PROBLEMATICA PSIHOTERAPIEI

PROBLEMATICA PSIHOTERAPIEI

INTRODUCERE

Problematica psihoterapiei cuprinde :

Obiective

Scopuri

Etapele unui demers terapeutic

In functie de scoala terapeutica si conceptul analizat, exista diferente in privinta problematicii psihoterapiei.

In general, psihoterapia are ca scop sa-l ajute pe om sa se adapteze la realitatea externa.

Sunt trei orientari in functie de care se trateaza psihoterapia:

Experientiala

Comportamentala

Dinamica

De ce este necesara psihoterapia? Pentru ca schimbarile societatii astazi sunt mult mai rapide si in consecinta, pentru om necesita adaptari noi la nivel individual, familial si social.

Rolul psihoterapiei este sa-l ajute pe client sa-si gaseasca propriile mecanisme de adaptare.

Nu este bine ca psihoterapeutul sa dea sfaturi. Omul aplica sfatul si iese bine sau prost. Daca psihoterapeutul da sfaturi clientului, acesta in loc sa-si rezolve singur problema, daca ii iese bine, va veni mereu sa i se spuna ce sa faca in loc sa decida si sa ia atitudine singur. In acest fel el plaseaza sarcina pe care o are de facut, psihoterapeutului si nu-si asuma raspunderea. Daca nu-i iese bine, nu mai vine si in acest caz problema lui tot nerezolvata ramane.

Definitie: Psihoterapia presupune o aplicare sistematica si constienta a unor mijloace psihologic de influentare a comportamentului uman, cu scopul de a imbunatati trairea subiectiva a persoanei si de asemenea, de a-i permite acesteia sa se adapteze in mod eficient la realitatea externa.

Orice demers psihoterapeutic are la baza premisa ca oamenii se pot schimba, isi pot modifica sistemul de atitudini si comportamentele invatand astfel noi strategii adaptative. Persoana poate sa se elibereze de depresie, anxietate si de alte trairi negative care-i perturba comportamentul si au implicit efecte negative asupra celorlalti, indiferent ca apartin mediului familial, social, socio-profesional.

Putem sa ajutam omul sa se ajute. Omul trebuie sa fie lasat sa invete sa se ajute, trebuie sa descopere solutiile resurselor proprii.

Nu putem aplica orice tehnica oricand si la oricine. Nu putem combina orice tehnica, la intamplare. Important este obiectivul, care trebuie stabilit impreuna cu clientul. In orice demers trebuie sa stim care este obiectivul. Pentru aceasta, in psihoterapie este necesar sa luam in calcul mult mai multe elemente. In orice demers de cercetare este necesar sa se propuna un obiectiv, sa se plece de la obiectiv, de la motiv. Pentru aceasta, primul pas este stabilirea temei, obiectivului - ce si de ce.

Definitie - Watson, 1963: Psihoterapia este o actiune psihologica sistematica, planificata si intentionata, avand la baza un sistem teoretic conceptual bine pus la punct, exercitat de un psihoterapeut calificat, asupra unui client.

Functiile pentru psihoterapeuti sunt de:

practicant psihoterapie supervizat,

consilier psihoterapeut specialist,

consilier psihoterapeut principal.

I Etapa a demersului terapeutic :

OBIECTIVELE PSIHOTERAPIEI SI SCOPURILE LOR

De dezvoltare personala si promovare a sanatatii psihice.

Aceasta permite clientilor sa-si constientizeze punctele tari si punctele slabe astfel incat sa se poata autorealiza si raporta in cel mai eficient mod la realitatea fizica, psihica si sociala.

Dezvoltarea personala nu implica neaparat ca persoana are o tulburare. Orice persoana normala are posibilitatea sa intre intr-un demers de autorecunoastere si optimizare. Pentru consiliere sunt necesare 50 de ore de dezvoltare iar pentru psihanaliza, 150 de ore. Daca nu se face dezvoltarea personala, aceasta va duce la proiectarea propriilor probleme asupra celorlalti sau sa se trateze cu succes o problema care nu exista.

2. Prevenirea tulburarilor.

In cadrul populatiei expuse factorilor patogeni se pot realiza programe de preventie si construire a unor pattern-uri corespunzatoare de adaptare. La noi este putin pusa in practica.

Fiecare are anumite mecanisme de adaptare la stres si viata. In cazul mecanismelor ineficiente, spunem ca obtinem sau nu rezultatele dorite. Mecanismele de adaptare necorespunzatoare duc la neadaptare in relatia persoanelor cu ceilalti si imagine de sine deficitara.

Ineficienta:

Durerea este un mecanism de adaptare eficient. Mecanismul durerii ajunge sa fie reutilizat in somatizari. Ceea ce este in spatele unor somatizari indica un mecanism rigidizat de adaptare, caz in care persoana cere sa i se dea foarte multa atentie.

Dependenta este un mecanism bun la copilul mic dar la adult este ineficient pentru ca il obliga sa stea legat de alta persoana.

Este important sa constientizam avantajele si dezavantajele mecanismelor de aparare. Mecanismele de aparare uneori aduc avantaje, alteori aduc dezavantaje.

In privinta mecanismelor de adaptare - ideal ar fi sa putem opta pentru ele. Mecanismele de adaptare apar in urma educatiei personale (odata formate, se declanseaza singure), a modului in care ne-au fost indeplinite trebuintele sau nu etc. Dupa ce mecanismul s-a format, el functioneaza automat.

Scopul psihoterapiei este de a constientiza rolul mecanismelor de adaptare si de a le schimba daca este nevoie sau nu.

Avem posibilitatea sa optam daca vrem sa pastram sau nu un mecanism.

Faptul ca istoria a construit un mecanism de adaptare nu inseamna ca trebuie sa mori cu el. El poate fi schimbat. Totul este ca omul sa vrea.

3. Tratamentul sau terapia tulburarilor deja manifestate, instalate.

Psihoterapia urmareste:

a) sa scoata clientul din criza existentiala in care se afla;

b) eliminarea sau reducerea simptomelor,

c) intarirea Eului si a capacitatii integrative a clientului;

d) rezolvarea sau reconstruirea conflictelor intrapsihice;

e) modifica structura personalitatii in vederea obtinerii unei functionari mai mature, cu o capacitate mai buna de adaptare la mediu;

f) reducerea sau inlaturarea acelor conditii de mediu care produc sau mentin un comportament dezadaptativ;

g) modificarea opiniilor eronate pe care clientii le au despre ei si despre lumea inconjuratoare;

h) dezvoltarea unui sistem clar a identitatii personale.

Scopul poate fi formulat intr-un fel sau altul, in functie de scoala caruia ii apartine. Este necesar ca omul sa vrea sa se schimbe. Important este sa ne schimbam pe noi insine, nu pe ceilalti. Avem dreptul, este bine si trebuie sa cerem ce avem nevoie dar trebuie sa stim cum sa cerem, sa fim pregatiti sa asteptam si raspunsuri negative, sa nu primim ceea ce cerem.

Succesul terapiei se poate aprecia prin:

trairea subiectiva a clientului;

disparitia simptomelor;

recunoasterea sociala;

materializarea expectatiilor terapeutului in ceea ce priveste modificarile realizate in sfera personalitatii si a comportamentului clientului;

4. Reabilitarea.

Reabilitarea urmareste sa impiedice sau sa diminueze consecintele unei boli deja instalate care poate fi incurabila si care este deja in tratament.

In cadrul demersului psihoterapeutic, clientul trebuie sa invete sa stea pe propriile lui picioare, sa invete sa se adapteze la mediu, sa invete ca este responsabil de propria stare de sanatate psihica, psihoterapeutul fiind un fel de profesor care il invata sa stie ce trebuie sa faca pentru a dobandi, pastra sau imbunatati propria stare psihica. Aici este vorba de pacientul cu discernamant. Rolul terapeutului trebuie sa fie drept suport.

Psihoterapia trebuie sa se adreseze omului sanatos cu sau fara acceptiunea psihiatrica.

ETAPELE DEMERSULUI TERAPEUTIC

I Etapa: Stabilirea obiectivelor

II Etapa: Stabilirea contractului, contactului si a aliantei terapeutice.

Relatia terapeutica se construieste incepand cu primul moment al terapiei si continua sa se dezvolte pe tot parcursul acesteia.

Elementul de baza pentru construirea unei relatii terapeutice bune il reprezinta increderea si respectul reciproc.

O relatie terapeutica buna incepe cu o alianta terapeutica buna. Studii recente au demonstrat ca succesul terapiei este mai degraba legat de o relatie terapeutica buna decat de cadrul conceptual in care se desfasoara intelegerea.

De la inceput, in contractul terapeutic trebuiesc stabilite o serie de elemente:

cadrul de desfasurare al terapiei;

directia conceptuala;

tehnicile utilizate;

dispozitivul terapeutic (datele prestabilite ale unei sedinte, durata, frecventa, ce se intampla daca nu mai vine clientul, aspectele financiare, directia conceptuala). Clientul trebuie anuntat despre dispozitivul terapeutic de la inceput.

