Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  


AstronomieBiofizicaBiologieBotanicaCartiChimieCopii
Educatie civicaFabule ghicitoriFizicaGramaticaJocLiteratura romanaLogica
MatematicaPoeziiPsihologie psihiatrieSociologie


LOCUL SI ROLUL PSIHODIAGNOZEI IN CADRUL STIINTEI SI PRACTICII PSIHOLOGICE; FUNCTIILE PSIHODIAGNOZEI

Psihologie psihiatrie

+ Font mai mare | - Font mai mic



LOCUL SI ROLUL PSIHODIAGNOZEI IN CADRUL STIINTEI SI PRACTICII PSIHOLOGICE FUNCTIILE PSIHODIAGNOZEI




1.1. Psihodiagnoza si evaluare psihologica

1.2. Concepte cheie: examen psihologic, instrument psihologic, observatia in examenul psihologic, conduita examinatorului

1.3. Procesul decizional in psihodiagnoza

1.4. Psihodiagnoza formativa - tendinta contemporana

1.5. Functiile psihodiagnozei

1.6. Consecinte negative ale testarii psihologice

1.7. Conceptul de normalitate psihica

1.1. Psihodiagnoza si evaluare psihologica

Evaluarea psihologica este un set de proceduri utilizate de o persoana pentru dezvoltarea unor imagini, pentru a lua decizii si a verifica ipotezele despre modelele de caracteristici ale unei alte persoane, modele care-i determina acesteia din urma comportamentul in interactiune cu mediul.

Scopurile evaluarii includ in general:

1. Producerea de imagini (putem dezvolta descrieri si imagini despre o anumita persoana);

2. Producerea de decizii (evaluarea persoanei are ca finalitate producerea de decizii despre relatia acelei persoane cu mediul ei actual sau cu mediile posibile: adecvare, normalitate, functionalitate, disfunctionalitate);

3. Verificarea de ipoteze, construirea unei teorii (evaluarea ca suport pentru testarea ipotezelor despre personalitate).

Psihodiagnoza este activitatea specifica care foloseste intermedierea prin diferite tipuri de instrumente pentru a obtine informatii valide despre structura, dinamica psihica si personalitatea unei persoane. Ca instrumente sunt utilizate: testul psihologic; alte metode precum observatia comportamentului verbal sau non-verbal; interviul.

Evaluarea psihologica tine de substanta psihologiei pentru ca: evaluarea se refera la oameni, situatii prezente, cauze; evaluarea se poarta si asupra comportamentului grupului referitor la un reper; evaluarea este implicata in cercetarea psihologica, atat in cea ce priveste structurarea corecta a ipotezelor de cercetare, cat si in evaluarea diferentelor dintre diferitele faze ale acesteia.

Criteriile psihodiagnosticului traditional, mai ales sub aspectul psihometriei clasice se refera la:

natura standardizata a testelor aptitudinale;

interventia minimala a examinatorului astfel incat subiectul sa recurga la propriile sale resurse intelectuale;

inghetarea sistemului de evaluare la nivelul examinarii rezultatelor ca atare, combinat cu un mod relativ artificial de comunicare a acestora (ceea ce impiedica pe multi subiecti sa aiba acces la confirmarea potentialului intelectual);

examinarea sub forma unui interviu in care subiectul nu este informat despre pertinenta raspunsurilor sale;

eventualele incurajari permise de standardizare au o scazuta autenticitate pentru ca nu implica valoarea raspunsului ci urmaresc doar obtinerea unei atitudini pozitive a subiectului fata de situatia de testare;

conditiile testarii sunt identice pentru toti subiectii, desi nu toti sunt pregatiti pentru a se adapta la acestea (unii se acomodeaza mai greu la interactiunea limitativa si nu pot profita autentic de acest tip de relatie limitativa cu psihologul; unii dintre subiecti au o eficienta semnificativ crescuta daca primesc intariri pozitive si / sau repetate, in timp ce alti subiecti nu sunt influentati de astfel de conduite.

In anii 60 ai secolului XX a aparut un nou curent, evaluarea comportamentala care incearca sa determine ce fac indivizii, unde, cand si in ce circumstante.

In evaluarea si predictia comportamentului se porneste in primul rand de la comportamentul motor si verbal manifest si se renunta la inferentele sau interpretarea rezultatelor la teste. Evaluarea de tip comportamental se delimiteaza de evaluarea psihometrica, implicand ca principii specifice (Fernandez-Ballesteros, 1993): observarea ca metoda principala de masurare; abandonarea chestionarelor de personalitate ca incapabile sa descrie probabilitatea raspunsurilor sau variabilele care afecteaza aceste probabilitati; renuntarea la testele traditionale care evalueaza trasaturi psihice precum structurile mentale si renuntarea la principiile psihometrice.

Desi au pornit de la negarea psihometriei si a necesitatilor metrologice riguroase, in prezent se subliniaza necesitatea de a se lucra si in evaluarea comportamentului cu instrumente corespunzatoare ca fidelitate si validitate, verificate psihometric. Testele psihologice continua sa fie aplicate, la fel chestionarele de personalitate mai ales cele privind factorii care influenteaza comportamentul si care nu pot fi observati direct, precum motivatia. Au fost create metode si instrumente proprii de masurare: tehnici de observare, proceduri fiziologice; interviuri structurate; tipuri noi de scale de evaluare de catre alte persoane.

In tendintele contemporane ale acestei directii, se pot deosebi doua tipuri de modele de evaluare:

1. abordarea nomotetica a trasaturii care are ca obiect de studiu trasaturi sau sindroame precum anxietatea, depresia etc. si care dezvolta metode pentru evaluarea deductiva si stabileste gradul de adecvare al acestor instrumente in functie de modul in care variaza scorurile lor intre indivizi;

2. abordarea ideografica a comportamentului, care are drept obiect de studiu un comportament specific, dezvoltand procedee pentru evaluarea inductiva si stabilind gradul de adecvare al acestor proceduri prin modul in care variaza scorurile la acelasi individ.

Deosebirea principala intre evaluarea psihodiagnostica traditionala si evaluarea comportamentului consta in faptul ca in teoria psihometrica scorul observat la test este compus dintr-un scor real - care reflecta o entitate interna stabila si o eroare de masura. Acest lucru permite evaluare unui instrument de examinare ca adecvat daca scorurile observate la o aceeasi persoana, in ocazii diferite, nu difera prea mult (fidelitatea).

In evaluarea comportamentala, acesta nu este, prin definitie considerat ca stabil. Variatia scorurilor observate la test, pentru acelasi individ, poate fi determinata de schimbarile produse in comportamentul sau si nu de imprecizia instrumentului. Cand se apeleaza la teste se cauta sa se explice cauzele schimbarii si sa se determine variabilele responsabile de aceasta fara a se face ipoteze privind eroarea de masura.

De asemenea, in privinta indicilor psihometrici, in evaluarea comportamentala nu este utilizata nici validarea concurenta ca posibilitate de predictie si nu se cer nici valori mari ale coeficientului de fidelitate test - retest.

In prezent, testarea psihologica ti-a modificat semnificativ abordarea evaluarii psihologice intr-o noua directie. Metodele moderne tind sa devina dinamice si formative.

Evaluarea formativa pune in discutie in relatia ce exista intre invatare si potential, invatare si performanta ca factor fundamental pentru dezvoltarea si functionarea proceselor cognitive.

Evaluarea formativa este interesata de decelarea acelor factori cognitivi sau de natura nonintelectuala care determina calitatea adaptativa la o situatie problematica.

In acest sens evaluarea tinde sa fie similara unui experiment formativ in masura in care isi propune sa determine o serie de modificari la situatia clasica de testare, modificari care tin de scopul urmarit si de motivatia relatiei evaluative. In interpretarea rezultatelor la care ajunge subiectul se urmareste evidentierea potentialului de invatare si a modalitatilor specifice de procesare a informatiilor.

