin ura, datorita unor sentimente de inferioritate si de culpabilitate, dar si prin solidaritate umana si angajament.

Studiul relatiilor interpersonale poate fi abordat din doua perspective: teoria armoniei cognitive si teoriile intaririi. Prima teorie sustine ca oamenii incearca sa-si mentina o oarecare armonie cu ceilalti datorita fricii ca, in lipsa acesteia, s-ar instaura o stare de indispozitie, inconfort, rau. De aceea indivizii incearca sa stabileasca relatii de comunicare pozitive (echilibru, simetrie, armonie) si sa evite pe cele negative. Aceasta teorie a fost influentata de studiile lui Heider (1958) asupra echilibrului, de teoria simetriei a lui Newcomb (1961) si de teoria disonantei cognitive (Festinger, 1957). Conform acestor teorii, pentru a ne mentine armonia interioara avem nevoie de cei cu care ne asemanam si-i pretuim pe cei ce ne impartasesc acest sentiment (principiul reciprocitatii). Teoriile intaririi isi extrag substanta din studiul perceptiei reciproce a partenerilor. Intarirea poate veni din exterior, din partea mediului social sau a acelorlalti cu care venim in contact; (teoriile cognitive pun accentul pe rolul individului si a rolului sau in 'armonizare'.

Postulatele teoriilor intaririi sunt urmatoarele:

a)    existenta umana este hedonista, ceea ce inseamna ca scopul vietii este de a cauta si obtine placerea, binele propriu, respingand greutatile si durerile si reducand cat mai mult costurile;

b)    existenta umana este rationala, adica capabila sa selecteze informatiile, sa evalueze probabilitatile si sa ajunga la decizii bune. Efortul individului este acela de a maximiza aceasta competenta, reducand costurile.

Potrivit acestei ultime teorii relatia interpersonala este un schimb social (Homans, 1961). Interactiunile umane ar semana deci cu niste tranzactii economice. Pentru a ajunge la resursele pe care le considera valoroase, individul incearca sa obtina aprobarea celorlalti, afectiunea lor. Daca resursele sunt rare sau dificil de atins, el va intreprinde numeroase schimburi sociale pentru a ajunge la sentimentul de 'satietate', de satisfactie a implinirii personale. Dupa Homans oamenii sunt recompensati, in efortul lor, in functie de 'investitiile' sociale. Exista deci o justitie distributiva in functie de costuri si profit.

Teoria interdependentei sociale (Thibaut si Kelley, 1959) postuleaza interdependenta intre indivizi: fiecare depinde de ceilalti; individul se compara continuu cu altii pentru a obtine noi informatii privind standardele de comportament ale grupului. In functie de aceste informatii obtinute prin comparare isi augmenteaza oferta si isi poate dezvolta un sentiment pozitiv.

Forme de relatii interpersonale

Relatiile intepersonale se pot desfasura la diferite nivele si pot lua diferite forme. Astfel se poate identifica contactul zero, cand individul suporta prezenta altuia dar nu cauta sa intre in relatie cu acesta; relatia superficiala presupune existenta unor centre de interes comune (cinema, muzica, fotbal) dar intr-o maniera neangajanta. Acestea sunt relatiile noastre cotidiene cu colegii, vecinii, cunoscutii. Nivelul reciprocitatii inseamna impartasirea in comun a unor credinte, valori sau sentimente, atasamentul unuia fata de altul sau chiar iubirea.

Teoriile prezentate mai sus ne sugereaza si formele in care relatiile interpersonale se manifesta.

Afilierea exprima natura sociala a existentei umane, aceea de a fi cu ceilalti, nevoia de a conta pe suportul colectiv. Individul uman este obligat sa coopereze pentru a putea trai intre ceilalti; obtinerea resurselor existentei, in atingerea unor scopuri este imposibila in afara acestor orientari atitudinale. Omul este deci dependent de altii, iar aceasta interdependenta se manifesta prin nevoia de afiliere cu grupuri, structuri sociale sau indivizi care ne pot sustine. Contactele sociale ne ajuta sa depasim incertitudinea sau stresul, sa controlam o situatie care provoaca anxietate, sa inlaturam frica.