Cadrul concept = ansamblul de limite, reguli care il securizeaza pe client.

III Etapa: Diagnoza.

Este vorba despre interviu si anamneza.

Se pune accent pe colectarea informatiilor.

Informatiile care trebuiesc culese trebuie sa atinga urmatoarele arii de interese:

1) Aria abilitatilor intelectuale, fizice, emotionale, sociale, intelectuale ale persoanei, pentru a pune in evidenta aspectele care necesita suport;

2) Aria relatiilor individului cu ceilalti si daca exista suport in grupurile sale de apartenenta: familial, social, socio-profesional.

3) Aria istoricului relatiilor sale cu ceilalti, daca au aparut modificari si in ce sens.

4) Aria aspectelor care tin de bunastarea fizica si psihica a individului.

5) Intereseaza informatiile despre problemele cu care vine clientul in terapie.

Pe baza acestor informatii vom putea identifica punctele vulnerabile, factorii de protectie, anumiti factori care in anumite conditii ar putea juca rol de protectie sau un rol negativ, de vulnerabilitate.

Acest proces de strangere a datelor este necesar sa fie benefic pentru client. Persoana trebuie tratata cu respect, chiar daca nu spune adevarul in totalitate.

Este mult mai important sa aflam care este motivul pentru care clientul ascunde adevarul si nu care este adevarul in sine.

Putem schimba modul in care percepe realitatea. Fiecare eveniment poate fi vazut diferit, in functie de cine il vede. Realitatea este foarte clara, simpla. Diferit este doar modul in care o percepem.

Referitor la prelucrarea datelor: Dupa ce au fost colectate, datele trebuie analizate, evaluate si facute toate conexiunile posibile in cadrul conceptual (teoretic) ales.

Este foarte importanta formarea teoretica a terapeutului. Cu cat formarea teoretica este mai rudimentara, cu atat exista capcana de a cadea in etichetare.

Referitor la cadrul teoretic: Rolul cadrului teoretic este de a solicita un anumit tip de date, percepe si procesa aceste date, de a selecta pe cele relevante si de a le conecta la diferite alte informatii, ghidand interventia si facand-o flexibila si eficienta, in functie de noile informatii care apar permanent.

"In psihoterapie se lucreaza cu materialul clientului" - I. Holdevici. Noi trebuie sa oferim doar cadrul. Persoana care rezolva problema este clientul, nu psihoterapeutul.

In etapa diagnostica se incearca identificarea problemei, ceea ce va determina alegerea tehnicilor si a modalitatilor de interventie.

Daca sti care este problema, poti sti cum sa actionezi.

Etapele demersului terapeutic sunt:

Etapa I - Stabilirea obiectivelor;

Etapa II - Alianta terapeutica;

Etapa III - Diagnoza.

A III-A ETAPA A DEMERSULUI TERAPEUTIC:

STABILIREA OBIECTIVELOR

Scopurile generale ale interventiei terapeutice sunt:

asigurarea confortului psihologic si a dezvoltarii psihosociale optime, in directia maturizarii afective;

cresterea inchiderii in sine, a sentimentului capacitatii personale a clientului, a intelegerii de catre acesta a relatiilor sociale de crestere a capacitatii de reflectie asupra evenimentelor trecute de planificare a celor viitoare, adica de crestere a autonomiei;

- contrazicerea modelelor internalizate de functionare a indivizilor care reflecta insecuritate prin dezvoltarea unor relatii de incredere cu ceilalti;

scaderea riscului si a factorilor de stres;

cresterea influentei unor factori de sprijin, de protectie, concomitent cu o stare de sanatate buna, autonomie, viata de familie sanatoasa;

construirea unor sisteme de sprijin (familial, social etc.) care sa incurajeze si sa intareasca eforturile persoanei de a face fata.

Scopurile si obiectivele specifice se stabilesc impreuna cu clientul . Sunt doua seturi de obiective:

unele stabilite de client,

unele stabilite de psihoterapeut, cu care clientul poate fi de acord sau macar cu o parte din ele. Daca respectivul client nu este de acord sau nu crede, nu ai cu cine sa lucrezi.

A IV-A ETAPA A DEMERSULUI TERAPEUTIC:

PLANIFICAREA

Distinctie: Terapia poate fi centrata fie pe individ, fie pe grup.

Pentru terapiile centrate pe individ, discutiile formale vor intari capacitatea si disponibilitatea persoanei de a reflecta cu privire la imaginea sa despre sine, ceilalti, imaginea de sine atribuita celorlalti si modul in care se relationeaza cu lumea.

In general, mecanismele de aparare apar datorita fricii de ceva pentru ca ele ne apara de acel ceva de care ne este frica. In discutiile libere ele au caracter educativ si formativ, un mod mai comprehensiv de relationare cu ceilalti si o mai buna intelegere a nevoilor celorlalti. (Daca ma inteleg pe mine mai bine, atunci ii inteleg si pe ceilalti.)

Psihoterapia va tinti dezvoltarea mecanismelor inadecvate de aparare prin aducerea la nivel constient a tensiunilor, suferintelor refulate si neprelucrate.

Discutiile cu caracter informal se vor desfasura intr-o atmosfera de acceptare si respect reciproc. Daca il accept pe celalalt, nu inseamna ca il si aprob.

Se pot folosi tehnici care presupun antrenarea rolurilor generice de modificare a patternurilor relationale disfunctionale. La copii se pot folosi tehnici care presupun lucrul cu metafora.

Interventia centrata pe grup va urmari formarea deprinderilor membrilor, de solutionare in comun a problemelor de planificare, in scopul evitarii conflictelor, adica sa dezvolte coeziunea de grup.

Toate momentele in care indivizii relationeaza intre ei sunt modalitati de corectare a modelelor internalizate, de perceptie asupra lumii.

Participarea la grupul de suport in care suntem este de intelegere reciproca, ofera posibilitatea, forta individului de a-l ajuta sa-si depaseasca blocajele, plecand de la respectul fata de grup si continuand cu respectul de sine ca parte integranta a grupului.

Tot in aceasta etapa - a planificarii -, trebuiesc stabilite resursele si materialele, ca si modalitati de obtinere a acestora.

A V-A ETAPA A DEMERSULUI TERAPEUTIC:

PUNEREA PLANULUI IN PRACTICA SAU

INTERVENTIA PROPRIU-ZISA

In interventia propriu-zisa, un proces important pe parcursul intregii interventii il reprezinta cel de evaluare si analiza, adica de strangere a datelor si de punere a lor intr-o structura stabilita.

Terapeutul este necesar sa ramana flexibil si sa utilizeze in mod creativ atat propriile sale resurse cat si pe cele ale persoanelor implicate.

Este important sa ne raportam la realitatea concreta.

Scopurile intermediare pot atrage dupa ele aparitia unor alte scopuri si obiective sau pot pune in evidenta alte motivatii decat cele specificate initial si care determina alte obiective.

A VI-A ETAPA A DEMERSULUI TERAPEUTIC:

EVALUAREA TERAPIEI

Este o etapa esentiala in orice proces terapeutic, in ceea ce priveste evaluarea de catre terapeut a nivelului de realizare a obiectivelor cat si evaluarea facuta de client.

In final, clientul si terapeutul trebuie sa evalueze procesul: ce a fost bine, ce n-a fost bine, ce n-a functionat.

Reprezinta verificarea faptului daca se poate continua procesul terapeutic.

Pot exista si evaluari intermediare care au ca functie evidentierea aparitiei unor elemente noi si corectarea planului initial de terapie.

Frecventa acestor evaluari intermediare va fi stabilita de catre terapeut in functie de dificultatea cazului si de modul in care acesta evolueaza. Acesta este rolul evaluarii pentru terapie.

Dublul rol al evaluarii pentru client este reprezentat de:

constientizarea de catre client a achizitiilor realizate in urma terapiei ce va avea loc in planul increderii in sine si a stimei de sine,

al evaluarii finale - de a marca finalizarea terapiei, permitand clientului sa se desprinda de psihoterapeut.

In etapa finala, relatia trebuie sa se incheie formal. A inchide o relatie inseamna a o lasa in urma in mod eficient.

Este foarte important ca terapeutul sa analizeze acele interventii pe care le considera a fi, a se solda cu un esec pentru ca doar asa va reusi terapeutul sa invete din propriile experiente si sa evolueze.

Evaluatorul este necesar sa nu se centreze doar pe elementele negative, ci si pe cele pozitive pentru a trage niste concluzii utile pentru interventiile viitoare.

DIRECTIILE TERAPEUTICE:

Exista 3 directii terapeutice:

Abordarea dinamica,

Abordarea cognitiv-comportamentala

Abordarea experientiala.

TERAPIILE COMPORTAMENTALE

Orientarile comportamentale au aparut ca reactie la psihoterapiile bazate pe insight care puneau accentul pe fortele ascunse ale inconstientului.