Deosebirile principale intre conceptul traditional de psihodiagnoza si cel modern constau in urmatoarele aspecte:

diagnoza capacitatilor subiectului se finalizeaza printr-un rezultat exprimat ca coeficient intelectual, nivel de performanta etc., care are un rol constatativ punand accent pe produsul activitatii cognitive implicate in testare. De exemplu, doi subiecti care au obtinut acelasi Q.I. pot prezenta mecanisme rezolutive care au produs acea performanta cognitiva total diferite. Psihodiagnoza traditionala nu se preocupa de variatiile procesului intelectual rezolutiv ci doar de rezultatul acestui proces si nu spune cum se poate ameliora performanta obtinuta, posibilitatile de dezvoltare a capacitatii respective;

evaluarea formativa se centreaza mai ales pe proces si nu pe produs, iar rezultatul obtinut de subiect este privit ca un 'potential de invatare'; se pune accent pe capacitatea subiectului de a profita diferential de ceea ce pot oferi metodele de invatare educationala;

dinamismul are un dublu sens, dinamizarea relatiei examinator - examinat (subiectul nu asista pasiv la performantele sale) si dinamizarea testului evaluata prin masurarea castigului cognitiv, prin distanta dintre pretestare si post testare. Diagnosticul devine formativ, in sensul in care poate ghida interventia, modificarea cognitiva necesara ameliorarii performantelor intelectuale.

1.2. Concepte cheie: examen psihologic, instrument psihologic, observatia in examenul psihologic, conduita examinatorului

Examen psihologic

Orice examen psihologic implica cateva aspecte comune:

relatia examinator - subiect;

evaluarea sarcinii rezolvate de subiect de catre examinator;

dorinta examinatorului de a evalua comportamentul subiectului;

calitatile specifice ale sarcinii, precum, de exemplu, ambiguitatea sau lipsa de familiaritate cu stimulii.

Situatia de examen psihologic este conceptualizata ca o interrelatie intre doua persoane in care ambele cauta sa afle informatii prin mijlocirea interactiunilor reciproce. Ambii, examinator si subiect furnizeaza un anumit imput in cadrul acestei interpretari, in termeni de stimuli si ambele primesc un feedback in termeni de raspunsuri. Scopul interactiunii este informarea cu caracter specific (precum, de exemplu, informarea sistematica despre subiect). Desi in sistem ambele persoane primesc informatii, iar subiectul poate castiga informatii despre sine, scopul specific al testarii este de a informa examinatorul. Bazandu-se pe ele, acesta va generaliza o serie de ipoteze despre modul cum functioneaza subiectul intr-un numar de situatii sau interactiuni diferite. In acest scop, examinatorul verbalizeaza un numar de intrebari, de teste standardizate si sistematice la care primeste raspunsurile subiectului.

In cadrul acestei interactiuni intervin o serie de factori care pot influenta sistematic informatiile precum, de exemplu: metoda de testare, stilul de interviu, secventa de prezentare a testului sau testelor. Examinatorul aduce in examen propria personalitate, trebuintele si caracteristicile sale psihofizice in interactiunea care are loc, iar aceste trasaturi alaturi de metodologia de testare joaca un rol important in determinarea variabilelor la care raspunde subiectul.

Sunt descrise cel putin 6 variabile relevante: caracteristicile fizice ale examinatorului; prezenta sau absenta sa din camera de testare; comportamentul sau, 'cald' sau 'rece'; conditionarea operata asupra comportamentului verbal al subiectului; efectul examinatorului ca persoana in afara evaluarii personalitatii sale; efectul examinatorului ca persoana cu evaluarea personalitatii sale.

Subiectul examinat reactioneaza si raspunde la toti stimulii care il inconjoara si raspunde la ceea ce este o mixtura de stimuli relevanti si irelevanti. Produsele sale sunt astfel un rezultat al reactiilor sale particulare la itemii testului si la examinator ca intreg.

Raspunsurile sale indica felul cum isi organizeaza impulsurile in timpul interactiunii cu examinatorul intr-o situatie specifica. Administrarea testelor de diferiti examinatori sau de acelasi examinator, dar in contexte diferite, poate conduce la rezultate diferite.

Exista o serie de variabile care afecteaza implicarea subiectului, precum setul subiectiv, clasa sociala a subiectului si stresul situational.

Pornind de la scopul interactiunii in examinarea psihologica, anume setul de generalizari sistematice pe care trebuie sa le realizeze examinatorul, o sursa posibila de interpretare eronata este faptul ca examinatorul trebuie sa ia anumite decizii care privesc ceea ce a produs subiectul. Examinatorul va acorda mai multa atentie anumitor raspunsuri, le va ordona intr-o secventa, le ca evalua si va introduce notiuni teoretice proprii pentru a da sens si continuitate observatiilor sale. Este posibil ca examinatorul sa interpreteze eronat fie datorita perceptiilor sale subiective datorate caracteristicilor sale de personalitate, fie datorita cunoasterii limitate a valorii stimulului de catre subiect. De exemplu, exista o tendinta a examinatorilor de a examina diferit protocoalele testelor proiective si in functie de clasa sociala a subiectului (de exemplu, pentru protocoale in esenta similare, cei din clasa de jos sunt interpretati ca neadaptati, existand tendinta de a primi prognosticuri mai proaste comparativ cu clasa de mijloc. Pentru cei din clasa de jos, rezultatele sunt mai frecvent interpretate in termeni de psihoze, tulburari caracteriale comparativ cu cei din clasa de mijloc diagnosticati, pentru aceleasi tipuri de raspunsuri ca nevrotici sau normali.

Examenul psihologic nu are o singura forma. In functie de obiectivul examenului, de gradul de formalizare exista diferite variante. Din perspectiva gradului de formalizare s-au constituit, inca de la inceputul secolului XX, doua tipuri de abordari extreme pornind de la psihologia experimentala, psihologia diferentaila si psihologia clinica:

Examenul psihometric ale carui principii si metodologie foarte formalizata pornesc de la definitia lui E. L. Thorndike 'Daca un lucru exista, existenta sa are o anumita masura cantitativa'; In consecinta, psihologia se ocupa cu trasaturi distincte care au o existenta reala, trasaturi pe care le prezinta toti oamenii desi in masura diferita;

Examenul clinic, in cadrul caruia aspectul formal a scazut din importanta si examenul in intregul sau este centrat si deschis catre problemele caracteristice, specifice ale individului examinat. Intelegerea acestora cere o observare sensibila prin mijloace adecvate si datele integrate intr-o impresie generala, un intreg specific.

Atat in privinta calitatilor psihometrice si a standardizarii, cat si a gradului de deschidere fata de specificul subiectului examinat:

foarte multe aspecte ale instrumentelor psihologice se leaga de dihotomizarea examinarii in formala si deschisa;

totusi, diversitatea scopurilor si situatiilor care cer examinare au condus la forme mixte, in care, in diverse grade sunt implicate si sa se pastreze si formalizarea si deschiderea.

De exemplu: situatia examenului in cadrul consilierii educationale, de cuplu, de cariera, cere un grad de formalism in ceea priveste utilizarea unor tipuri de probe inalt standardizate, dar cere o interpretare mai centrata pe necesitatile clientului, deci mai putin formalizata. De asemenea sunt incluse probe mai putin standardizate, interviul este mai deschis, etc.

La extrema formalizarii conditiilor de examinare, a administrarii probelor, a interpretarii acestora este examenul de selectie, in care fiecare proba este inclusa intr-o baterie si este calculat exact ponderea semnificatiei rezultatului fiecarui test in diagnoza sau predictia eficientei subiectului fata de anumite tipuri de cerinte profesionale.

Stilurile celor doua tipuri de examene difera deci si in functie de: definirea sarcinilor utilizate, dar si de tipul de control al raspunsului, de inregistrarea obiectiva a datelor fundamentale, de cotarea formalizata sau nu a rezultatelor, de modul de combinare numerica a datelor pentru a se ajunge la o decizie, de validarea critica a interpretarilor.

Desigur, in practica, in functie de cerintele specifice ale examenului, variaza intr-o anumita masura gradul de obiectivitate si de formalizare a administrarii, cerintelor sarcinilor testului, cotarii si interpretarii rezultatelor.

Instrument psihologic

Un instrument psihologic este o procedura sistematica de a evalua comportamentul uneia sau mai multe persoane. Caracteristicile profesionale ale testului ca instrument de evaluare sunt obiectivitatea si standardizarea. Un instrument de masura profesionist trebuie evalueze pe o scala de unitati egale, standardizate. De asemenea, standardizarea inseamna procedura de lucru, procedura de inregistrare a rezultatelor, cotarea, interpretarea rezultatelor. Orice conditii care afecteaza performanta la instrumentul de testare trebuie specificata: materialul de testare, instructiunile de administrare si cotare, conditiile de examen.

