TEORII PRIVIND DEZVOLTAREA ONTOGENETICA - TEORIA PSIHOSEXUALA A DEZVOLTARII

TEORII PRIVIND DEZVOLTAREA

ONTOGENETICA

TEORIA PSIHOSEXUALA A DEZVOLTARII

(Sigmund Freud: 1856 - 1939)

1. CONSIDERATII GENERALE:

Reperele ontogenetice din teoria freudiana a dezvoltarii au o serie de particularitati, si anume: sunt recurente, adica dinspre adult spre copil; pleaca de la patologia psihiatrica, preponderent afectiva, a adultului pe care Freud incearca sa o analizeze, sa-i determine cauzele si originile; nu acopera ansamblul dezvoltarii ontogenetica, fiind limitata atat in ceea ce priveste dimensiunile psihologice analizate, cat si durata dezvoltarii, limitata in jurul varstei pubertatii.

Din punct de vedere metodologic, Freud apeleaza la modalitatea anamnestica, adica nu analizeaza direct copiii, ci adultii, incercand prin tehnicile specifice psihanalizei - asociata libera, interpretarea viselor, analiza actelor ratate - sa identifice aspecte specifice copilului si copilariei.

Teoretizarile cu continut ontogenetic sunt prezente, in special, in urmatoarele lucrari: Trei eseuri asupra teoriei sexualitatii (1905); Micul Hans (1909); Despre principiul placerii (1920); Noile conferinte de psihanaliza (1936).

2. TEZE CU CONTINUT ONTOGENETIC:

Primii sase ani ai vietii sunt hotaratori pentru viitorul naturii si calitatii psihicului adult;

Primii ani de viata reprezinta perioada cand instantele psihice (componentele de baza in structurarea si functionarea psihicului uman) sunt in plin proces de formare, fapt cu implicatii majore asupra exprimarii libidoului - ca energie fundamentala a pulsiunilor vietii;

Dinamica libidoului prezinta o structurare in etape, considerate ca adevarate stadii ale maturizarii afective; principiul de baza in functionarea libidoului este hedonismul sau cautarea placerii;

Ontogeneza afectiva se prezinta ca o istorie a decentrarii hedonice.

Stadiile dezvoltarii ontogenetice sunt: oral, anal, falic, de latenta, genital. Prin functiile fiziologice dominante, ele prilejuiesc exprimari ale sexualitatii infantile. Aceasta trebuie inteleasa in primul rand ca fiind orientarea naturala si spontana a copilului, in tot ceea ce face, spre ceea ce este placut, gratificant.

Psihanalitic, functiile fiziologice bazale (digestia, excretia, reproducerea) in jurul carora se concentreaza exprimarea pulsiunilor vietii, nu au importanta in sine, cat, mai ales, prin modalitatile de relationare cu mediul pe care i le prilejuiesc copilului, in mod real sau imaginar.

Experientele de relationare ale fiecarui stadiu permit cristalizari afective specifice. Ele se diferentiaza, de la o etapa la alta prin: tipul de sensibilitate dominant, zona de receptare si interes predilect (zona erogena), obiectul afectiv specific, sursa primordiala a conflictului, tipul de fixatie si complexele generate.

Dezvoltarea afectiva isi are resorturile in conflictualitatea naturala a procesului: in fiecare etapa a dezvoltarii se naste un antagonism intre pulsiunile dezvoltarii si cerintele sociale ale mediului. Nu conflictul in sine este semnificativ, cat rezonanta subiectiva pentru copil.

Masura si forma rezolvarii (nerezolvarii) conflictelor sunt esentiale pentru natura si cursul dezvoltarii armonioase / nearmonioase afective.

3. STADIILE DEZVOLTARII PSIHOSEXUALE[1]:

4. CONCEPTE CHEIE IN TEORIA PSIHANALITICA:

A) Instantele psihice: reprezinta elemente constitutive ale aparatului psihic uman de natura innascuta si dobandita. Conform teoriei psihanalitice, aparatul psihic are ca si componente urmatoarele instante psihice:

• SINELE sau Idul - este prezent inca de la nastere. Este rezervorul energiilor innascute, polul pulsional al vietii psihice. Sinele se afla la originea celorlalte instante psihice. Este sediul libidoului, energia vietii si actioneaza conform principiului placerii. Actioneaza in mod predominant in primii ani de viata.
• EUL sau Egoul - este derivat din sine si incepe sa se cristalizeze in jurul varstei de doi ani. Modelarea s se realizeaza pe fundalul relationarii copilului cu mediul sau. Este in cea mai mare parte constient si are ca functie realizarea controlului actiunilor. Realizeaza compromisul dintre exigentele sinelui si ale supraeului. Este principalul raspunzator si realizator al echilibrului psihic al individului si are la indemana, pentru a-l realiza, defensele (mecanismele de aparare ale Eului). Ele deturneaza energia sinelui de la scopurile originare spre cele cu aprobare sociala. Principiul coordonator al eului este principiul realitatii.
• SUPRAEUL sau Superegoul - isi trage energia din Sine, dar isi are radacinile in Eu. Incepe sa se formeze dupa al treilea an de viata, prin internalizarea normelor, cerintelor si valorilor mediului extern. Principiul coordonator al Supraeului este principiul datoriei.

B) LIBIDO: care inseamna, din punct de vedere etiologic, dorinta, pofta, aspiratie. In sens larg, libidoul reprezinta energia psihica implicata in sustinerea pulsiunilor vietii (eros / thanatos). Ambele isi au originea in Sine si au ca forma de exprimare nevoia de placere. In sens restrans, libidoul reprezinta energia psihica a pulsiunilor sexuale, manifestarea dinamica a acestora in cadrul vietii psihice.

