Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

AstronomieBiofizicaBiologieBotanicaCartiChimieCopii
Educatie civicaFabule ghicitoriFizicaGramaticaJocLiteratura romanaLogica
MatematicaPoeziiPsihologie psihiatrieSociologie


EUL SI MECANISMELE LUI

Psihologie psihiatrie

+ Font mai mare | - Font mai mic




EUL SI MECANISMELE LUI

In psihanaliza, Eul ocupa un loc important fiind instanta constienta a personalitatii, acea parte a aparatului psihic care vine in contact direct cu realitatea externa a persoanei. In acest sens, Eul este cel care se opune, ca organizare si dinamica, sferei inconstientului, cu care se afla in permanente schimburi dinamice. Inconstientul manifesta tendinta de actualizare a continutului sau pulsional in sfera Eului constient, in timp ce Eul este instanta care selecteaza aceste continuturi pulsionale.




In afara de aspectul sau dinamic, Eul este instanta personalitatii care ii confera acesteia identitate proprie, configuratia ei specifica, originalitatea si unicitatea ei.

Conceptul de Eu nu este eminamente psihologic, el avand conotatii multiple, problematica lui fiind la intersectia cu moral, filosofia, psihanaliza, psihologia, psihoterapia, sociologia, religia, pedagogia, etc.

In psihanaliza, Eul este instanta suprema a personalitatii reprezentand zona constientului. El este expresia intereselor totalitatii persoanei. Din punct de vedere dinamic, acesta reprezinta conflictul nevrotic sau polul defensiv al persoanei, cel care pune in joc mecanismele de aparare.

Caracteristica esentiala a Eului este fragilitatea. Toate sursele de energie rezida in sfera inconstientului, iar Eul traieste din energiile luate cu imprumut din inconstient.

Eul este supus la triple influente si anume: a inconstientului, a Supra Eului, a lumii externe. De aceea, Freud sustinea ca Eul este sediul conflictelor: exterioare dintre persoana si lume, dintre Eu si inconstient (de ordin interior), dintre Eu si Supra- Eu (de ordin moral)

Aceste conflicte determina modalitati specifice de reactie mai ales prin prisma faptului ca Eul este protejat de doua sisteme de aparare: sistemul de aparare externa si sistemul de aparare interna.

Sistemul de aparare externa este o bariera ce se interpune intre Eu si realitatea lumii externe. In raport cu natura acestei bariere protective (slaba, rigida, repulsiva, permisiva) se realizeaza comunicarea dintre Eu si lumea externa prin intermediul calitatilor sistemului:

stabileste dinamica relatiilor dintre Eu si lume;

protejeaza sistemul personalitatii impotriva factorilor de agresiune externa;

reprezinta un sistem de contraatac al Eului fata de agresiunile exterioare.

Acest sistem de aparare, desi are un caracter automat, se dezvolta prin invatare.

El are un caracter de permeabilitate, dar se poate manifesta si prin raspunsuri stereotipe si rigide la evenimentele lumii exterioare.

Modelul ideal al sistemului de aparare are caracterul unei balante dintre o atitudine cameleonica de plasticitate adaptativa si o atitudine de impenetrabilitate rigida.

Sistemul de aparare interna este o alta bariera protectiva ce se interpune intre Eu si inconstient si care a fost asimilata de unii specialisti- Jung, Sullivan, Brammer- cu subconstientul.

Sistemul de aparare intern, ca organizare, este similar celui extern. Rolul sau principal este acela de a proteja Eul constient de presiunea pulsionala a inconstientului. El previne dezintegrarea sistemului personalitatii sub influenta presiunilor pulsionale exercitate de inconstient asupra Eului.

Modul de organizare a sistemului de aparare intern este foarte rigid, mult mai impenetrabil decat bariera externa de aparare si are, in primul rand, un rol represiv fata de presiunile inconstientului. Singura modalitate prin care se permite pulsiunilor inconstientului sa penetreze aceasta bariera este reprezentata de vis.

In cadrul acestor sisteme de aparare intervin asadar mecanismele de aparare.