Instrumentul psihologic nu este deplin obiectiv, dar gradul de obiectivitate implica certitudinea interpretarilor: orice psihodiagnostician care ia cunostinta de o anume performanta la test va ajunge la aceeasi evaluare privind rezultatele subiectului.

Obiectivitatea inseamna inregistrarea observatiilor pentru a elimina erorile de rememorare, notarea raspunsurilor dupa anume reguli. Cele mai obiective instrumente sunt testele cu raspunsuri corecte pentru ca se utilizeaza o grila de corectare stabila. Dar si in testul cu raspunsuri libere si in observarea comportamentului se poate ajunge la un anumit grad de obiectivitate.

Exista mai multe tipuri de instrumente psihologice. In general, din perspectiva gradului de standardizare putem regasi aceleasi doua extreme: probe strict formalizate; si probe, precum incluse in tehnicile proiective, care au capacitatea si virtutea de a se deschide catre problemele specifice individului, dar ar caror grad de formalizare este mai putin ridicat datorita atat ambiguitatii in materialul testului, cat si variabilitatii individuale a continuturilor raspunsurilor.

Exista si o serie de instrumente psihometrice foarte formalizate, dar care au relevanta pentru examenul clinic special: unele sunt folosite in examenul clinic pentru evaluarea gradului de deficienta sau deteriorare; altele sunt folosite pentru evaluarea normalitatii si a gradului de discernamant.



Observatia in examenul psihologic

Observatia este o tehnica sistematica, obiectiva, ce trebuie sa completeze orice examene. Prin observatie: se faciliteaza interpretarea rezultatelor obiective si furnizeaza date obiective. De fapt, exista doua extreme de realizare a observatiei in examinarea psihologica. O maniera intuitiva care il poate conduce pe examinator in final la o imagine globala, dar mai putin diferentiata despre persoana. O maniera formala, neutra, cu inregistrarea faptelor, cu cotarea sistematica a gesturilor conform unei grile, ceea ce conduce la o imagine analitica, foarte diferentiata, dau mai putin integrata.

In practica, nu orice comportament poate fi analizat prin observatia sistematica, pe portiuni notate obiectiv. Uneori, observatiile ulterioare pot corecta interpretarile initiale iar un fapt relativ minor se poate dovedi, ca semnificatie, mai important ca o serie de aspecte surprinse prin grila de observare sistematica. In acelasi timp, notarea impresiilor care apar in timpul testarii sufera variatii semnificative; uneori, impresiile se modifica in decursul examenului in functie si de natura activitatii in care este implicat subiectul iar aceste modificari devin chiar centrul de interes al interpretarilor. Examenul este uneori centrat nu pe succesiunea de momente, ci ca un proces global, structurat, dinamic.

De regula sunt incluse in observare: atitudinea subiectului fata de probe, fata de examen, fata de examinator, intensitatea muncii sale si variatiile ei; increderea in sine (insecuritatea, dependenta, anxietatea, ambitia, efectul succesului sau esecului, interesul obiectiv fata de teste sau interesul ludic.

Conduita examinatorului

Atitudinea examinatorului poate evolua intre obiectiv si personal, subiectiv. In prima ipostaza apare formal, ofera instructiuni sau explicatii neimplicativ, inregistreaza raspunsurile sec, evita orice apropiere personala sau abordare personala. In cea de a doua, pare sa inlature caracterul de examen prin comportamentul sau deschis, binevoitor, prin oferta de ajutor si implicare emotionala. Se sprijina insa adaptarea atitudinii la caracteristicile examenului si ale subiectului examinat (varsta, nivel de intelegere etc.). Atitudinile deschise care mascheaza caracterul de examen al situatiei, in relatia cu subiectii anxiosi. Cu cei neincrezatori, se recomanda o atitudine deschisa, cu explicati privind faptul ca rezultatele examenului nu se folosesc impotriva lor, cu explicarea semnificatiei sarcinilor.

In conduita sa in examen, examinatorul profesionist nu are dreptul sa se impacienteze, sa manifeste o atitudine de tutelare, pedagogica. Subiectul nu trebuie ajutat cand este in dificultate, in afara situatiilor cand este evidenta suferinta sa din cauza nereusitei. Explicatiile nu trebuie sa fie nici prea lungi, nici prea circumscrise; scurte si la obiect. nu va utiliza un test daca nu cunoaste instructiunile de administrare si tehnica testului. Supravegherea pe care o realizeaza in timpul rezolvarii testului de catre subiect nu ii permite sa intervina si sa perturbe spontaneitatea comportamentului si activitatii subiectului, pentru ca poate crea insecuritati acestuia.

Trasaturi de dorit ale examinatorului

  • sanatate si siguranta emotionala;
  • umor;
  • flexibilitate;
  • abilitatea de a intra in legatura cu oamenii;
  • interes pentru rezolvarea problemelor prin intermediul aplicarii rezultatelor conceptuale sau clinice ale testelor (opus interesului exclusiv pentru performanta cantitativa);
  • sa-si fi dezvoltat o orientare teoretica compatibila cu explicarea unui comportament; astfel poate conceptualiza problema prezenta a subiectului intr-un mod teoretic care are sens si consistenta (nu incoerenta si bazata pe presupuneri);
  • acest ultim aspect ii va da si posibilitatea de a selecta o baterie mai bogata si compatibila cu integrarea unitara a rezultatelor, care poate da sens rezultatelor la testele parcurse de cel examinat psihologic.

1.3. Proces decizional in evaluarea psihologica

Interventiile la nivelul vietii umane sunt foarte private si implica un proces foarte delicat. Este nevoie sa fii sigur ca poti controla cat de multe variabile posibil si sa gasesti strategiile si ratiunea interventiei.

Justificarea esentiala pentru testare este dea obtine informatii care sa te sprijine in rezolvarea unei probleme prezente. Eficienta unei interventii creste prin intelegerea naturii problemei prezente, prin utilizarea unor instrumente formale si informale pentru a obtine o informatie bogata si variata.

Acest lucru impune un prim set de reguli:

  • testarea psihologica se face doar cand exista o problema specifica, care este suficient de bine definita pentru a permite sa decizi daca testarea este adecvata si felul cum o poti adecva;
  • testarea inseamna si capacitatea celui care examineaza de a traduce informatia data de test in prescriptii cu inteles, practice si adecvate situatiei si problemei, inclusiv la nivelul recomandarilor pentru cel examinat psihologic. In acest sens, adecvarea strategiilor se refera si la specificul domeniului, de exemplu: pentru profesor vor fi traduse in strategii educationale si adecvate la limbajul profesorului; pentru pacient, vor fi adecvate nivelul lui de limbaj al acestuia; pentru consilier, in limbajul de consiliere; pentru un angajator, in limbajul si criteriile specifice angajatorului;
  • cere cunoasterea si folosirea adecvata a consideratiilor etice, deotologice privind testarea psihologica.

Modelari ale strategiei de decizie

Sarcina psihodiagnostica impune doua nivele de decizie: 1. clasic, clasificarea euristica si 2. prin modelare, evaluarea comparativa.

Prima abordare reflecta modul traditional de concepere a diagnosticului in medicina, respectiv se bazeaza pe 'sisteme nozologice' (o colectie cunoscuta de informatii cheie ce pot fi identificate prin simptoame observabile) si un set informal de principii care ghideaza procesul de inferenta.

A doua introduce o noua dimensiune, a diagnosticului constructiv si se bazeaza pe un model structural al sistemului si pe un model formal de comportament definibil ca 'normal', 'echilibrat', 'adecvat' vs. 'defect', 'inadecvat', 'deficient', 'patologic'.

In psihologie diagnosticul traditional se refera la un proces sau la comportament din perspectiva modului cum este specificat acesta. Psihodiagnosticianul trebuie sa decida prin identificarea unui set de conditii sau cauze care indica o anumita functionare pozitiva sau negativa, care se poate evidentia in comportamentul observat. Distanta dintre 'normal' si 'anormal' nu este relevanta in contextul diagnozei; este important faptul ca observarea permite identificarea functionarii negative. Psihodiagnosticul se refera la un anume aspect dintre simptoamele care sunt observabile si continuturile sau cauzele care au condus la acestea; este o forma particulara de explicatie a functionarii pozitive sau negative cu sprijinul unei anumite teorii asupra psihicului.