C) PULSIUNE: este o forta constanta care are drept sursa o excitatie corporala. Elementele definitorii ale pulsiunii sunt: sursa (orice organ), impulsul(expresia energiei pulsiunii), scopul (descarcarea tensiunii pentru a restabili echilibrul), obiectul (oricare, cu conditia sa poata realiza scopul).

D) FANTASMA: fantasmele sunt reprezentari sau scenarii imaginative - constiente sau inconstiente - care implica unul sau mai multe personaje, prin care se pune in scena , intr-o forma deghizata, o dorinta.

E) COMPLEX: este o legatura indisolubila, inconstienta, intre pulsiuni si interdictiile de ordin socio - cultural care le blocheaza. Ca manifestare, complexul este un algoritm comportamental caracterizat prin fixarea unei tensiuni psihice pe care subiectul nu reuseste sa o elimine.

F) FIXATIE: este o legatura a libidoului cu obiecte, imagini sau tipuri de satisfacere atasate stadiilor pregenitale. Geneza fixatiei este dubla: ea poate sa apara ca rezultat al extremelor - fie un exces de satisfacere libidinala,, fie ca insuficienta a gratificarii sale.

G) DEFENSE: sunt "procedee in care se angajeaza Eul pentru a se elibera de incompatibilitatea sa cu o reprezentare stanjenitoare" (S. Freud, Studii asupra isteriei, 1895). Cele mai cunoscute defense sunt: refularea, sublimarea, regresia, proiectia, rationalizarea, compensarea, negatia, deplasarea, izolarea, ascetismul.

5. EVALUAREA TEORIEI PSIHOSEXUALE A DEZVOLTARII:

a) Teoria psihosexuala a dezvoltarii are meritul de a fi atras atentia lumii psihologice stiintifice asupra complexitatii universului infantil.

b) Psihanaliza a adus la ordinea zilei importanta relatiilor familiale cotidiene si semnificatia lor deosebita pentru dezvoltarea infantila. Procese absolut naturale, firesti - alaptatul, intarcarea, controlul sfincterial, curiozitatea sexuala - au aparut intr-o noua ipostaza - surse de distorsiune a relationarii copilului, prilej de generare si exprimare a conflictualitatii interpsihice cu interiorizare si ecou intrapsihic. S- dovedit astfel, ca ceea ce este natural si comun ne este neaparat si usor de realizat intr-o maniera optima.

c) Ca model explicativ al dezvoltarii afective, teoria lui Freud este una dintre primele propuneri interactioniste in masura in care determinismele interne (intrapsihice) interfereaza cu cele interpsihice (relatiile cu anturajul).

d) Bazata pe investigarea adultilor, teoria lui Freud are meritul de a fi incitat si oferit reperele de pornire psihanalizei infantile si a adolescentului.[2]

TEORIA SOCIOCULTURALA A DEZVOLTARII

(L. S. Vigotski: 1896 - 1934)

1. CONSIDERATII GENERALE:

Foarte bun cunoscator al psihologiei apusene si nord - americane, premergatoare sau contemporane lui (Janet - psihologia conduitei, Piaget - psihologia genetica, Lewin - psihologia campului social), Vigotski s-a raportat critic la fiecare dintre acestea preluand sugestii, mai ales metodologice, si elaborand propriile sale demersuri, mai ales teoretice. Domeniul dezvoltarii ontogenetice care l-a interesat cu precadere a fost cel cognitiv, fiind un investigator atent al genezei gandirii si limbajului la copil. Perspectiva sa este de tip stadial, de referinta ramanand raportul pe care il stabileste intre cele trei stadii genetice ale gandirii si cele 4 ale limbajului in intervalul de varsta 0 - 7 / 8 ani[3].

2. CONTRIBUTII METODOLOGICE:

In plan metodologic, contributia sa cea mai importanta a fost crearea unei strategii care sa surprinda procesualitatea functionarii cognitive si dezvoltarea acesteia la varsta copilariei. Nemultumit de faptul ca metodologia introspectionista nu putea fiu aplicata in investigarea psihicului infantil, ca behaviorismul si psihometria se axau doar pe raspunsurile copilului fara a putea developa si procesele psihologice implicate, autorul a intuit valentele metodologiei piagetiene. In acelasi spirit, si-a elaborat propria metoda de tip experimental, cunoscuta sub denumirea de tehnica dublei stimulari.

Obiectivul cheie al acesteia era sa surprinda, concomitent, raspunsul la care ajunge un copil in rezolvarea unei situatii - test, cat si calea pe care el o urmeaza. Tehnica sa consta in a plasa copilul in fata unei situatii problema, punandu-i la dispozitie obiecte care formau o structura complexa de stimuli. Unele obiecte erau alese de experimentator, altele erau acolo prin hazard. Ceea ce urma sa fie realizat de catre copil era, fie mentionat explicit de experimentator, fie determinat de subiect din natura contextului pe care o crea structura de stimuli. Existau stimuli - obiectiv (tinta) - care ajutau la identificarea a ceea ce i se cerea si stimuli - mijloc care puteau fi folositi in rezolvarea problemei. Departajarea dintre acestia si corecta lor utilizare constituiau tocmai dubla stimulare a copilului creata de experimentator.