Conceptul de mecanism de aparare este unul dintre cele mai populare in psihologia contemporana, si, dupa cum era de asteptat, si unul dintre cele mai controversate si imprecise. Nimeni nu mai pune la indoiala validitatea si valoarea practica a acestuia, insa intrebarile legate de posibilitatea de evaluare, numarul, definirea precisa, operationalizarea sa, sunt departe de a-si gasi un raspuns satisfacator. Mai mult, desi orice psiholog si o mare parte din profani stiu cate ceva despre mecanismele de aparare („you’re in denial” fiind o replica standard in filmele americane si nu numai), reprezentarile conceptului sunt departe de a fi similare, iar operationalizarile sunt mai degraba circumstantiale, situationale si extrem de fluctuante.

La ora actuala termenul mecanism de aparare nu mai este in posesia absoluta a nici unei orientari psihologice, el fiind inserat in teorii dintre cele mai diverse, de la psihanaliza clasica pana la cognitivismul cel mai ortodox. Conceptul are o forta de atractie fenomenala si asta o dovedesc cu prisosinta lucrarile foarte numeroase care ii sunt dedicate (1169 intre 1991 si 1995). Legatura sa cu functionarea patologica si normala la nivel psihic si chiar somatic este deja un loc comun, desi studiile existente nu au reusit o investigare prea ampla a corelatiilor. Pornind de aici, conceptul a fost extins si aplicat unor sfere din ce in ce mai largi si diversificate ale psihismului, astfel incat la ora actuala el este folosit in domenii precum educatia sanitara, medicina tulburarilor fizice sau selectia profesionala. Cu toate acestea, domeniul aplicativ de electie ramane cel clinic, in care mecanismele de aparare joaca un rol foarte important de indicatori ai functionarii si ameliorarii psihice la pacientii in curs de terapie, avand atat o valoare diagnostica, cat si una prognostica foarte mare.

Conceptul de ”aparare” apare pentru prima data la Freud in lucrarea ”Psihonevrozele de aparare” si este folosit pentru a diferentia cele trei tipuri de patologii considerate de el psihogene: isteria (in care este activ mecanismul conversiei afectului), nevroza obsesionala (deplasarea/transpunerea afectului) si psihoza (proiectia sau respingerea concomitenta a afectului si a reprezentarii). Initial Freud a folosit in mod destul de nediferentiat termenii de ”aparare” („toate procedeele de care se serveste Eul in conflictele susceptibile de a conduce la nevroza”) si refulare („un mod de aparare mai bine determinat”, ”un fel de prototip pentru alte operatii de aparare”).

Referindu-ne la mecanismele de apararea exista numeroase opinii din partea specialistilor. Laplanche si Pontalis: ”Mecanismele de aparare sunt diverse tipuri de operatii in care se poate evidentia apararea. Apararea este ansamblul operatiilor a caror finalitate este sa reduca, sa suprime orice schimbare susceptibila de a pune in pericol integritatea si constanta individului biopsihologic. Mecanismele prevalente difera dupa tipul de afectiune avut in vedere, dupa etapa genetica in cauza, dupa gradul de elaborare a conflictului defensiv etc. In general se accepta ideea ca mecanismele de aparare sunt utilizate de Eu, avand deschisa problema teoretica de a sti daca punerea lor in joc presupune intotdeauna existenta unui Eu organizat care sa le constituie suportul.”

Braconnier considera ca mecanismele de aparare sunt mijloacele la care Eul recurge pentru a stapani, controla si canaliza pericolele interne si externe”.

Vaillant, referindu-se la mecanismele de apararea considera ca :”Apararile sunt procese mentale de reglare vizand restaurarea homeostaziei psihice. Ele presupun o deformare temporara a realitatii din cauza unor ganduri, sentimente si comportamente.”

Aceste definitii ne indica principalele repere in delimitarea conceptului de mecanism de aparare:

Ce este? – proces, operatie, strategie, mijloc, etc?

Ce finalitate are? – reducerea unui conflict intrapshic, diminuarea angoasei, restaurarea homeostaziei psihice, protejarea individului impotriva anxietatii ?

In raport cu ce se realizeaza apararea? – pericole interne sau externe?



Prin ce se realizeaza apararea? – suprimarea unui element al conflictului, remanierea realitatii, deformarea temporara a realitati, disimulare?

La ce nivel se realizeaza ? – constient sau inconstient?