In modelele de tip constructiv decizia se face pe baza modelului structural al sistemului diagnosticat. Se procedeaza prin recunoasterea simptoamelor si referirea lor la un model de sistem. Selectia modelului, a substratului este, in practica, un tip dificil de inferenta. Munca reala de construire a diagnosticului incepe prin testarea functionala a fiecarei componente prin compararea raspunsului real cu cel specificat. Psihodiagnoza constructiva poate astfel 'construi' toate tipurile de disfunctii care pot apare in interiorul unui sistem, chiar si pe cele empirice care nu s-au manifestat inca.

Fenomenologia testarii psihologice

Conceptul de 'fenomenologie a testarii' a fost formulat de Snygg si Combs in 1959, si sensul sau a ramas stabil si dupa mai bine de jumatate de secol: abilitatea dea castiga si apoi intelege cadrul intern de referinta al altei persoane. Definitia include mai multe aspecte:

  • in primul rand insemna a intelege lucrurile in modul in care le intelege cealalta persoana, respectiv abilitatea de a simtii si intelege felul in care subiectul testat simte si intelege;
  • in al doilea rand, o astfel de abordare este singura care garanteaza ca examinatorul va fi capabil sa efectueze o evaluare cu sens asupra subiectului (diagnostica si prognostica, si cu sens pentru acesta si, la nevoie, sa gaseasca modalitati de rezolvare a unor problema;
  • implica si o sensibilitate si intuitie fata de limbajul verbal si nonverbal al subiectului, respectiv capacitatea de a intelege nu numai comunicarea logica ci si pe cea simbolica;
  • procesul este dificil pentru persoanele care sunt rigide, defensive si se simt amenintate, care introduc astfel un nivel de anxietate si subiectivism in relatia cu cel examinat psihologic.

In testarea psihologica decizia implica decelarea tuturor tipurilor de influente, a proceselor dinamice de interferente si interdependente. Modelate, acestea pot fi grupate in functie de trei zone de emitere de informatii: mediul sociocultural si fizic; psihicul subiectului cu nivele diferite de accesibilitate; instrumentele psihologice cu nivele diferite de profunzime.

Din perspectiva influentelor exterioare trebuie decelate modelele specifice si caracteristica situatiilor in care are loc examinarea. Mediul tine de caracteristicile concrete ale situatiilor de testare si de starile mediului fizic (conditiile de iluminare, clima, temperatura).

La nivelul subiectului putem decela un nivel relativ accesibil si vizibil de date privind structurile comportamentale similare sindroamelor si a simptomelor din medicina; si un nivel unde accesibilitatea este mediata multiplu, respectiv acele informatii care se refera la infrastructura psihica, la substratul neuro-biologic si la substratul genetic.

Interferente care trebuie decelate apar si din perspectiva instrumentelor utilizate care pot privi performanta subiectului, autoevaluarea, perceperea si evaluarea celorlalti, evaluarea unor dimensiuni ale personalitatii prin metode psihometrice sau prin metode proiective.

Psihismul subiectului: avem in fata un tot unitar care reprezinta o unitate functionala a mai multor instante:

una vizibila, a comportamentului observabil, in care deosebim anumiti indici comportamentali sau simptome si clusteri comportamentali analog sindroamelor din medicina;

constiinta (structura psihica constienta) - continuturile si procesele psihice constiente, despre care subiectul stie si poate relata despre dinamica si mecanismele psihice;

substratul inconstient al psihismului, (infrastructura psihica profunda) in care intervin o serie de mecanisme, procese, continuturi pe care subiectul nu le cunoaste.

Dincolo de constiinta si inconstient avem o infrastructura functionala, biologica, si anume substratul neuro-biologic si cel genetic; ne adresam intregii unitati functionale.

Instrumentele de evaluare aduc informatii din diverse unghiuri de vedere asupra subiectului pentru ca:

1. Folosim teste destinate evaluarii nivelului unor capacitati si aptitudini ale subiectului (teste de performante intelectuale, abilitati intelectuale, aptitudini speciale, etc.) Ce tin de comportament si de constiinta (aceste teste se adreseaza nivelului constient);

2. Folosim teste de auto-evaluare care privesc imaginea de sine, cerand subiectului sa stie ce spune (nivelul constient), intervenind continuturi mai putin clare ale celui care le traieste, amintiri din trecut[2];

3. Folosim probele proiective: au itemi standardizati, nivelul la care functioneaza in mod dominant subiectul fiind cel inconstient, si nu cel constient; subiectul nu poate relata constient unele continuturi care se proiecteaza si sunt accesate de imaginea relativ neclara, ambigua a testelor proiective (ambiguitatea sarcinii acceseaza nivelul inconstient; de exemplu, testul Szondi acceseaza nivelul biologic al intregii unitati, care este omul, si informatia genetica).

In diagnoza se utilizeaza datele atat de la auto-evaluari, cat si din evaluari sau observatii pe care cei din jur si examinatorii le fac asupra subiectului). Evaluarile celorlalti se produc tot la nivelul comportamentului vizibil (la nivel constient), dar aduc cu sine si ceva din elementele inconstiente care se proiecteaza in raspunsurile date de evaluator (si el are idiosincrasii si prejudecati, si el are drept reper imaginea de sine, raportandu-se la ea in evaluarile pe care le face).

Cei mai semnificativi factori subiectivi care pot afecta starea subiectului sunt

anxietatea;

nevoia de a se prezenta intr-o lumina favorabila;

nesiguranta in raspunsuri;

setul de expectatii mentale;

deprinderile cognitive;

prejudecatile si idiosincrasiile;

abilitatile verbale si de exprimare, fluenta verbala si de rationament;

capacitatea de intelegere prin lectura.

Anxietatea in testare afecteaza toate tipurile de teste, dar mai ales pe cele obiective, de performante si interviul. Anxietatea este acel factor general de tensiune si instabilitate care face ca persoana sa nu se simta in largul ei. Subiectul principal al anxietatii este reprezentat de neliniste, legata de faptul de a nu fi capabil sa functionezi la nivelul tau normal, sa faci fata normal testelor, fara teama esecului, fara teama de necunoscut.

In situatia unui subiect deosebit de anxios, pentru a-l aduce intr-o dispozitie relativ normala, se poate derula un exercitiu de relaxare.

Exercitiu: secventa de relaxare

Aseaza-te cat se poate de confortabil in scaun, inchide ochii, inspira adanc, expira aerul si lasa-ti corpul si mintea complet relaxate; inspira din nou si, pe masura ce expiri aerul, te simti tot mai relaxat; uiti de orice altceva; concentreaza-te doar pe ceea ce spun; asculta atent; continua respiri profund si lent; vei incepe sa te simti din ce in ce mai relaxat.

Stai intr-un scaun confortabil la plaja; nu este nici cald, nici frig; temperatura este asa cum isi place sie; totul este placut si calm; vezi valuri unduind spre tine; sunt lente si placute, iar soarele este stralucitor si bland; te simti bine si complet relaxat; respira adanc aer curat; ai pierdut notiunea timpului; cerul devine mai intens si profund albastru.

Esti perfect relaxat, asa ca poti sa te gandesti pozitiv la tine insuti; iti spui in sinea ta 'imi pot reaminti tot ce stiu pentru a raspunde la aceste teste'; spune-o de mai multe ori: 'stiu sa raspund; mintea mi-e limpede; ma simt plin de energie si vioi'.

Exercitiul prezentat poate scoate subiectul din conditia de anxietate si are trei secvente principale:

iesirea din situatia imediata;

secventa imaginativa;

readucerea in prezent

Poate fi utilizat in consilierea psihologica, pedagogica, in examenele clinice.

Alte surse ale anxietatii in situatia de examen

subiectul nu cunoaste modul in care reactioneaza la teste;

relatia cu si impactul personalitatii si conduitei examinatorului;

seturi de expectatie si reactie neconforme cu ceea ce se asteapta de la subiect (este implicita opinia subiectului cum ca raspunsul nu poate fi modificat - este nejustificata aceasta temere, raspunsul putand fi modificat, evident cu anumite exceptii). In acest sens este important sa i se spuna subiectului ca are cateva momente in care poate privi cum se desfasoara intregul test (de asemenea, poate vedea, cu anumite exceptii, cit timp are la dispozitie pentru rezolvarea testului). Trebuie avut in vedere un set interactiv cu testul: i se poate spune subiectului despre gradele diferite de dificultate ale itemilor; i se poate spune sa rezolve mai intai itemii mai usori, fara a sari prea multe probe. Exista insa probe unde este obligatorie parcurgerea itemilor pas cu pas.