Baza teoretica a orientarii comportamentale este adusa de teoriile invatarii care considera ca personalitatea se restructureaza in functie de stimulii exteriori, situatiile prin care trece individul, rolurile pe care le joaca acestia, rolurile sociale pe care le au indivizii in viata lor.

Terapeutii comportamentalisti se ocupa de acele comportamente observabile si de acele conditii de mediu care il modeleaza (pe comportament).

Psihoterapia este vazuta ca un proces de invatare. Simptomele, problemele apar ca urmare a invatarii. Nevroza este un astfel de comportament invatat.

Reactiile, emotiile si deprinderile dezadaptative au fost invatate pe parcursul vietii individului si s-au fixat deoarece, la un anumit moment dat au permis evitarea unor experiente traumatizante. Acestea tind sa fie repetate nu doar in situatii identice, ci si intr-o serie de situatii cu caracter similar, dar nu identic.

Psihoterapiile comportamentale propun un set de tehnici si procedee menite sa elibereze emotiile si comportamentele nedorite si sa contribuie la elaborarea unor modele mai eficiente, adaptabile.

Conceptele de baza in orientarile comportamentale sunt:

1. Intarirea sociala.

Presupune manifestarea stimulilor ambiantei astfel incat comportamentul nedorit sa fie descurajat iar cel dezirabil sa fie intarit.

2. Control al comportamentelor.

Obiectivul terapiilor comportamentale este constituit de eliminarea raspunsurilor comportamentale indezirabile, adica de eliminare a simptomelor si de invatare a unor raspunsuri comportamentale adaptative. Copiii invata sa produca simptome. Intarirea se refera la recompensa

TEHNICILE PSIHOTERAPIILOR PSIHOCOMPORTAMENTALE

Tehnicile psihoterapiilor psihocomportamentale se refera strict la comportament, la manifestarea externa.

1) Tehnica stingerii comportamentelor nedorite.

Se bazeaza pe ideea ca modelele de comportament invatat au tendinta de a disparea in timp daca nu sunt intarite corespunzator. Se folosesc in psihoterapia cu copii.

a)      Tehnica imploziva:

presupune expunerea la stimulul anxiogen;

subiectul se expune in plan imaginar stimulului anxiogen.

b)      Tehnica expunerii:

- subiectul se confrunta in mod real cu stimulul anxiogen.

Ambele tehnici utilizeaza principiul stingerii, reactii conditionate de evitare a stimulilor anxiogeni.

Pornind de la tehnica imploziva s-a ajuns la:

2) Tehnica desensibilizarii sistematice.

Wolpe - presupune invatarea subiectului sa se relaxeze si sa se comporte intr-un mod incompatibil cu aparitia metodei.

Pasii metodei:

a. Invatarea relaxarii.

Se realizeaza pe parcursul primelor aproximativ 6 sedinte.

In forma initiala se utiliza relaxarea progresiva Jacobson, obtinuta in urma constientizarii de catre client a diferentelor intre starea de incordare musculara si cea de detensionare musculara.

Se poate utiliza in afara de Jacobson si antrenamentul autogen Schultz care presupune concentrarea pe anumite parti si relaxarea.

b. Stabilirea ierarhiilor.

Pe parcursul primelor sedinte se stabileste o ierarhie a situatiilor cu caracter anxiogen, de la cea mai slaba pana la cea mai inalta.

c. Procedeul desensibilizarii sistematice.

Clientului i se solicita dupa ce stapaneste bine tehnica de relaxare, sa se relaxeze cu ochii inchisi, in timp ce terapeutul ii descrie tot felul de scene, incepand cu unele neutre si inaintand progresiv pe linia ierarhiei stimulilor generatori de anxietate. Clientul care se afla in stare de relaxare, este solicitat sa-si imagineze fiecare situatie descrisa de terapeut. Cand clientul afirma ca simte anxietate, cand spune ca a aparut starea de incordare, sedinta se incheie. Tratamentul continua pana cand pacientul devine capabil sa ramana relaxat in timp ce isi reprezinta scene care inainte ii trezeau o reactie anxioasa. Sedintele dureaza 25-30 minute, frecventa intalnirilor fiind de doua, trei ori pe saptamana. Tehnica este mai putin eficienta la persoanele cu dificultati de relaxare, abilitati imaginative limitate sau daca ierarhia de stimuli anxiogeni nu este relevanta.

3) Psihoterapia aversiva.

Presupune inlaturarea comportamentelor nedorite utilizand sanctiuni. Implica eliminarea intaririlor prin aplicarea pedepselor.

4) Metoda modelarii.

Presupune invatarea unor modele de comportament dezirabile prin imitarea altor persoane - terapeuti, parinti. Metodele sunt utile in cazul copiilor mici si a persoanelor cu deficiente cognitive. Copilului i se arata cum trebuie, cum este bine sa faca.

5) Psihoterapia asertiva.

Asertivitate = o atitudine si o modalitate de comportament conform careia persoanele isi exprima sentimentele, isi revendica drepturile si spunand "nu" atunci cand nu sunt dispuse sa faca un anumit lucru.

La baza comportamentului asertiv sta convingerea persoanei ca are dreptul sa ceara ceea ce-si doreste asumandu-si posibilitatea unui refuz.

Un comportament asertiv tine cont de drepturile persoanei dar si ale celorlalti, presupune exprimarea directa a gandurilor si sentimentelor proprii.

Comportamentul asertiv reprezinta calea de mijloc intre doua extreme: asertivitate-supunere, adica conduita sau comportament agresiv-sumisiv.

Este utila pentru persoanele cu dificultati de comunicare interpersonala datorita anxietatii.

Comunicarea asertiva este o deprindere. Se invata.

Conduita nonasertiva = conduita care desconsidera drepturile proprii; persoana se supune exagerat cererilor, dorintelor, solicitarilor celorlalti.

Acest tip de persoane (non-asertive) au dificultati in a-si exprima dezacordul, dezaprobarea pentru ceilalti si in a cere lucruri pentru ele insele.

Persoanele sunt percepute ca fiind timide, defensive, rusinoase. Aceste persoane trimit mesaje de nesiguranta si vor atrage desconsiderarea cererilor lor.

Nu refuza aprobarea, valorizarea din partea celorlalti.

Este vorba despre acel comportament agresiv - comportament in care este evidenta intentia de a-l rani pe celalalt, de a incalca drepturile celuilalt.

In mod agresiv putem obtine de la ceilalti ceea ce ne dorim pentru moment.

O forma particulara a agresivitatii este maniera pasiv-agresiva. Persoana nu se opune deschis, ci manifesta o rezistenta indirecta la solicitarile celorlalti. Este o forma de agresivitate mascata.

Alta varianta a conduitei agresive este stilul manipulativ. Acesta implica determinarea celorlalti de a face ceva uneori fara ca ei sa realizeze ca sunt pacaliti, sa faca ceea ce nu doresc sa faca.

Forme ale stilului manipulativ sunt:

A poza in victima,

Santajul emotional.

Salter a introdus ideea de antrenament asertiv, care vizeaza dezvoltarea abilitatilor de exprimare a sentimentelor si respingerea, modificarile credintelor irationale.

Obiectivele generale ale antrenamentului asertiv sunt:

Constientizarea de catre persoana a drepturilor sociale care-i revin;

Operarea diferentei dintre asertivitate si nonasertivitate;

Dezvoltarea unor deprinderi verbale si nonverbale.

Elemente care fac parte din antrenamentul asertiv:

de invatare a raspunsurilor specifice asertive prin modelare si instructaj,

reproducerea raspunsurilor - jocul de rol,

restructurarea cognitiva, schimbarea dorintelor irationale,

generalizarea instructajului, adaptarea la noi situatii in mod real care pot sa apara.

Pasii antrenamentului asertiv:

1) Intelegerea naturii asertivitatii.

Cea mai simpla modalitate de intelegere a naturii asertivitatii este aceea de a pune problema in termeni de drepturi. Asertivitatea presupune respectarea drepturilor personale si de asemeni de respectare a drepturilor celorlalti.

2) Monitorizarea propriului comportament asertiv.

Oamenii pot fi foarte asertivi in unele situatii si foarte nonasertivi in altele.

3) Modelarea comportamentului asertiv.

Odata ce s-au identificat situatiile care genereaza un comportament nonasertiv, este necesara gasirea unui model comportamental asertiv.

Cel mai simplu este de a observa persoanele care se comporta asertiv in situatia data. Este necesara constientizarea, concentrarea asupra recompenselor aduse de comportamentul asertiv.

4) A pune in practica comportamentul asertiv fie utilizand jocul de rol, fie solicitand unei persoane apropiate exersarea rolului asertiv. In final se realizeaza transferul in situatia reala a comportamentului asertiv, punerea efectiva in practica sau transferul in situatia reala.

5) Abordarea unei atitudini asertive.

In general, exersarea se face pornind de la o situatie clara insa, in realitate apar si alte situatii.

A-ti crea o atitudine asertiva inseamna a intelege principiile asertive conduitei, a le pune in practica, indiferent de situatie.