Vom incerca in cele ce urmeaza sa dam un raspuns la fiecare din aceste intrebari:

a.       vom considera ca apararile sunt mecanisme psihice, si nu procese intrucat

procesele psihice sunt universale, putand fi intalnite la orice individ, in timp ce mecanismele psihice pot sau nu sa apara toate in viata unui subiect. De asemenea, procesul psihic este un fapt ireductibil, in timp ce unele mecanisme de aparare includ in ele si alte mecanisme: de exemplu, introiectia care presupune intotdeauna o identificare prealabila. Trebuie totusi sa subliniem ca unele mecanisme defensive primare (identificare, proiectie, refulare) sunt veritabile procese psihice. In ceea ce priveste termenii de operatie sau strategie, acestia ni se par nepotriviti deoarece primul face referire mai degraba la o secventa din manifestarea unei aparari, iar cel de-al doilea la o grupare de aparari care servesc acelasi scop.

b.Mecanismele de aparare au functia de reducere a anxietatii legata de un

conflict intre exigente interne disonante ce pot aparea in relatiile dintre diverse instante psihice si chiar la nivelul aceleiasi instante. Consideram ca este vorba de un conflict intern deoarece chiar daca avem de-a face cu un conflict aparent intre o exigenta interna si una externa, in realitate conflictul se naste doar atunci cand exigenta externa a fost indeajuns de mult internalizata pentru a functiona ca exigenta interna. Mai mult, este falsa ideea conform careia mecanismele de aparare ne apara doar de conflictele dintre Eu si Sine; sursa conflictului poate fi atat in relatiile tensionate dintre doua instante distincte ale psihicului, cat si intre doua nevoi/exigente ce tin de aceeasi instanta, dar de nivele diferite ale acesteia (de exemplu, de nivelul constient si inconstient al Eului).

c.      Prin urmare apararea se realizeaza intotdeauna in raport cu un pericol intern, sau,

cu reprezentarea unui pericol intern sau extern.

d.      Orice aparare reusita presupune mentinerea in inconstient a conflictului generator

de angoasa prin deformarea realitatii (modificarea reprezentarii realitatii in sensul mascarii elementelor conflictogene). Gradul de deformare a realitatii poate fi chiar un indice al caracterului patologic al unei aparari (daca activismul nu presupune decat o ignorare a unui aspect al realitatii, proiectia implica o falsificare a acesteia; diferentierile pot merge si mai departe, existand proiectii relativ inocente si altele extrem de nocive).

e.      apararile sunt mecanisme inconstiente, care insa pot fi constientizate; de

subliniat faptul ca un mecanism defensiv devenit constient nu implica si constientizarea conflictului subiacent. In virtutea acestui fapt, ele pot ramane functionale si eficiente chiar daca subiectul este constient ca un anume comportament are o functie defensiva (de exemplu, accesele bulimice care se presupune ca ar servi drept defensa in raport cu anxietatea de separare in relatia cu mama).

In urma consideratiilor de mai sus, definitia pe care o propunem este urmatoarea: Apararile sunt mecanisme psihice inconstiente care se activeaza datorita anxietatii legate de reprezentarea unui conflict generat de un pericol intern sau extern si care au functia de reducere a anxietatii printr-o deformare a acestei reprezentari.

Mecanismele de aparare identificate de S. Freud, pe parcursul a 26 de ani, mai exact din 1900 si pana in 1926, sunt: regresia, sublimarea si formatiunea reactionala; proiectia; intoarcerea impotriva propriei persoane si transformarea in contrariu; introiectia, similara la S. Freud cu identificarea; anularea retroactiva si izolarea. La acestea se adauga refularea, dar nu ca si mecanism de aparare propriu-zis, ci ca o aparare compozita, in sensul ca, Freud considera refularea omniprezenta in toate celelalte defense, ca element comun pentru acestea.

A. Freud. Cele zece mecanisme de aparare listate de ea sunt:

Refularea este mecanism de negare a realitatii

Regresia

Formatiunea reactionala rezida in antrenarea trasaturilor de caracter printr-un

mecanism de aparare/ adaptare de tip circumstantial. In acest fel, nevoia de putere apare ca o consecinta a sentimentului de inferioritate, pe care cauta sa-l supracompenseze

Izolarea

Proiectia este un mecanism foarte primitiv care consta in a atribui lumii



exterioare, in special altora calitatile sau sentimentele ce apartin de fapt subiectului insusi. Ombredane distinge 3 forme de proiectie:

proiectia speculara, similara Sinelui;

proiectia cathartica, ce consta in a-i atribui unei persoane ceva care in realitate nu este;

proiectia complementara ce atribuie altora atitudini capabile de a justifica propria sa stare de spirit.