Atasamentul poate fi definit ca o relatie afectiva intre doua persoane. De exemplu, relatia mama-copil se sprijina pe contactul fizic si expresia faciala (plans sau suras). Au fost identificate trei tipuri de atasament mama-copil: a) relatia de securizare, cand mama este atenta, disponibila, capabila sa raspunda nevoilor copilului. Prin mama copilul exploreaza si descopera apoi mediul inconjurator; b) relatia de evitare cand mama respinge copilul in cautarea de contacte fizice si afective. In acest caz copilul se detaseaza de mama, o evita; c) relatia anxios-ambivalenta apare atunci cand mama este lenta in raspunsurile sale la nevoile copilului sau cand raspunsul sau e imprevizibil. O mama nedispusa sau chiar inaccesibila trezeste protestele copilului, anxietatea sa in final.

Teoria atasamentului cuprinde doua mari tendinte: una care considera relatia de atasament ca fiind instinctuala, alta care o defineste ca o relatie sociala invatata, achizitionata. In ambele cazuri conduita celor doi parteneri este interactiva, incurajand explorarea anturajului, sustinerea prin numeroase semne exterioare a acestui comportament.

Atasamentul comporta deci un raspuns activ la solicitudinea celuilalt si creeaza legaturi afective: grija fizica fata de copil si asigurarea securitatii sale afective.

Prietenia. Aterizat pe Pamant, Micul Print, ciudatul si neprihanitul erou al lui Antoine de Saint-Exupéry, il intalneste pe Sarpe. 'De ce e atat de pustiu aici? Il intreaba. Tare sunt singur. Unde sunt oamenii?' Iar Sarpele, cu intelepciunea sa, ii raspunde: 'Singur te simti si printre oameni'. Daca nu stii sa-i descoperi, daca nu vrei sa-i cunosti, sa comunici cu ei, ramai singur. Si un alt personaj il indruma pe Micul Print sa-i descopere pe oameni. E Vulpea, care-l invata 'imblanzitul', adica valoarea relatiilor umane, a prieteniei care-i leaga si-i transfigureaza. 'Caut prieteni', zice Micul Print, care nu stie ce inseamna 'a imblanzi'. Atunci Vulpea ii spune: 'E un lucru care prea mult e dat uitarii. Inseamna a-ti crea legaturi. Tu nu esti pentru mine decat un baietas, aidoma cu altii, iar pentru tine eu nu sunt decat o vulpe, ca alte multe vulpi. Dar daca ma imblanzesti, tu vei fi pentru mine fara seaman pe lume, viata mi se va insenina. Atunci pasul tau ma va chema din vizuina ca o melodie … Va fi minunat cand ma vei fi imblanzit'. Si-l indeamna: 'Te rog, imblanzeste-ma. Daca vrei sa ai prieteni, imblanzeste-ma. Nu cunoastem decat ceea ce am imblanzit'.

La ora despartirii de Micul Print, Vulpea ii descopera 'taina' sa: '… limpede nu vezi decat cu inima. Ochii nu pot sa patrunda in miezul lucrurilor. Numai timpul «cheltuit» cu un prieten face ca el sa fie atat de pretios. Devii raspunzator pentru tot ceea ce ai «imblanzit»'. Legatura de prietenie, deci, il transforma pe om, il inalta, exprima adevarata masura a aspiratiei omenesti spre perfectiune si implinire.

Relatia de prietenie presupune deci: a) impartasirea reciproca a unor opinii, valori sau trasaturi de personalitate; b) satisfacerea unor nevoi sociale sau personale (de a fi incurajat, sustinut, pretuit, iubit); c) inseamna adesea si o atractie fizica; d) dezvolta un sentiment de placere, fericire, o stare de bine; e) semnalizeaza atractia reciproca, pretuirea la celalalt a unor calitati intelectuale, fizice, morale etc.; f) se manifesta prin nevoia de apropiere fizica de celalalt (prin acordarea increderii si sentimentul de siguranta ce-l incearca in apropierea sa).

Prietenia inseamna ajutor reciproc, sprijin afectiv, sustinere in procesul de integrare sociala.

Relatia de prietenie se sprijina pe trairea sentimentului similaritatii in idei, credinte, apartenenta sociala. Ea apare si se dezvolta in timp, prin cunoastere reciproca, prin parcurgerea impreuna a unor evenimente deosebite, prin probe care trebuie mereu reintarite.

