Relatiile interindividuale

RELATIILE INTERINDIVIDUALE

Atunci când un interlocutor face o remarcă, formulează o cerere, solicită ajutor pentru a rezolva o dificultate personală sau profesională, orice fiintă umană răspunde spontan. Această spontaneitate depinde, de fapt, de personalitatea sa profundă. Iată de ce este necesar să analizăm reactiile indivizilor, pentru a le cunoaste mai bine. Domeniul a fost obiect de studiu, multi ani, pentru psihologul american J. Porter, care a definit sase atitudini posibile ale celui care reactionează la cuvintele celuilalt.

I. Atitudinile lui Porter, grilă de analiză a relatiilor interpersonale

(după Bernard MEYER, Les pratiques de communication, Armand Colin, Paris, 1998)

1.1.  Atitudinea de ordin ori de sfat

Este, fără îndoială, cea mai frecventă din toate, mai ales că se plasează într-o relatie ierarhică, adică inegală. În fata unei probleme, un colaborator ori un subordonat are nevoie de o solutie, adică să stie ce trebuie să facă. Practic, această atitudine îl satisface atât pe emitătorul solutiei, prin rapiditatea sa, cât si pe receptor, fericit că a găsit un remediu dificultătii sale. Dar se pot înregistra si efecte perverse: repetată, această atitudine duce la pasivitate si la dependenta solicitantului, care nu este constrâns să reflecteze - el va căuta întotdeauna ordinul celui pe care îl consideră ca detinător al solutiei, fără să-si dobândească autonomie în decizie. Se întăreste în acest mod procesul de influentă dinspre unul către celălalt, ce poate duce la evolutia relatiilor profesionale în două directii opuse, dacă se generalizează la ansamblul grupului: fie pasivitatea (grupul asteaptă întotdeauna solutii de la sef si nu manifestă nici-o initiativă), fie revolta.

1.2. Atitudinea de sprijin ori de sustinere

Aceasta vizează întărirea moralului celui ce solicită sprijin, fie minimizând problema, fie generalizând de asa manieră încât să nu mai fie percepută ca atare (Nu este grav, cunosc multe persoane care). Utilă atunci când este adoptată fată de o persoană fragilă sau demoralizată, această atitudine nu aduce, în fond, nici-o solutie si poate crea o legătură de dependentă dacă se repetă. Ea este, în orice caz, superficială si temporară.

1.3. Atitudinea de judecată sau de evaluare

Ce face elevul, îndeosebi cu ajutorul carnetului cu note, ce fac părintii dacă nu să-l judece pe elev? Ce asteaptă acestia din urmă dacă nu un verdict asupra a ceea ce a realizat copilul lor? Fie că este de ordin moral (Este bine / rău), logic (adevărat/fals) sau personal (După părerea mea esti) judecata face parte integrantă din relatia umană, până la punctul în care este formalizată de către toate culturile gratie proverbelor în special. Este indispensabilă si în relatia copil - părinte. Dar sistematică, această atitudine poate fi o sursă de închidere, de blocaj si chiar de revoltă pentru cel care nu receptează decât judecăti negative, mai ales atunci când există între parteneri o diferentă de statut, social ori ierarhic. Iată de ce această atitudine va fi manipulată cu extremă precautie dacă nu dorim să exasperăm persoana respectivă, cât mai ales pentru a-i permite să aibă o viziune clasă asupra sa. Printre altele, ea riscă să suscite receptorului un comportament de angoasă, de culpabilitate si chiar de inhibare ori de disimulare, singurul susceptibil să-i prezerve în acelasi timp libertatea si imaginea sa prin raport cu emitătorul.

1.4. Atitudinea de anchetare

Aceasta constă nu a răspunde remarcilor celuilalt, ci de a-i pune una sau mai multe întrebări destinate mai bunei întelegeri a dificultătilor sale. Prezintă avantajul de a permite aprofundarea problemei interlocutorului, dar acest aspect pozitiv nu trebuie să ne facă să-i uităm limitele : nepotrivit prezentată, atitudinea poate fi percepută ca indiscretie si genera mutism. Eficacitatea depinde de tactul locutorului.