Sunt foarte importante elementele de interfata, de interactiune dintre subiect si modul cum poate raspunde. Subiectului trebuie sa i se atraga atentia pe exemplele anterioare, pe gradul de dificultate, pe natura sarcinii testului, pe strategiile de rezolvare ale problemelor si ghicire a raspunsurilor.

1.4. Psihodiagnoza formativa - tendinta contemporana

Psihometria formativa (evaluarea formativa) consta in:

in incercarea de a se centra pe procesul in sine si nu pe finalitatea procesului;

accentul plasat pe potentialul de invatare; rezultatul nu este un Q.I. inghetat, ci un potential de dezvoltare intelectuala, respectiv potentialul sau capacitatea subiectului de a profita de ceea ce poate oferi educatia, instructajul, invatamantul, formarea in anumite profesii.



Sensul de dinamic: dinamica priveste atat pe examinator, cat si pe subiect. Se dinamizeaza relatia (psihologul nu asista pasiv la performantele subiectului); chiar si testul (instrumentul) masoara castigul cognitiv (echivaleaza cu masurarea distantei dintre pre - si post-testare).

Diagnosticul este formativ pentru ca poate ghida interventia, poate modifica cognitia necesara performantelor intelectuale. Examinatorul sustine procesul rezolutiv care are loc in momentul examinarii printr-un sistem de 3 tipuri de interventii de ajutor:

sunt utilizate sarcini a caror rezolvare nu depinde in mod necesar de achizitiile cognitive anterioare;

sunt anihilate, date la o parte, acele obstacole actuale, prezente, care duc la ineficienta functionarii cognitive;

este indus un nivel optim de functionare mentala, in functie de natura sarcinii si de capacitatea subiectului.

Interactiunea examinator - subiect nu este o simpla repetare au amplificare de informatii sau reluarea unor modele habituale ale subiectului (de exemplu, relatia tip dominanta - supunere, etc.) ci vizeaza imbogatirea repertoriului de interactiuni.

Conceptul teoretic de la care s-a pornit in psihodiagnosticul formativ este acela de 'zona proxima a dezvoltarii'; ea reprezinta acea zona virtuala in care o capacitate actuala poate evolua. Efortul examinatorului si al relatiei care se instituie este de a optimiza functionarea cognitiva a subiectului prin evaluarea potentialului de invatare si de dezvoltare. Principiul fundamental este reducerea distantei dintre performanta si competenta si crearea unor conditii si contexte ale situatiei problematice care pot facilita si valorifica potentialele latente.

In cadrul examenului au loc mai multe secvente:

faza de aplicare initiala, se masoara capacitatile rezolutive ale subiectului, fara a se acorda ajutorul examinatorului (acesta nu intervine) prin itemi din teste psihometrice traditionale;

daca subiectul a facut niste itemi gresit, i se ofera ajutorul pentru rezolvarea corecta a acestora sau a celor nerezolvati (aici avem cunostinte induse de la examinator spre subiect);

evaluarea gradului de transferabilitate si de integrare in structurile cognitive, operatorii ale subiectului a cunostintelor induse in faza a doua

sunt utilizati itemi paraleli (cu acelasi grad de dificultate), din punct de vedere logic izomorfi, dar a caror rezolvare nu depinde de cunostintele acumulate anterior);

se utilizeaza tipuri de probleme adaptate nivelului optim al eficientei functiilor mentale, in functie de varsta sau de tipul de deficienta mentala;

se amelioreaza componentele metacognitive (care tin de motivatie, atentie, vointa) ce intervin in functionarea cognitiva (in orice proces rezolutiv nu intervine doar capacitatea cognitiva, ci intervin si componentele metacognitive).

In evaluarea formativa rezultatele se refera la patru aspecte:

masurarea valida a competentelor cognitive ale subiectului;

determinarea dificultatii (dificultatilor) functionale majore care apare in timpul rezolvarii sarcinii;

compararea nivelului de dezvoltare cognitiva actuala cu 'potentialul de invatare';

delimitarea conditiilor psiho-pedagogice susceptibile pentru activarea potentialelor cognitive.

Aportul principal al noii directii de dezvoltare ar putea fi rezumat prin faptul ca se produce evaluarea intelectului prin sarcini de invatare.

Indiferent de viziunea abordata in psihodiagnoza (se ajunge la acelasi gen de psihometrie formativa, rezultand posibilitati formative pentru subiect), procesul decizional poate fi conceptualizat ca avand urmatoarele mari blocuri functionale:

mediul caracteristic in care are loc;

subiectul cu psihismul sau;

interfetele in care se produce relationarea intre mediu si psihism.

1.5. Functiile psihodiagnozei

Analiza scopurilor si tipurilor de utilizari ale testelor psihologice include in primul rand aspectele de evaluare a situatiei prezente si de evaluare a modului cum, in anumite conditii date, situatia poate evolua in viitor. Analiza predictiei semnifica in mod obisnuit o estimare in timp. Diagnoza se concentreaza mai mult pe starea prezenta a subiectului evaluat.

Testele sunt, in cele din urma, esantioane de comportamente pe baza carora se fac aceste evaluari diagnostice si prognostice asupra altor comportamente mai complexe, care depasesc sarcinile ca atare ale testului.

Un esantion de comportament actual este utilizat ca indicator pentru comportamentul mai general prezent sau viitor. Testul poate fi utilizat, in sens mai larg pentru selectie, pentru clasificare, pentru descrierea profilului unei persoane, pentru decizii privind evaluarea unor activitati sau pentru verificarea unor ipoteze stiintifice. In primele trei situatii evaluarea prin test inseamna decizii privind individul. In evaluarea activitatilor si a ipotezelor stiintifice evaluarile prin test nu mai privesc individul propriu-zis. Astfel exista teste care au ca scop evaluarea unei metode didactice, a unui modul experimental pentru a indica ce metoda da cel mai bun rezultat, a unui program de invatare sau formare profesionala. De asemenea, in cercetarea stiintifica exista teste care verifica rezultatele experimentelor stiintifice unde decizia nu se mai poarta asupra unei persoane ci asupra unei ipoteze de lucru (de exemplu ipoteza ca volumul de date memorate pe termen scurt este mai mare cand persoana se afla in stres), fiind utile pentru obtinerea unor date comparabile.

Psihodiagnoza ca activitate sistematica de evaluare psihologica are urmatoarele functii:

I. Conditia propriu-zisa a psihodiagnozei este capacitatea de a surprinde corect trasaturi si capacitati psihice individuale si de a evidentia variabilitatea psiho-comportamentala intra-grupala vs. grup de referinta.

In examenul psihologic ne referim la individul in sine; starea prezenta poate fi explicata pe baza conditiilor trecute si poate fi comparata fata de o conditie de normalitate pornind de la un cadru teoretic dat sau de la ceea ce se numeste “diagnostic diferential”; psihologia diferentiala constituie una dintre sursele de formare a psihodiagnozei si priveste variabilitatea unei trasaturi la nivelul indivizilor dintr-un grup, dintr-un esantion larg pana la o populatie, un grup foarte bine delimitat, in functie de scop. Se masoara diferenta intre rezultatele persoanei si modul cum se comporta aceasta trasatura psihica la nivelul esantionului de referinta.

II. Evidentierea cauzelor care au condus spre o anume realitate prezenta – in special in cazul disfunctiilor sau tulburarilor psihice. Aceasta este paradigma trecut – prezent –viitor, a cauzalitatii.

Paradigma cauzalitatii nu este singura; nu satisface viata ca atare; exista situatii individuale care demonstreaza ca nu este in totalitate valabila. Mai functioneaza in evaluarea psihologica si paradigma finalista, care implica o directie de evolutie intrinseca in psihism (C.G.Jung). In general, decizia in psihodiagnoza se sprijina insa pe paradigma cauzalitatii.

III. Functia prognostica, privind anticiparea evolutiei probabile a comportamentului persoanei in anumite conditii si situatii contextuale, in functie de repere.

Ne permite sa anticipam, pornind de la prezent, un comportament probabil, o reactie probabila la un anume context situational. Lucrurile sunt valabile si in medicina unde ne miscam de la simptome la sindrom, dinspre trecut inspre prezent si viitor.