Introiectia este mecanismul complementar proiectiei si consta in incorporarea

elementelor lumii exterioare considerate ca fiind bune. In acest sens, ea este un mecanism de identificare ce rezida in adoptarea atitudinilor si comportamentelor unor personaje carora le atribuie cele mai mari calitati. Astfel, identificarea devine imitatie

Intoarcerea catre propria persoana apare cand agresivitatea si gelozia se afla in

imposibilitatea de a se exprima prin supunere si administratie; intra in actiune intoarcerea contrariului sau. In aceste situatii, subiectul se martirizeaza, se umileste sau recurge la tentative de suicid;

Anularea retroactiva este un mecanism inrudit cu cel precedent si consta in

anularea oricarui comportament susceptibil de a angaja subiectul si care l-ar putea compromite in mod particular. Acesta este mecanismul tipic al comportamentului obsesiv

Rationalizarea consta in a justifica drept pozitiv un comportament ale carui

motivatii profunde si inconstiente ar fi socialmente inacceptabile

Sublimarea este un mecanism de realizare ocolita a tendintelor, pulsiunilor sau

dorintelor, care in mod direct, nu pot fi acceptate de realitate

Pe langa acestea, autoarea face referire si expliciteaza si alte defense, pe parcursul lucrarii ”Eul si mecanismele de aparare”, acestea fiind: negarea prin fantasma, negarea prin cuvant si act, identificarea cu agresorul, altruismul, ascetismul, intelectualizarea, identificarea.

Mecanismele de aparare din DSM IV cuprind cinci mecanisme identificate initial de A. Freud, si anume: introiectie, regresie, orientare catre sine, transformare in contrariu si sublimare. La acestea se adauga alte treisprezece: agresiunea pasiva; clivajul; deplasarea; deprecierea; disocierea; idealizarea; intelectualizarea; rationalizarea; refuzul realitatii; reprimarea; reveria autista; somatizarea; traducerea in act.

O clasificare mai precisa si riguroasa este cea emisa de Valliant criteriul de clasificare este considerat caracterul adaptativ al mecanismelor de aparare in cursul vietii adulte. Astfel, se ajunge la urmatoarele categorii:

1) apararile psihotice: proiectia deliranta, distorsiunea si refuzul psihotic;

2) apararile imature: proiectia, fantezia schizoida, ipohondria, agresiunea pasiva, activismul (identificat cu acting-out-ul), disocierea;

3) apararile nevrotice sau intermediare: deplasarea, izolarea afectului, refularea, formatiunea reactionala;

4) apararile mature: altruismul, sublimarea, reprimarea (inlaturarea), anticiparea, umorul.

O alta clasificare ce merita a fi mentionata este cea realizata in DSM IV fiind descrise sapte niveluri ale functionarii defensive:

1) nivelul adaptativ ridicat: anticiparea, capacitatea de a recurge la celalalt (afiliere), altruismul, umorul, autoafirmarea, autoobservarea, sublimarea, reprimarea (cu titlu de exemplu). Scopul defenselor corespunzatoare acestui nivel este de a realiza adaptarea optima la factorii de stres, accentuarea sentimentului de gratificare, realizarea unei constientizari a sentimentelor, ideilor, consecintelor, precum si asigurarea echilibrului optim intre motivatiile conflictuale.

2) nivelul inhibitiilor mentale (al formatiunii de compromis): deplasarea, disocierea, intelectualizarea, izolarea afectului, formatiunea reactionala, refularea, anularea retroactiva. Mecanismele mai sus amintite au rolul de a mentine in afara constiintei idei, sentimente, amintiri, dorinte, temeri ce sunt susceptibile de a reprezenta o amenintare potentiala.



3) nivelul distorsiunii minore a imaginii: deprecierea, idealizarea, omnipotenta. Scopul – reglarea stimei de sine, imaginii de sine, imaginii corporale, imaginii celorlalti.

4) nivelul negarii cuprinde: refuzul, proiectia, rationalizarea, ce au rolul de a mentine in afara constiintei factorii de stres si pulsiuni, idei, afecte, sentimente de responsabilitate neplacute sau inacceptabile, ele fiind atribuite eronat unor cauze externe.