Deosebirea fata de metodologia piagetiana consta in faptul ca si descoperirea temei de lucru si nu doar a mijlocului rezolvarii cadeau in sarcina copilului. Atentia psihologului se concentra pe observarea si consemnarea exacta a ceea ce copilul facea si spunea. Ulterior, cele doua aspecte comportamentale erau supuse unei analize calitative care permiteau decilarea procesualitatii cognitive puse in act de copil in timpul identificarii si rezolvarii problemei. Pentru a decela intre deprinderile de rezolvare deja existente si potentialul cognitiv general al copilului, situatiile erau un amestec de familiar si inedit: sa deseneze, dar fara a avea creioane, sa deseneze pe foi minuscule sau pe adevarate "cearsafuri" de hartie, etc.

3. CONTRIBUTII TEORETICE:

Abordarea pe care Vigotski o dedica dezvoltarii cognitive este de tip sociocultural. Fara a fi o teorie generala asupra dezvoltarii, elementul ei de noutate, raportat la epoca (1924) a fost considerabil si se baza pe tentativa de a incorpora elemente ale filosofiei marxiste in analiza proceselor ontogenetice. Trei mari interogatii i-au ghidat analiza: a) Ce este ontogeneza cognitiva? b) Cum apare? c) Ce conditii intervin?

a) Vigotski vede izvorul gandirii in actiune, situandu-se, din acest punct de vedere, in cadrul curentului constructivist. Dezvoltarea mentala este procesul ce apare in urma asimilarii de catre copil a tranzactiilor sale adaptative cu mediul.

b) Pentru a explica cum se produc "castigurile" mentale pornind de la actiune, Vigotski a optat pentru modelul dialectic hegelian: teza - antiteza - sinteza. In momentul in care situatiile de viata cotidiana il pun pe copil in fata constatarii faptice ca mijlocul lui uzual de a actiona (teza) nu mai este optim, fiind neadaptat noii situatii (antiteza) el este obligat sa gaseasca un nou mijloc de actiune (sinteza). Astfel, sub presiunea cotidianului, creata in buna parte de anturaj, are loc, in planul actiunii, un flux neintrerupt de astfel de conflicte. Interiorizarea loc duce la elaborarea treptata a unui ansamblu mintal de asteptari, de sensuri si tehnici de operare care formeaza esafodul gandirii, proces cu structurare stadiala.

c) In ceea ce priveste conditiile acestui proces, viziunea lui Vigotski se indeparteaza de cea piagetiana axata pe interactiunile copilului cu obiectele fizice si pe incorporarea logicii acestei interactiuni. El privilegiaza, la fel ca si H. Wallon, interactiunea sociala, determinata, la randul ei, social si istoric.

Pentru a intelege de ce si cum copiii se dezvolta intr-un anumit fel, de ce apar deosebiri de nivel si expresie intre ei, este necesara intelegerea clara a antecedentelor istorice ale culturii lor de apartenenta si a caracteristicilor sociale specifice anturajului lor. Acestea predetermina, prin intermediul interactiunii sociale, maniera in care copilul poate sa rezolve o anumita problema practica. Ceea ce este permis intr-o cultura si intr-un anumit mediu social, poate fi prohibit in altele. El se opune astfel teoreticienilor conform carora maturarea este in principal responsabila pentru dezvoltarea cognitiva optima. Fara a nega aceasta conditie necesara, autorul nu-i acorda si calitatea de suficienta. El apreciaza, in baza investigatiilor comparative pe care le-a facut intre copiii din medii socio - culturale diferite, ca o educatie lingvistica, formala si informala, va influenta major dezvoltarea conceptuala la care gandirea copilului va ajunge, ca nivel si complexitate.

Aceasta pozitionare speciala a influentelor socio - culturale - conditii ale dezvoltarii cognitive - s-au reflectat in dublul plan al contributiilor lui Vigotski. Teoretic, al a impus comunitatii stiintifice conceptul de ZUP - zona proximei dezvoltari sau zona de dezvoltare proxima, iar metodologic principiile si rigorile diagnosticului formativ al nivelului dezvoltarii cognitive.

In esenta, autorul considera ca diagnosticarea nivelului real al dezvoltarii cognitive nu este suficient pentru un pronostic eficient asupra evolutiei unui copil. Acest prim nivel al diagnosticului nu surprinde cum a ajuns copilul aici si, mai ales, nu indica capacitatile de invatare pe care acel copil le poseda. Faptul poate fi sursa de eroare in prognosticul dezvoltarii, deoarece doi copii, diagnosticati cu acelasi nivel cognitiv real, dar diferiti sub aspectul capacitatilor de asimilare, pot avea evolutii diferite.

Ca atare, este necesara, diagnosticarea zonei de dezvoltare proxima pe care o poseda fiecare dintre cei doi copii. In esenta, conceptul desemneaza capacitatea copilului de a invata de la un adult sau de la un alt copil care stie mai mult in domeniul competentei in cauza. Vigotski a observat ca, pusi in aceeasi situatie de invatare subiectii nu asimileaza in aceeasi masura. Ei au zone de dezvoltare proxima diferite, esentiale pentru o justa previziune a evolutiei lor ulterioare si, respectiv, pentru strategii educative diferentiate.

Metodologia determinarii zonei proximei dezvoltari utilizata de Vigotski este cea de tipul test - retest, intre cele doua etape de masurare intervenind o situatie sau etapa de invatare sistematica cu partener adult sau covarstnic mai competent. Ideea va fi dezvoltata si imbogatita de scoala de psihologie sociala genetica de la Geneva (W. Doise, G. Mugny). In concluzie, se poate aprecia ca actualitatea contributiei lui Vigotski se bazeaza pe modelul interactionist (natura - cultura) caruia i se subordoneaza teoria sa si pe deschiderile metodologice, de tip strategic, pe care le-a initiat.