IV. Functia de evidentiere a cazurilor de abatere in sens pozitiv sau negativ de la o norma (etalon) de dezvoltare psiho-comportamentala; se pune problema distinctiei dintre normalitate si anormalitate;

Etalonul dezvoltarii psiho-comportamentale: in ontogeneza diferite limite de variabilitate, un fel de standard al evolutiei cu variatii normale; abaterile pozitive sau negative de la standarde se refera, in general ca conditia de la debilitate sau la geniu. In diagnoza handicapului psihic se poate remarca faptul ca, in mod surprinzator, este greu de diagnosticat cu certitudine daca un copil foarte mic este sau nu un handicapat; astazi se vorbeste de 'intarzieri in dezvoltare', de 'dizabilitati' ce pot fi recuperate, etc. La copii si adolescenti, in general, exista o capacitate foarte mare de recuperate; ceea ce pare a avea un sens negativ azi, poate in viitor, lucrandu-se intens, sa revina in intervalul de normalitate (J. Piaget).

Abilitatea de exceptie, sau devierea pozitiva, pune de asemenea diverse probleme: ne punem intrebarea ce este geniul; adesea constatam ca acesta, scos din contextul respectiv, este un veritabil 'handicapat' in planul interrelatiilor umane de pilda, in special a afectivitatii; in afara acelei abilitati dezvoltate excesiv, restul poate fi foarte primitiv.

V. Evidentierea sau validarea (demonstrarea functionalitatii) programelor de invatare si formare.

Aceasta este valabila pentru domeniul educatiei, la capitolul resurse umane; se utilizeaza diagnoza in reusita academica la toate nivelurile ei; in programele de consiliere educationala fiecare copil este testat, indrumat, i se descopera orice 'handicap' oricat de usor, orice inclinatie semnificativa.

Paradigma este urmatoarea: exista posibilitatea ca informatia valida sa conduca spre structurarea unor programe educationale pentru anumite varste, scopuri; copilul nu mai este fortat sa intre in niste repere fixe si unice; se poate gasi modalitatea de a le face flexibile, ceea ce include informatii privind: disponibilitati, capacitati, imaginea de sine in adolescenta. Copilul nu poate fi fortat sa intre in cadre fixe.

VI. Formarea unor capacitati de cunoastere si autocunoastere.

VII. Utilizarea psihodiagnozei in deciziile din consiliere si orientare vocationala. Sunt importante atat motivatia cit si capacitatile; adesea insa, motivatia poate fi disfunctionala.

VIII. Sprijinul deciziilor de conduita in demersul din psihoterapie, asistenta, consultanta psihologica.

IX.    Verificarea unor ipoteze stiintifice: testul este folosit in cadrul experimentului stiintific ca instrument de cercetare.

1.6. Consecinte negative ale testarii psihologice

Pe masura ce testarea psihologica s-a format ca un curent principal in evaluarea psihologica, in toate domeniile aplicative au aparut tot mai evidente unele pericole implicate. Cele mai semnificative privesc conditia examinatului. Din aceasta perspectiva este important sa constientizam cateva aspecte:

  • testarea psihologica este o invadare a vietii private, a intimitatii unei persoane. In cazul unui minor, dreptul dea nu fi invadat prin practici de testare si evaluare trebuie exercitat de parintii acestuia;
  • conditia de a fi examinat poate creste anxietatea normala a persoanei, ceea ce poate conduce la tulburari nedorite in viata de familie a acestuia. Anxietatea poate de asemenea influenta comportamentul la teste si performanta; in consecinta poate conduce la interpretari incorecte / inadecvate ale rezultatelor la teste si consecinte invalidante pentru subiect privind tratamentul sau social, organizational, clinic pe baza rezultatelor la teste;
  • interpretarea gresita si diagnoza gresita a rezultatelor testului poate apare si datorita unei insuficient constientizate propensiuni spre auto-implinire a celui care examineaza si /sau interpreteaza;
  • interpretare gresita la o etichetare incorecta. De exemplu a spune despre o persoana ca este 'retardat mental', va conduce spre perceperea sociala a acesteia dominant din perspectiva acestei etichete; acest lucru va duce la anxietate in familie, la o limitare severa a oportunitatilor celui etichetat de a-si dezvolta adecvat potentialul sau general;
  • deciziile trebuiesc realizate nu pe baza unei singure probe - oricat de complexa, ci pe baza unei baterii sau set de probe;
  • consecinte grave rezultate din utilizarea neprofesionista a informatiilor confidentiale rezultate de la test sau interviu;
  • importanta maturitatii si sigurantei emotionale a celui care examineaza.

In ultimii ani comunitatea stiintifica acorda o tot mai mare atentie consecintelor testarii si evaluarii, intelegerii si luarii in consideratie a consecintelor potentiale ale utilizarii testului, cu scopul de a reduce substantiale utilizarile neadecvate si problemele etice implicate. Cand se discuta despre consecintele testarii psihologice de obicei se au in vedere probleme precum:

impactul advers asupra minoritatilor si femeilor;

descurajarea si 'institutionalizarea esecului pentru indivizi;

predarea pentru testare si limitarea curriculei si invatarii;

intarirea sarcinilor care cer memorie in pofida unor sarcini care implica procese cognitive mai complexe necesare pentru succesul in lumea reala;

crearea de bariere;

directionarea indivizilor inspre anumite tipuri de invatamant sau de profesii, oferind astfel putine posibilitati de variatie si schimbare.

Exista insa si o serie de consecinte pozitive ale utilizarii adecvate a evaluarilor validate, consecinte ce trebuiesc subliniate in masura in care servesc chiar scopurilor activitatii de masurare si evaluare:

sunt un ghid pentru luarea deciziilor (de exemplu, pentru selectarea celor mai calificati candidati, sau pentru premierea bazata pe performante relevante);

cresc eficienta (masuratori relativ rapide si efective de colectionare a unui mare numar de date despre o gama larga de abilitati si / sau competente;

permit controlul calitatii (certificari sau licente);

intervin in protejarea publicului (prin reducerea angajarilor neglijente in ocupatii critice);

permit obiectivitatea pentru a realiza comparatii si decizii ce privesc indivizii, sau fata de anumite criterii prestabilite;

implica eficienta in privinta costurilor si utilizarii.



1.7. Conceptul de normalitate psihica

In mod curent functioneaza trei perspective asupra termenului de normalitate: statistica, social-culturala, psihomedicala, fiecare cu argumentele si limitele ei.

Suportul cantitativ: norma

Notiunea de normalitate are in centrul sau referinta la norma ca o regularitate caracteristica sau acceptata de un numar semnificativ de persoane. In psihologie, acceptiunile cele mai utilizate includ ideea unui nivel de excelenta necesar realizarii unor scopuri determinate si ideea unui model sau etalon in raport cu care s-ar putea stabili o masura sau formula o judecata (P.Lisievici, 1997).

In psihodiagnoza, delimitarile intre normalitatea psihica si ceea ce iese in afara normalitatii includ masuratori cantitative, dar si calitative, cel mai adesea integrand cele doua siruri de judecati.

Variabilele care intereseaza practica psihologiei clinice tind sa fie: comportamentul persoanei, cognitiile, sentimentele sau situatiile; nivelul de functionare sau de destructurare al unor mecanisme si abilitati psihice; scopurile tratamentului; dar si concepte teoretice precum, eul, stima de sine, starea de sine, calitatea vietii etc.

Problema este de a dezvolta un proces sistematic prin care acestor tipuri de variabile li se pot cuantifica atributele. Este important sa avem in vedere masurarea prin cuantificare pentru a putea monitoriza schimbarea in termeni mai exacti. O masura buna este in esenta delimitata prin fidelitate si validitate, respectiv instrumentele prin care se masoara trebuie sa prezinte aceste doua dimensiuni. Fidelitatea, in esenta, se refera la consistenta instrumentului, la faptul ca toate intrebarile sau sarcinile pentru respondent masoara in acelasi fel in orice moment; validitatea indica daca testul realmente masoara ceea ce se presupune a evalua.

Pentru ca scorurile obtinute sa poata fi interpretate, sa aiba sens in raport cu comportamentul uman in genere, se procedeaza la normarea gamei de rezultate posibile prin procedee statistice. In principal, ceea ce se urmareste este modul de distributie al rezultatelor de-a lungul unui continuum si modul in care se comporta populatia e referinta, respectiv aflarea tendintei centrale si a cuantumului abaterii standard de la medie.