MODELUL ASERTIVITATII IN 4 TREPTE PROPUS DE BOURME:

1) Formarea comportamentului asertiv nonverbal.

Persoana asertiva este invatata sa-si priveasca interlocutorul in ochi, fara sa se ajunga la fixarea privirii pentru ca aceasta este perceputa ca agresivitate.

Adoptarea unei posturi care sa exprime destindere (bratele orientate in afara).

Trebuie dezvoltat un set de miscari calme, sigure, care sa nu sugereze retragerea.

2) Recunoasterea propriilor drepturi si realizarea unor exercitii de obtinere a acestora.

LISTA DREPTURILOR PERSONALE:

Am dreptul sa solicit ce doresc.

Am dreptul sa refuz solicitarile carora nu le pot face fata.

Am dreptul sa-mi exprim sentimentele pozitive sau negative.

Am dreptul sa-mi schimb opiniile.

Am dreptul sa comit greseli si sa nu fiu intotdeauna perfect.

Am dreptul sa ma conformez propriilor sisteme de norme si valori.

Am dreptul sa spun "nu" la tot ceea ce nu sunt pregatit sa fac, la tot ceea ce este periculos sau imi incalca sistemele de norme si valori.

Am dreptul sa-mi stabilesc propriile prioritati.

Am dreptul sa nu ma simt responsabil pentru comportamentele, actiunile, sentimentele sau problemele celorlalti.

Am dreptul sa solicit onestitate din partea celorlalti.

Am dreptul sa ma supar pe o persoana la care tin.

Am dreptul sa fiu eu insumi.

Am dreptul sa ma simt speriat si sa spun acest lucru si celorlalti.

Am dreptul sa spun "nu stiu".

Am dreptul sa nu prezint scuze si sa nu-mi motivez comportamentul.

Am dreptul sa iau decizii bazate pe propriile sentimente.

Am dreptul sa-mi satisfac propriile trebuinte in locurile si timpul pe care le consider potrivite.

Am dreptul sa ma distrez si sa fiu frivol.

Am dreptul sa fiu mai sanatos decat cei din jurul meu.

Am dreptul sa fiu intr-o ambianta in care nu se abuzeaza de persoana mea.

Am dreptul sa-mi fac prieteni si sa ma simt bine in preajma celorlalti.

Am dreptul sa ma schimb si sa evoluez.

Am dreptul la respect din partea celorlalti fata de propriile mele nevoi si dorinte.

Am dreptul sa fiu ca om tratat ca o persoana demna, cu respect.

Am dreptul sa fiu fericit.

3) Constientizarea propriilor sentimente.

4) Exersarea raspunsurilor asertive.

ULTIMUL PAS: EXERSAREA RASPUNSURILOR ASERTIVE

Exersarea raspunsurilor asertive presupune o descriere a problemei care trebuie sa se formuleze in termeni foarte concreti - cine, cand, cum -, sa se specifice de catre client cum vede el problema rezolvata.

Dupa definirea situatiei urmeaza elementul sau pasul elaborarea raspunsurilor asertive.

Elaborarea raspunsurilor asertive presupune:

evaluarea drepturilor personale in cadrul situatiei date,

precizarea perioadei de timp in care clientul doreste sa se produca schimbarea,

interlocutorul sau persoanele care mai sunt implicate in problema sa fie informate cu exactitate asupra problemei, clientul fiind necesar sa-si exprime clar sentimentele legate de situatie, problemele, solicitarile si sa specifice consecintele rezolvarii solicitarii sale pentru ambele sau toate partile implicate.

Clientul:

va defini problema,

va invata sa-si exprime clar problema persoanelor,

va invata sa-si exprime ce este bine sau ce nu este bine pentru el,

care ii sunt dorintele, sentimentele si drepturile.

Nu este acceptat ca acel client sa-si ceara scuze inainte sa-si exprime solicitarea pentru ca aceasta duce la devalorizarea problemei.

Este important sa fie asertiv dar nu agresiv sau sumisiv.

Este necesar sa se scoata in evidenta consecintele.

In terapia de cuplu, partenerii sunt invatati sa ceara.

Este important cand se face solicitarea sa se scoata in evidenta avantajele.

In concluzie: Un aspect important al comportamentului asertiv consta in capacitatea de a refuza solicitari ce contravin propriilor nevoi si dorinte, intelegerea dreptului de a spune nu.

Pentru situatiile mai dificile sunt recomandate urmatoarele modalitati:

refacerea solicitarii pentru ca persoana sa fie incredintata ca solicitarea a fost inteleasa corect,

prezentarea motivelor refuzului daca acesta s-a produs si exprimarea refuzului, ca si propunerea unor alternative convenabile pentru ambele parti,

sublinierea situatiilor win-win (castig-castig) - o relatie matura nu este bazata pe lupta de putere.

In majoritatea cazurilor, o conduita asertiva faciliteaza obtinerea rezultatelor dorite dar nu le garanteaza. O conduita asertiva da o sansa, nu garanteaza.

Terapia asertiva - pentru invatarea unei conduite asertive este necesara achizitionarea unor serii de abilitati de comunicare cum este de exemplu disponibilitatea de a-l asculta pe celalalt, de a negocia o formula de compromis reciproc-avantajoasa. Antrenamentul asertiv presupune a se asculta pe sine.

ALTE ORIENTARI IN PSIHOTERAPIILE DE ORIENTARE COMPORTAMENTALA

Orientarea ce tinde sa reconcilieze psihoterapia comportamentala cu terapia psihodinamica - este vorba despre acele orientari care incearca sa consilieze psihoterapiile comportamentale cu cele psihodinamice.

Arnold Lazarus este initiatorul abordarii reconcilierii orientarii comportamentaliste cu cea psihodinamica si spune ca in spatele unui simptom simplu se poate ascunde o cauza mai complexa, motiv pentru care nu este indicat sa se foloseasca tehnica desensibilizarii in mod rapid.

Tehnicile comportamentaliste utilizate au scopul de a maximiza angajarea clientilor in activitatile cu efecte pozitive asupra starii afective:

monitorizarea activitatilor: clientul scrie exact ce face pe parcursul zilei; este utila pentru tratamentul tulburarilor alimentare, poate fi utilizata si pentru clientii care spun ca nu-i mai bucura nimic si pentru descoperirea activitatilor care produc placere.

planificarea activitatilor: este utila in tratarea tulburarilor anxioase; permite structurarea tulburarilor - cel mai puternic tip este anxietatea anticipatorie in care controlul se poate realiza prin aceasta monitorizare a activitatilor, o tehnica fiind "imaginarea celui mai rau posibil".

impartirea activitatilor in sarcini concrete mai mici: este vorba de obiective realizabile mai mici, mai usor si mai repede de atins pentru ca persoana sa realizeze ca poate avea succes si poate realiza niste activitati.

PSIHOTERAPIA COGNITIVA

La baza, modul in care individul se comporta este determinat nu doar de situatia concreta ci si de modul in care persoana interpreteaza acea situatie concreta.

Orice lucru poate avea foarte multe interpretari. Astfel, daca nu putem schimba realitatea, putem schimba modul in care o vedem.

Putem interpreta modul in care vedem lucrurile si sa ne adaptam.

In abordarea cognitiva nu doar situatia determina o anumita stare, ci gandurile care vor determina.

O latura importanta este reprezentata de rezolvarea problemelor.

Problema inteleasa = o bariera inexistenta intre o stare initiala indezirabila si o stare finala dezirabila.

Astfel, rezolvarea de probleme presupune invatarea de noi procedee, abilitati care sa permita trecerea de la acea stare indezirabila la acea stare dezirabila, adica invatarea de noi pattern-uri de comportament, adaptare.

Pasii pe care persoana trebuie sa-i parcurga:

Definirea problemei in termeni comportamentali;

Definirea obiectivului: specificarea a ce ar insemna pentru ca problema sa fie rezolvata;

Generarea de solutii alternative;

Evaluarea solutiilor alternative gasite anterior;

Luarea deciziilor - alegerea;

Verificarea alternativei - anticiparea posibilelor consecinte aparute in urma alternativei alese;

Planificarea aplicarii alternativei alese;

Punerea in aplicare a planului facut anterior;

Conform cognitivistilor, parcurgerea pasilor conduce la rezolvarea problemelor.

ABORDAREA COGNITIVA - METAFORA STICLEI PE JUMATATE PLINE

S-a constatat ca cel putin in cazul depresiilor, metafora "sticlei pe jumatate pline" da rezultate cel putin la fel de bune ca si medicatia antidepresiva.

Terapia cognitiva da rezultate pentru ca ii ajuta pe clienti sa-ti schimbe modelele negative de gandire. Acestia pot dezvolta o imagine de sine mai buna, vor trai mai putine stari de depresie si anxietate iar daca acestea vor aparea, vor putea fi depasite mai usor. Clientii isi vor construi relatii mai bune, mai satisfacatoare cu ceilalti si vor reusi sa aiba un randament mai bun in activitatile lor.