5) nivelul distorsiunii majore a imaginii: reveria autista, identificarea proiectiva, clivajul imaginii de sine sau al imaginii de ceilalti.

6) nivelul actiunii: activism, retragere apatica, plangere, cuprinzand solicitarea unui ajutor si respingerea ajutorului si agresiunea pasiva implica utilizarea, in prezenta unor factori de stres interni sau externi, a actiunii sau a retragerii.

7) nivelul disreglarii defensive: proiectia deliranta, refuzul psihotic, distorsiunea psihotica implica un esec al reglarii defensive in fata factorilor de stres, ceea ce antreneaza o ruptura in raport cu realitatea obiectiva.

Perry lanseaza o clasificare ce are puncte comune cu cea din DSM IV:

1) aparari-actiune (ex. agresiunea pasiva)

2) aparari borderline sau limita (ex. clivajul)

3) aparari-negare (ex. refuzul)

4) aparari narcisice (ex. omnipotenta)

5) alte aparari nevrotice (ex. refularea)

6) aparari obsesionale (ex. anularea retroactiva)

7) aparari mature (ex. sublimarea)

Deformarea realitatii ia diverse forme in functie de tipul specific de aparare:

in anticipare, are loc o deformare a dimensiunii timp prin proiectarea intr-un moment din viitor, sau, mai bine spus, prin transpunerea unui moment viitor in prezent.

in activism, deformarea consta intr-o ignorare a unui element conflictogen din realitate; aceeasi operatie este decelabila si in negare, refulare, reprimare si refuz al realitatii (diferentele de ordin calitativ sunt insa foarte mari si permit analiza distincta a fiecarui mecanism in parte).

in clivaj, din doua elemente disonante din realitate este suprimat (prin refulare) unul, in timp ce celalalt este suprainvestit si ipostaziat.

in proiectie, realitatea este ”imbogatita” cu elemente care de fapt nu ii apartin. Este ca si cum cineva ar merge pe strada ocolind niste oameni imaginari.

in omnipotenta, realitatea este deformata prin exagerare, hipertrofiere, raporturile cu lumea sunt inversate astfel incat Eul devine un Gulliver in tara piticilor printre ceilalti.

in intoarcerea impotriva propriei persoane disconfortul psihologic este proiectat in totalitate la nivelul Eului, culpabilizat pentru toate suferintele si esecurile, si, consecutiv, agresat pentru toate aceste vinovatii mai mult sau mai putin imaginare. Distorsiunea apare aici sub forma asumarii a tot ce este rau si a autoculpabilizarii excesive si, paradoxal, victimizante.

in rationalizare, intelectualizare si refugiu in reverie, realitatea este deformata fie in sensul negarii afectului, fie in sensul negarii ratiunii si a imperativelor acesteia. Si intr-un caz si in celalalt avem de-a face cu un subiect care priveste realitatea cu un singur ochi – al ratiunii si logicii, sau al dorintei si afectului.

in regresie asistam la o distorsiune temporala, timpul psihologic fiind cu mult depasit de cel obiectiv; subiectul trateaza prezentul ca si cum acesta ar fi trecut, se scoate pe sine din realitate si se transpune intr-o lume devenita virtuala.

prin umor realitatea este colorata intr-un ”roz antidepresiv”, iluzia cromatica facand suportabila o perspectiva altminteri nu prea vesela

agresiunea pasiva pune in act o fantasma de putere magica a subiectului care isi pedepseste agresorul oarecum de la distanta (lasand razbunarea pe seama destinului, care bineinteles, ii este aliat fidel, sau folosindu-se de puterea refuzului sau a ignorarii); avem de-a face tot cu o deformare a imaginii de sine in care subiectul isi pastreaza aparenta de persoana superioara sau evita propria incapacitate de a se angaja intr-un conflict deschis care l-ar face sa se simta mult prea vulnerabil.

in altruism, ascetism si contrainvestire subiectul isi falsifica imaginea de sine si propune lumii o fata cosmetizata dupa standardele morale sau sociale la moda.

in sublimare avem de-a face cu un subiect ai carui lotusi cresc din noroi in timp ce el prefera sa creada ca isi trag seva din eter.






Politica de confidentialitate



DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 1209
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2021 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site