Multe dintre variabilele psihologice se supun unei astfel de distributii descrisa matematic prin 'curba lui Gauss', unde valorile medii ale variabilei reprezinta comportamentul majoritatii populatiei (aproximativ 68,28%), iar abaterile de la zona medie, in ambele sensuri sunt relativ egal distribuite. Astfel, avem, in cele doua directii de crestere si de descrestere a rezultatelor:

  • abateri moderate, in termeni statistici a doua abatere standard de la medie, cuprinzand in cele doua directii cate 13,59% din populatie (in total 27.18% din populatie)
  • abateri extreme, reprezentand 2,14% (respectiv in total 4,28%) din populatie pentru a treia abatere standard de la medie si
  • abateri reziduale, 0,13 % (in total 0, 26%) din populatie, pentru a patra abatere standard de la medie.

Imaginea poate fi reprezentata grafic sub forma unui 'clopot'.

Cuantificarea rezultatelor sub forma de scoruri ne permite sa ne reprezentam comportamentul unei persoane relativ la:

  • comportamentul majoritatii (cei 68,28% din zona medie),
  • a unei minoritati (cei 27,18% din zonele imediat urmatoare)
  • si a unei exceptii semnificative de la medie (restul de 4,53% din zonele extreme).

Pentru fiecare instrument si fiecare conditie de folosire a instrumentului se construiesc astfel de etaloane dupa criterii bine definite privind reprezentativitatea populatiei.

Normalitate inseamna, in aceasta acceptiune cantitativa, determinarea nivelului de eficienta al unei abilitati psihice sau a unei dimensiuni de personalitate in raport cu modul in care se comporta acestea in populatia de referinta.

Acest lucru este mai simplu de inteles cand privim capacitati sau abilitati psihice, de exemplu, nivelul de eficienta al inteligentei, situatie in care putem diagnostica daca performanta subiectului intra in zona de normalitate, respectiv are un nivel corespunzator tendintei centrale prezent in 68,26% din populatie.

Depasirea acestui nivel de normalitate se poate face (corespunzator a inca 13, 59% din populatie in ambele sensuri) fie spre rezultate mai bune, peste medie, fie spre rezultate mai scazute, sub medie, decat la majoritatea populatiei. Aceste rezultate sunt calificate ca un rezultat 'bun', sau, invers, ca un rezultat 'submediu, slab'. Pentru o depasire si mai extremizata, calificam rezultatul ca 'foarte bun', respectiv 'foarte slab'. Pentru extreme, 0.13 %, vorbim de situatii de exceptie pozitiva sau negativa.

In acesti termeni statistici, iesirea in afara normalitatii poate insemna si o performanta de exceptie, dar si nivelele de retard mental aflate sub media performantei populatiei generale.

In termenii dimensiunilor, factorilor sau caracteristicilor de personalitate, in masura in care acestia se comporta parametric, evolutia gradientilor de comportament se desfasoara de asemenea in termenii curbei lui Gauss. Astfel, de exemplu, o dimensiune precum stabilitatea extraversia - introversia poate fi cuantificata in aceeasi maniera: autoevaluarea subiectului ca raspuns la chestionarele de personalitate poate prezenta un scor care se situeaza in zona normalitatii, respectiv media plus / minus o abatere standard de la medie, situatie in care unii vorbesc de 'ambiversie' termen ambiguu din punct de vedere psihologic pentru ca, in fond, indica nu o entitate diagnostica in sine ci o nedeterminare, respectiv conditia psihologica in care, in comportamentul persoanei sunt integrate nespecific aspecte care tin de introversie alaturi de aspecte care tin de extraversie.

In masura in care scorul obtinut la chestionar depaseste media, de exemplu creste spre extrema extraversiei, putem vorbi (pentru doua abateri de la medie) de un comportament normal de tip extravert si, cand scorul este si mai ridicat, (pentru trei si patru abateri de la medie) de un comportament extravert extrem. Dar evaluarea nu se poate realiza asemeni diagnozei aptitudinilor pentru ca, daca o doza crescuta de extraversie reprezinta un comportament deschis adaptabil, gregar etc., dimpotriva, un comportament extrem aduce o serie de inconveniente pentru ca indica dependenta de mediu si evenimente, un grad de instabilitate datorat tocmai acestei 'adaptari' prea adezive, un grad de inconstanta afectiva in legaturile cu ceilalti etc.

Acelasi lucru este valabil si pentru scorurile care cad submedie, in directia introversiei: in acesti termeni, 13,59% din populatie sunt introverti, centrati pe lumea interioara, dar adaptabili la mediu. Scorurile extreme sunt defavorabile adaptarii, reprezinta o inchidere in sine, o lipsa de adaptabilitate prin lipsa de aderenta la mediu, o stabilitate afectiva care poate friza dependenta de anumite legaturi etc.

De aceea, desi statistica ne ajuta sa cuantificam si sa avem o viziune mai corecta asupra comportamentului individual in relatie cu ceea ce pare a fi caracteristic pentru un numar mare de persoane, nu intotdeauna interpretarile care privesc extrema pot fi luate, ad literam, ca 'iesiri in afara normalitatii'.

Suportul socio-cultural: regula

In acesti termeni vorbim de norme sociale si culturale, respectiv de reguli sociale sau juridice instaurate de societate pentru a conserva o relationare nondistructiva, si de modele de comportament, obiceiuri, cutume, prejudecati ce constituie standarde scrise ('codul manierelor elegante') sau nescrise in interiorul grupului de indivizi. Evaluarea curenta implicata in construirea instrumentelor, mai ales a chestionarelor psihologice, dar si in modul cum subiectii raspund auto-evaluandu-se la acestea, implica astfel de norme. Din acest punct de vedere, un comportament 'normal' intr-o zona geografica sau intr-o comunitate poate fi socotit 'anormal', deviant chiar in spatiul unei alte subculturi sau culturi.

De asemenea, normele sociale si juridice impun limite de comportament dincolo de care se instituie sanctiuni, pana la izolarea sociala a persoanei care 'incalca' normele. In cadrul unor astfel de norme intervine conceptul de adaptare, comportament adaptativ, comportament cu risc etc.

De exemplu, situatia individului care se suie baut sau obosit la volanul masinii, stiind ca ambele conditii ii pot afecta capacitatea de a conduce si il pot duce la producerea unor incidente care contravin legii sau normelor. Comportamentul de risc se poate manifesta in varii situatii si cercetarea stiintifica a evidentiat la nivelul tendintelor temperamentale o dimensiune specifica pe care Zuckermann, a denumit-o cautarea senzatiei.

Mai exista si alte dimensiuni care sunt responsabile de un astfel de comportament prin care individul ajunge in mod constant sa sfideze legea sau norma sociala. Aceste dimensiuni fac obiectul unor structurari de personalitate particulare, grupate sub denumirea de 'tulburari de personalitate sociopate'. Sunt indivizi care cronic nu se pot supune normelor, nu se pot adapta si sunt de regula dintre cei care comit infractiuni repetitive sau bizare.

Suportul psihomedical: comportamentul auto- sau heterodistructiv

In interiorul criteriilor de normalitate intervine implicit diferentierea intre distructiv si constructiv in abordarea normalitatii. Conditia de boala psihica, de iesire in afara limitelor de comportament sanatos, implica astfel si riscul ca persoana sa produca pentru ea insasi sau pentru cei din jur o stare majora de disconfort si pericol.

Desigur, si aici exista o conditie de anormalitate relativa, in care gradul de pericol nu este extrem; de exemplu, persoana este depresiva si are tendinta sa se izoleze de lume, sa nu mai participe la viata, cu pericolul latent al unor ideatii distructive care o pot impinge spre sinucidere. Sau, in alt exemplu, o persoana este dominata de o tendinta spre interpretativitate si suspiciozitate, ceea ce adesea dezarticuleaza viata celor cu care vine in contact. Regasim astfel de situatii grupate fie in personalitati accentuate, fie in comportamente reactive la stres sau la conditii existentiale extreme. Pentru astfel de situatii intra in joc consilierea psihologica, psihoterapiile de diferite orientari.

In acelasi timp, exista si un grad major de patologie, in care boala psihica este ceea ce domina distructiv relatia persoanei cu viata si unei astfel de conditii i se adreseaza de regula psihiatria si psihoterapia intra muros.

In pandant, anormalitatea

Conceptul de anormalitate isi leaga continutul mai ales de domeniul psihopatologiei. Anormalitatea vizeaza mai ales comportamentul si conduita. Intr-o acceptiune stricta, se refera la dezvoltarea psihica patologica de natura sa transforme persoana, de-a lungul istoriei sale de viata, intr-un mod comprehensibil.