Primul pas in terapiile cognitive este reprezentat de explicarea modului in care gandurile si atitudinile influenteaza starile afective.

Conform Burns:

tristetea, depresia sunt declansate de ganduri legate de pierdere;

culpabilitatea, rusinea sunt declansate de ganduri referitoare la faptul ca subiectul a ranit pe cineva;

supararea, resentimentele sunt legate, declansate de ganduri de nedreptatire;

frustrarea apare in urma gandurilor legate de faptul ca datele realitatii nu corespund cu explicatia persoanei;

anxietatea, panica apar cand subiectul se simte in pericol, deoarece s-ar putea produce un gand neplacut;

inferioritatea, sentimentele de subestimare apar in urma comparatiilor cu ceilalti;

sentimentele de descurajare, lipsa de sperante sunt ganduri conform carora necazurile vor continua la nesfarsit.

Este necesar ca in ciuda convingerilor sale cu privire la validitatea gandurilor negative, acel client sa constientizeze faptul ca acestea sunt distorsionate si nerealiste.

Aceste ganduri pot fi adevarate si realiste dar si atunci este necesar sa se faca diferenta intre starile afective adecvate si cele neadecvate.

Tristetea este adecvata.

Disperarea nu este adecvata pentru ca nu este constructiva.

Clientul trebuie sa descopere distorsiunile si pattern-urile disfunctionale cognitive.

Pattern-urile disfunctionale cognitive dupa Burns - Stiluri cognitive:

Stilul de gandire "totul sau nimic";

Suprageneralizarea evenimentelor negative;

Filtrarea mentala cu concentrare asupra negativului; Desconsiderarea pozitivului;

Desprinderea unor concluzii pripite in interpretarea unor solutii;

"Citirea" gandurilor;

Ghicirea viitorului - autoprofetia confirmata;

Amplificarea - persoana exagereaza importanta problemelor sale minimalizandu-si importanta;

Judecata afectiva - clientul este convins de faptul ca starile negative reflecta cu adevarat realitatea;

Imperativele categorice - lucrurile trebuie sa corespunda exact gandurilor, expectatiilor, dorintelor clientului;

Etichetarea - principiul "totul sau nimic" este dus la extrem si in loc ca subiectul sa se concentreze asupra amanuntelor isi pune sau pune altora etichete;

Personalizarea si blamarea - personalizarea presupune ca acel client sa-si asume responsabilitatea pentru o situatie pe care nu o poate controla, iar blamarea presupune invinovatirea celorlalti pentru lucrurile negative din viata clientului.

Structura demersului terapeutic pentru terapiile cognitive

Etape:

1. Identificarea elementului perturbator extern → Clientului i se cere o descriere cat mai exacta a problemei care sa includa timpii, spatiile, persoanele implicate, comportamentele implicate.

Anamneza este foarte detaliata in terapiile cognitive.

De exemplu, daca persoana nu poate spune ce ganduri asociaza, i se cere sa scrie ce facea in acel moment.

2. Notarea starilor afective negative pe care le traieste si evaluarea acestora pe o scala (de la 0 la 10 sau de la 0 la 100).

3. Invatarea clientului sa isi adreseze intrebari de tipul "Ce gandesc in situatia care ma supara?" → Se identifica gandurile automate negative, evaluandu-le pe acea scala in functie de cat de mult crede el in ele. Dupa identificarea gandurilor automate i se cere sa identifice distorsiunile cognitive care stau la baza acestor ganduri negative.

Gandul este punctual, in timp ce pattern-ul cognitiv reprezinta totalitatea acestor ganduri si a relatiilor dintre ele.

4. Combaterea acestor ganduri negative disfunctionale

Se poate realiza prin mai multe tehnici:

→ Tehnica dialogului socratic Clientul trebuie sa se intrebe "Ce dovezi am eu ca acest gand este adevarat?". Subiectul trebuie sa-si imagineze cel mai rau lucru care se poate intampla si, comparand cu realitatea, apar diferente semnificative care il ajuta ce client sa inteleaga faptul ca pattern-ul sau cognitiv a fost sau este deformat si sa se obtina o scadere a anxietatii anticipatorii. Trebuie aflat motivul anxietatii anticipatorii si de ce acesta nu vrea sa renunte la ea.

→ Tehnica unui caz similar Clientului i se cere sa se gandeasca la ce sfat i-ar da unei persoane apropiate care prezinta aceeasi problema ca el. O varianta a acestei tehnici este solicitarea schimbarii de rol.

→ Tehnica experimentala Subiectul este invatat ca la aparitia unui gand negativ sa-l verifice printr-un experiment.

→ Tehnica dezvoltarii stilului de gandire "nuante cenusii" Subiectul este invatat sa se intrebe daca nu cumva gandeste in termeni de alb si negru, totul sau nimic, si este ajutat sa gaseasca variante intermediare, eventual cu ajutorul unei scale.

Metoda interviului Se poate evalua veridicitatea unui gand negativ intreband si alti oameni ce parere au in legatura cu respectivul gand. Aceasta metoda functioneaza cel mai bine in grup.

→ Metoda reducerii la absurd Clientul care se confrunta cu un gand negativ este instruit sa se intrebe "Ce inteleg eu de fapt prin asta?", "Nu recurg cumva la etichete vagi?". Este utila, in special, in cazul etichetarilor.

→ Metoda semantica     Este o modalitate de combatere a afirmatiilor categorice de tipul "trebuie neaparat". Clientul este invatat sa foloseasca enunturi mai putin incarcate afectiv, cum este "ar fi de dorit sa". Intotdeauna "trebuie" este o modalitate disfunctionala de a pune problema pentru ca implica frustrarea, constrangerea.

→ Reatribuirea Este utila in cazul in care persoana foloseste blamarea sau personalizarea. Clientul va fi invatat sa identifice si alte cauze pentru o situatie dezagreabila in afara de cea considerata de el ca fiind cea mai importanta.

→ Analiza costurilor si beneficiilor Nu abordeaza gandul negativ din perspectiva adevarului acestuia, ci din perspectiva utilitatii, motivatiei de a-l mentine. Astfel, persoana invata sa se intrebe ce are de castigat sau de pierdut daca pastreaza sau renunta la gandul negativ. Este important sa realizeze si sa-si asume decizia.

5. Inlocuirea gandurilor negative cu ganduri alternative mai realiste Este foarte important ca subiectul sa creada in alternative.

6. Reevaluarea gandurilor negative Fiecare demers terapeutic este necesar sa se termine cu o evaluare. Este important sa scada credinta clientului in gandul negativ. Daca aceasta nu scade, sunt repetate etapele. Termenul de terapie cognitiv-comportamentala isi are radacina atat in psihologia cognitiva, care pune accent pe rolul gandurilor in declansarea starilor afective si a comportamentelor, cat si in psihologia comportamentala, care are tehnici precise de modificare a comportamentului.

Psihoterapia rational-emotiva sau REBT (rational emotive behavior therapy)

Aceasta terapie a fost fondata de Albert Ellis si presupune o combinare a unor tehnici din terapia cognitiv-comportamentala cu elemente de abordare filosofica.

Initial, Ellis a fost psihanalist, dar nu a considerat psihanaliza ca fiind suficienta.

Psihoterapia rational-emotiva este o psihoterapie activ-directiva de scurta durata.

Terapia presupune invatarea rapida a ABC-ului metodei; in prima sedinta, clientului i se explica modelul ABC, care a fost completat cu D si E.

A - elementul activator;

B - credinte;

C - consecinte;

D - dezbaterea asupra gandurilor;

E - efecte pe care si le doreste clientul.

Elementul activator nu genereaza el insusi C-ul, ci B-ul il genereaza pe C.

Este necesar ca terapeutul sa-i arate clientului diferentele dintre cerintele irationale si cele rationale.

Aceasta terapie presupune ca din prima sedinta clientul sa fie invatat sa contraargumenteze convingerile irationale astfel incat sa poata ajunge la o noua filozofie de viata, deci sa aiba stari afective mai bune si comportamente sanatoase.

Ellis sustinea ca oamenii se disturba singuri pentru ca filosofia lor de viata nu este adecvata. Clientii pot fi invatati sa inceteze sa se perturbe singuri.

Particularitati ale psihoterapiei rational-emotive:

1. In aceasta terapie, cu cat terapeutul este mai activ si mai directiv in explicarea acestor scheme, cu atat clientul va invata mai repede sa se ajute singur.

2. Terapeutul trebuie sa manifeste incredere in terapie, dar sa nu fie exagerat.

Clientul trebuie sa inteleaga ca terapia nu da rezultate chiar in toate cazurile.

3. Temele pentru acasa au o componenta specifica. Acest concept este si mai important pentru psihoterapia rational-emotiva.

4. Difera fata de alte terapii in privinta partii comportamentale deoarece se aplica sarcini cu caracter imploziv, care sunt repetate de 10-20 ori pe zi. Psihoterapia rational-emotiva considera ca aceste sarcini duc la scaderea duratei terapiei.