TEORIA DEZVOLTARII COGNITIVE

(Jean Piaget: 1896 - 1980)

1. METODOLOGIE:

Jean Piaget este unul din principalii psihologi care au analizat si cercetat psihologia dezvoltarii cognitive. El a constatat ca toti copiii par sa descopere lumea in acelasi mod, facand aceleasi erori si ajungand la aceleasi concluzii. De exemplu, daca mutam apa dintr-un vas lung si scund intr-unul ingust si inalt, copiii de 3 - 4 ani sunt convinsi ca in al doilea se afla mai multa apa, pentru ca nivelul apei este mai ridicat. In schimb, copiii de 7 ani inteleg faptul ca in cele doua pahare se afla aceeasi cantitate de apa.

Aceste observatii i-au intarit convingerea in necesitatea unei metodologii aparte necesare pentru a surprinde procesualitatea care il interesa: nasterea si dezvoltarea inteligentei. Pornind de la spiritul metodei clinice, centrate pe subiect si pe cerintele experimentalismului, Piaget le imbina intr-o cale proprie numita metoda explorarii critice.[4]In esenta, Piaget le propune copiilor un experiment din mers, dinamic, modificand variabilele independente in functie de reactia celor mici. Piaget era preocupat nu atat de raspunsul final al copilului la problema pusa, cat, mai ales, de justificarea raspunsului. Aceasta deoarece, ceea ce l-a interesat cu precadere a fost procesul mintal care statea in spatele raspunsului. Pe de alta parte, Piaget era preocupat de sesizarea a ceea ce este comun in raspunsurile oferite de copiii de aceeasi varsta.

2. CARACTERIZARE GENERALA A TEORIEI PSIHOCOGNITIVE:

Ca interes dominant, autorul elvetian a fost un epistemolog. Ceea ce l-a interesat primordial a fost gasirea unui raspuns la intrebarea vizand drumul pe care l-a parcurs omenirea pana la cunoasterea de tip stiintific. In cautarea acestui raspuns, Piaget a ajuns, ca si alti cercetatori, la unul dintre mijloacele posibile: copilul si nasterea inteligentei sale.

Caracteristicile teoriei piagetiene:

• Genetica: obiectul ei este procesualitatea, nasterea inteligentei si etapele ei pana la forma specifica adultului;
• Interactionist - constructivista: desi cu premise biologice, fiind o forma de adaptare, inteligenta reprezinta o forma superioara a acestui proces. Este vorba de un proces activ si nu pasiv. Piaget nu considera ca mediul in modeleaza pe copil. El afirma mai degraba ca, la fel ca si adultul, copilul incearca sa inteleaga mediul sau intr-o maniera activa. El exploreaza si examineaza obiectele, situatiile si persoanele cu care vine in contact si, cu fiecare achizitie, sistemul sau mintal castiga in complexitate.
• Operatorie: interesul lui Piaget s-a orientat cu precadere pe dimensiunea actionala a acestei reconstructii subiective. El a fost interesat de ceea ce subiectul poate sa faca, pornind de la minimul de "instrumentar" din dotare, in fiecare etapa de varsta. Gandirea se naste din actiune. In esenta, gandirea nu este altceva decat mentalizarea actiunii, transpunerea acesteia, in timp, din act concret simplu, in act simbolic complex.
• Structuralista: desi subiectiva si individualizata, aceasta reconstructie are un "arhetip". El este mixt, natural - cultural in acelasi timp. Nu se poate construi oricum, oricand, oriunde. Exista legi stricte de structurare care controleaza fiecare nou palier de achizitii. Punctul de start al derularii "spiralei" cognitive este reflexul innascut, iar punctul final este al structurilor operatorii (capacitatea de a opera cu operatii mintale).