Boala psihica in raport cu 'anormalitatea' include o anumita procesualitate in cadrul careia se manifesta un hiatus si o denivelare, evidente desi incomprehensibile, in continuarea istoriei individului. Deci anormalitatea apare mai degraba in raport cu o perturbare de fundal, iar boala implica intotdeauna un aspect procesual; anormalitatea se refera mai ales la structura si organizarea psihica, iar boala implica un proces morbid. Anormalitatea se releva mai ales in tulburarile de comportament, iar boala ca proces morbid intereseaza patologia clinica.

Tulburarea psihocomportamentala, anormalitatea, se manifesta ca discordanta intre dorinta si actiunea persoanei si ceea ce se asteapta si se cere de la el in contextul sociocultural.

Criteriile in functie de care se realizeaza diagnosticul de devianta psihopatologica sunt, de obicei:

  • gradul inalt si durata mare a starii de disconfort psihic pe care o traieste individul (ce apare, de exemplu, in starile cronice de anxietate sau depresie);
  • ineficienta cognitiva, definita ca incapacitate de a gandi clar realitatea fara a o distorsiona, sau de a-si implini obligatiile sociale, profesionale, de familie (esec scolar, esec in asumarea responsabilitatilor corespunzatoare varstei, esec profesional etc.);
  • tulburari in functionarea organismului (simptome psihosomatice si somatoforme);
  • devianta comportamentala de la normele sociale.

Este sensul vietii un criteriu valid?

Sanatate mentala

In delimitarea conceptului de normalitate intervine si notiunea de sanatate mintala definita, de regula, prin urmatoarele caracteristici:

  • capacitatea de constientizare, acceptare si corectitudine in modul cum se concepe pe sine;
  • stapanirea mediului si adecvarea in modul de a face fata cerintelor vietii;
  • integrarea si unitatea personalitatii;
  • autonomia si increderea in sine;
  • perceperea realista si sensibilitatea sociala;
  • continuitatea dezvoltarii personale spre auto-actualizare.

O persoana sanatoasa prezinta o structura unitara a personalitatii, in care toate componentele complementare functioneaza integrat, nu disruptiv, este constienta de propriile limite si poate face fata acestora; de asemenea include si capacitatea de a invata din experienta de viata.

Maturitate psihica

Perspectiva stiintifica a impus utilizarea in psihologie, relativ la problematica normalitatii, a termenului de maturitate psihica. Avem in vedere aici faptul ca nu exista un model coerent unic aplicabil in orice conditii prin care sa delimitam maturizarea. In psihologie, folosirea termenului impune utilizarea unor criterii care vizeaza structura, functionarea si echilibrul psihic al persoanei. Cadrul cel mai general prin care putem defini normalitatea psihica (din perspectiva psihologiei umaniste) implica concomitenta a trei aspecte: capacitatea de a stapani activ mediul, manifestarea unei unitati a personalitatii si capacitatea de a percepe corect lumea si propria persoana. Acestea se castiga treptat de-a lungul dezvoltarii de la copilarie spre varsta adulta, adolescenta fiind in genere perioada celor mai dramatice cautari, definiri, iesiri din dependente parentale si castigarea conditiei de autonomie si punerea in valoare a specificului personal.

Astfel ca, diferitele varste presupun, spune Erickson, castigarea treptata a unor competente. Perioada varstei scolare, de exemplu, presupune formarea unui sentiment de competenta, dobandirea unui statut si a unor indemanari adecvate acestea putand constitui criterii de evaluare a 'etapei de varsta'. Perioada adolescentei are de rezolvat problema identitatii, ceea ce duce la constituirea autonomiei si increderii in sine.

Perioada adultului tanar ar trebui sa conduca psihologic la rezolvarea crizei intimitatii, in sensul capacitatii de a empatiza, a stabili relatii apropiate cu semenii, a iubi. In perioada adulta, maturitate inseamna rezolvarea crizei caracteristice stagnarii in sensul intaririi capacitatii generative a persoanei, a formarii structurilor atitudinal-afective care permit comportamentele de asumare a responsabilitatii, a deciziei si independenta in evaluare.

Perioada senectutii inseamna dobandirea intelepciunii prin depasirea crizei disperarii si conservarea integrarii emotionale.

Individuare si auto-actualizarea

Conceptul privind sensul personal al vietii, care, fata de psihanaliza freudiana, da consistenta si inteles dezvoltarii individuale spre autonomie si implinire, a fost dezvoltat de C. G. Jung inca de la inceputul secolului trecut. Pentru Jung, individuarea are sensul unei diferentieri a tuturor structurilor psihicului printr-o continua si concomitenta integrare in sfera vietii constiente, tendinta pusa in joc de functia transcendenta, de individuare, inscrisa in fiinta umana. La Jung individuarea implica descoperirea constienta si intrarea in relatie cu un continut obiectiv al psihicului, pe care, pornind de la Upanisade il denumeste Sine. Astfel in procesul de auto-actualizare a acestor continuturi obiective se dezvolta o identitate a eului mai stabila si continua, transformarea eului obisnuit in eul intelept. In context, boala psihica reprezinta o gama de simptome care semnaleaza iesirea din aceasta directie de crestere, ceea conduce la regresii si stagnari nevrotice.

Ulterior, scoala umanista din psihologia americana a pus in joc conceptul de auto-actualizare sau auto-realizare ca un prag in care motivatia de crestere obisnuita oricarei fiinte vii, este depasita la nivelul omului printr-o meta-motivatie care asigura punerea in joc a meta-trebuintelor. Acest lucru reflecta situatia in care s-au integrat in sensul existential personal valori ideale precum frumusetea, unicitatea, ordinea, perfectiunea, participarea. Maslow dezvolta un set de indici care constituie caracteristicile tipice pentru o persoana care a atins acest prag de dezvoltare umana. Astfel de persoane sunt mai degraba exceptia fericita de la norma si pot fi caracterizate prin faptul ca:

  • sunt limpezi in modul de a percepe realitatea si capabile sa accepte ambiguitatile existentei;
  • se accepta pe sine si pe ceilalti si traiesc doar intr-o minima masura starea de anxietate sau vinovatie legata de sine;
  • se comporta spontan si gandesc cu fantezie, dar nu total neconventional;
  • nu sunt centrate pe propria persoana ci, mai degraba, pe o anumita problematica;
  • sunt capabili sa priveasca viata cu obiectivitate, desi adesea cauta solitudinea;
  • se comporta intr-o maniera independenta fara a fi si rebeli;
  • iubesc viata;
  • au trairi de extaz, chiar legate de sentimentul de putere, au momente cand creeaza, cand par a stapani necunoscutul;
  • sunt implicati social identificandu-se simpatetic cu orice om;
  • pot avea experiente interindividuale profunde, dar de regula cu putini oameni;
  • respecta fiinta;
  • stiu diferenta dintre mijloc si scop si nu se nelinistesc de faptul ca ar trebui sa suporte un anumit mijloc pentru a atinge un scop;
  • le este propriu un sens filosofic al umorului, spontaneitatii, jocului si nu sunt caracterizati de agresivitate fata de ceilalti;
  • sunt capabili sa descopere probleme si sensuri mai ales in domeniul pe care sunt centrati;
  • nu permit 'culturii' sa ii controleze.

In esenta, procesul de auto-actualizare implica un proces de descoperire a unei anumite identitati a eului prin care eul stie mai mult despre sine insusi, devine mai bogat si mai flexibil in operarea cu ceea ce stie.



Exista o confuzie intre testul pentru normalitate si testul pentru boala psihica; totusi exista unele teste care se refera explicit la normalitate: acestea si–au facut loc nu numai in consilierea de tip psiho-patologic, prin clinica psihiatrica, ci ele sunt utile si in afara acestui domeniu.

Toate aceste chestionare fac ca subiectul sa se raporteze la imaginea de sine: autocunoasterea constienta - componente inconstiente (subiectul neaga valoarea unor caracteristici la imaginea de sine, altele si le doreste). Se pune problema atitudinii subiectului in examen si fata de proba (subiectul recunoaste sau nu unele componente), a amestecului unor prejudecati, idiosincrasii care functioneaza inconstient (subiectul raspunde intr-un anumit fel). Intervin influentele unor elemente pe care subiectul nu le constientizeaza; intervin informatii inconstiente, reactii asupra carora subiectul nu poate opera






Politica de confidentialitate



DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 2501
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2021 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site