5. Este necesara initierea unor actiuni impotriva gandurilor negative pentru ca o argumentare slaba poate duce doar la un insight intelectual, iar o contraargumentare ferma duce atat la insight intelectual, cat si la modificari comportamentale.

6. Este necesar ca un client sa faca diferenta dintre sentimentele adecvate si cele inadecvate deoarece nu orice sentiment negativ este inadecvat, dar, de exemplu, sentimentul de panica nu este adecvat pentru ca nu ajuta la continuarea activitatii.

Ellis sustinea faptul ca toti clientii nutresc ganduri irationale, iar ca in spatele acestor afirmatii ilogice se afla absolutisme de genul "eu intotdeauna", "cu orice pret si in orice conditii trebuie sa".

Psihoterapia rational-emotiva are si varianta de grup care se poate face in combinatie cu cea individuala sau se poate face doar in grup.

Exista niste avantaje aduse de situatia de grup:

→ clientii realizeaza ca si altii au probleme emotionale si se lupta sa le rezolve, ceea ce le da un sentiment de confort;

→ in grup de pot discuta gandurile irationale, iar membrii grupului obtin sprijin si incurajare pentru a-si face temele pentru acasa;

→ se pot realiza jocuri cu scopul inlaturarii acestor ganduri.

Psihoterapia rational-emotiva poate fi utilizata in combinatie cu alte tehnici.

Ellis afirma ca trebuie evitate procedee care duc la prelungirea terapiei (metoda asocierii libere impiedica chestionarea directa, argumentarea si strangerea de dovezi; analiza visului; atitudinea prea apropiata a terapeutului deoarece dezvoltarea sentimentelor calde duce la realizarea unor alte nevoi ale clientului; furnizarea unui numar prea mare de detalii legate de evenimentul declansator deoarece este nevoie de o definire in rezumat a problemei pentru concentrarea asupra gandurilor negative; vorbaria compulsiva cu privire la propriile sentimente; excesul de gandire pozitiva pentru ca poate avea caracter utopic, poate aparea ideea clientului ca trebuie sa reuseasca cu price pret).

Desi psihoterapia rational-emotiva este o terapie de scurta durata, Ellis recunoaste ca este posibil ca pentru clientii dificili durata terapiei sa se prelungeasca.

Psihoterapia rational-emotiva isi propune sa-i ajute pe clienti:

Sa renunte la simptome.

Sa reduca comportamentele disfunctionale.

Sa mentina progresul atins in terapie.

Clientul nu este incurajat sa faca modificari in mediul real.

Tot Ellis propune o serie de modalitati pentru producerea restructurarii atitudinale:

1. Clientul trebuie sa constientizeze ca se perturba pe el insusi mai mult decat il perturba evenimentele de viata.

2. A implementat convingerea ca omul poate refuza sa se lase perturbat de evenimentele care s-au produs. Posibilitatea inlaturarii perturbarii.

3. Constientizarea ca nu dorintele sau valorile personale sunt cele care perturba persoana, ci cerintele absolutiste si rigide legate de acestea.

4. Clientii trebuie convinsi ca asupra stilului irational de gandire trebuie lucrat de catre acestia. Nu exista minuni, ci doar actiuni tenace in vederea autoperfectionarii.

5. Daca un client dezvolta un interes exterior pe termen lung, acesta va proiecta scopuri, ceea ce-l va ajuta.

Avantajele psihoterapiei rational-emotive:

1. Este posibil ca subiectii sa-si comute atentia de pe simptomele lor.

2. Clientii incep sa realizeze sensul existentei, renunta la sentimentele de inutilitate.

3. Daca scopurile sunt corect proiectate, clientii ajung sa le realizeze si sa obtina satisfactii in urma realizarii acestor scopuri.

4. Daca un client obtine succese, acesta ajunge sa se perceapa ca fiind valoros si util pentru sine si pentru ceilalti.

Psihoterapia contextual-modulara

Psihoterapia contextual-modulara s-a dezvoltat avand ca obiectiv terapia tulburarilor conflictuale de stres, mai exact, sunt tulburari post-traumatice. Aceasta terapie are ca obiectiv nu doar reducerea simptomelor sau modificarea unor comportamente, ci dezvoltarea unor strategii de a face fata problemelor vietii, cultivarea autostimei, a unei imagini de sine pozitiva a clientului.

Originile acestui sistem se afla atat in terapia cognitiv-comportamentala, cat si in alte sisteme terapeutice.

Demersul este foarte sistematic si bine organizat, punandu-se accent pe colaborarea clientului, acesta trecand de la o pozitie pasiva, de victima, pe o pozitie activa, de participare la demersul terapeutic.

Psihoterapia contextual-modulara este contextuala pentru ca persoana este situata realist in contextul in care traieste, terapia avand ca obiectiv reorganizarea problemei clientului in contextul vietii sale sociale, profesionale, familiale. In aceasta terapie se iau in considerare atat resursele persoanei, complexele si conflictele acesteia, cat si fanteziile, aspiratiile, visurile clientului.

In aceasta terapie se elaboreaza planuri concrete de actiune si modalitati de a le aplica in practica. Este organizata pe module si presupune 6 sedinte suficiente pentru a ne da seama daca acel client este pregatit pentru terapie. Situatiile simple de stres pot fi rezolvate in aceste 6 sedinte, dar numarul de 6 sedinte este doar orientativ, deoarece se pot adauga mai multe sedinte.

Concluzii:

Psihoterapia contextual-modulara se constituie ca si complex de autodescoperire si de invatare a unor deprinderi noi de a face fata existentei.

Avantaje ale psihoterapiei contextual-modulare:

1. Dezvolta in client o atitudine pozitiva asupra sanatatii si incurajeaza formarea unor strategii alternative cu actualizarea disponibilitatilor, potentialitatilor latente - il invata pe client cum sa se adapteze, sa invete.

2. Fiind foarte bine structurata, inlatura confuzia in demersul terapeutic.

3. Fiind o terapie scurta, reduce atat posibilitatea de abandon a terapiei, cat si costurile acesteia.

4. Fiind o terapie scurta, incurajeaza clientul sa-si abordeze problemele in mod prioritar - este o terapie centrata pe simptom, pe problema.

Psihoterapia contextual-modulara pune accent pe relatia terapeut-client, asa ca fiecare sedinta incepe cu intrarea in rezonanta cu clientul astfel incat sa se faciliteze o relatie empatica.

Psihoterapia contextual-modulara ia in considerare atitudinea clientului fata de problemele sale deoarece conteaza si modul in care clientul isi priveste problemele.

Psihoterapia contextual-modulara mai pune accent si pe fortele si resursele clientului si pe formarea deprinderilor de autocontrol asupra starilor afective negative si a comportamentelor indezirabile. In acest caz, planul terapeutic este prezentat in mod explicit clientului - terapeutul il ajuta pe client sa invete cum poate face altfel. Este importanta nu numai problema, ci si modul in care clientul o vede.

Sunt 6 sedinte care dureaza de obicei 60-90 min, dar pot ajunge si la 120 min.:

Prima sedinta:

Primul lucru pe care il face terapeutul este sa stabileasca o relatie empatica cu clientul si sa investigheze o serie de particularitati ale personalitatii clientului, ale problemelor acestuia, ale simptomelor psihosomatice si ale contextului.

Apoi, se solicita informatii:

1. Descrierea evenimentului declansator sau activator al evenimentului asa cum este perceput de client. Ne intereseaza povestea pe care clientul si-o povesteste.

2. Reactiile clientului la eveniment, atat cele din momentul respectiv, cat si cele intarziate, gradul de extensie a tulburarilor psihopatologice, a dezorganizarilor psihice daca au aparut, ce arii ale psihicului au fost afectate.

Ne intereseaza incercarile clientului de a tine sub control situatia, simptomele, reactiile, tulburarile, ce a functionat si ce a functionat mai putin. De asemenea, ne mai intereseaza si evaluarea capacitatii de autocontrol emotional, comportamental, evaluarea activitatii cognitive, strategiile adaptative utilizate de client.

3. Problemele secundare, efectele lor si capacitatea clientului de a le controla.

4. Istoria medicala si psihiatrica a clientului.

5. Capacitatea clientului de a face fata stresului, traumelor si dificultatilor. Este testata forta Ego-ului, structura psihicului si a potentialului adaptativ.

Obiectivele primei sedinte:

- recastigarea si constientizarea capacitatilor de autocontrol;

- dezvoltarea abilitatilor de a identifica, defini si controla noua situatie;

- atragerea clientului catre colaborarea cu terapeutul in cadrul demersului terapeutic;

- vindecarea ranilor emotionale produse de trauma;

- analiza expectatiilor clientului fata de terapie.

La finalul acestei sedinte, terapeutul explica modul in care functioneaza terapia si il invata pe client o tehnica simpla de relaxare (Jacobson) si ii da o tema pentru acasa (ex.: exersarea modalitatii de invatare si autoevaluarea starilor emotionale).

A doua sedinta:

Obiectiv: controlul anxietatii si panicii.