3. CONCEPTE FUNDAMENTALE:

• Conceptul de schema: conform teoriei lui Piaget, cunoasterea consta intr-un repertoriu de actiuni fizice sau mentale (de exemplu, actiunea de a privi un obiect, modul specific de a-l tine cu mana, etc.). Piaget foloseste cuvantul de "schema" pentru a desemna aceste actiuni. Bebelusul isi incepe viata cu un repertoriu innascut, redus, de scheme senzoriale si motorii cum ar fi privitul, gustatul, auzitul. Pentru un bebelus, un obiect este ceva ce are un anumit gust, o anumita consistenta la pipait sau o anumita culoare. Mai tarziu, el dobandeste in mod manifest scheme mintale. El creeaza categorii, compara obiectele, invata cuvinte care sa desemneze aceste categorii. La adolescenta se creeaza scheme complexe cum ar fi analiza deductiva sau rationamentul sistematic. Trecerea de la schemele simple senzorio - motorii, innascute la schemele mintale complexe se realizeaza, dupa Piaget, cu ajutorul a trei procese. Asimilarea, acomodarea si echilibrarea.
• Asimilarea: este un proces de integrare prin care un individ incorporeaza noi informatii sau experiente in structurile deja existente. Atunci cand copilul priveste si apoi incearca sa apuce un obiect aflat deasupra leaganului, Piaget sugereaza ca el a asimilat obiectul schemelor sale vizuale si tactile. Atunci cand se citeste un curs se asimileaza informatiile cuprinse in el, legand conceptele actuale de alte concepte familiare asemanatoare.
• Acomodarea: este procesul complementar ce consta in modificarea unei scheme pentru a integra informatia noua pe care am dobandit-o prin asimilare.
• Echilibrarea: Piaget considera ca in procesul de adaptare copilul face in permanenta eforturi pentru a atinge o anumita coerenta si a mentine un echilibru, astfel incat intelegerea sa despre lume sa fie logica, corecta. Ceea ce spune aici Piaget ne aminteste de munca unui om de stiinta care cauta sa stabileasca o teorie. El doreste un cadru teoretic capabil sa acorde o semnificatie fiecarei observatii si care sa posede o coerenta interna. El asimileaza fiecare rezultat de cercetare in teoria sa. Daca nu-l poate integra perfect, atunci, fie va da deoparte datele "anormale", fie va face unele modificari lejere la teorie. Daca insa prea multe date contrazic teoria, atunci va trebui sa o abandoneze si sa ia totul de la capat sau sa modifice unele din ipotezele fundamentale care stau la baza teoriei, regasind astfel o forma de echilibru. Dupa Piaget, un copil functioneaza in aceeasi maniera, creand structuri si modele coerente, mai mult sau mai putin constante. Copilul isi incepe viata cu un repertoriu de scheme foarte limitat. Primele sale structuri sunt in mod inevitabil primitive si imperfecte. Astfel, in cursul dezvoltarii apare o alternanta intre perioadele in care domina structurile deja dobandite (S) si cele in care este mai intens procesul genezei unor structuri cognitive (G). Piaget identifica trei mari reorganizari specifice, fiecare conducand spre o noua perioada in dezvoltare. Prima este prezenta la nastere, sistemul bio-psihologic al copilului este functional pentru a raspunde primelor adaptari. A doua are loc la circa 2 ani, cand copilul se indeparteaza de simplele scheme senzoriale si motorii pentru a se apropia de adevaratele reprezentari interne. A treia echilibrare incepe dupa 6 - 7 ani cand copilul trece spre un nou ansamblu de scheme puternice pe care Piaget le numeste operatii.     Aceste actiuni mintale sunt mult mai generale si mai abstracte, de tipul adunarii si scaderii. Aceasta reorganizare se va implini la adolescenta, atunci cand adolescentul intelege cum sa "opereze" cu ideile in mod analog operatiilor cu evenimente sau obiecte. Aceste trei echilibrari caracterizeaza stadialitatea dezvoltarii cognitive. Cele trei momente sunt tot atatea etape ale procesului desubiectivarii, prin care se trece treptat, in baza experientelor cognitive, mediate social, de la pozitii preponderent egocentrice la cele dominant realiste. Marile momente de egocentrism sunt la nastere (egocentrismul primar), la 2-3 ani (egocentrismul secundar) si la adolescenta (egocentrismul metafizic).
• Stadiu de dezvoltare: in viziunea lui Piaget, un stadiu indeplineste obligatoriu cinci caracteristici: a) in "interiorul" sau constanta achizitiilor este norma (nu poate apare conservarea volumului, inaintea conservarii lungimilor); b) elementele noi sunt integrate in structurile preexistente pe care insa le reaseaza; c) noua calitate apare ca restructurare si nu prin aditionare; d) in fiecare stadiu exista o etapa de geneza a noilor structuri care se finalizeaza cu o stare de relativa stabilitate a noilor achizitii; e) fiecare stadiu prezinta un progres in planul instrumentarului psihologic cognitiv.
• Factorii dezvoltarii cognitive: chiar daca nu si-a propus studierea experimentala a tuturor factorilor implicati in dezvoltarea cognitiva, Piaget a avut o viziune interactionista. Maturizarea nervoasa, experienta concreta a subiectului, tradusa in actiuni stimulate de diversele solicitari ale mediului, interactiunile sociale, cat si dinamica interna a procesualitatii psihice sunt la fel de importante.

4. STADIILE DEZVOLTARII COGNITIVE[5]:

TEORIA DEZVOLTARII PERSOANEI

(Henri Wallon: 1879 - 1962)

1. CARACTERIZARE GENERALA:

H. Wallon este, dupa aprecierea lui R. Zazzo, psihologul copilariei, deoarece el si-a propus, deliberat, ca tinta, aceasta varsta. Maniera sa de a aborda copilaria este singulara: el a avut ambitia exhaustivitatii, a trecerii dincolo de perspectiva parcelara. El s-a interesat in mod egal de dezvoltarea cognitiva, afectiva, biologica si sociala a copilului, atat sub aspectul normalitatii cat si al patologicului. Analiza comparativa multidirectionala pe care a practicat-o ca metodologie s-a bazat pe doua directii concomitente: comparatii interne (la nivelul aceleasi varste, intre copii cu dezvoltare normala si cei cu anumite particularitati ale dezvoltarii, sau intre cei cu dezvoltare normala si cei cu dezvoltare patologica); comparatii externe (intre varste: copil - adult, sau relatii diferite: copil - maimuta si copil - om primitiv). Analiza comparativa (sustinuta de observatie si teste) a fost in egala masura sansa si nesansa teoriei sale. Sansa - pentru ideile de pionerat pe care i le-a permis (unele, anticipari exceptionale ale unor rezultate extrem de recente si actuale), nesansa - pentru imposibilitatea ca rezultatele obtinute cu o astfel de metodologie sa fie luate in calculul practicienilor experimentalisti.