1.5. Atitudinea de interpretare

Vizează oferirea unei explicatii, evidentierea ratiunii profunde a problemei ridicate de celălalt. Pentru că face trimiteri la cauze, în special la cauzele nepercepute de interlocutor, aceasta este deci intelectual pretioasă, cu două conditii: să fie validă si acceptabilă.

1.6. Atitudinea de reformulare (sau de comprehensiune)

A fost evidentiată si studiată de psihologul american Carl Rogers si constă în a întelege cât mai profund posibil (Rogers spune cu empatie) problema celuilalt si a o reformula. Singura dintre cele sase atitudini care nu este spontană, fiind fondată pe ascultarea activă a celuilalt, altfel spus, aptitudinea de a resimti si a verbaliza gândurile sale. Actionând ca o oglindă, ea exclude formal orice judecată, orice interpretare sau orice ordin. Reformularea - comprehensiunea constă în a te pune, în mod sincer, în locul partenerului, de o asa manieră încât să conducă la un comportament autonom prin raport cu problemele sale. Este vorba despre o atitudine optimistă - pentru Carl Rogers orice om are resursele necesare pentru a-si rezolva problemele si a-si găsi echilibrul, interlocutorul nefiind decât un mijloc de a-l ajuta să progreseze.

De retinut:

- nu există atitudini bune ori rele. Fată de fiecare dintre indivizi se adoptă una sau alta dintre atitudini, în functie de avantajele sale, de inconvenientele sale, de situatie si de personalitatea interlocutorului;

-ordinea de mai sus merge de la atitudinea ce îl implică cel mai mult pe emitător, la cea care îi lasă cea mai mare autonomie celuilalt.

La nivelul comunicării interpersonale - în special situatia de grup - se înregistrează numeroase interventii / interactiuni comunicationale care, dacă vor fi analizate se vor obtine date pertinente despre stilurile de actiune / relationare ale participantilor. Potrivit cercetătorului R. F. Bales (1950, 1970, 1979) se pot identifica următoarele tipuri de actiuni:

1. a părea amical; 2. a dramatiza; 3. a-si arăta acordul; 4. a face sugestii; 5. a-si exprima opinia; 6. a da informatii; 7. a cere informatii; 8. a cere opinii; 9. a cere sugestii; 10. a-si exprima dezacordul; 11. a-si manifesta tensiunea; 12. a părea ostil, neamical.

Bales sugerează că stilurile de personalitate variază pe trei dimensiuni centrale (după K. J. Gergen, M. M. Gergen, S. Jutras, 1992):

1. Activ prin opozitie cu pasiv. Nu toti indivizii au acelasi nivel de activitate în cadrul grupului. Unii sunt mai activi si îsi exprimă opiniile, în timp ce altii sunt timizi sau rezervati. Un membru al unui grup ce oferă frecvent informatii celorlalti, ce dramatizează situatia sau prezintă sugestii se situează spre polul activ al acestei dimensiuni. Cel care cere opinii si informatii, către polul pasif.

2. Pozitiv prin opozitie cu negativ. Oamenii sunt diferiti si din punctul de vedere al amabilitătii si socialibilitătii. Unii sunt prietenosi, altii par reci si distanti. O persoană care îsi manifestă frecvent ostilitatea ori dezacordul, si care în plus solicită opiniile altora se apropie de polul negativ al acestei dimensiuni. Cel care îsi arată acordul si este prietenos se situează la polul pozitiv.

3. Progresiv prin opozitie cu <reticent>. Într-un grup, unele persoane îsi iau în serios participarea - sunt interesate de activitătile specifice pentru a atinge scopurile grupului. Altele par să respingă aceste scopuri si se interesează mai degrabă de propria persoană. Cele preocupate de productivitatea grupului se situează la polul progresiv, în timp ce altele oferă opinii, cer frecvent sugestii sau manifestă tensiuni.

Este vorba, evident, de o prezentare simplificată, un rol important avându-l în situatiile de mai sus contextul, prezentarea de sine (facem dinstinctia între imaginea de sine = ansamblul ideilor pe care un individ le are despre sine si despre rolul său -profesional, social etc.-, trăsăturile sale de caracter, corpul său; stima de sine = limita până la care un individ gândeste de bine despre el însusi; prezentarea de sine = comportamentul ce vizează să influenteze maniera în care suntem perceputi de altii - M. Argyle, 1994), mizele, conduitele simulate etc.