La inceputul sedintei se recapituleaza sedinta anterioara si se verifica modul de rezolvare a temelor pentru acasa.

Apoi, terapeutul discuta cu clientul asupra aparitiei problemelor si simptomelor. Clientul este invatat cum isi produce singur simptomele.

Al treilea moment al sedintei este marcat de invatarea unor tehnici de management al anxietatii, al reactiilor acute la stres. Terapeutul ii explica acestuia diferenta dintre momentul trecut si reactiile prezente, ii explica modul in care se produc anxietatea si reactiile negative. Se va examina modul si masura in care clientul a facut fata anterior unor astfel de tulburari anxioase. Se trec in revista o serie de modalitati alternative de autocontrol al starilor afective. Clientul este invatat ca isi produce singur anxietatea, cum si-o produce si cum si-o poate reduce.

La finalul sedintei, terapeutul ii da clientului tema pentru acasa.

A treia sedinta:

Dupa verificarea temelor pentru acasa, se face trecerea in revista a istoriei personale a clientului si se analizeaza trecutul clientului.

Se urmareste o serie de subpuncte:

Cum se percepe clientul pe el insusi.

Ce influente sau modele semnificative au actionat asupra clientului.

Aprecierea de catre subiect a conexiunilor din trecut si a influentei acestora in aparitia problemelor actuale.

Clientul este incurajat sa exploreze modul in care percepe trauma, maniera in care a reusit aceasta trauma sa-i zdruncine capacitatea de autocontrol si sa gaseasca masuri pentru a-si recapata aceasta capacitate. Se discuta procesul psihopatologic de a fi impotriva propriei persoane - frecvent, victimele se autoculpabilizeaza.

Terapeutul il ajuta pe client sa-si dezvolte noi capacitati de a-si analiza traumele vechi, sa inteleaga semnificatia cauzelor si originilor problemelor actuale si sa inteleaga ca are si alte alternative de a face fata existentei.

La finalul sedintei, terapeutul ii poate da clientului tema pentru acasa, dar nu este obligatoriu.

A patra sedinta:

Aceasta sedinta presupune modului comportamental propriu-zis.

Dupa verificarea temelor pentru acasa, clientul este invatat sa observe modul in care functioneaza la nivel psihic, este invatat sa identifice gandurile negative si pattern-urile cognitive disfunctionale.

Clientul va invata sa constientizeze legaturile dintre evenimente si modul in care percepe aceste evenimente, sa constientizeze evaluarea si interpretarile pe care le face asupra acestor evenimente, sa constientizeze legatura dintre modul de a gandi, de a simti si de a se comporta.

De asemenea, clientul mai este invatat sa constientizeze modul in care simptomul este raspunsul la modul in care a fost interpretata o situatie externa, sa constientizeze gandurile negative si sa le combata, sa le inlocuiasca cu unele mai realiste prin care poate vedea si partea mai buna a lucrurilor.

Tema pentru acasa este la latitudinea terapeutului si poate fi a pune pe hartie gandurile disfunctionale.

A cincea sedinta:

Aceasta sedinta consta in orientarea clientului catre viitor, este modulul filosofiei de viata.

Terapeutul il invata pe client sa-si adreseze intrebari existentiale si sa constate anumite aspecte legate de stilul de viata ("Ce sunt dispus sa le ofer celorlalti?", "Cum ma ajuta comportamentul meu sa..?").

Se identifica resursele adaptative ale clientului (hobby-uri, religie etc.). Este necesara evaluarea resurselor care sa-l ajute pe client sa opteze pentru una sau mai multe din acestea.

De asemenea, este identificat modul in care clientul invata cum isi poate gasi bunastarea psihica in situatia post traumatica (ex.: apar tulburari la parintii care au pierdut un copil).

Clientul este invatat sa constientizeze cum isi poate construi o noua etapa de viata, este ajutat sa initieze planuri de viitor printr-o poveste sau printr-un desen.

Se continua practica relaxarii pentru diminuarea stresului.

Terapeutul recomanda un stil de viata sanatos.

Tema este lasata la latitudinea terapeutului.

A sasea sedinta:

Problematica este legata de imaginea de sine.

Obiectiv: Intarirea Ego-ului, antrenarea imaginii de sine ideala, sublinierea unor realizari si succese din trecut.

Terapeutul il ajuta pe client sa-si reconstituie o atitudine pozitiva fata de el insusi, sa-si creasca stima de sine. Astfel, un exemplu de tema pentru acasa ar fi sa faca ceva bun pentru el, orice ii face placere.

Aceasta sedinta presupune trecerea in revista a tuturor sedintelor anterioare. Terapeutul solicita clientului sa verbalizeze ce a obtinut din aceste sedinte, ce a invatat, la ce i-au fost utile si ii mai cere acestuia sa construiasca strategii adaptative pe care sa le poata aplica in viitor.

Este important ca terapeutul sa lase o usa care se poate deschide si dupa terminarea terapiei.

Psihoterapiile experientiale

In timp ce terapia cognitiv-comportamentala este puternic directiva (se dau teme pentru acasa, relatia terapeut-client este similara celei de profesor-elev), in cazul terapiilor experientiale acest lucru nu mai este valabil, relatia terapeut-client, fiind una de egalitate, bazata pe respectul reciproc.

Terapiile experientiale s-au format ca reactie atat la psihanaliza, care considera ca omul este implacabil determinat de instincte si de conflictele inconstiente, cat si ca reactie la terapiile cognitiv-comportamentale, care transforma omul intr-un automat care poate fi programat si condus.

Demersul experiential este atat cognitiv-didactic, cat si filosofic, pune accent pe valorificarea disponibilitatilor umane si are ca obiectiv contracararea alienarii, vazuta de experientialisti ca fiind instrainarea omului de catre sine. Terapiile experientiale considera ca omul are tot ce ii trebuie de la nastere, dar ca acesta pierde legatura cu disponibilitatile sale pe parcursul vietii.

Terapia experientiala este orientata catre gasirea unui sens al vietii. Catre dezvoltarea autodeterminarii, creativitatii, autenticitatii fiintei umane si catre integrarea corporal-spirituala. Nu sunt importante nu numai mintea si instinctele, ci toata fiinta umana.

La baza terapiilor experientiale stau filosofia existentialista si filosofia pe care se bazeaza tehnicile orientale (yoga, zen).

Din punct de vedere experiential, omul reprezinta o entitate activa, autoformativa, cu potential psihic latent.

In cazul terapiilor experientiale se pune mai putin accent pe simptom si mai mult pe autoperfectionare, autodezvoltare, autorealizare. Scopul terapiei este constientizarea de catre client a propriului Eu si, implicit, atingerea unui nivel superior de constiinta.

Tulburarile psihopatologice sunt aparute ca urmare a scaderii potentialului uman si a pierderii legaturii cu propriul Eu. Omul nu mai stie cine este si de aceea este important sa-si recapete legatura cu Eu-l sau. Aceasta pierdere a legaturii cu Eu-l este datorata pierderii sensului existentei si blocarii posibilitatii de manifestare a Eu-lui. Asadar, nevroza este o expresie a disperarii existentiale datorata nerecunoasterii, instrainarii Eu-lui de el insusi.

In viziunea experientiala, anxietatea apare datorita temerii persoanei de a se confrunta cu propriile limite (moartea, neputinta etc.), pentru ca nu isi poate accepta limitele.

Sentimentul de culpabilitate apare din cauza ignorarii propriilor posibilitati si valori.

Idealul terapiilor experientiale il reprezinta crearea unui individ spontan, autentic, activ si creativ. Ideea de autenticitate este importanta ca autoexprimare cu constientizarea propriilor valori, Eu, ca limite. In Eu se regasesc toate resursele necesare. Creativitatea este foarte importanta pentru ca se pot gasi resurse si solutii noi pentru orice probleme ar avea.

Terapia pune accent pe trairea emotiilor individuale, traire care este mai mult un proces afectiv decat unul cognitiv. Schimbarea terapeutica rezulta din trairea experientei, prin intelegerea semnificatiilor profunde ale experientelor de viata.

In terapiile experientiale se pune accent pe traire, persoana este pusa in situatii noi, iar scopul este de a-i ajuta pe indivizi sa aiba acces la propria creativitate deoarece o atitudine excesiv de critica fata de propriile produse creative opreste creativitatea.

Relatia terapeutica este o relatie umana, mutuala, incarcata afectiv, in cadrul careia atat clientul, cat si terapeutul incearca in mod deschis si onest sa comunice unul cu celalalt prin mijloace verbale si nonverbale. In aceasta relatie terapeutul nu intra ca specialist, ci ca egal, relatia fiind echilibrata cum ar fi o relatie de prietenie.

Terapiile experientiale pun accent pe trairea "aici si acum", conteaza ca persoana sa se exprime asa cum este. Asa cum psihanaliza se axeaza pe trecut, iar terapiile cognitiv-comportamentale se centreaza pe viitor, terapiile experientiale sunt indreptate catre prezent.