2. TEZE PRIVIND ONTOGENEZA:

• Ontogeneza este o constructie progresiva prin care se realizeaza integrarea, in diferite raporturi, a doua functii psihice fundamentale: a) afectivitatea (dimensiunea centripeta a psihismului, legata de sensibilitatea interna, orientata si implicata in edificarea subiectului psihic prin autoreflectare. Ea este raspunzatoare de constructia persoanei - cine sunt?) b) inteligenta (dimensiunea centrifuga, legata de orientarea externa a individului, de actiunea acestuia asupra mediului inconjurator in tentativele sale adaptative. Ea este implicata in cristalizarea obiectului psihic - ce este, cum fac?).
• Dezvoltarea ontogenetica este stadiala. Fiecare stadiu se constituie intr-un ansamblu original de conduite, caracterizate printr-un tip particular de ierarhie realizat intre cele doua functii: afectivitatea si inteligenta.
• Constructia stadiala ontogenetica este guvernata de trei legi: a) Legea alternantei functionale -un stadiu cu o dominanta centrifuga va fi urmat de unul cu orientare centripeta; b) Legea preponderentei functionale - in fiecare stadiu una din cele doua functii va fi preponderenta, fara a opri dezvoltarea celeilalte; c) Legea integrarii - formele corespunzatoare stadiilor anterioare nu dispar, ci se subordoneaza noilor achizitii ale fiecarei functii.
• Cele cinci stadii ontogenetice sunt: a) stadiul impulsiv si emotional (1 -12 luni); b) stadiul senzorio - motor si proiectiv (1 -3 ani); c) stadiul personalizarii / personalismului (3 -6 ani); d) stadiul categorial (6 - 11 ani); e) stadiul adolescentei (11 - 16 ani).
• Progresul realizat de copil in fiecare stadiu sprijina achizitiile functiei alternative.
• Trecerea de la un stadiu la altul este discontinua prin continutul dominant (afectivitate / inteligenta), fiind caracterizata de un fenomen de clivaj, de intrerupere. Prin complexitatea rezultata se asigura insa unitatea procesului. Astfel, ontogeneza poate fi caracterizata ca fiind, in ansamblul sau, o unitate in discontinuitate.
• Esentiala in dezvoltarea ontogenetica este textura sociala care apare ca liant si mediator intre necesitatile si posibilitatile copilului si logica lumii fizice care reclama si stimuleaza adaptarea.

3. CONCEPTE FUNDAMENTALE:

• Emotia: emotia este privita de Wallon ca fiind jonctiunea dintre biologic si social, dintre fiziologic si psihologic. Reactia afectiva, prezenta inca de la nastere, devine maniera privilegiata de comunicare. Ea este interna si externa in acelasi timp, fiind expresia impresiei. Fiziologicul (placerea, durerea, foamea, etc.) capata prin afect "grai" si forma psihologica, facand ca ceea ce este resimtit in interior sa fie vizibil din afara. Emotia activeaza socialul din jurul copilului. Ea leaga natura "nou - nascutului" de cultura (mediul socio - familial), fiind primul program ontogenetic functional comprehensibil reciproc.
• Miscarea: valoarea sa psihologica interrelationala este deosebita deoarece primele miscari ale bebelusului sunt investite cu semnificatie expresiva de catre anturajul social, intarite si selectate. Miscarea devine forma de expresie si mijloc de actiune asupra semenului adult. Miscarile, integrate in posturi, sunt, in acelasi timp, actiune si expresie.
• Imitatia:particularitatea imitatiei primare este ca reprezinta o acomodare la celalalt, un "ecou" motric, un mimetism, o contagiune. Desi aparute doar in prezenta modelului, ele nu se adreseaza acestuia, ci sunt necesitatile personale ale copilului. Aceasta forma primara este in fapt "samburele" esentei psihice - reconstructie, reflectare a realitatii.
• Cadrul social: acesta poate fi discutat pornind de la distinctia dintre grup si mediu. Grupurile determina locul si rolul fiecaruia intr-o constelatie de indivizi. Mediul trimite la ansamblul circumstantelor fizice, sociale, ideologice care modeleaza viata grupurilor.

4. STADIILE ONTOGENEZEI:

A) Stadiul impulsiv (0-3 luni) si emotional (3 -12 luni):

• 0 - 3 luni: la nastere si pana in jurul sfarsitului primului trimestru al vietii postnatale, dominanta este cea a impulsivitatii motrice. Deoarece satisfacerea necesitatilor sale nu este automata, ca in stadiul intrauterin, atunci cand apare starea de necesitate (foame, caldura, protectie) si de insatisfactie, copilul reactioneaza prin descarcari si activari musculare. Aceste reactii impulsive devin repede expresie deoarece anturajul le intareste prin satisfacerea trebuintelor reclamate. Aici este baza viitoarelor atitudini si mimici comunicative tot mai complexe.
• 3 - 12 luni: substadiul emotional se caracterizeaza prin preponderenta expresiilor emotionale care devin mijlocul dominant de relationare cu anturajul. Ca prime semne observabile ale vietii psihice si supuse modelajului social, ele sunt principalul mecanism organizator al psihismului infantil. Gratie experientelor emotionale (proprii si ale anturajului) copilul isi cristalizeaza o forma globala de reprezentare a situatiilor ceea ce-i permite anticiparea. Emotia, afirma Wallon, este o prima forma de intelegere si diferentiere.

B) Stadiul senzorio - motor si proiectiv (1 -3 ani):

• 1 - 2 ani: reactiile circulare sunt expresia ralierii miscarilor copilului la datele senzoriale si excitatiile provocate de mediu. Senzorio - motricitatea, ca tip de activitate dominanta, se dezvolta in doua directii independente, dar complementare: a) activitatea manipulatorie de explorare - care este baza pentru inteligenta practica, prin actiune si b) activitatea postual - imitativa, forma primara a inteligentei discursive ce se va instala odata cu aparitia functiei semiotice / simbolice (limbaj, imagine mentala).
• 3 ani: in al treilea an se face trecerea de la actele motorii la reprezentare. Saltul este mijlocit prin actele imitative (copilul mai mult mimeaza decat vorbeste) ca forme de prezentare. Imitatia sustine interiorizarea, forma sa amanata (in absenta modelului) fiind deja o evocare, un raport de substitutie a ceea ce a fost candva prezent.