Relatiile intime presupun interiorizarea unor legaturi, cunoasterea profunda a celuilalt. Unii autori inteleg prin relatii intime numai iubirea, altii includ aici si prietenia sau relatiile de rudenie intre membrii aceleiasi familii. Cerandu-le unor adulti sa defineasca intimitatea, Waring (1980) a obtinut urmatoarele teme: impartasirea in comun a visurilor si gandurilor private; sexualitate; afectiunea pentru o alta persoana si angajamentul vis-à-vis de aceasta; absenta resentimentelor; posesiunea unei identitati personale stabile (stima de sine, cunoasterea exacta a nevoilor).

R.J. Vallerand (1994) regrupeaza astfel 'temele' principale ale intimitatii: a) este o nevoie pe care o manifesta un individ fata de altul, intarita prin caldura, schimburi reciproce, efort comun pentru integrare sociala; b) intimitatea poate fi definita ca o capacitate personala, relatia stabila care presupune angajament, sacrificiu, compromisuri; c) apare ca un proces de apropiere intre doua persoane, in incercarea lor de a se cunoaste profund si a-si satisface nevoile si aspiratiile personale; d) intimitatea este factorul favorizant, adesea hotarator al relatiilor intime.

Cum evolueaza relatiile intime? Cand se transforma intr-o relatie interpersonala intima? Lavinger (1988) a identificat trei stadii de dezvoltare: a) un stadiu de atentie (deschidere catre celalalt, acordarea reciproca a atentiei pentru gesturile celuilalt, expresie corporala, contacte fizice); un stadiu de contact superficial, in cadrul unor norme de participare, atasate unor roluri sociale; stadiul mutualitatii presupune o cunoastere profunda a celuilalt, intensitatea sentimentelor.

Relatiile intime nu sunt oarbe, irationale sau doar romantice, pasionale. Ele presupun existenta unor norme sau reguli, in functie de cultura comunitatii si de epoca sau context social-ideologic. Exista chiar un vocabular normativ pentru a descrie emotiile prilejuite de prezenta celuilalt. Pentru a evalua si descrie gradul de indentitate, diferite culturi folosesc expresii specifice, potrivit unor coduri acceptate si utilizate de catre grupuri sau colectivitati mai largi.

Relatiile intime presupun o comunicare continua intre cei doi parteneri, gasirea unor forme specifice de a comunica. Deficitul de comunicare separa cuplurile maritale. Formularea si transmiterea de mesaje hraneste relatia, o intareste continuu.

Determinantii psihosociali ai relatiei

Relatia interpersonala este favorizata de urmatorii trei factori:

a) proximitate sau apropierea fizica, ca si distanta geografica diminuata ne apare ca un incitator al relatiei. Cercetarile lui Festinger, Schachter si Back (1950) au dovedit ca locuirea in apartamente vecine faciliteaza contactele. Aceasta situatie creeaza familiaritate, multiplica ocaziile de intalniri. Dupa stabilirea relatiei, partenerii isi delimiteaza frontierele si - de regula - rezista 'invaziei' unui strain in acest spatiu intim.

b)    Factorul similitudine-complementaritate actioneaza ca o reciprocitate de interese, opinii, gusturi, mod de comunicare. Indivizii care au mai multe in comun (sunt similari) sunt adesea legati si manifesta impreuna predilectii pentru cei ce le impartasesc preferintele. Similitudinile pot imbraca diferite forme: imbracaminte, emotii, statut social. Similitudinea poate dezvolta, celor doi parteneri, stima de sine si crea sentimente pozitive. Complementaritatea, la randul sau, poate si aceasta constitui un factor de relationare. Diferenta intareste adesea relatia, complementaritatea ne apare ca un mecanism compensatoriu.

c) Atractia fizica constituie un alt factor al relatiilor intime. Aparenta fizica influenteaza evaluarea altuia si demonstreaza totodata caracterul irational al unui mare numar de judecati pe care le intreprindem. Persoanele fizice agreabile au mai mari sanse sa fie cautate, apreciate, evaluate pozitiv. Aceasta atractie este favorizata de urmatorul mecanism: oamenii care au o perceptie de sine pozitiva se identifica cu cei care, cred ei, le seamana.






Politica de confidentialitate



DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 1101
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2022 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site