Carl Rogers este fondatorul psihoterapiei umaniste si initiatorul orientarii experientiale. Dupa Rogers, fiecare organism are tendinta innascuta de a-si dezvolta propriile potentialitati la nivel maxim cand este plasat in conditii optime. Fiintele umane au capacitatea cel putin latenta de a se manifesta, de a se intelege pe ele insele, de a-si rezolva propriile probleme, au tendinta de a-si exersa aceste capacitati, dar exersarea acestora solicita un context de relatii umane pozitive, favorabile, lipsite de amenintare si provocare. Acest lucru inseamna ca avem tot ce ne trebuie, dar avem nevoie de un context social pozitiv deoarece orice amenintare si provocare pun limite in dezvoltare, fortandu-l pe individ sa nu mai faca ceea ce ar fi putut si i-ar fi trebuit.

Trebuie urmarita autonomia individului ca persoana, iar aceasta trebuie pusa in practica de individ chiar si la niveluri elementare. Clientul este invatat sa-si reia legatura cu Eu-l sau, cu sinele, cu valorile, cu talente, cu tot ceea ce inseamna acest Eu si sa actioneze in conformitate cu acesta.

Din punctul de vedere al terapiilor experientiale, dezvoltarea este posibila doar prin autoactualizare, personalitatea dezvoltandu-se dupa un model comparativ cu dezvoltarea fizica, determinat de tendinta de actualizare si care se exerseaza initial la nivel elementar si conduce in final la diferentierea functiilor si organelor caracteristice maturizarii fizice.

Rogers afirma ca la fel cum in organismul uman exista tendinta de dezvoltare fizica, exista si tendinta de dezvoltare psihica.

Modalitatea principala de lucru in cazul terapiilor experientiale este experimentul, care, in viziune experientiala, reprezinta o intamplare creativa care contine posibilitatea unor interactiuni esentiale si provoaca pe individ sa se autoexploreze in general prin intermediul celorlalti, prin intalnirea cu ceilalti, de aceea terapia experientiala este in special de grup.

Dupa Zimker, scopurile experimentarii creative sunt:

1. Largirea repertoriului de comportamente ale clientului.

2. Crearea conditiilor care sa permita autocreatia, stimularea invatarii experientiale si conturarea unor noi concepte despre sine.

3. Rezolvarea conflictelor si integrarea polaritatilor deoarece orice relatie presupune cel putin 2 poli.

4. Integrarea intelegerii cu expresia motorie.

5. Reintegrarea introiectiilor.

6. Gasirea circumstantelor in care persoana se poate simti puternica, competitiva si increzatoare in sine si poate actiona ca atare.

Interpretarea presupune punere in actiune, intelegere si schimbare.

Terapiile experientiale isi propun sa interpreteze si sa modifice comportamente.

Particularitati ale psihoterapiilor non-directive:

1. Relatia terapeutica este privita ca o experienta mutuala si evolutiva. Presupune implicarea terapeutului si a clientului. Terapeutul il ajuta pe client sa evolueze prin propriul sau mod.

2. Se pune accent mai mare pe aspectele emotionale, comparativ cu cele intelectuale. Rationalizarea este considerata a fi mecanism de aparare.

3. Se acorda o mai mare independenta clientului si o mai mare atentie evenimentelor actuale si nu celor din istoria individului.

4. Relatia terapeutica este foarte permisiva, terapeutul are o atitudine pasiv-stereotipa, de acceptare totala a ceea ce spune clientul, ajutandu-l sa-si clarifice sentimentele.

Terapeutul experientialist doar asculta (ascultare activa), iar prin aceasta ascultare activa il ajuta pe client sa se auda, sa ia legatura cu el insusi asa cum este, putand astfel sa redevina el insusi.

Relatia transferentiala exista, dar transferul este rezolvat firesc, intr-o maniera non-amenintatoare, terapeutul actioneaza spontan si indirect asupra rezistentelor clientului prin intermediul permisivitatii si neutralitatii, considerand ca nu este necesar sa interpreteze de ce a aparut o rezistenta, ci mai degraba s-o exploreze.

In cadrul orientarii experientiale exista mai multe curente si diferenta dintre acestea nu se refera la tehnicile folosite, ci la modul in care se realizeaza integrarea fiintei umane. Nu este importanta tehnica, ci trairea. De aceea nu exista retete, demersul este mai spontan, bazat pe intuitie, terapeutul mergand pe cum vede, simte clientul.

Exista scoli experientiale care pun accent pe comunicarea verbala si altele care pun accent pe comunicarea nonverbala, pe trairea unor senzatii corporale.

Tehnici frecvent utilizate:

- imaginatia dirijata;

- tehnici de relaxare musculara;

- tehnici de masaj, presopunctura;

- miscare;

- In terapiile experientiale, pentru atingerea obiectivului, terapeutul poate utiliza tehnici de meditatie prin care se poate urmari transcenderea Ego-ului personal si integrarea lui in constiinta universala.

- Se mai pot utiliza tehnici de concentrare a atentiei, de dezvoltare a vointei.

Exista 3 directii predominante in terapiile experientiale:

1. Orientarea filosofica are baze in filosofia existentialista europeana, iar tehnica utilizata este dialogul mutual, care presupune convorbirea intre client si terapeut.

2. Orientarea psihosomatica pune accent pe concentrarea asupra senzatiilor corporale → gestalt terapie, somatoanaliza, analiza bioenergetica.

3. Orientarea spirituala este foarte apropiata de orientarea religioasa si pune accentul pe experienta transcendentala. Aceasta directie urmareste atingerea unor nivele superioare de constiinta, folosindu-se relaxarea, meditatia (chiar si cea transcendentala) astfel incat sa putem transcende Ego-ul individual.

Terapia centrata pe client

Terapia centrata pe client este cea mai cunoscuta orientare in terapiile experientiale si a fost fondata de Carl Rogers, cel care a inlocuit termenul de "pacient" cu cel de "client" deoarece ideea de client respinge ideea de pasivitate.

Rogers era foarte increzator in fortele naturale de vindecare, in capacitatea de autovindecare a persoanelor, considerand terapia un proces de indepartare a constrangerilor. Aceste constrangeri isi au originea, dupa Rogers, in solicitarile nerealiste pe care si le impun oamenii de a nu mai trai un anumit tip de sentimente pe care ei le neaga si nu mai sunt constienti de natura reactiilor lor, pierzand contactul cu experienta autentica si rezultand in final un nivel scazut de integrare psihica. Asadar, obiectivul principal al terapiei este de a invata clientii sa se accepte pe ei insisi.

Terapeutul stabileste un climat de acceptare neconditionata a clientului, de intelegere si valorizare a acestuia ca persoana. Clientul se simte liber sa-si exploreze gandurile si sentimentele reale, sa-si accepte ura, furia, resentimentele.

In final, se obtine un concept de sine mai actual, mai adecvat si, implicit, clientii incep sa devina mai toleranti, mai deschisi cu ei insisi si mai integrati.

In cadrul acestui sistem terapeutic, dirijarea demersului terapeutic nu cade in grija terapeutului, care are o atitudine de acceptare a ce spune clientul, nu judeca, nu evalueaza ce spune clientul, doar reformuleaza.

Clientul ajunge sa-si constientizeze mai bine trairile si emotiile. Scopul terapiilor experientiale nu este sa-l schimbe pe client, ci sa-l ajute sa se accepte pentru a avea acces la toate resursele personale.

Terapiile non-directive se deosebesc de alte abordari prin mai multe aspecte:

1. Se acorda o mai mare autonomie si independenta clientului, considerand ca acesta dispune de o capacitate spontana de evolutie.

2. Se pune un accent mai mare pe factorii de natura emotionala decat pe cei de natura intelectuala.

3. Se acorda o mai mare atentie evenimentelor actuale decat celor din istoria vietii clientului.

4. Terapia este privita ca o experienta evolutiva - persoana isi poate atinge potentialul optim.

Conditiile relatiei terapeutice non-directive (C. Rogers):

1. Terapeutul trebuie sa se conduca dupa principiul ca persoana aflata in terapie este responsabila pentru ea insasi si este de dorit pentru client sa-si asume aceasta responsabilitate.

2. Terapeutul considera ca orice individ are in sine o puternica dorinta de a deveni matur, adaptat, independent, creativ.

3. Terapeutul trebuie sa creeze o atmosfera calda, permisiva, in care clientii sa-si poata exprima orice atitudine, traire, stare afectiva sau gand, oricat de inacceptabil, de neconventional, absurd sau contradictoriu ar parea acesta.

4. Unui client nu i se impun nici un fel de limitari in privinta atitudinii, ci doar in privinta comportamentului.

5. Terapeutul utilizeaza doar tehnicile care il conduc pe client catre intelegerea profunda a propriilor stari afective si la acceptarea acestora. Este foarte important ca terapeutul sa nu aprobe sau sa nu dezaprobe aceste stari.

6. Terapeutul trebuie sa se abtina sa sfatuiasca, sa sugereze, sa convinga, sa interpreteze sau sa dea asigurari.