C) Stadiul personalismului (3 - 6 ani): acest stadiu este o etapa centrala in stadialitatea walloniana, fiind la intersectia a doua faze importante in devenirea personala: constructia persoanei si dimensiunea sa instrumentala. Este marcat de exprimarea constiintei de sine a copilului, rezultata din parcurgerea constientizarii corporalitatii proprii si a diferentei sale sociale fata de altii. Raportul sine - altii este complex si multifazic in acest stadiu.

• 3 - 4 ani: perioada de opozitie, afirmarea autonomiei ca premisa a personalitatii (ex. Eu fac, Eu spun, Nu vreau.)
• 4 - 5 ani: perioada gratiei, a seductiei, cautarea aprobarii, a validarii sociale. Ca urmare, copilul cauta sa seduca, sa fie in centrul atentiei, narcisismul il domina.
• 5 - 6 ani: perioada imitativa a rolurilor de tip adult, de pe pozitii de adultism (un amestec de rivalitate si admiratie fata de adult).

D) Stadiul categorial (6 - 11 ani):

• 6 - 9 ani: se produce o repozitionare a intereselor: de la cele fata de sine catre cele orientate spre exterior. In acest substadiu precategorial asistam la o diminuare a sincretismului (amestec, nediferentiere in cunoastere). Raportarea functionala la realitate (la ce serveste, de ce este bun si ce face ceva sau cineva) este inlocuita cu cea categoriala, in forma sa concreta insa.
• 9 - 11 ani: substadiul categorial incepe printr-o activitate comparativa de diferentiere si extragere a asemanarilor si deosebirilor dintre obiect si situatii. Categorizarea abstracta isi face treptat loc. Are loc o dubla decentrare, intelectuala si socioafectiva si sub impulsul unui nou context socio - cultural, scoala.

E) Stadiul adolescentei: modificarile fiziologice si cele ale schemei corporale sunt punctul de start al crizei pubertare centrata pe sentimentul schimbarii. Revine in prim plan o noua faza de opozitie prin care exigentele constructiei persoanei (trebuinta centripeta) se fac simtite. Grupul de covarstnici este atractiv, cu autoritate, dimensiunea polivalenta a personalitatii fiind exersata de acest nou anturaj. In plan intelectual, gandirea conceptuala permite unificarea reprezentarilor "insularizate" bazate pe interese concrete, specifice stadiilor anterioare. Se face saltul de la reprezentarea atomista a realitatii spre cea a legilor si integrarilor succesive. In planul constructiei personale, incepe armonizarea asperitatilor prin integrarea planurilor: cognitiv, afectiv, social.[6]

TEORIA DEZVOLTARII JUDECATII MORALE

(Lawrence Kohlberg: 1927 - 1987)

1. METODOLOGIE:

Dintre metodele de culegere a datelor, Kohlberg a ales tehnica "dilemelor morale" si pe cea a interviului. Dilemele morale utilizate au fost 10 situatii problema create prin opozitia dintre cerinta generala a normei morale (sa nu furi!) si o situatie individuala, justificata, care poate sustine acceptarea incalcarii normei. (vezi caseta nr. 1)

In urma interviului care urma rezolvarii dilemelor de catre copii erau intrebari care vizau dezvaluirea motivatiilor care sustineau optiunile de raspuns ale copiilor (vezi caseta nr.2).

Nu atat raspunsul la cele 10 intrebari a contat, cat rationamentul moral de care el era sustinut. Autorul a fost interesat de felul in care gandeste copilul o dilema morala si nu de conduita morala a acestuia. Ca design al cercetarii, autorul a utilizat: a) initial, un desing transversal in SUA pe 72 de baieti cu varste de 10, 13, 16 ani care au raspuns la cele 10 dileme si la un interviu individualizat de 2 ore; b) ulterior, un design longitudinal, in SUA pe 58 de baieti cu varsta de 10 ani, urmariti ca "filosofi morali" timp de 20 de ani; c) un design transversal - intercultural SUA, Taiwan, Mexic, Turcia, Israel, Canada, Anglia.

2. TEORIA DEZVOLTARII RATIONAMENTULUI MORAL

Conform lui Kohlberg, ontogeneza moralitatii are o structura ierarhica, cu doua paliere: niveluri si stadii. Dezvoltarea judecatii morale este totdeauna ascendenta, orice nou stadiu fiind o achizitie ireversibila. In cadrul aceleasi culturi toate stadiile sunt deschise achizitiei individuale, dar nu toate sunt parcurse de toti oamenii. Ordinea stadiilor este aceeasi, desi ritmul de progres individual prezinta variatii asa cum reiese, conform autorului, din tabelul urmator:

3. STADIILE DEZVOLTARII JUDECATII MORALE:

4. OBSRERVATII CRITICE:

• Surprinderea partiala a fenomenului judecatii morale, cu axare predilecta asupra ideii de dreptate si justitie;
• Omiterea, in cercetarile initiale, a variabilei sex. Ipoteza lansata de Carol Gilligan, colaboratoarea lui Kohlberg - este ca modelul celor sase stadii reflecta mai ales particularitatile rationamentului moral masculin, specific baietilor. Argumentele autoarei sunt ca exista doua orientari morale distincte, justitia si bunavointa fata de altii, fiecare din ele putand altfel accentele: justitia - a respecta echitatea, bunavointa - a nu-l lasa pe celalalt in suferinta. Ca principii morale, ele sunt deopotriva obiect al invatarii sociale de catre copii, dar fetele au o predispozitie empatica fata de aceasta baza, dilemele lui Kolhberg "spun# lucruri diferite baietilor si fetelor.
• Absenta tentativei de a cerceta legatura dintre judecata morala (aspect al constiintei morale) si comportamentul moral (reflectare a conduitei morale). In legatura cu aceasta, supozitiile lui Kohlberg sunt:

Cei aflati in stadiul 4 si 5 sunt mai inclinati sa se conformeze propriilor reguli, fata de situatia nivelurilor inferioare de rationament;

La nivelul individului exista posibilitatea unei ruperi depline intre nivelul judecatii morale si comportamentul sau moral, deoarece intervin: a) automatismul - rezolvarea problemelor cotidiene cu tenta morala se bazeaza pe solutii verificate, obisnuite, nu de putine ori aflate sub nivelul reflexiei morale. Astfel, persoana poate judeca superior o situatie, dar s-o rezolve automat, la un nivel moral inferior; b) diferenta dintre "costuri" - judecata morala inalta nu costa, angajarea intr-o conduita morala pe masura, da!; c) importanta contextului si situatiei care aduc mult mai multi determinanti ce trebuie luati in calcul.

TEORIA DEZVOLTARII PSIHOSOCIALE

(Erik Erikson: 1902 - 1994)

1. TEORIA DEZVOLTARII PSIHOSOCIALE:

E. Erikson, psihologul american de origine germana, este apreciat ca fiind astazi cel mai citit psihanalist din SUA. Cariera sa complexa (artist plastic, educator, psihiatru, psihoterapeut, profesor universitar) si interesul pentru unele dintre aspectele speciale ale existentei (patologia psihiatrica infantila, traumele de razboi, viata indienilor din rezervatii, carierele exceptionale) l-au facut sa aleaga problematica identitatii drept cheie explicativa a dezvoltarii individuale. Printre lucrarile sale de referinta se numara: Identity and the Life Cycle (1959), Childhood and Society (1963), Toys and Reasons (1977).

Dupa Freud, E. Erikson este teoreticianul psihanalist care a influentat cel mai puternic studiul dezvoltarii. Erikson impartaseste in esenta principiile lui Freud, dar teoriile lor prezinta unele diferente fundamentale. Pe de o parte, Erikson respinge importanta centrala a pulsiunii sexuale in favoarea emergentei progresive a identitatii. Pe de alta parte, desi considera ca si Freud ca primii ani din viata au un rol crucial, el nu accepta ca procesul care duce la constituirea identitatii este complet la sfarsitul adolescentei. Acesta se continua si la varsta adulta, trecand prin alte etape de dezvoltare.

Pentru Erikson, maturarea joaca un rol relativ important in succesiunea stadiilor. Acestea se succed conform unui program intern, ereditar. Principiul epigenetic (gr. Epi - dupa, genesis - nastere) al dezvoltarii anatomo - fiziologice guverneaza si "calendarul" dezvoltarii psihogenetice. Dar stimularile care dau forma si continut potentialului de dezvoltare sunt de natura psihosociala. Asteptarile comune existente in sanul unei culturi referitoare la ceea ce trebuie sau nu sa faca un copil la o anumita varsta sunt extrem de importante: un copil trebuie sa se mentina curat spre varsta de doi ani, trebuie sa intre la scoala spre 6 - 7 ani, sau sa caute intimitatea unor relatii de dragoste ca tanar adult. Fiecare stadiu cuprinde o dilema, o sarcina sociala specifica. De aceea, Erikson privilegiaza notiunea de stadii psihosociale fata de cea de stadii psihosexuale.

Fiecare stadiu traverseaza o noua criza de dezvoltare. Crizele de dezvoltare sunt perioade cu resurse formative deosebite. Acestea au la baza potentialitatile individuale care se confrunta cu solicitarile graduale, tot mai complexe, ale mediului socio - cultural. In forma lor concreta, ele se prezinta ca autentice provocari, dileme: pot sa fiu autonom? Stiu cine sunt? Sunt capabil de exprimare personala in diverse aspecte ale vietii? In functie de calitatea suportului social, dar si de capacitatile adaptative individuale, dezvoltarea psihosociala se orienteaza, in fiecare stadiu, intr-o directie optima sau spre o alternativa mai putin fericita. Achizitiile bazale, ca dominare, se polarizeaza: incredere sau neincredere, competenta sau inferioritate, etc.

Stadiile psihosociale ale dezvoltarii:

2. ASPECTE CRITICE.

Erikson si-a elaborat teoria in baza conceptiei psihanalitice. A lucrat bazandu-se pe tehnicile de analiza a discursului la care a adaugat interviul. A vizat edificarea unei teorii care sa se refere la traseul dezvoltarii normale, urmarita ascendent si in medii culturale diferite. Schitata inca din 1959, teoria sa a fost reluata si reformulata cu prilejul tuturor aspectelor pe care Erikson le-a aprofundat: jocul infantil, crizele identitare, emergenta responsabilitatii, istoricitatea personalitatii. Ultima revizuire a teoriei se gaseste in cartea sa din 1982 - The Life Cycle Completed.

In ciuda audientei si internationalei recunoasteri a contributiei lui Erikson in psihiatrie, psihologie, educatie si la teoria activitatii sociale, nu toate formularile sale au fost acceptate fara critica. Se afirma ca teoria sa asupra identitatii (stadiul al cincilea) poate fi valabila pentru baieti, ea nu se aplica la fete. Afirmatia se bazeaza pe constatarile care sugereaza ca fetele amana consolidarea identitatii lor pana dupa casatorie. Erikson a fost de asemenea criticat pentru opinia sa prea optimista cu privire la umanitate si la fortele de autovindecare ale omului.